Diavolul Posedare sau
Boală mentală? Stăpânitorul acestei lumi
Invitaţie la diavol
Arme împotriva diavolului Exorcismul
27
Cea mai bună dovadă a
existenţei diavolului este persoana demonizată. Pentru oricine nu crede în
existenţa diavolului, noi afirmăm: „Veniţi şi vedeţi. Veniţi şi vedeţi diavolul
viu înlăuntrul persoanei demonizate".
Suferinţă
Posedaţii (atunci când îi apucă convulsiile) devin de
nerecunoscut: faţa li se schimonoseşte, capul li se suceşte, gura li se cască
larg. Limba le iese afară, iar victimele urlă. Este într-adevăr o privelişte
îngrozitoare.
Aflat în această stare,
un demonizat este capabil de a vă descoperi toate „isprăvile" [adică
păcatele]. Şi nu la modul general şi vag, ci exact, cu detalii. Fără a vă
cunoaşte, el vă poate spune, de exemplu, numele pe care-l purtaţi, unde eraţi
şi ce făceaţi cu o seară în urmă şi cu cine eraţi. (E demn de luat în seamă
faptul că, dacă v- aţi spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil să
facă aceasta.)[1]
Întrebări
•
Cum ajung să vă cunoască secretele?
Tremurul
Totuşi,
în timpul convulsiilor, ei manifestă alte simptome.
•
La Dumnezeiasca Liturghie simt de parcă ar fi luat foc
(deşi atunci când văd foc nu simt acest lucru).
•
Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parcă ar fi
tăiaţi în bucăţi (deşi atunci când văd cuţitul măcelarului nu se tem).
•
Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu
„copia" folosită de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a tăia Agneţul, ei
simt de parcă carnea le este sfâşiată. Un preot a făcut acest lucru, iar
demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoţi lancea
şi-mi sfâşii carnea?" (Deşi aceeaşi persoană putea atinge tăişul unui
cuţit ascuţit fără a urla).
• Atunci când privesc
sfintele moaşte, simt de parcă ar fi aruncaţi în foc.
Întrebări
•
De ce se tem demonizaţii de Dumnezeiasca Liturghie şi
nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiacă?
•
De ce se tem de Preasfânta Cruce, care, în fond, se
compune numai din două bucăţi de lemn şi nu se tem de cuţitul măcelarului?
•
Cum se face că, atunci când li se face semnul crucii, simt
de parcă ar fi tăiaţi pe
viu?
• Cum se face că se tem
de moaştele sfinţilor, precum de Sfântul Gherasim, un sărman monah lovit de
sărăcie, care era plin de dragoste şi, cu toate acestea, nu se tem de
rămăşiţele criminalului Lenin, care a măcelărit milioane de compatrioţi?
„Ceva...."
Toate cele de mai sus
ne arată că ceva se întâmplă cu persoana demonizată, care este vădit deranjată
de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie şi de moaştele sfinţilor noştri. Iar
acest „ceva" este tocmai lucrul care vă poate descoperi păcatele ascunse,
în cazul în care nu le-aţi mărturisit.
Pentru noi, creştinii,
acest „ceva" este diavolul. Dar despre necredincioşi, ce să spunem? Oare
pun pur şi simplu totul pe seama parapsihologiei şi termină cu toată povestea?
Există, desigur, acei
oameni de ştiinţă care afirmă că toate acestea vor fi într-o zi explicate de
zeiţa „ştiinţei". Sunt siguri de asta. Deşi poate că nu va fi cazul,
deoarece e ceva de domeniul viitorului, şi, atunci, de ce sunt aşa de siguri?
Ce fel de logică este aceasta? Dar n-are rost să ne batem capul prea mult. Dacă
în viitor ştiinţa va demonstra că acest ceva este într-adevăr diavolul, oare
atunci vor crede?
Demonizaţii demonstrează exact cum se manifestă
sălbăticia diavolului şi cu câtă cruzime îi chinuie pe oameni. Iată câteva
ipostaze:
Tatăl al cărui fiu era
demonizat I-a zis lui Hristos: Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi
face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor
Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscători"
explică acest fapt prin a spune că băiatul era epileptic. Dar la fel era şi
Iulius Cezar, care a trăit înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche
cunoşteau diferenţa dintre epilepsie şi demonizare. Nu erau atât de
„înapoiaţi", cum ne place nouă să spunem.
Un alt demonizat nu
stătea niciodată pe acasă, ci pribegea în locuri pustii şi cimitire. Vară sau
iarnă, el mergea complet dezbrăcat (cf. Luca 8, 27-39).
