BIBLIA ESTE TOTUŞI ADEVARATA DE PETRU POPOVICI fragmente 4

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN ROBIE

Timp de 70 de ani poporul evreu şi-a ispăşit vina păcatelor în robia Babilonului, aşa cum le proorocise Ieremia. După împlinirea celor 70 de ani, Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, aşa cum nu se aşteptau ei, Babilonul e cucerit de Cir, care proclamă eliberarea prinşilor de război şi întoarcerea lor acasă.

1. Documente despre Cir

În cartea proorocului Isaia cap.45 v.1 citim: "Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă".

În secolul al XIX-lea, arheologul amator Hormuzd Rassam a găsit o parte din analele lui Cir. Ele sunt scrise pe un cilindru cu şase feţe. Cilindrul e din lut şi scrierea datează din anul 536 î.d.Cr. Aici avem descrisă cucerirea Babilonului, eliberarea captivilor spre a se întoarce fiecare în ţara sa, precum şi repatrierea anumitor comori jefuite de babiloneni de la templele altor popoare. Documentul este numit „Cilindrul lui Cir" şi se află în Muzeul Britanic. Conţinutul acestui document are o deosebită importanţă pentru confirmarea adevărului biblic.

Cir s-a născut în anul 590 î.d.Cr. El a fost un descendent din dinastia Ahemenzilor, iar la domnie a ajuns în anul 558 î.d.Cr. În timp de 10 ani, el a cucerit Media, a prins pe Astiage şi l­a dus în captivitate, dar nu l-a omorât, ci i-a dat o reşedinţă frumoasă, princiară pentru tot restul zilelor. În 546 a luat cetatea Arbela pe Tigru şi ţara Iş. Apoi a bătut pe Cresus, împăratul Lidiei şi a ajuns până la Marea Egee.

Omul acesta despre care Dumnezeu, cu două sute de ani înainte de a apare pe scena istoriei, spunea că este unsul Său, avea menirea să cucerească Babilonul.

În analele sale, Cir confirmă vocaţia sa. El zice:

"... El (Dumnezeu-Merodac) l-a căutat, El l-a găsit, da, el a căutat un prinţ cinstit, după inima Sa, El l-a luat de mână pe Cir, împăratul cetăţii Anşan; El l-a chemat pe nume la stăpânirea întregului pământ... Merodac (Dumnezeu) marele domn, păzitorul poporului Său, a privit cu bucurie faptele lui binecuvântate şi curăţia lui de inimă. Spre Babilon, propria sa cetate, i-a dat porunci să meargă. El l-a invitat să apuce drumul spre Babilon; ca un prieten şi ajutor, El a mers alăturea. Trupele lui mult răspindite ca apele unui râu, a căror număr nu poate fi cunoscut, în deplină armură au mărşăluit alăturea de el. Fără împotrivire sau bătălie, El (Merodac) l-a făcut să intre în Babilon." (Cilindrul lui Cir rândurile 11-29 şi 22-24).

Herodot (I, 189-191) spune că perşii sub comanda lui Gobrias, după ce au abătut apele râului într-un lac de acumulare, au pătruns în cetate pe albia râului la 16 oct.539. Şaptesprezece zile mai târziu Cir însuşi îşi face apariţia la porţile Babilonului pe care preoţii le deschid, iar poporul îl primeşte cu ovaţii de bucurie. El spune:

"Când am intrat paşnic în Babilon şi cu mare bucurie şi aclamaţii, mi-am instalat reşedinţa domniei în palatul regilor".

Nici numărul mare al armatelor, nici zidurile puternice, nici porţile de aramă ale Babilonului, nici iscusinţa locuitorilor, nici bogăţiile cetăţii nu L-au împiedecat pe Domnul să-şi împlinească cuvântul şi să dea lui Cir falnica cetate, ca un dar. Deci, spusele Bibliei sunt adevărate cu privire la Cir.

Altă relatare e cu privire la eliberarea din captivitate. Evreii erau în robia Babilonului. Din Daniel 9:2 constatăm că s-au împlinit cei 70 de ani de robie, proorociţi de Ieremia. "Daniel a dus-o bine sub domnia lui Cir persanul" (Daniel 6:28). El era în vârstă de vreo 85-90 de ani. Ca tinerel fusese luat prizonier şi a stat în robie 70 de ani. La împlinirea celor 70 de ani, bătrânul acesta venerabil posteşte şi se roagă pentru eliberarea prinşilor de război. Binele Babilonului n-a putut înăbuşi iubirea de patrie. La fel nici poziţia înaltă, nici lunga perioadă de înstrăinare nu l-au înstrăinat de ţara sa iubită. Ce pildă frumoasă! înaltul demnitar, al treilea în cârmuirea împărăţiei îngenunchiat se roagă pentru eliberarea fraţilor săi umiliţi şi asupriţi!

În 2 Cronici 36:22-23 citim: „În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor," referirea e cu privire la domnia asupra Babilonului, „ca să se împlinească cuvântul Domnului vestit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris, această vestire în toată împărăţia lui: "Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: "Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!" Deci, s-a proclamat eliberarea captivilor. Acelaş decret îl găsiţi şi la Ezra 1:2.

Multă vreme istoricii n-au vrut să creadă afirmatia Bibliei cu privire la acest decret. Unii scriitori au căutat să combată această afirmaţie spunând că Cir a fost un împărat ce s-a închinat zeilor şi n-a avut nimic de-a face cu Iehova, Dumnezeul lui Israel. Dar toate aceste opintiri ale necredinţei de a răsfurna Biblia s-au dovedit zadarnice. Stânca adevărului nu putea fi clintită. Istoria trebuia să recunoască că Israel a fost în robia Babilonului şi că Israel s-a reîntors din captivitate. Aceste fapte nu se puteau tăgădui, dar se tăgăduia decretul. Aceasta până într-o zi, căci cu ajutorul târnăcopului, arheologia a scos de sub dărâmături Cilindrul lui Cir, care vorbeşte despre această eliberare:

"Cât priveşte pe locuitorii Babilonului, care împotriva voinţei zeilor... Eu am abolit jugul care era împotriva stării lor sociale... De asemenea, am adunat pe toţi locuitorii şi i-am reîntors la vechile lor locuinţe... Am înapoiat cetăţilor sacre de partea cealaltă a Tigrului, sanctuarelor care au fost ruinate de mult timp, zeităţile care au fost acolo, şi le-am construit sanctuare permanente. De asemenea am adunat locuitorii şi i-am trimis la locuinţele lor de odinioară... Fie ca zeii pe care i-am restabilit în cetăţile lor sfinte să se roage zilnic lui Bel şi Nebo, cerându- le viaţă lungă pentru mine".

În Ezra 6:2-5 este scris: "S-a găsit la Ahmeta, capitala ţinutului Mediei, un sul pe care era scrisă această aducere aminte: „În anul întâi al domniei împăratului Cir, împăratul Cir a dat această poruncă privitoare la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim: "Casa să fie zidită iarăs, ca să fie un loc unde să se aducă jertfe, şi să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de şasezeci de coţi, o lăţime de şasezeci de coţi, trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de lemn nou. Cheltuelile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase împăratul Nebucadneţar din templul de la Ierusalim şi le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în templul din Ierusalim, la locul unde erau, şi puse în Casa lui Dumnezeu".

Relatarea aceasta este în totul de acord cu afirmaţia de mai sus a lui Cir că a construit sanctuarele care au fost dărâmate. În relatarea din Cronici se spune că "Domnul a trezit duhul lui Cir". Se spune că atunci când Cir a venit în Babilon, un evreu numit Zerubabel i-a arătat proorocia lui Isaia, spusă cu aproape două sute de ani înainte ca să ajungă Cir la porţile Babilonului. Când Cir a citit textul a fost foarte uimit şi a dat decretul de reîntoarcere la Ierusalim şi de reclădire a templului.

Documentele cu privire la Cir confirmă adevărul Bibliei. Cir, deşi păgân, a fost omul care a ascultat de Dumnezeu, astfel a putut fi folosit de Dumnezeu şi a fost onorat de Dumnezeu. El
însuşi mărturiseşte pe cilindru că Dumnezeu a mers alături de el. Cea mai mare onoare a lui nu e că a fost mare împărat, ci că a fost robul Domnului.

2.  Întoarcerea prinşilor de război

Decretul lui Cir, ce proclama eliberarea prizonierilor, a determinat pe mulţi să se pregătească pentru reîntoarcerea în Palestina. Un prim lot ce număra vreo 49.897 suflete a plecat la drum sub conducerea lui Seşbaţar (Zorobabel), voevodul lui Iuda (Ezra 1:8; 2:2). Acest lot a fost însărcinat                     să                          aducă              la                                Ierusalim        toate

vasele sfinte în număr de cinci mii patru sute bucăţi, vase care au fost luate de Nebucadneţar. Întoarcerea s-a făcut în anul 537 î.d.Cr.

Săpăturile arheologice au scos la lumină inscripţii cu numele lui Seşbaţar şi Zorobabel.

Prin anul 457 î.d.Cr. deci vreo 80 de ani mai târziu de primul lot s-a întors Ezra, cărturarul, iar după el cu vreo 13 ani mai târziu s-a întors Neemia, ca guvernator, spre a drege zidurile Ierusalimului.

Cei vreo 50.000 de evrei întorşi din robie (Neemia 6:66,67), au avut de înfruntat duşmănia vecinilor şi sterpiciunea pământului care n-a fost lucrat cât timp ei au fost în exil. Arheologul W.F.Albright spune în legătură cu aceasta: "Un mare număr de oraşe şi cetăţi din Iuda au fost excavate în întregime sau în parte; multe alte părţi au fost examinate cu grijă spre a se determina data aproximativă a ultimei lor distrugeri. Rezultatele sunt uniforme şi conclusive: cele mai multe au fost distruse la începutul secolului al şaselea î.d.Cr. şi n-au mai fost ocupate niciodată. Unele au fost distruse pe vremea aceea şi au fost reocupate parţial ceva mai târziu, iar altele au fost distruse şi reocupate după o lungă perioadă de abandonare, lucru marcat printr-o izbitoare schimbare în sol... Dar nu este cunoscut nici un caz unde un oraş din Iuda să fi fost ocupat în continuu în perioada exilului".

În legătură cu rezidirea templului nu avem evidenţe arheologice, deoarece nu se pot face săpături, acolo fiind azi o mare moschee. Ştim că după sosirea la Ierusalim au pus temeliile templului, dar au fost împiedecaţi de vrăjmaşi şi au încetat lucrul până după moartea lui Cir. După vreo 16 ani (520 î.d.Cr. ), la îndemnurile proorocilor Hagai şi Zaharia lucrările încep din nou.

3.   Evreii sub perşi

Deşi decretul lui Cir a îngăduit evreilor să se întoarcă în ţara lor, ei au rămas mai departe sub stăpânirea persană. O.T.Olmstead îl descrie pe Zorobabel ca fiind guvernator de rangul al treilea, superiorul său imediat fiind Tatnai, dregătorul de dincoace de râu, iar superiorul acestuia a fost Hystanes, satrapul Babilonului.

Datorită situaţiei bune ce şi-au creat în Babilon, nu toţi evreii au fost gata să se întoarcă în Palestina. Ezra şi alţi preoţi se întorc abia în al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe (Ezra 7:1­8). Pe vremea Esterei, deci în timpul domniei lui Xerxe, în Persia se mai aflau mii de evrei care încă nu s-au fost întors în ţara lor.