Un altul se arunca în
foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca în apă (Matei 17, 16).
Cei doi demonizaţi din
ţinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliţi". Erau atât de sălbatici şi
agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povară pentru vieţile
oamenilor.
Dacă un criminal este
arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci, indiferent de cât de
puternic este, nu poate rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt
legate. Dar acest lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe
la mâini, chiar dacă sunt imobilizaţi, ei ar fi în stare să rupă cătuşele.
Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în
lanţuri şi în obezi, (...)
sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!
sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!
Nu omul a fost acela
care a rupt lanţurile, ci diavolul care sălăşluia în om. Aceasta demonstrează
foarte clar faptul că diavolul are puteri supraumane. Astfel că el poate lucra
semne şi minuni. Dacă ar vrea, el ar putea:
•
Să aducă un uragan pentru a distruge case şi a
dezrădăcina copaci.
•
Să stârnească o furtună în stare să scufunde toate
vasele din zonă.
•
Să înece oamenii şi animalele.
• Să producă un cutremur
în stare să dărâme sate şi oraşe.
Dar nu o face. De ce?
Oare nu i-ar place să vadă totul răsturnat? Cu siguranţă că da, dacă ar putea.
Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar ţine sub
control furia drăcească, i-am vedea pe draci jucându-se cu pământul ca şi cu o
minge.
Urâtorul de oameni
diavol nu se luptă cu arme văzute şi care fac zgomot (pietre, bâte etc.), ci cu
arme silenţioase, nevăzute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vâră
gânduri rele în minte pentru ca noi să le punem în practică. Dacă gândurile
rele nu prind rădăcină[2],
el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi
voia.
Acestea fiind spuse, o
oarecare nelinişte trebuie că ne cuprinde, clipă în care trebuie să ne
întrebăm:
•
Oare prin ceea ce aveţi în minte, se află şi seminţe înţelegătoare
sădite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înşelăciune, că acestea sunt,
chipurile, gânduri bune?
•
Nu cumva, propria ta filozofie de viaţă şi de moarte
(pe care o crezi corectă) este în realitate o schemă de gândire provenită de la
diavol?
• Nu cumva chiar
gândurile voastre asupra unor teme duhovniceşti, ca creştini ortodocşi, sunt,
în realitate, gânduri de la diavol? Probabil.
De un lucru puteţi fi sigur: diavolul nu a
făcut o excepţie din VOI.
Cu siguranţă că este cu
putinţă ca o persoană bolnavă psihic sau care suferă de nervi să manifeste
aceleaşi simptome întâlnite la persoană demonizată.
De exemplu:
Este cu putinţă ca
persoana demonizată să nu voiască să zică „Doamne miluieşte" sau să meargă
la biserică, să se spovedească sau să se împărtăşească. (Un necredincios ar
putea de asemenea să refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că
necredinciosul este demonizat.)
Este posibil, conform
psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în faţa
Sfintei Cruci sau a moaştelor sfinţilor sau când participă la Dumnezeiasca
Liturghie, să strige: „Mă arde, mă arde", fără a se înţelege că este
demonizat. Cunoaştem asemenea cazuri. Orice păcate pe care le vor fi săvârşit, afirmă
în continuare psihiatrii, în combinaţie cu conştiinţa lor slăbită, ar fi
suficiente pentru a-l face pe suferind să se simtă ca şi cum el sau ea ar arde,
atunci când ar fi puşi faţă în faţă cu obiectele sfinţite ale credinţei
noastre.
Închipuiţi-vă un caz în care un suferind are nevoie de
îngrijirea atentă a unui medic specialist, iar noi încercăm să facem ce putem
prin exorcism!
Atunci când asupra unei
persoane bolnave psihic se citesc rugăciunile exorcizării[3],
acea persoană simte o anumită uşurare de moment, deoarece „ceva" s-a făcut
pentru a-i uşura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau
simptom că suferindul este posedat.
Posedarea este una, iar boala psihică este alta. Ele
pot prezenta, la exterior, aceleaşi simptome, dar aceste simptome pricinuiesc
comportamente fundamental diferite.
Atunci când persoanele
demonizate sunt puse în faţa sfintei cruci sau în faţa moaştelor unui sfânt,
sunt cuprinse de o „criză" sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceşte,
limba le iese afară şi încep să urle. Este reacţia Satanei. Dar oamenii bolnavi
psihic reacţionează în mod diferit. Nu sunt nici tulburaţi, nici înfăţişarea nu
li se schimbă. Îşi menţin permanent o faţă umană.