O altă comunitate mare de evrei se afla la Elefantine, o aşezare la prima cataractă a Nilului, în Egipt; alta la Tahpanes, localitate unde a fost dus şi proorocul Ieremia. Tahpanes supravieţuieşte şi azi sub numele de Tell Defenneh. Sir Flinders Petrie a făcut aici excavaţii între anii 1883-1884 şi a dezgropat temeliile unui mare castel probabil unde Ieremia şi-a ascuns pietrele sale, când a proorocit despre venirea lui Nebucadneţar în Egipt.

Despre comunitatea de la Elefantine s-au găsit mai multe documente. În anul 1895, nişte săpători indigeni au dat peste nişte papirusuri pe această insulă. În anul 1904, Serviciul de Antichităţi a Egiptului a făcut excavaţii şi a scos la lumină mai multe papirusuri. Ele sunt scrise în limba aramaică de colonia evreiască în perioada dintre 500 şi 400 î.d.Cr. Unul din
documente este o scrisoare scrisă guvernatorului persian de la Ierusalim în anul 407, cerând permisiunea să reclădească templul lor pe insulă.

Numele lui Sanbalat (Neemia 4:1), dregătorul Samariei, este confirmat în scrisoarea evreilor din Elefantine către guvernatorul Iudeii. După ce îşi exprimă dorinţa lor de a-şi reclădi templul lor, în încheiere spun:

"De asemenea, întreaga chestiune am supus-o într-o scrisoare în numele nostru către Delaia şi Selemia, fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei".

La fel şi numele lui Tobia este confirmat de arheologie. În Iordania, la Araq el-Emir, în partea de est a Amanului, se află ruinele castelului lui Tobia. Lângă castel se află mormântul familiei Tobia unde este săpat adânc în piatră, într-o veche scriere aramaică, numele Tobia. Albright, după felul scrisului, susţine că e mai vechi de anul 400 î.d.Cr. Astfel, vechiul înscris adevereşte spusele lui Neemia. Aceşti doi guvernatori au căutat să împiedece reclădirea zidurilor Ierusalimului, lucrare începută şi terminată de Neemia.

În Neemia 7:70 citim despre "darici de aur". Aceasta a făcut pe mulţi necredincioşi să spună că pe vremea lui Neemia nu au existat aşa monede, prin urmare cartea ar fi fost scrisă abia pe la anul 250 î.d.Cr. , adică cu vreo 200 de ani mai târziu de vremea lui Neemia. Credincioşii nu aveau cu ce răsturna aşa afirmaţii. Dar a venit arheologia şi le-a spulberat. Excavaţiile făcute în anul 1931 la Bet-ţur, câţiva kilometri la sud de Ierusalim, au scos din subsolul persian (530­330) şase darici, deci monedele acestea circulau în Palestina pe vremea perşilor. Sistemul monedelor se susţine că ar fi fost introdus în Persia de Cresus, împăratul Libiei (560-546). Astfel, tăgăduirile lui Pfeiffer şi C.C.Torrey că n-ar fi existat aşa monede pe vremea lui Neemia au fost înlăturate, spusele Bibliei s-au dovedit adevărate.

În Neemia 5:4 citim: "Alţii ziceau: "Am împrumutat argint punând zălog ogoarele şi viile noastre pentru birul împăratului". Săpăturile arheologice făcute în 1889 de o echipă a Universităţii Pennsylvania la Nippur în partea de sud a vechiului Babilon, au scos la suprafaţă vreo 730 de tăbliţe, datate de pe vremea lui Artaxerxe I şi a lui Dariu al II-lea (423-404). Între aceste tăbliţe, unele sunt a familiei Muraşu, care avea un fel de bancă şi acorda împrumuturi cu o dobândă până la 40% pe an. Deci, împrumuturile erau la ordinea zilei. Tăbliţele familiei Muraşu dau la iveală o seamă de nume evreieşti ceea ce ne face să înţelegem că mulţi au rămas în Babilon, după decretul lui Cir.

În cartea lui Ezra capitolele 5 şi 6 se vorbeşte despre împăratul Dariu. El a domnit peste Persia de la anul 522 a 486 î.d.Cr. El a dat porunca să se isprăvească reclădirea templului. În timpul lui au trăit proorocii Hagai şi Zaharia. Despre Dariu sunt o seamă de documente arheologice, dar cea mai importantă este inscripţia Behistun, săpată în anul 516 pe o faţă şlefuită a unei stânci în munţii Zagros, la o înălţime de vreo 383 m. Inscripţia a fost descoperită în 1835, de Henry C.Rawlinson, un ofiţer englez de geniu din armata persană. Această inscripţie a devenit cheia descifrării scrierii cuneiforme.

Cartea Esterei, deşi este aşezată după Neemia, evenimentele din ea s-au petrecut cu vreo 30 de ani înainte de reclădirea zidurilor Ierusalimului. Estera face parte din evreii care nu s-au întors din captivitate. Ea a devenit soţia împăratului Ahaşveroş, cunoscut în istorie sub numele de Xerxe, care a domnit în Persia între anii 485-465. Despre ospăţul pomenit în capitolul 1, inscripţiile persane spun că a fost dat în scopul pregătirii faimoasei expediţii împotriva grecilor cu care a luptat la Termopile şi Salamina în anul 480 î.d.Cr.

Cartea Esterei îl arată ca un împărat despot şi senzual. Înfierbântat de vin, a poruncit famenilor s-o aducă pe împărăteasa Vasti spre a-i arăta frumuseţea, asta însemna s-o aducă dezbrăcată, doar cu coroana pe cap. Când împărăteasa n-a consimţit la aceasta, ea a fost demisă, iar în locul ei a fost aleasă Estera.

Unii critici au căutat să tăgăduiască senzualismul lui Xerxe, că este doar o înfloritură a Bibliei. Caracterizarea lui din cartea Esterei corespunde cu relatările lui Herodot, marele istoric grec. Şi
recentele excavaţii făcute la Persepolis arată că el şi-a mărit mult haremul şi că a trăit în desfrâu chiar cu soţia fratelui său.

Nume de seamă din cartea Esterei sunt: Vasti, Haman şi Mardoheu. Întrucât în istoria seculară nu sunt cunoscute aceste nume, mulţi au spus că întreaga carte este o legendă. Săpăturile arheologice efectuate între anii 1884-1886 la Susa, sub conducerea inginerului francez Dieulafoy, însărcinatul Muzeului Luvru din Paris, au adus la lumină marele palat al lui Xerxe. Locul a fost identificat încă din 1852, de Loftus, care a găsit o inscripţie a lui Artaxerxe al II-lea cu următorul conţinut:

„Înaintaşul meu, Darius, a clădit acest palat în vremile de demult. În timpul domniei bunicului meu (Artaxerxe I) a fost ars. Eu l-am restaurat".

Dezgroparea acestui palat confirmă o mulţime de amănunte din cartea Esterei. Astfel s-a scos la lumină "curtea dinlăuntru", unde, după post, Estera a aşteptat acordarea audienţei; "poarta împăratului" unde stătea Mardoheu şi nu-şi pleca genunchiul înaintea lui Haman; "curtea de afară" unde Haman aştepta să poată intra la împărat în acea dimineaţă care i-a adus umilire; "grădina casei împărăteşti" unde împăratul mânios a ieşit să se plimbe. Evidenţele arată că palatul avea o bogată ornamentaţie, lucru descris în cap.1. Documentele găsite arată că ei credeau în zile norocoase şi zile fără noroc (3:7) că la palat nu era îngăduită haina de jale (4:2), că pedeapsa capitală era spânzurătoarea (5:14), că binefăcătorilor împăratului li se acorda haina împăratului (6:8), că trimiterea scrisorilor se făcea prin curieri (3:13; 8:10}, că se folosea zarul spre a-şi afla norocul (3:7; 9:24). Printre alte obiecte găsite a fost şi un zar, în forma lui cubică, cu feţele numerotate de la 1 la 6. Antichităţile de valoare, în greutate de 46 tone, au fost duse la Muzeul Luvru din Paris. Ele confirmă cele spuse în cartea Esterei. Încă o dată târnăcopul şi lopata au confirmat adevărul Bibliei. Pietrele au căpătat grai după mii de ani şi şi-au spus mărturia lor.

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

Între Vechiul Testament şi Noul Testament se află o perioadă de peste patru sute de ani în care nu avem nici un prooroc şi nici o scriere biblică. Perioada Vechiului Testament se încheie pe la anul 430. Pe acea vreme, Palestina se afla sub stăpânirea persană. În anul 332 î.d.Cr. , Palestina e ocupată de Alexandru cel Mare. Stăpânirea greacă durează până în anul 167 î.d.Cr. Din 167-63 î.d.Cr. , este o perioadă de independenţă sub Macabei sau Aşmonieni. Cărţile Macabeilor nu au fost cuprinse în canonul Vechiului Testament. Ele se găsesc între cărţile apocrife. În anul 63 î.d.Cr. , Palestina este cucerită de armatele romane sub comanda lui Pompei. Antipater, un idumean, (edomit - descendent din Esau), a fost însărcinat cu guvernarea Iudeii. El a fost succedat de fiul său Irod cel Mare (37-3 î.d.Cr. ), care, spre a câştiga simpatia evreilor, el nefiind evreu, a reclădit templul din Ierusalim cu o mare splendoare.

Din vremea stăpânirii greceşti, în Palestina a rămas limba greacă, aşa se explică faptul că scrierile Noului Testament sunt în greacă; iar de la romani le-a rămas drumuri şi şosele, parcă înadins pregătite pentru misionarii ce aveau să poarte Evanghelia la alte popoare.

Încă în timpul stăpânirii greceşti o comunitate de evreii s-au retras în peşterile din dealurile sterpe ce se află în partea de nord şi de vest a Mării Moarte. Erau membrii unei secte ce a înflorit în ultima parte a secolului al doilea până în jurul anului 70 d.Cr. De atunci timp de aproape două mii de ani, nimeni n-a ştiut nimic de ei.

O parte din criticii necredincioşi şi unii rabini evrei multă vreme au tăgăduit autenticitatea capitolului 53 din cartea proorocului Isaia. Capitolul zugrăveşte pe Hristos Domnul ca om al durerii şi cu lux de amănunte arată suferinţele Lui. Parcă ar fi fost scris de unul care a stat lângă cruce. Rabinii evrei, fiindcă nu voiau să creadă că Iisus este Mesia, au spus că acest capitol nu ar fi fost scris de Isaia, ci un copist creştin l-ar fi introdus în cartea lui Isaia; că ar fi
fost strecurat acolo ca să semene a profeţie şi să-i facă pe evrei să creadă în Iisus. Criticii necredincioşi s-au alăturat şi ei acestei susţineri.

Cu ce puteai să te aperi? Cum puteai să dovedeşti contrariul? Capitolul într-adevăr descrie prea limpede suferinţele Domnului Iisus. Dar oare să fi făcut un creştin aşa ceva? Ca să dorească mântuirea evreilor, el trebuia să fie un bun creştin. Fiind un bun creştin, nu-şi putea permite o aşa falsificare, adică prin minciuna lui, scrisul lui interpolându-l în cartea lui Isaia, să dea la lumină cel mai glorios adevăr; prin inducerea în eroare a unui popor să-l scoată din starea de păcat.