În plus, în timpul „crizelor", posedaţii:
•
Rup lanţuri, scapă din legături etc.
• Descoperă
„secrete".
Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de
către cei bolnavi psihic.
Vrăjitoria poate produce aceleaşi simptome ca cele
pricinuite de unele probleme psihice.
Un soţ care a fost
vrăjit nu se poate bucura de relaţii conjugale cu partenera lui, şi invers.
Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cuiva care are o problemă psihologică de
acest gen.
Cineva aflat sub
puterea unei vrăji îşi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea
greutăţii. Acest lucru se întâmplă şi cuiva care are o problemă psihologică.
Cum
putemface diferenţa?
Dacă cel suferind
continuă să rămână membru al Bisericii, având o viaţă liturgică conştientă,
atunci problema pe care o are nu se datorează vrăjii. Vrăjitoria nu afectează
creştinii curaţi şi conştienţi de menirea lor. Problema este de ordin
psihologic şi necesită asistenţa unui medic specialist.
Dacă
persoana se află în afara Bisericii şi trăieşte în păcat, atunci boala se poate
datora vrăjitoriei, deşi, din nou, nu trebuie să ignorăm aspectul psihologic.
Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot şi un medic
specialist cu frica lui Dumnezeu.
Trăim într-o lume păcătoasă. Se comit zilnic o
mie şi una de rele (hoţii, spargeri, crime), şi nu numai într-un singur loc, ci
pe tot pământul. Se întâmplă atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva
obişnuit.
Toate acestea nu se întâmplă de ieri sau de
azi. Întotdeauna a fost aşa, de la începutul omenirii până în zilele noastre.
Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cădere încoace
n-a existat nici o perioadă în care dragostea, dreptatea, pacea şi bunăvoirea
să domine în această lume. Astfel stând lucrurile, s-ar părea că prinţul
acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi!
(Cf. Ioan 12, 31; Efes. 6, 12)
Ei bine, el pare că este, dar nu este.
Să nu uităm că diavolul este cel ce introduce ideile
răului în minţile noastre. De aici încolo, noi, în mod individual, suntem cei
care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îţi pune în gând (îţi
şopteşte) să furi. Dar tu eşti acela care plănuieşte unde, când, cum şi ce ai
de gând să furi. Poţi plănui un lucru astăzi, mâine altul, iar în altă zi cu
totul altceva. Mai mult, se poate să fi gândit în amănunt planurile şi să fi
început deja hoţia, dar, cu toate acestea, pe cale să te fi gândit la altceva,
iar în cele din urmă să anulezi toată operaţiunea. Mergi acasă, faci planuri
noi. Acum, ce-ar fi dacă ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevăratelea?
Cine te-a făcut să furi, diavolul sau tu însuţi? Oare el ţi-a întocmit
planurile, cel care ţi-a întins mâinile să iei ceva ce nu-ţi aparţine? Sau tu
ai fost acela?
Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul.
La fel se întâmplă şi în orice altă acţiune în care te
angajezi, precum şi în orice lucru rău pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se
aplică şi prietenului tău, cunoştinţelor tale şi oamenilor de care n-ai auzit
niciodată. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rău, ci tu, prin
slăbiciunea ta. Dacă diavolul l-ar fi făcut, tu ai fi nevinovat şi atunci
desigur că n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în
Rai. Şi numai diavolul se va duce în iad.
Am văzut
cum diavolul îi chinuie pe cei demonizaţi. Dar mai este un lucru asupra căruia
nu am insistat, şi anume faptul că el nu-şi chinuie victimele zi şi noapte, ci
numai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasă în pace şi nu
le deranjează. De ce? De unde atâta milă, atâta compătimire?
Nu o face din milă,
nici din compasiune, ci din slăbiciune. Cu alte cuvinte, el nu- şi chinuie
victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngăduie Dumnezeu.
Fără îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul nu poate necăji pe nimeni. Înainte să-l
chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit să ceară îngăduinţă de la Domnul (cf. Iov.
2, 2).
Nu le poate tulbura
nici pe dobitoacele necuvântătoare fără a cere îngăduinţă de la Domnul!
Amintiţi-vă de momentul când dracii au cerut voie Domnului să intre în porcii
gadarenilor. Şi, odată ce au intrat, porcii nu numai că au luat-o la fugă, ci au
alergat către stânci, aruncându-se în mare de pe un ţărm înalt (cf. Marcu 5,
13). Iată nebunia!