Raţionamentul logic este just, dar lipsea dovada. Oamenii voiau dovadă. Şi Dumnezeu a dat-o. În anul 1947, doi băieţi păzeau caprele la Kirbet-Qumran, lângă Marea Moartă. Spre seară când să plece acasă, unul din ei, Muhammed ed Dhib, avea o capră lipsă. Numaidecât porni în căutarea ei. Pe malul abrupt al Mării Moarte, el observă nişte scobituri în stâncă şi a aruncat cu pietre într-acolo. O piatră a intrat în scobitură şi în cădere s-a auzit că a spart ceva. Curios să vadă ce s-a spart, copilul s-a căţărat şi a văzut că acolo era o peşteră. S-a strecurat înăuntru şi a observat că piatra lui nimerise un vas mare de lut pe care l-a spart. În vas se afla, înfăşurat în pânză de in, un sul de piele pe care îl luă cu gândul că îi va fi de folos spre a-şi face curele la sandalele lui. După ce a ieşit afară a împărţit pielea cu celalalt beduin. Nu-şi dădeau seama că pe sulul acela puteau să-şi cumpere mii de perechi de sandale.

Sulul purta o scriere veche necunoscută de ei. O parte a ajuns în atelierul unui cizmar din Betleem. Abia în 1948, s-a stabilit că pergamentul constitue o descoperire de mare valoare, căci avea pe el anumite cărţi din Biblie. Imediat oamenii de ştiinţă au trecut la cercetări în regiunea Qumran şi rezultatele au întrecut cu mult toate aşteptările. Au fost descoperite mai multe peşteri cu mii de suluri scrise. I.D.Amusin vorbeşte de circa 40.000 de fragmente de manuscrise. Din martie 1947, când a fost găsit primul sul, lucrările de cercetări arheologice au durat peste zece ani. Pe lângă suluri au fost găsite monede, vase de lut, instrumente de scris.

Între sulurile de piele ce conţineau Vechiul Testament s-a găsit şi cartea proorocului Isaia. De notat este faptul că avea şi capitolul 53. Oamenii voiau să ştie când au fost puse acolo, ce vechime au sulurile. Stabilirea vechimii unui manuscris se face de experţi pe baza materialului pe care s-a scris, a felului cum s-a scris, adică paleografia scrisului, ortografia scrisului, cuvintele folosite, ideile incluse, cerneala utilizată. O metodă mai recentă este cea pe baza radioactivităţii cabonului 14. Experţii de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago au căutat să stabiliească vechimea sulului. Examinând radioactivitatea cenuşei cu un contor Geigher, li s­a indicat că ar fi din anii 166-233 î.d.Cr. Deci cu mult înainte ca un creştin să poată scrie capitolul 53 din Isaia, el se afla în grota de la Qumran. Ştiinţa a limpezit şi lucrul acesta.

Ce ne spune aceasta? Nimic altceva decât că Biblia este adevărată. Oamenii nu vreau să accepte aceasta, dar în faţa ştiinţei, în faţa dovezilor de netăgăduit, trebuie să plece capul şi să tacă. E minunat cum în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, secole ale necredinţei, Dumnezeu a făcut, ca nicicând altădată, ca tocmai ştiinţa să vină şi să confirme adevărul Bibliei. Cu alte cuvinte, a luat armele necredinţei şi le-a făcut să-I arate slava.

Manuscrisele din perioada interbiblică de la Qumran au căpătat grai şi au mărturisit că Biblia este adevărată.

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI IISUS

Credinţa noastră este în Hristos Iisus, Domnul nostru. Cele mai înverşunate atacuri au fost îndreptate asupra acelor părţi din Scriptură care vorbesc despre El, îndeosebi în legătură cu naşterea Sa. S-a încercat totul spre a dovedi că El nici n-a existat ca persoană istorică, că totul este mit şi legendă. Şi totuşi oamenii cred în El. Pe ce se bazează crezul lor? Ce dovezi au că El s-a născut? Simplu, experienţa cu El. Cei ce trăiesc cu mine în casă nu au nevoie de certificatul
meu de naştere, ca să ştie că exist. Părtăşia cu mine este cea mai puternică dovadă că nu sunt un mit, ci o realitate. Dar în anumite ocazii sunt necesare şi dovezile scrise, documentele.

În legătură cu naşterea Domnului Hristos, singurele documente ce le avem sunt Evanghelia lui Matei şi Luca. Dar cum pentru un om este suficient să aibe un singur certificat de naştere, tot aşa şi pentru noi ar fi suficientă chiar o singură Evanghelie, dar avem două care vorbesc despre naşterea Sa. Despre naşterea lui Avraam nu avem amănunte, cu toate acestea nimeni nu s-a gândit să-i tăgăduiască existenţa. Mulţimea urmaşilor lui sunt dovada categorică că a existat. Tot aşa mulţimea urmaşilor lui Iisus este o dovadă că El nu este doar un mit, ci o puternică realitate.

Totuşi, pentru limpezirea noastră în legătură cu cele descrise de Matei şi Luca, este bine să analizăm câteva chestiuni.

1.  Sunt vrednici de crezare evangheliştii?

Acceptarea spuselor unui om este în funcţie de creditul ce îl prezintă persoana respectivă. Omul dă valoare cuvintelor sale. Descrierea simplă şi sinceră ne face să spunem că sunt demni de crezare, chiar dacă nu ar mai fi nici o altă dovadă care să confirme cele scrise de ei. Ei descriu viaţa Domnului nostru Iisus Hristos cu faptele Lui măreţe, dar descriu şi nereuşitele Lui încercări de a convinge pe cei din Nazaret, pe cei din Capernaum, pe preoţi, ba nici fraţii Lui nu credeau că El este Mesia. Ei redau părerile altora despre El, că este nebun, că are drac, că duce poporul în rătăcire. Ei descriu sfârşitul Său tragic. Ei îşi mărturisesc chiar şi deficienţele lor: de multe ori nu înţeleg învăţătura Lui, dorm în Ghetsemani, fug toţi la prinderea Lui, se îndoiesc la învierea Lui. Ei nu-L prezintă pe eroul lor ca pe unul aplaudat de toţi, ca pe unul care îi cucereşte pe toţi, ceea ce ar mirosi a ticluire. Din contră, îl arată părăsit de toţi. Sinceritatea lor e izbitoare. Aceasta îi face demni de crezare.

Pe de altă parte, potrivirea în totul a celor descrise de ei cu evenimentele istorice cunoscute, cu obiceiurile vremii, cu denumirile geografice, cu poziţia locurilor, cu atmosfera politică a vremii, sunt grăitoare pentru orice cercetător.

Sir William M.Ramsay a fost un necredincios. Ideile necredinciosului Bauer şi a Şcolii de Tubingen au pus stăpânire pe gândirea sa. Dar după minuţioase investigaţii făcute în părţile Asiei Mici şi analiza la faţa locului a celor spuse de Luca, necredinţa i-a fost spulberată şi a devenit un bun credincios. El îl descrie pe Luca ca pe "unul dintre istoricii de prim rang". El a scris mai multe cărţi în care arată că scriitorii Noului Testament sunt vrednici de toată încrederea. Într-una spune: "Pot să afirm deschis că am pornit la această investigaţie fără vreun prejudiciu în favoarea concluziei pe care acum încerc s-o justific cititorului. Din contră, am pornit cu o minte împotrivitoare, căci spiritul ingenios şi aparenţa de ceva deplin a teoriei Tubingen, m-au convins cu totul pe acea vreme... mai recent am fost adus în contact cu cartea Faptele Apostolilor, ca o autoritate din pricina topografiei, a antichităţilor şi a societăţii din Asia Mică. Ea s-a născut în mine în mod gradual văzând că în diferite detalii naraţiunea arată adevăr minunat".

Ceea ce a produs schimbarea radicală a opiniei în Ramsay a fost investigaţia arheologică care i-a demonstrat prin vestigiile trecutului, precum şi prin geografia şi topografia locurilor, că Luca este vrednic de crezare în tot ce a scris.

2.  Oare a existat recensământul?

În Luca 2:1-3 citim: „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui".

Ca să-l discrediteze pe evanghelistul Luca şi spre a-şi susţine teza că Iisus este doar un mit, scepticii au afirmat că n-a existat niciodată un aşa recensământ al oamenilor în imperiul
roman, ci se făcea doar un recensământ al animalelor, dar pentru acesta nu trebuia să se deplaseze în alte localităţi.

Acum, pe cine să credem? Cine are dreptate? Cine ştie mai bine cum s-au petrecut lucrurile: cei de astăzi sau Luca care a trăit atunci? Mintea sănătoasă îmi spune că Luca. Totuşi ca să fiu mai sigur mă adresez arheologiei. Are ea ceva ce poate să mă ajute să văd adevărul? Da, slavă Domnului, are. Din nisipurile Egiptului au fost scoase la lumină mai multe papirusuri, care sunt grăitoare. Iată aici un document, care este formularul unui recensământ, completat în anul 48 d.Cr.:

"Către Dorion, magistratul şef şi către Didymus, secretarul oraşului, de la Thermoutharion, fiica lui Thoonis, cu protectorul ei Apollonius, fiul lui Sotades. Locatarii casei ce-mi aparţine în ulicioara de miazăzi, sunt: Thermoutharion, o sclavă liberată a susnumitului Sotades, în vârstă de 65, de înălţime mijlocie, cu tenul de culoarea mierei de stup, având o faţă lungă şi o cicatrice pe genunchiul drept. (Un şir care descrie pe o altă femeie este lipsă)... Eu, susnumita Thermoutharion (documentul continuă cu o declaraţie făcută sub prestare de jurământ) cu protectorul meu numitul Apollonius, jurăm pe Tiberius Claudius, Cezarul împărat, că i-am declarat în mod sigur, onest şi vrednic de încredere pe cei ce locuiesc cu mine, nici pe un străin, nici pe un Alexandrian nici pe un liberat, nici roman, nici egiptean decât pe cei spuşi mai sus. Dacă jur adevărat, binele să mă însoţească, dacă fals, contrariul".

Iată încă un document. El este cu privire la recensământul din anul 104 d.Cr. Prefectul Egiptului cere înscrierea fiecăruia în cetatea sa:

"Gaius Vibius, prefectul şef al Egiptului. Din pricina apropierii recensământului, este necesar ca toţi cei care pentru anumite motive locuiesc în parte decât districtul lor, să se pregătească de îndată să se reîntoarcă la guvernământul lor, spre a putea completa formularele de înregistrare a familiei şi ca să-şi poată reţine pământurile cultivate ce le aparţin".

Documentul arată clar că fiecare trebuie să se înscrie în cetatea lui cum scrie Luca, căci şi Palestina aparţinea stăpânirii romane ca şi Egiptul. Mai mult, din document reiese că se făcea periodic, el spune că recensământul se apropie. Azi se ştie că romanii făceau recensământul la patrusprezece ani. Mai sunt documente cu privire la recensămintele din anii 34, 48, 62, 90, 104, 118, 132 şi 230 d.Cr. Referinţe indirecte sunt şi cu privire la cel din anul 20.

A tăgădui astăzi recensământul pomenit de Luca înseamnă să fi rămas în urmă cu cunoştinţele, căci arheologia a limpezit de mult lucrul acesta.

3. A trăit Irod pe vremea naşterii?

Iată o altă problemă ridicată de unii. În Evanghelia după Matei cap.2 v.1 citim: "După ce s-a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod".

Despre Irod se ştie că a domnit între anii 37 - 4 î.d.Cr. În anul 4 a murit. Cum se poate ca el să fi trăit pe vremea naşterii din moment ce a murit în anul 4 î.d.Cr. ? întreabă unii vrând să arate că ce a scris Matei nu este adevărat.

Cei ce ridică această problemă ori nu ştiu, ori se fac că nu ştiu un amănunt care astăzi este atât de cunoscut: greşala lui Dionysius Exiguus, când a calculat datele calendaristice.