Diavolul n-are nici o
socoteală de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu creştinii,
fiindcă ei cred în Hristos, Care este vrăjmaşul lui. Dacă diavolul i-a nimicit
pe porci atât de repede, imaginaţi-vă cât de mult ar vrea să-i nimicească pe
oameni. Şi-ar dori cu tot dinadinsul să intre în fiecare dintre noi, să ne facă
să alergăm către stânci, să sărim în mare şi să ne găsim pierzarea, astfel încât
să nu mai rămână nimeni pe pământ, şi în special nici un creştin, care să se
închine vrăjmaşului său Hristos.
Dar, cu toate acestea,
ÎN TOATE TIMPURILE oamenii - între care şi creştini - au supravieţuit. Astfel
că Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz, cine este în
realitate prinţul acestei lumi?
Deoarece Dumnezeu ţine sub control
„atotputernicia" diavolului, înseamnă că El Însuşi este atotputernic şi
că, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea:
El este capabil în
orice moment să facă lucruri extraordinare. El poate face să se înfricoşeze tot
pământul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pământul să se plece
în faţa Lui ca Domnului şi Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hoţul aflat pe cale
să fure. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu criminalul ş.a.m.d, astfel încât
răul să dispară de pe pământ o dată pentru totdeauna. El ar putea face pământul
un adevărat paradis.
Dar Dumnezeu nu face
aceasta. El poate, dar nu vrea - în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu
vrea, pentru că este un Dumnezeu bun. El vrea să facem bine în mod liber, nu ca
o constrângere impusă. El lasă totul în seama noastră.
9
Atunci când vreţi să invitaţi o cunoştinţă de-a
voastră la o nuntă, la un botez sau la altceva, îi trimiteţi o invitaţie.
Invitaţia e un mod de a arăta că doriţi ca acea persoană să fie prezentă.
Invitaţiile mai sunt trimise şi de diavol.
„
Obiecte fermecate cu noroc"
Există
„specialişti" care confecţionează sau fac rost de asemenea obiecte,
rostind asupra lor invocaţii către diavol. Oamenii creduli poartă astfel de
obiecte şi, ignoranţi cum sunt, îl invită pe diavol în sufletele lor.
În aceeaşi categorie de obiecte se înscriu şi oasele
de lilieci, potcoavele de cai, pentagrama şi altele.
Jocurile
Având o experienţă
bogată în spate, Doreen Irvine, fosta regină a magiei negre, afirmă că există
jocuri, precum cel cu planşeta de spiritism, care sunt foarte periculoase
pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeşte şi el din experienţă, zicând
că există lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt
adesea considerate inofensive. Această remarcă merită luată în seamă. Iată doi
oameni care iniţial lucrau pentru Satana şi care ne spun din experienţă că nu
toate jocurile sunt ceea ce par a fi.
Acum câţiva ani, un atenian a vizitat India. La
întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific băştinaşilor
de acolo. Într-o zi, pe când acest prieten se uita cu curiozitate la el, acesta
a făcut un zgomot ciudat şi, deodată, Satana însuşi i-a apărut înainte!
Bijuteriile
Sean Seller ne spune că în spatele fiecărui idol
cinstit în India se află câte un diavol ascuns.
Ce este crucea? Este ceva
neînsufleţit (lemn, metal etc.) de o formă anume. Dar această formă este ceea
ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, şi idolul este un obiect neînsufleţit de o
formă anume. Şi la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului
îl atrage. În acelaşi fel, bijuteriile în formă de idoli îl atrag şi ele pe
diavol.
Există femei pline de
mândrie deşartă care, pentru a crea un „efect", îşi decorează casele cu
tot felul de obiecte de provenienţă necunoscută. Cum pot fi sigure că prin
aceste obiecte banale nu-l invită pe diavol în casele lor?
Sfântul Ioan Gură de
Aur este foarte clar în această privinţă: „... dar dacă-ţi vei împodobi casa
altfel (într-un mod necreştin), chemi pe diavol şi ceata lui".[5]
Meditaţia
Chiar şi meditaţia
practicată de maeştrii guru şi adepţii mişcării New Age este o invitaţie către
diavol. Prin „rugăciune" şi concentrare, ei comunică cu el. De pildă, în
toamna lui 1989, o tânără fată mi-a relatat următoarele.
Ea fusese înşelată de
un grup de tineri, adepţi ai unui maestru guru. În timp ce stăteau cu
picioarele încrucişate şi cu mâinile deschise, în poziţie de meditaţie, ea
dădea un test. Avea cu ea un Nou Testament şi spunea rugăciunea Tatăl nostru, în tăcere şi în duh de
pocăinţă şi zdrobire. Urmarea a fost că nimeni din acel grup n-a mai putut să
se concentreze sau să mediteze! Liderul grupul a simţit că ceva nu e în regulă,
n-a mai putut suporta şi a renunţat la ea.
Noul Testament, Cuvântul lui Dumnezeu, alături de
rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), a rupt invitaţia pe care aceştia o
trimiteau diavolului prin meditaţia lor.
Blasfemia
Sfântul Ioan Gură de
Aur învaţă şi el că blasfemia este o altă formă de a-l invita pe diavol:
„Limbajul vulgar de asemenea întunecă mintea şi-i invită pe demoni".[6]Cântecele
cu versuri dubioase şi anumite genuri de muzică sunt şi ele invitaţii adresate
diavolului.
Dacă-i spui cuiva să se ducă d... , aceasta este o
invitaţie către diavol.
Un locuitor al satului Ahaia, Grecia, mi-a
relatat următoarele.
Fiica lui căsătorită,
care trăia în apropiere de oraşul Patras, şi-a pierdut minţile şi i-a spus
fiului ei să se ducă la dracu. Satan le-a apărut imediat în casă. De la mijloc
în jos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui ţap complet
negru, cu coarne! Iar gura îi era deschisă.
Un alt martor ocular
mi-a relatat că, în satul lui, un părinte a devenit foarte nervos şi i-a spus
copilului său: „Să te ia dracul!". Şi, deodată, în faţa lor a apărut un
diavol. „M-aţi chemat şi am venit", i-a el spus tatălui.
Studierea
cărţilor magice
În vremea Sfântului
Dionisie din Olimp[7],
trăia în Verria un creştin foarte învăţat. Într-o zi i-a căzut în mână o carte
despre magie. Din pură curiozitate, a început să citească invocaţii către
diavol. Urmarea a fost că, în acea noapte, a văzut în vis un demon uriaş.
-
„Am venit pentru că m-ai chemat - zise demonul. Haide
acum. Închină-te în faţa mea, dacă vrei să-ţi slujesc."
-
„Mă închin numai Domnului meu şi numai pe El Îl
slăvesc", a răspuns înfricoşat creştinul.
- „Dacă nu vrei să mi
te închini, de ce m-ai chemat?", a întrebat cu furie demonul, care
începuse să-şi bată fără milă victima.
Creştinul s-a sculat cu
o transpiraţie rece. A simţit pe faţă o durere de nesuportat. A început să
strige şi să urle de durere. Starea lui se înrăutăţise. Faţa lui se umflase şi
se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final, a fost vindecat
cu rugăciunile Sfântului Dionisie din Olimp.[8]
Experiment
Recent (1988, august), într-o suburbie a oraşului
Patras din Grecia, s-au întâmplat următoarele:
O elevă de liceu a
auzit că este posibil să-l aducă pe diavol în casa ei prin simpla aprindere a
unei lumânări, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie şi prin ţinerea lor
cu susul în jos, rostind apoi nişte „rugăciuni". Dacă Scriptura începea să
se legene înainte şi înapoi, acela ar fi fost un semn că Satana era pe cale.
Tânăra de 16 ani a urmat întocmai „ritualul" prescris. Într-adevăr,
Scriptura ce stătea atârnată a început să se legene, din masă a început să
curgă sânge şi, deodată, diavolul şi-a făcut apariţia.
Magia
Orice fel de magie,
oricât de „nevinovată" şi nevătămătoare" ar părea (vrăjile etc.), aceasta nu este
altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei
noastre Eikosfinissa am aflat că o femeie din Atena, o oarecare d-nă
Xanthaki, avea probleme cu soţul ei. Acesta o înşela. Pentru a da o soluţie
problemei, ea a făcut o vizită unei „femei cumsecade" care era medium.
Aceasta din urmă i-a citit formule magice şi i-a dat nouă boabe de năut ca
să-şi pună în casă, astfel încât soţul ei să-şi vină în fire. (Cât
infantilism!) Femeia a făcut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, în fiecare
seară, ea avea coşmaruri. Visa pe un sălbatic cu trăsături hidoase (diavolul),
care-i tot spunea: „O să te ucid". În cele din urmă s-a vindecat prin
mijlocirea Maicii Domnului.
Domnul a zis: Acest neam de
draci nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21). Postul
priveşte trupul, rugăciunea - sufletul. Astfel că avem un trup şi un suflet, o
întreagă persoană pornită împotriva diavolului.
Postul
Puterea diavolului stă
în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi mănâncă fără măsură,
acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se întoarce împotriva
lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi
imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu
îndrăznesc să se apropie de cei ce postesc" (Triod, Vecernia din Lunea
Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză).[9]
În vieţile sfinţilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe
fugă cu arma postului.