Conform relatărilor lui Iosif Flaviu, Irod a murit la Ierihon în valea Iordanului pe data de 13 martie, deci cu ceva înainte de Paştele evreieşti ale anului 750 de la fondarea Romei. Acest istoric mai face specificarea că în acea noapte a fost o eclipsă de lună. Pe baza calculelor matematice a eclipselor lunii, s-a confirmat data morţii lui Irod, relatată de istoricul evreu.

Dr.Edward Robinson precizează: "Prezenta eră creştină, care a fost fixată de călugărul Dionysius Exiguus în secolul al şaselea, asumă că anul erei creştine ar coincide cu anul 754 de la fondarea Romei. În orice caz, era noastră începe cu mai bine de patru ani mai târziu decât ar trebui".

Până în secolul al şaselea, anii s-au socotit de la fondarea Romei. În anul 526 d.Cr. Împăratul Iustinian a însărcinat pe călugărul Dionysius Exiguus, să întocmească un calendar creştin, care să meargă în urmă până la naşterea lui Iisus. În socotelile sale, călugărul a greşit şi în loc să pună naşterea în anul 749, anul Romei, a pus-o în anul 754. Acest calendar a fost folosit în lucrări istorice de Bede, la începutul secolului al VIII-lea şi nu mult după aceea a fost introdus în transcrierile publice de împăraţii francezi Pepin şi Carol cel Mare. Dionysius nu a dat naştere erei creştine, ci doar a calculat-o şi cum nu a posedat toate datele pe care le avem noi azi, a greşit cu cinci ani.

Conform datelor stabilite de cercetători, Iisus s-a născut în anul 749 de la fondarea Romei, adică anul 5 înaintea erei noastre, iar Irod a murit în primăvara următoare, anul 4, deci a trăit pe vremea naşterii.

4. Încurcătura cu Quirinius

Evanghelistul Luca a avut un stil literar ales. Nu este de mirare că necredinciosul Renan a clasat Evanghelia după Luca ca "cea mai frumoasă carte ce s-a scris vreodată". Pe lângă frumuseţea descrierii faptelor, el caută mereu să dea cadrul istoric, spre a şti când s-au petrecut. El are multă preciziune. El stabileşte când s-a întâmplat naşterea; cine a fost împărat la Roma când Ioan Botezătorul şi-a început activitatea, cine era dregător în Iudea, în Galilea; câţi ani a avut Domnul Iisus când şi-a început misiunea.

Totuşi, precizia lui făcută în cap.2 v.2 cu privire la Quirinius a avut darul să încurce pe mulţi. Documentele istorice romane, arătau un recensământ făcut de Quirinius în anul 7 d.Cr., dată ce nu se potrivea cu naşterea lui Iisus. Această discrepanţă a făcut pe mulţi să-şi bată joc de relatarea lui Luca şi să spună că nu e adevărată. Iar credincioşii se vedeau şi ei în încurcătură, căci din moment ce Irod a murit în anul 4 î.d.Cr. , iar Quirinius a fost guvernator al Siriei în anul 7 d.Cr., cum s-a putut naşte Iisus pe vremea lor? între Irod şi Quirinius era un gol de vreo 11 ani. Dar şi această enigmă a dezlegat-o arheologia.

În anul 1828 s-a găsit la Roma o inscripţie care indica că Quirinius a fost guvernator de două ori. Iar după primul război mondial, Sir William Ramsay a descoperit un monument la Antiohia Pisidiei în Asia mică, care la fel arăta că Quirinius a fost de două ori guvernator. Această inscripţie pare a-l prezenta ca guvernator militar cu scopul de a conduce războiul Homanadensian, în timp ce guvernator civil era Sentius Saturninus (8-6 î.d.Cr. ). În felul acesta se împacă şi afirmaţia lui Tertulian, care spune că recensământul a fost făcut pe vremea guvernatorului Saturninus. De fapt, doctorul Luca precizează „Întâia dată" spre a-l deosebi de al doilea recensământ făcut tot de Quirinius la anul 7 d.Cr., cu ocazia celei de a doua guvernare a sa în Siria. Lucrurile s-au limpezit.

Adevărul a ieşit la suprafaţă. Nu Luca a greşit, ci oamenii, fiindcă n-au cunoscut amănuntul acesta.

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE

Cartea "Faptele Apostolilor" din Noul Testament cuprinde o perioadă de vreo 33 ani. Formarea bisericii la Rusalii e în anul 30, iar întemniţarea lui Pavel la Roma e între anii 61-63. Dintre numeroasele documente arheologice privitoare la această perioadă, voi da doar câteva mai importante.

1. Guvernatorul insulei Cipru

În Faptele Apostolilor 13:7-12 ni se descrie întâlnirea primilor misionari, Barnaba şi Saul, cu dregătorul insulei Sergius Paulus şi convertirea acestuia. O inscripţie găsită la Soloi, în partea de nord a insulei, e datată "pe vremea guvernării lui Paulus". Unul din ofiţerii lui Claudius purta
numele de Lucius Sergius Paulus. Bruce susţine că acesta a fost numit mai târziu guvernator al Ciprului. De la această întâlnire, Saul îşi ia numele de Pavel, după numele guvernatorului. Inscripţia dovedeşte că a existat un aşa guvernator, deci Luca a scris adevărul.

2.  Au existat politarhi la Tesalonic?

În Faptele Apostolilor 17:6, Luca ne spune cum Iason şi alţi câţiva fraţi au fost târâţi înaintea dregătorilor cetăţii (politarchos în original). Cum termenul acesta nu a fost folosit în literatura greacă, mulţi nu au fost gata să creadă că la Tesalonic judecatorii au fost numiti politarhi. Puţinele excavaţii făcute la Salonic au scos la iveală un număr de monumente cu inscripţii unde este folosit termenul "politarhi". Astăzi arheologia cunoaşte 19 inscripţii de acestea. Acesta era un titlu ce se purta de magistraţii cetăţilor de seamă din Macedonia. Din aceste inscripţii ştim că la Tesalonic, în primul secol ,au fost cinci politarhi, iar în secolul al doilea au fost şase politarhi. Titlul aceasta a dovedit încă o dată preciziunea textului scris de doctorul Luca.