Rugăciunea
Hai să ne aducem aminte
de duhul rău care a intrat în panică la auzul numelui lui Iisus. Mediumul, deşi
se afla în „transă", s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a pierdut
cunoştinţa.
Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizaţii nu pot
rosti numele „Hristos". Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar
„El" sau „Acela", dar nu „Hristos".
Cereţi unui demonizat
să rostească cuvântul „Hristos" şi veţi vedea că va refuza cu siguranţă.
Numele Domnului are
mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase...". El îi
înfricoşează şi îi cutremură pe draci.
Apa care a fost binecuvântată de un preot prin
rugăciuni speciale este un receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este
foc care îi arde pe draci.
În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta
Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte. Părintele Visarion, un monah de la
mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a turnat în taină nişte agheasmă.
-
„Ia de bea puţin, ca să-ţi potoleşti setea", i-a
zis acesta.
Demonizatul
a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat:
-
„M-ai ars, monahule!"
După care a scuipat apa din gură.[10]
Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis
că, odată, a stropit un demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să
ţipe: „M-ai ars! M-ai ars!".
În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat
Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut, prin iconomie dumnezeiască, diavoli
care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât, altul la urechi, altul la nas,
altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut ceva care l-a pus
pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de preoţi. Se
purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o
„deschizătură", dar nu era cu putinţă.
-
„Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte
negre?", a întrebat ocultistul un trecător.
-
„Sunt preoţi ai Bisericii noastre - a explicat
celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai mulţi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te
la Sfântul Munte."
S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat
către Părinte Paisie (f 1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele
lucruri. S-a pocăit. S-a botezat. A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.
De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoţi?
Pentru că aparţineau preoţiei lui Hristos. Şi, prin această slujire, ei
săvârşesc tainele, care, aşa cum vom vedea, îi fac pe draci să se cutremure.
Părinţii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot.
Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau tainele. Într-una din aceste discuţii,
diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet: „De trei lucruri mă tem.
Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al doilea, de baia pe
care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi beau în
biserică (Sfânta Împărtăşanie)". Şi acum luaţi aminte la aceasta: atât de
tare se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească
direct. Iar diavolul a adăugat ascetului: „Mai presus de toate mă tem de ceea
ce creştinii mănâncă şi beau în biserică, bineînţeles, cu condiţia să o facă cu
cuget curat".
Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe
nişte lei care varsă foc pe nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.[11]
„Ca leii care suflă foc, aşa ne despărţim de [duhovniceasca] masă, devenind
înfricoşători pentru diavoli."
„De trei lucruri mă tem", zice diavolul. Cu toate
acestea, să nu uităm că toate aceste lucruri sunt pietre de temelie ale
Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar spune că din toate credinţele
(Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism, căci numai creştinii au
armele potrivite pentru a lupta împotriva lui[12].
Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl
poate lega pe diavol de mâni şi de picioare. În celelalte religii el are mână
liberă de lucru şi metode diferite. Că toţi
dumnezeii
oamenilor sunt draci[13];
iar Domnul cerurile a făcut (Ps. 95, 5). Şi încă: Au jertfit diavolilor şi
nu lui Dumnezeu (Deut. 32, 17).
O altă armă foarte importantă împotriva diavolului
este exorcismul.
Conform Sfinţilor Părinţi, diavolul sălăşluieşte în
centrul sufletului omului nebotezat.[14]
Prin exorcism, el este izgonit din inimă, iar omul este eliberat.[15]„Depărtează-te
de la el/ea, duh rău, necurat care te ascunzi în inimă."[16]
Vedem că exorcismul este pentru diavol o experienţă teribilă. El este silit să
se depărteze de victimă. Că-i place sau nu, se depărtează.
Deoarece rugăciunile de exorcizare de la Botez au ca
scop mântuirea noastră, Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuieşte ca ele să
fie spuse clar şi nu numai o dată. Căci altfel e cu putinţă ca diavolul să găsească
o altă cale de a-l necăji pe creştin.
În Biserica creştină primară, citirea rugăciunilor de
exorcizare era o rânduială foarte importantă; aceasta se săvârşea separat.
•
Existau preoţi special desemnaţi, care citeau
rugăciunile, „exorciştii".
•
Erau citite de mai multe ori: „Topiţi-vă în
rugăciunile de exorcizare", îi îndemna Sfântul Chiril al Ierusalimului pe
cei ce se catehizau în vederea Botezului.