3.  S-au închinat atenienii "unui Dumnezeu necunoscut"?

Se ştie că atenienii au fost politeişti. Mulţi însă nu au vrut să creadă că ei ar fi avut şi un altar dedicat "Unui Dumnezeu necunoscut", aşa cum scrie în Faptele Apostolilor 17:23.

Arheologia a descoperit aşa inscripţii la Atena, ba chiar şi la Pergam în Asia Mică. Pausanias, care a trăit în secolul al doilea şi a cutreierat Grecia, ne spune că la Atena erau altare închinate unor dumnezei numiţi "necunoscuţi". La fel şi Filostratus, vorbind de Atena, spune: "...unde chiar şi divinităţi necunoscute îşi au ridicate altare". Acestea îndreptăţesc afirmaţia lui Luca.

4.  A fost Galion cârmuitor al Ahaiei?

Descriind prigoana provocată de iudei la Corint, Luca ne spune în cap.18:12-17 că Pavel a fost dus înaintea scaunului de judecată a lui Galion, cârmuitorul Ahaiei, în greceşte "anthupatos".

O inscripţie găsită la Delfi, în Grecia centrală, ne redă o proclamaţie a împăratului Claudius din anul 52 d.Cr. În care se menţionează că Galion era proconsul al Ahaiei. Ea arată că el a fost însărcinat mai înainte în această slujbă, probabil în anul 51. Galion a fost fratele filozofului Seneca. Amândoi, împreună cu familiile lor au pierit din ordinul lui Nerone.

5.  Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes?

În urma activităţii misionare a lui Pavel la Efes, o mare mulţime s-a convertit şi a crezut în Hristos. Între aceştia au fost unii, care mai înainte au făcut vrăjitorii, iar acum, spune Luca, "şi- au adus cărţile şi le-au ars" (Faptele Apostolilor 19:19). Acestea erau un fel de cărţi cu formule magice, foarte preţioase pentru efeseni. Oricine doreşte să vadă cum arătau aceste cărţi de vrăjitorie, le poate vedea în Muzeul Britanic din Londra sau în Muzeul Luvru din Paris, unde sunt o seamă de exemplare. Azi, aceste cărţi de vrăjitorie mărturisesc că Biblia este adevărată. La fel, ruinele teatrului şi ale templului Dianei din Efes ne spun că Luca a scris adevărul.

6.   "Intrarea străinilor oprită"

Când s-a petrecut arestarea apostolului Pavel la Ierusalim, printre alte acuze a fost şi aceea că "a vârât şi pe nişte greci în templu şi a spurcat acest locaş sfânt". Iar Luca explică: „În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim efeseanul, împreună cu el în cetate, şi credeau că Pavel îl băgase în templu" (Faptele Apostolilor 21:28.29).

La templu erau tăbliţe care arătau că intrarea străinilor este interzisă în templu. În 1871, Clermont Ganneau a găsit o inscripţie din acestea în greceşte. Ea conţine şapte rânduri scrise cu litere mari şi desigur a fost aşezată la loc vizibil lângă intrarea în Templu, spre a înştiinţa pe
neamuri să nu intre în locul rezervat numai iudeilor. Inscripţia se află în muzeul din Istambul. Ea spune:

"Nimeni dintre neamuri nu poate intra în împrejmuirea templului. Oricine este prins este singur răspunzător de moartea care va urma".

Altă tăbliţă fragmentată a fost găsită în 1935, în cursul excavaţiilor conduse de Departamentul de Antichităţi al Palestinei, în nişte moloz lângă poarta Sf. Ştefan.

7. Erast, vistiernicul de la Corint

În Romani 16:23 apostolul Pavel scrie salutări fraţilor din Roma din partea lui Erast, vistiernicul cetăţii. Iar în Faptele Apostolilor 19:22, Luca ne spune că Erast a fost unul din ajutoarele lui Pavel în lucrarea misionară.

Unii necredincioşi au spus că nu se poate să fie adevărată afirmaţia lui Pavel cu privire la Erast. Cum un creştin să fi fost vistiernicul cetăţii Corint?

Dar pricina necredinţei a fost înlăturată. În cursul săpăturilor făcute la Corint în anul 1929, de către prof. T.L.Shear s-a descoperit o piatră de marmoră din pavajul în apropiere de teatru cu inscripţia: "ERASTVS PRO: AED: S: P: STRAVIT", ceea ce înseamnă "Erast, procurator şi şef edilitar a aşezat acest pavaj pe spesele sale". F. F. Bruce spune: "Evidenţa indică că acest pavaj a existat în sec. I A.D. şi este mai mult decât probabil că donatorul este Erast, prietenul lui Pavel, menţionat în epistola către Romani".

Chestiunea dacă cuvântul grecesc "oikonomos" folosit de Luca tradus "vistiernicul", corespunde cu latinescul "aedile" din inscripţie, a fost limpezită de funcţia ce o aveau aceste persoane. Cei ce purtau titlul acesta, fie greci, fie romani, aveau sarcina afacerilor financiare ale cetăţii. Chiar şi din epistola lui Pavel către Corinteni se poate înţelege că Erast era din sânul bisericii. În cap.2:26, el spune: "Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales," nu mulţi, dar totuşi aveau câţiva şi unul era Erast.

E Biblia adevărată? Arheologia, această ramură a ştiinţei, ne spune că da, e adevărată. Sunt mii de documente care mărturisesc lucrul acesta. Eu am dat doar câteva din ele în acest studiu. Închei mărturia arheologiei cu cuvintele poetului:

"Pentru cine vrea să creadă,

Am o mie de dovezi;

Dar nu mai am nici una,

Când tu nu mai vrei să crezi".