• Catehumenii îşi
acopereau ochii şi feţele, ca să nu-şi distragă atenţia (aşa cum se întâmplă şi
astăzi la hirotonia unui diacon, care-şi acoperă capul şi faţa cu un
„prosop").
Biserica noastră
foloseşte rugăciunile de exorcizare ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură
de Aur. Ele se citesc celor care suferă de demonizare sau blestem.
Răposatul părinte Porfirie, care cunoştea multe
lucruri despre demoni, obişnuia să spună despre rugăciunile de exorcizare
următoarele:
•
Nu trebuie citite decât dacă există un motiv serios şi
întemeiat.
•
Trebuie citite în şoaptă (fără ca cei de faţă să
audă).
•
Cei auto-proclamaţi exorcişti şi cei care citesc în
public cu voce tare rugăciunile de exorcizare trebuie aspru mustraţi.
•
Când rugăciunile de exorcizare nu se citesc la
momentul potrivit, atunci diavolul atacă victima, preotul şi pe cei prezenţi.
Satana
înfuriat
Atunci când rugăciunile
de exorcizare sunt citite asupra cuiva care încă nu este botezat, Satana se
înfurie. Ceva asemănător se întâmplă şi atunci când sunt citite cuiva care este
demonizat. Diavolul, care este „bombardat" de rugăciuni, este provocat să
se depărteze de victimă. Lui i se cere să facă ceva neplăcut. De aceea, el
devine foarte nervos.
Victima
Furiosul diavol îşi epuizează victima! O chinuie
îngrozitor. O schimonoseşte şi o face să se zbată în convulsii.
Preotul
exorcist
În decembrie 1966, o
doamnă s-a dus la o biserică din Patras, unde i-a cerut preotului (care
ulterior a povestit întâmplarea) să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel
Mare. Preotul s-a arătat dispus şi a făcut aşa cum i s-a cerut.
Pe când preotul se
întorcea acasă, în jurul său au început să cadă pietre. S-a uitat înapoi, dar
n-a văzut pe nimeni. Apoi, la miezul nopţii, s-a întâmplat ceva teribil.
Întreaga casă a început să se cutremure. Farfuriile şi paharele din chiuveta
din bucătărie au început să fie azvârlite de perete şi sparte. Dulapurile din
casă s-au prăbuşit la pământ. Preotul şi-a pus imediat epitrahilul, a citit
rugăciunile începătoare (Sfinte Dumnezeule.), iar lucrarea celui rău s-a oprit.
Este limpede. Demonii s-au înfuriat din pricina
molitfelor şi au atacat „vinovatul".
Privitorii
În vremea Sfântului
Ioan Gură de Aur, cei demonizaţi erau aduşi la Dumnezeiasca Liturghie. Unii
creştini vorbeau între ei, nefiind atenţi la Liturghie. Sfântul Ioan, care
cunoştea foarte bine vicleniile diavolilor, se adresa turmei sale astfel: „Nu
vă temeţi, acum că faceţi acest zgomot, că unul din aceşti draci s-ar putea
năpusti asupra voastră, găsindu-vă sufletul pustiu, ca o casă fără uşă, şi că
ar putea intra în voi? Chiar dacă nu vă pasă de fraţii voştri demonizaţi,
fie-vă milă de voi. Închideţi uşa sufletului împotriva oricărui demon
rău".[17]
Prin urmare, atunci
când participaţi la un exorcism fără atenţia cuvenită, v-aţi putea demoniza
chiar şi voi înşivă!
Învăţăm din experienţa Sfinţilor Părinţi că ceea ce-i
scoate pe draci afară din oameni este smerenia.
Era un tată a cărui
fată era demonizată.[18]
El a dus-o la un pustnic pentru a-i reda sănătatea sufletească. De îndată ce
fata l-a văzut pe pustnic, a început să-i dea acestuia palme peste faţă. El nu
numai că nu a reacţionat în vreun fel, ci, după porunca Domnului, şi-a întors
şi celălalt obraz. Această atitudine a sa (smerenia) a
fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului". Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia".[19]
fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului". Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia".[19]
Un demonizat a venit la
un bătrân pentru a se vindeca.[20]
Dar, fiindcă bătrânul sa văzut pe sine nevrednic, a refuzat. Totuşi, la
stăruinţele rudelor celui bolnav, el s-a înduplecat:
-
„Ieşi afară din făptura lui Dumnezeu", i-a zis el
demonului.
-
„Ies - zice demonul -, dar spune-mi, cine sunt oile şi
cine caprele?"
-
„Eu sunt dintre capre - zise bătrânul cu zdrobire. Cât
despre oi, Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte."
- „Smerenia ta mă scoate
afară!", s-a tânguit demonizatul, iar apoi s-a vindecat.
Atunci când au adus un
demonizat la Sfântul Antonie cel Mare, acesta, deşi era privit ca mare sfânt,
s-a considerat nevrednic de a scoate demoni. Astfel că l-a trimis pe demonizat
la ucenicul său, Avva Pavel cel Simplu. Pe când ucenicul se străduia să-l
scoată afară pe demon, acesta s-a depărtat strigând: „Smerenia lui Antonie mă scoate afară!".
[1] Diavolul nu mai are
nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat" în spatele harului
Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedită, adică cel din tabăra dracilor,
care s-a făcut sălaş şi aliat al lor, se află „la mâna lor" [n. tr.].
28
[2] Gândurile bune prind
rădăcină dacă stăm de vorbă sau ne însoţim cu ele; însoţirea cu ele e foarte
adesea sinonimă cu acceptarea lor, care e una cu înrădăcinarea în minte; cel
luminat de Dumnezeu îşi dă seama rapid de natura acestor gânduri. Gândurile
rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gânduri bune - prin oferirea lor
lui Dumnezeu, ca „ardere de tot" -, fie prin rugăciune, fie prin lupta
directă împotriva lor, care însă, după predania Bisericii, este specifică celor
sporiţi în războiul duhovnicesc [n. tr.].
[3] Molitfele Sfântului
Vasile cel Mare, Slujba Sfântului Maslu [n. tr.].
[4] Conducător, domn,
stăpânitor [n. tr.].
[5] Omilia 83 la Matei.
[6] Omilia 32, 33 la Ioan.
[7] Sfântul Cuvios Dionisie din Slatina [Tesalia], prăznuit la 24
ianuarie, nevoitor în Olimp [n. tr]. 36
[8] Este descris aici
numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici măcar
numele lui nu se recomandă a se rosti. A-i rosti numele înseamnă a-l băga cumva
în seamă, pe el, cel ce se chinuie în singurătatea încremenirii în rău. În
Ortodoxie în general şi în evlavia populară în special s-au folosit diferite
eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte uşor degenera
într-o invocaţie. Pentru a-l chema în sufletul nostru, nu este nevoie de
invitaţii speciale. Toţi cei care drăcuie sau folosesc numele vrăjmaşului în
glumă, cu răutate faţă de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate
de apropierea de Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, se trezesc, fie că simt sau nu
acest lucru, cu vrăjmaşul „pe cap", făcându-se robi ai săi, aşa cum a
arătat pilda de faţă. Pe scurt, hotărârea de face rău, sau înclinaţia spre
păcat, este totuna cu chemarea vrăjmaşului în ajutor; nimeni nu poate face rău
fără ajutorul acestuia [n. tr.].
[11] Omilia 46, 3 la Ioan.
[12] Tradiţia Bisericii nu o dată a afirmat că în spatele credinţelor şi
ideilor necreştine se află diavolul, căruia i se pleacă adepţii acestora. Acest
lucru atât de evident este trecut cu vederea de foarte mulţi creştini de astăzi
[n. tr.].
[13] Cf. Biblia de la 1914:
în Septuaginta: daimo,nia. În traducerea Bibliei sinodale, este redat prin idoli termen care corespunde
altui cuvânt grecesc ei;dwla. (chip, imagine, idol etc.), destul de diferit,
dar strâns legat de acesta [n. tr.].
40
[14] Mai exact, în cazul Botezului e vorba de un exorcism comun, mai bine
zis o lepădare, în care pruncul se leapădă prin gura naşului de Satana, acesta
fiind izgonit de preot prin puterea Duhului Sfânt. Ce se întâmplă mai departe
ştie fiecare. Cei care cred că Botezul alungă toate problemele o dată pentru
totdeauna trebuie să ştie că pierderea harului de la Botez prin păcat deschide
din nou Satanei poarta către suflet, fapt care necesită un nou Botez -
Spovedania! [n. tr.].
[15] Mai exact: mântuit, ca unul ce-L primeşte pe Hristos prin
Euharistie şi pe Sfântul Duh prin Mirungere [n. tr.].
[16] Rugăciunea a III-a.
42
[19] A reacţiona cu rău la un rău ce ţi se face înseamnă a stârni şi mai
mult răul din celălalt şi el pe cel din tine. Scopul celuilalt e, aşa-zicând,
nebunia, prostia, un scop fără de ţel am spune. Grav este că reacţiile de genul
acesta au devenit ceva „normal" [n. tr.].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu