Intru Slava
Sfintei şi Celei de o Fiinţă şi de Viaţă
Făcătoarei şi nedespărţitei Treimi,
a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh
s-a tipărit acest
ADICĂ NUMĂRARE DE ANI în zilele bine
credinciosului domn Mihail Grigoriu Sturza
Voievod.
Cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sale Veniamin
Mitropolitul
Sucevei si Moldovei.Prin osîrdia prea cuvioşiei sale, Mardarie,
Arhimandritul şi stareţul Sfintei Monastiri Neamţul şi Secul.În Tipografia Sfintei Monastiri Neamţul,la anul 1837, aprilie 14.
Hronograful a fost scris de
Caldei, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la Facerea lumii. In anul 1000 după Hristos, istoricul
Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi St'.
Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la laşi în
anul 1591, publicat în Veneţia la anul 1691. în anul 1 821 îl foloseşte Goethe în Germania. In
anul 1837 este tradus în limba
chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 ani apare îri limba
română, la Editura Pelerinul Român, la Oradea, în anul 1992 ediţia I, iar acum în anul 2005 ediţia a 2-a .
Acest Hronograf sau numărare de ani s-a scris de către caldei
pe vremea lui Avraam, la anul 3500 după zidirea lumii. Prin urmare este cea mai veche carte din lume. Din anul
3500 pînă la lisus Hristos sunt 2008 ani, iar de la lisus Hristos pînă la noi
sunt 2005 ani, adunaţi fac 4013 ani de circulaţie a HRONOGRAFULUI. Moise a scris primele 5 Cărţi: Facerea, Ieşirea, Levitic,
Numeri şi Deuteronom la anul 4108 după zidirea lumii. Lumea s-a folosit 4108
numai de Sfînta Tradiţie, din gură în gură. Vechiul Testament este scris de
3405 ani. Din anul 4108 pînă în 2005 sunt 3405 ani.
Spun în scurt faptele de la începutul Facerii lumii
pînă la Naşterea lui Hristos, fiind adunat din Dumnezeiasca Scriptură şi din
feluri de hronografe şi scriitori de istorii greceşti, slavoneşti, româneşti,
leşeşti, evreieşti şi altele.
Intru început a zidit Dumnezeu Cerul şi pământul"
(Fac, 1,1)şi adîncul cel întunecat al apei, sau precum grecii îi
zic „haos", care era amestecare nedespărţită a stihiilor, întru care
pămîntuf era nevăzut şi neîmpodobit, cu apele adîncului şi cu întunericul
acoperit fiind, precum zice Scriptura: „Şi întuneric era deasupra
adîncului" (Fac. 1, 3). Deci le-a zidit pe acelea Domnul Atotputernicul
dintru nimic şi dintru nefiinţă le-a adus întru fiinţă. Iar din acelea după
aceea şi pe celelalte zidiri de Sus şi de jos, în şase zile făcîndu-le, le-a
scos de faţă. Şi era întîia făptură nevăzută întru adînc, ca o sămînţă şi pîrgă
a făpturilor care avea să se scoată de acolo. Că precum cînd socotim vreo
sămînţă sau sîmbure sau vreun pom din grădină, zicem că este într-însul
rădăcina şi pomul şi ramurile şi frunzele şi florile şi rodurile, nu ca şi cum
acelea iată sînt, ci ca şi cum au să fie acolo, cînd acel sîmbure ar răsări şi
ar creşte, tot astfel cea de Dumnezeu zidită întîia făptură sau materie era
pîrgă făpturii celeilalte. Deci Cerului îi era întîia materie apa, iar
pămîntului grosimea cea închegată, sau grunzui. Iar după aceea, prin
Dumnezeiasca poruncă despărţită fiind apa de noroi, pămîntul de cer, s-a arătat
în mijloc văzduhul şi s-a luminat focul, apoi celelalte făpturi cu a lor rînduială
şi vreme au mers.
Iar începînd Ziditorul a aduce
întru săvîrşire şi întru podoabă pe făptura cea întîi nevăzută şi neîmpodobită,
mai întîi a poruncit ca să răsară lumina din întuneric. Că precum un meşter în
miezul nopţii sculîndu-se voieşte să lucreze ceva, aprinde mai întîi lumînarea
ca să vadă pe cele din casa lui, aşa şi Preaînţeleptul Ziditor Dumnezeu, măcar
deşi este şi a toate văzător, văzînd pe cele ce sînt întru întunecatul adînc ca
pe cele ce se află în lumină, însă mai întîi ca o lumină în casă, a aprins
lumina zilei, întru întunericul cel adînc, zicînd: „Să se facă lumină. Şi se
făcu lumină".
Aici unii socotesc a fi zidiţi
îngerii, ca si cum împreună cu lumina i-a zidit
Dumnezeu si pe îngeri (Augustin în Cuvîntu! 38 a lui Corneliu), şi Sfîntul
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ambrozie la fe! şi Sfîntul loan Damaschin (Cartea 2
Pentru Credinţă), Grigorie (la Naşterea lui Hristos), leronim (la Isaia cap.
14), Becan şi ceilalţi (la tratatul 3 pentru îngeri), aceasta se scrie şi 'în
cartea „Toiag": îi socotesc pe aceia a fi zidiţi dintru început mai înainte de
toată zidirea: „Pentru că se cădea (zice Damaschin) ca mai întîi fiinţa cea de
gînd să se zidească, apoi cea simţitoare, şi atuncea din amândouă omul".
Deci nu este cu necuviinţă ca
şi pentru îngeri să zicem puţin ceva, pentru cei mai simpli.
Pentru zidirea îngerilor,
Sfîntul Grigorie Teologul zice: „Cum că au ieşit din Dumnezeu, ca razele din
soare, mai înainte de toată
făptura". Şi s-au alcătuit ei lumini a doua, slujitori iui Dumnezeu
Luminii celei dintîi. Sar Sfîntul Grigorie Dialogul grăieşte: „Au ieşit îngerii
din Dumnezeu, precum scînteile din cremene, şi zidindu-i pe ei Domnul după
Chipul Său (precum mai pe urmă şi sufletul omenesc) şi după asemănare
înţelegători, de sineşi stăpînitori, nemuritori. întru început i-a lăsat pe ei
nedesăvîrşiţi întru fericire, neîntăriţi într-un dar ca acela, ca adică să nu
poată ei a greşi, ci le-a dat lor oarecare vreme, întru care ca de nişte
de-sineşi-stăpînitori, deplin voia avîndu-şi, puteau ca ori să slujească
Domnului şi să sporească cîştigînd Darul desăvîrşit, ori să nu slujească şi să
cadă în mînia lui Dumnezeu.
Intr-acea vreme, unul din cei mai mari îngeri, prea înălţîndu- se cu
mîndria, a voit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, că zicea în mintea sa: „La cerul
cei mai întîi (unde este Scaunul lui Dumnezeu) mă voi sui, şi mai sus de
stelele cereşti îmi voi pune scaunul meu, şi voi fi întocmai cu Cel prea
înalt" (Isaia 14, 13).
Iar pricina mîndriei celei îngereşti, unii din teologi o zic că este de
acest fel: Ca şi cum adică Domnul Dumnezeu ar fi descoperit îngerilor Taina
întrupării Cuvîntului, prin care avea a se împreuna Dumnezeirea cu omenirea, în
Faţa lui Hristos, căruia toată zidirea îngerească este datoare a I se închina.
Deci unul din cei mai mari îngeri, care se chema de lumină purtător, văzîndu-şi
înălţimea şi slava firii sale celei îngereşti, şi socotind şi simplitatea ce va
să fie a firii omeneşti celei de ţărână, s-a mîndrit şi a gîrtdit să nu se
închine lui Dumnezeu- Cuvîntul, Cel ce avea să Se întrupeze, şi zicea întru
sine: „La cer mă voi sui si voi fi asemenea Celui prea înalt".
Iar această socoteală a îngerilor de descoperirea Tainei întrupării
Cuvîntului, acei teologi o numesc din scriptura aceasta: Sfîntul Apostol Pavel
în trimiterile evreilor în capitolul 1 scrie: „Iar cînd iarăşi aduce pe Cel
întîi Născut în lume, zice: „Să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu"
(Evrei 1, 7). Această zicere iarăşi asemuind-o, aduc dovadă cum că de două ori
Fiul lui Dumnezeu s-a adus în lume: întîi, prin descoperirea îngerilor de
întruparea Aceluia, care au fost la începutul zidirii îngerilor; iar a doua,
prin singura întrupare. Deci în amîndouă acele aduceri s-a poruncit îngerilor
ca să i se închine Lui. întru cea dintîi - să
I se închine cu credinţă, ca adică să creadă întru
Cel ce avea să
Se întrupeze: Dumnezeu-Cuvîntul, Căruia sînt datori să I se închine; iar întru
a doua aducere să I se închine cu singur lucrul, şi pentru aceea Apostolul
grăieşte: „Iar cînd iarăşi - adică a doua oară - aduce pe Cel întîi Născut,
arătînd pe cea de-a doua oară aducere, cea întîi care s-a făcut îngerilor întru începutul acelora, apoi oamenilor la sfîrşitul
anilor". Deci arătat este, cum că descoperită era îngerilor Taina
întrupării. Aceeaşi asemuire o socotesc şi din singure cuvintele I
u i Hristos,
Care a zis către jidovi: „Voi de la tatăl diavolul sînteţi şi poftele
tatălui vostru voiţi să le faceţi. El ucigaş de oameni a fost dintru
început" (loan 8, 14). Pentru că evreii voiau să-L ucidă pe Hristos. Deci dacă
evreii întru acea voire a lor urmau tatălui lor diavolului celui ce din început
era ucigaş de oameni, se aduce dovada de aici, cum că diavolul dintîi, întru
începutul îngeriei sale, încă întru a sa purtare de lumină fiind, voia ca, pe
Hristos, Cel ce avea să Se facă om, să-L ucidă. Adică cu ucidere de oameni
vrăjmăşea asupra Lui, ca de i s-ar fi putut lui să-L piardă pe El şi de nimic
să-L facă. însă vrăjmăşea, înştiinţat fiind prin descoperire de întruparea lui
Hristos, deci arătată era îngerilor Taina întrupării. Aşa vorbesc
teologii aceia umbros şi o asemuiesc.
Ci de vreme ce cei mai vechi,
de aceia n-au scris, deci nici noi nu o întărim.
Însă ştim, că prin mîndrie
îngerul aceia cu cei de un gînd ai săi a mîniat pe Dumnezeu Ziditorul său, şi a
căzut din îngereasca slavă, prin dreaptă Judecata iui Dumnezeu surpat fiind din lumină
la întuneric, din Cer în Iad, din îngerie în diavolie. Şi a căzut din cer cu
a treia parte din îngeri care de voie s-au adaus lingă el. De care lucru se
scrie în Apocalips, 12, 4: „Coada lui a smuls a treia parte din stelele
cereşti" care se înţelege pentru îngerii ce au căzut cu Satana.
Intr-unui ca acela de Dumnezeu
mîniitor păcat al mîndriei, a intra îndrăznind îngerii aceia, ceilalţi sfinţi
îngeri, care cu Sfîntul Arhistrateg A/lihaii şi cu ceilalţi
începători de cete, au stat tare lîngă Domnul Dumnezeu
Ziditorul lor şi împotrivindu- se aceluia ce se
mîndrise, război cu dînsu! făcură, precum se scrie: „Război s-a făcut în
cer: Mihail şi îngerii lui război făcură cu balaurul şi surpat fu balaurul ce!
mare", iar sfinţii îngeri cîntare de biruinţă cu dănţuire au cântat
slăvind pe Dumnezeu: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot! Atunci sfinţii
îngeri, ca nişte credincioşi Dumnezeieşti slujitori, au luat de la Ziditorul fericirea
ceâ desăvîrşită, pentru că !i s-a dat ior un Dar ca acela, ca de atunci
nicidecum să nu mai poată ei a greşi înaintea lui Dumnezeu, ci de-a pururea
voia Lui cea sfîntă să o săvîrşească, după graiul Psalmistului: „Slugile Lui
care faceţi voia Lui" (Ps. 102, 32). Iar cei căzuţi îngeri
întru atîta împietrire s-au băgat, încît ei niciodată nu pot să-şi vie întru
pocăinţă, Sar nouă să ne fie a şti de aici, cum că de la care se ia
Darul lui Dumnezeu pentru păcate, acela vine întru împietrire şi nici nu se mai grijeşte de sufletul
său.
Incă şi aceasta s-o ştim, cum
că şi sfinţii îngeri cei întîi după dar fii ai lui Dumnezeu, nu fără de slujbă
au cîştigat de la Dumnezeu veşnica fericire a îngeriei, ci mai întîi şi-au
arătat credincioasa slujbă Domnului lor, precum s-a zis. Cu cît mai vîrtos nouă
celor de ţărînă şi păcătoşi, ni se cade a ne osteni, pînă ce avem vreme, ca
părţii acelora să ne învrednicim!
Cel ce va voi să ştie mai mult
despre sfinţii îngeri, să caute în Vieţile Sfinţilor la luna lui Noiembrie în 8
zile. Acolo din destul s-a scris, iar nouă aici la cea văzută zidire a ne
întoarce ni se cuvine.
Iar răsărind Lumina întru
întunericul adîncului, a despărţit Dumnezeu lumina dintru întuneric si a numit
lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte (Fac. I, 6). Şi a fost ziua aceea
întîia, pe care noi acum o numim Duminică şi Luna întîi, care după aceea s-a
numit Martie şi numărul lunii aceleia întîi.
Ci ca să nu înmulţim cuvintele,
povestind cu de-amânuntul pentru zidirea şi înfrumuseţarea a toată făptura cea
văzută, de care din destul şi pe larg, precum Sfîntul Moisi în cartea sa cea
dintîi a Facerii, aşa şi alţii mulţi au scris, cei ce va voi să citească
Hexaimeronul Sfîntului Vasile cel Mare şi Cartea lui Damaschin (pentru Credinţă
şi pentru zidirea lumii) la fel şi Hronograful lui Dorotei Mitropolitul
Monemvasiei, care din cel grecesc s-a tălmăcit în anii nu demult (întru
împărăţia binecredinciosului împărat Alexie Mihailovici), şi altele siavoneşti,
şi de alte ţări Hronografe şi scriitori de Istorii. Iar nouă ce în scurt am socotit a scrie, destul ne
este a pomeni numai de-aceasta, cum că Ziditorul după întîia zi, întru a doua
zi, pe care noi acum o numim Luni, prin Cuvîntul Său cel atotputernic, cerurile
din apele adîncului le-a scos, precum se grăieşte în Psalmi: Cu Cuvîntul
Domnului, cerurile s-au întărit şi cu Duhul Gurii Lui toată puterea lor"
(Psalm 32, 6).
"
In ziua a treia care se numeşte
de noi Marţi, aducînd apele întru o împreunare, a arătat uscatul şi l-a numit
pămînt, şi l-a făcut pe el să răsară seminţe şi toată iarba şi lemnele să le
crească.
Intru a patra zi - pe care o
chemăm Miercuri - a făcut doi luminători mari pe cer: Soarele şi luna; la fel
si stelele.
Intru a cincea zi - care la noi
se numeşte Joi - a zidit peştii şi jivinele apelor şi păsările din apă le-a
scos.
în ziua a şasea - care la noi
este Vineri - a zidit fiarele, dobitoacele si jivinele pămîntului, după
felurile lor, iar pe urmă de toate făpturile, a zidit pe Adam şi pe Eva, şi i-a
dus pe ei în Raiul desfătării.
Iar în ziua a şaptea s-a odihnit
Dumnezeu de toate lucrurile Saie, şi s-a numit ziua aceea Sîmbâtă, adică
odihnă, căci S-a odihnit într-însa Ziditorul şi a sfinţit ziua aceea,
precum se scrie despre aceasta în cartea Ieşirii în capitolul douăzeci.
Deci trecînd Legea Veche, iar
Darul cel Nou sosind, cinstea şi sfinţirea Sîmbetei - a zilei a şaptea - a
trecut la ziua întîi, a Duminicii, pentru cea într-însa prea luminată învierea
lui Hristos.
Aşa pentru zidirea făpturilor
tuturor celor văzute, care prin şase zile s-au alcătuit, în scurt vorbind, nu fără de folos vom
face de am începe măcar puţin ceva întru acelea a ne învăţa, după
asemănarea lui David cel ce zice: „Cugetat-am la toate lucrurile Tale, la
faptele Mîinilor Tale m-am gîndit" (Psalm 142, 5). Dar ce avem să ne
învăţăm? A cunoaşte pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Aşa zice Sfîntul Vasile cel
Mare: „De ne vom deprinde întru acestea, pe noi înşine ne vom cunoaşte, pe
Dumnezeu vom înţelege. Celui ce ne-a zidit pe noi ne vom închina, Stăpînuîui
vom sluji, pe Tatăl vom proslăvi, pe Hrănitorul nostru vom iubi, pe Făcătorul
de bine vom cinsti".
Un filosof oarecare l-a
întrebat pe cuviosul Antonie ce! Mare, vieţuitor în pustiul Egiptului, care era
om necărturar, zicîndu-i: Cu ce te foloseşti, părinte, şi-ţi mîngîi sufletul
tău, lipsit fiind de citirea cărţii, din care se face folosul sufletului şi
duhovniceasca mîngîiere? Răspuns-a Sfîntul: "Cartea mea, o, filosofule,
este toată făptura cea văzută de Dumnezeu zidită, şi oricînd aş voi să citesc
cuvintele lui Dumnezeu, pe acea carte, de singur Dumnezeu alcătuită, o pun
înaintea ochilor mei şi cu mintea mea mă învăţ întru dînsa şi mă folosesc şi mă
umplu de duhovniceasca mîngîiere, bucurîndu-mă de Dumnezeu Mîntuitorul meu şi slăvesc Tăria Lui cea
atotputernică". înţelept este răspunsul cuviosului stareţ, carele pe toată
făptura cea văzută a numit-o „carte", în care carte Cerul şi pămîntul sînt
ca două foi, întru care pe cît privim pe cea prea frumoasă zidire a lui
Dumnezeu, pe atîtea slove avem care ne învaţă pe noi pentru Dumnezeu. Oare
frumos este cerul cu luminătorii săi? Cu cît mai frumos este Cel ce a zidit
cerul şi luminătorii cereşti! Bun este pămîntul cu bogăţiile sale? Cu cît mai
bun este Cel ce a zidit pămîntul şi toate cele de pe dînsul! Oare cu înţelepciune
sînt alcătuite toate cele de Sus şi cele de jos? Cu cît mai înţelept este
Ziditorul Cel ce le-a alcătuit pe ele.
Încă o cunoaştem şi pe a
noastră nevrednicie, socotind că toate cele cereşti şi pămînteşti, pentru a
noastră vremelnică viaţă, ca să ne slujească nouă, zidite şi alcătuite sînt de
Dumnezeu, cu neasemănare mai bune în viaţa veşnică cea viitoare, cu Darul Lui gătite sînt nouă celor de
ţărînă. Oare vrednici sîntem noi de o Milă că aceasta Dumnezeiască, praf şi
cenuşă fiind? Şi oare sîntem mulţumitori de atîtea faceri de bine ale Lui?
De asemenea şi alţi mari
Părinţi şi învăţători (care după cuviosul Antonie au fost) cel mai sus pomenit
Vasile al Cezareii şi loan Gură de Aur, bisericeşti Ierarhi, pe făptura cea
văzută Carte au numit-o. Sfîntul Vasile în Hexaimeron către om vorbeşte: „Nu
pentru alta oarecare pricină, de Dumnezeu te-ai zidit, fără numai ca să fii
Organ al slavei lui Dumnezeu. Căci, că şi lumea toată, ca o Carte scrisă este,
care povesteşte Slava lui Dumnezeu, şi pe cea ascunsă şi nevăzută Dumnezeiască
Mărire, prin sine vestindu-ţi ţie celui ce ai minte. Iar Sfîntul loan Gură de
Aur zice: Cum că omul cel ce are suflet înţelegător (mai înainte pînă a nu fi
cărţile) avea făptura în loc de carte, care în mijloc se află înainte".
Deci vrînd prea înţeleptul şi
Bunul Ziditor, făptură înţelegătoare a face pe om, pentru care şi pe toată
lumea a zidit-o şi a înfrumuseţat-o, osebit lui ioc pe pămînt şi mai ales, mai
frumos, mai cinstit, ca o împărătească cetate, ca celui ce avea să fie împărat
a tot pămîntul, înainte i-a gătit lui Raiul ce! prea luminos - zic - l-a
răsădit spre răsărit, pentru care şi Sfîntul loan Damaschin zice aşa: (în
cartea „Pentru Credinţa Ortodoxă"): „De vreme ce avea Dumnezeu ca din cea
nevăzută şi văzută zidire să-l zidească pe om, după Chipul Său şi asemănare, ca
pe un împărat şi stăpînitor a tot pămîntul, şi al celor ce sînt pe dinsul,
înainte i-a gătit lui ca o cetate împărătească Raiul, întru care petrecînd el
vieţuind, fericită şi prea bogată viaţă să aibă, pentru că este Dumnezeiescul
Rai de Dumnezeieştile mîini în Eden sădit, ca o păzitoare a toată veselia şi
sufletească desfătare. Pentru că Edenul „dulceaţă" se tîlcuieşte, spre
răsărit mai presus decît tot pămîntul aflîndu- se, cu bine prefăcut văzduh, mai
subţire şi mai luminos strălucindu-se, cu saduri de-a pururea verzi
înfrumuseţîndu-se, plin de bună mirosire şi plin de lumină şi frumuseţe mai
presus decît toată simţirea, şi bunătăţi care întrec cugetul, Dumnezeiesc fiind
locul şi vrednic lăcaş al omului celui ce este după Chipul lui Dumnezeu".
Pînă aici Sfîntul Damaschin.
Frumuseţea şi podoaba celui de
Dumnezeu sădit Rai, care limbă poate a o povesti, sau ce minte omenească poate
a o ajunge? însă după dumnezeiasca descoperire ce s-a făcut oarecărora sfinţi
vrednici, se povesteşte din parte cea frumoasă podoabă a Raiului, în Vieţile
Sfinţilor. Ce! ce va voi,
să caute la luna Octombrie în
două zile, în viata Sfîntului Andrei cel nebun; şi în luna
lui Noiembrie în 19 zile, în viaţa Sfîntului loasaf
împăratul Indiei; şi la luna lui septembrie în 11 zile, în viaţa cuviosului
Eufrosin. La fel şi în Prolog în luna lui Octombrie în 5 zile, în povestirea de
vedenia egumenului Cosma şi în luna lui Decembrie în 31 de zile, în Cuvîntul
cel pentru o stareţă sfîntă postnică, care pe tatăl său în Rai l-a văzut, iar pe maica sa în iad.
Şi la altele multe locuri, frumuseţea Raiului se istoriseşte.
Sînt unii din tălmăcitorii Sfintei Scripturi, care socotesc, cum că
Raiul, în care a fost Adam, acum nu se află, că s-a stricat prin potop, pentru
că apele potopului, tot pămîntul şi pe cele mai înalte locuri şi munţii i-au
acoperit, şi nu numai zidirile şi tot lucrul făcut de mîini omeneşti l-au
risipit, ci şi toate cele de Dumnezeu sădite: copaci, păduri, dumbrăvi, saduri,
ca pe nişte trestie le-au aşternut pe pămînt, drept aceea şi Raiul pămîntesc,
întru carele a fost Adam ca şi celelalte saduri prin apele potopului s-au
stricat, care un an întreg tot pămîntul l-au acoperit. Iar cel de după potop se
numeşte Rai şi se înţelege simţirilor omeneşti, acela nu se socoteşte a fi
pămîntesc, ci oareşcare din cele de Sus, sau în văzduh, sau în Cer, este osebit
loc, spre odihna sufletelor celor drepţi, care de la Dumnezeu s-a gătit celor
ce din viaţa aceasta se mută, în care şi Sfîntul Apostol Pavel a fost răpit.
Însă Sfinţii Părinţi cei de demult, precum Irineu, Iustin, Atanasie,
Epifanie şi alţii cu o unire zic pentru Raiul pămîntesc, întru carele a fost
Adam, şi acum este întreg şi nestrămutat, că pe Enoh cel drept şi pe llie
Proorocul care vieţuiesc în el (împreună cu dînşii) a păzit Domnul şi pe acel
loc de apele potopului, pe care şi pînă acum îl păzeşte întreg. Pentru că de
l-ar fi înecat potopul pe Rai, atunci fără de îndoială şi pe Enoh ce era
într-însul l-ar fi înecat. Deşi după părerile unora din Neoterici cum că Enoh a
fost răpit în văzduh, şi acolo ar fi fost fost ţinut pînă la încetarea
potopului, deci aşadar în care Rai vieţuieşte pînă acum cu trupul Enoh şi
împreună cu dînsul şi llie? De aici se arată, cum că Raiul de potop nevătămat
s-a păzit.
Nu de necrezut este şi aceasta, cum că (sînt) alte mai înfrumuseţate şi
mai strălucitoare locuri, osebite de pămîntescul Rai, întru înălţimea şi Slava
Cerului mai cu apropiere, şi care nu se pot cuprinde cu simţirile omeneşti, de
la Atotputernicul Dumnezeu rînduite spre odihna sufletelor celor drepte după
vrednicia fiecăruia. Precum şi în Evanghelie ne încredinţează: Cum că multe
lăcaşuri sînt la Tatăl Meu Cel din ceruri. Care şi de la Sfîntul Grigorie
Dialogul putem a ne încredinţa. Pentru că întrebîndu-l Petru diaconul, de sînt
primite sufletele drepţilor mai înainte de primirea trupurilor a
răspuns Sfîntul:
Aceasta nu se poate zice pentru toţi drepţii, cum că îndată după ieşirea din
trup ar fi primiţi în ceruri, nici iarăşi a fi depărtate de cereasca primire
sufletele celor ce întru desăvîrşită dreptate s-au mutat de aici. Sînt oarecare
suflete drepte, care de la Cereasca împărăţie sînt întru oarecare lăcaşuri mai
cu depărtare. Iar pricinii acesteia nu este alta, fără numai aceasta, pentru că
oarecare neajungere au avut întru dreptatea cea desăvîrşită, dar cum că
sufletele cele ce întru desăvîrşită dreptate au ieşit din legăturile trupeşti
şi sînt primite în sălaşurile cereşti, aceasta mai mult decît lumina este
arătat. Si celelalte pentru aceasta sînt în cartea lui scrise.
Iar nouă pentru aceasta ne este cuvîntul, cum că sînt şi alte luminate
locuri (afară de Cer şi osebite de simţitorul şi pămîntescul Rai) întru care se
odihnesc sufletele sfinţilor. Şi aceasta se poate şti din istoria vieţii
Sfîntului loan Gură de Aur, după a cărui sfîrşit, s-a descoperit lui Adelfie
episcopul Arab iei, care pe mulţi sfinţi învăţători bisericeşti i-a văzut ia
locuri luminoase odihnindu-se, iar pe loan Gură de Aur nu l-a văzut acolo, şi
acesta a fost întristat. Şi l-a înştiinţat pe el, cum că loan stă înaintea
Scaunului lui Dumnezeu, împreună cu Heruvimii şi Serafimii: caută pentru
aceasta în Noiembrie în 13 zile, la sfîrşitul istoriei vieţii Sfîntului loan
Gură de Aur. Si de este că sufletul Sfîntului loan Gură de Aur stă înaintea
Scaunului lui Dumnezeu împreună cu Heruvimii şi Serafimii, iar celelalte
suflete ale învăţătorilor (bisericeşti) la alt oarecare ioc luminos se
odihnesc, iată dar că arătat se face de aici cum că sînt şi alte lăcaşuri pentru
sfinţi, afară de însăşi Locuinţa Cerului.
Însă şi pămîntescul Rai, nu fără de sălăşluire întru dînsul a
sufletelor sfinţilor se află. Pentru că şi Sfînta Muceniţă Doroteia, după
sfîrşitul pătimirii sale, iui Teofil Scolasticul după cum s-a făgăduit i-a trimis
daruri din Rai, mere şi flori, simţirilor înţelese, care nu întru alt ioc
undeva, fără numai în pămîntescul Rai au crescut. Din care şi cel mai înainte
pomenit cuviosul Eufrosin trei mere simţitoare preotului le-a dat, care şi mîncate au fost
de fraţi. Deci dar pămîntescul Rai este întreg şi sfinţii se
sălăşluiesc întru el.
Dar fiindcă Sfîntul Grigorie Dialogul cel pomenit zice că oarecare sufiete
drepte, cu depărtare a fi în deosebite locuinţe de la împărăţia Cerurilor,
pentru aflarea întru dînseie a oarecărei lipsiri a dreptăţii, acestuia aici să nu-i trecem înţelegerea cea pentru
cei ce întru săvîrşirea dreptăţii cu sufletele cele drepte (zice) cum că aceea sînt întru Cereasca împărăţie. Că zicînd
el aceasta, cum că sufletele cele ce întru desăvîrşită dreptate ieşind
din legăturile trupeşti, îndată se primesc în
sălaşurile cereşti, aduce mărturie pe însuşi Adevărul lisus Hristos Cel ce în
Evanghelie grăieşte: „Că unde este Trupul, acolo se vor aduna şi vulturii"
(Luca 17). Pe care mărturie Sfîntul Grigorie o tîlcuieşte aşa: „Unde este
însuşi Mîntuitorul nostru cu Trupul cel luat, acolo fără de îndoială şi
sufletele drepţilor se adună. Şi Pavel fără a se dezlega şi cu Hristos a fi. Că
cel ce nu crede că este Hristos în ceruri, acela nici pe sufletul lui Pavel a
fi acolo nu-l va zice. Că el (adică Pavel) pentru trupeasca dezlegare, şi
pentru cea în ceruri sălăşluire grăieşte la 2 Cor. 5: „Ştim, că de se va strica
lăcaşul trupului nostru acesta ce este pămîntesc, zidire avem de la Dumnezeu,
Lăcaş nefăcut de mînă veşnic în ceruri". Petru Diaconul a întrebat pe
Sfîntul Grigorie: De sînt acum (precum ziceţi) sufletele drepţilor în Ceruri.
Deci ce este aceea, care se zice pentru dînşii, cum că în ziua Judecăţii îşi
vor lua plata dreptăţii lor? A răspuns Sfîntul: „Acum numai sufletele lor, iar
atuncea şi cu trupurile lor Drepţii vor lua Slava şi fericirea, ca şi cu însuşi
trupul lor a se bucura ei, cu care dureri şi osteneli pentru Hristos au răbdat.
Şi pentru aceasta a lor îndoită slavă scris este: „Pămîntul său al doilea îl
vor moşteni şi veselie veşnică peste capul lor" (Isaia 61). Este şi
aceasta scrisă pentru sufletele drepţilor, că mai înainte de ziua învierii, li
s-a dat lor cîte un veşmînt alb şi li s-a zis lor: „Să se odihnească încă
puţină vreme, pînă ce se va împlini măsura soţiilor lor şi a fraţilor lor"
(Apoc. 6). Şi cei ce adică cîte o haină au primit, aceia la Judecată îndoite
haine vor lua. Pentru că acum numai sufletele lor, iar atunci împreună cu
sufletele şi cu trupurile lor întru Slavă se vor veseli".
După alcătuirea şi înfrumuseţarea tuturor celor de sus şi a celor de jos văzute zidiri, şi
după sădirea Raiului, Dumnezeu Treimea, Tatăl şi
Fiul şi Sfîntul Duh, întru Dumnezeiescul Său sfat a zis: „Să facem pe om după
Chipul nostru şi după asemănare, ca să stăpînească peştii mării şi păsările
cerului şi fiarele şi dobitoacele şi tot pămîntul şi toate jigănisle ce se
tîrăsc pe pămînt, şi a făcut Dumnezeu pe om" (Fac. 1, 28).
Chipul lui Dumnezeu şi asemănarea nu în trupul
omenesc se închipuieşte,
ci în suflet, căci Dumnezeu nu avea trup.
Dumnezeu, este Duh netrupesc
şi sufletul omenesc l-a zidit netrupesc, Luîşi asemenea, singur
stăpînitor, înţelegător, nemuritor,
părtaş veşniciei şi-l însoţi
pe ei cu trupul, precum şi Sfîntul Damaschin către Dumnezeu
grăieşte, la Troparul îngropării:
„Mi-ai dat mie suflet prin
Dumnezeiasca şi de
viaţă făcătoarea
insuflare, din pămînt
trupul zidindu-mi". Deci sufletul
este chipul iui Dumnezeu, de vreme ce are
întreită putere, iar o fire. Iar puterile sufletului omenesc acestea sînt: Pomenirea,
înţelegerea, Voia. Cu pomenirea se aseamănă Sui Dumnezeu-Tatăl, cu înţelegerea
lui Dumnezeu-Fiul, cu voia lui Dumnezeu-Duhul Sfînt. Iar precum întru Sfînta
Treime, măcar deşi sînt trei feţele, însă nu-s trei Dumnezei, ci Unul Dumnezeu,
aşa şi în sufletul cel omenesc, măcar deşi sînt trei, precum s-a zis, sufleteştile puteri,
însă nu-s trei suflete, ci un suflet.
Între chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ce este în sufletul omenesc,
deosebire pun sfinţii Părinţi: Vasile cel Mare în Hexaimeronul său în vorba a
10-a; Gură de Aur la „Facere" în vorba a 9-a; leronim în tîlcuirea cea de
la Proorocia lui lezechiil în cap. 28. Iar deosebirea este de acest fel: Chipul
lui Dumnezeu primeşte sufletul în vremea zidirii sale de la Dumnezeu, iar
asemănarea lui Dumnezeu într-însul se săvîrşeşte în Botez. Chipul în această
socoteală, iar asemănarea în buna voire; Chipul întru stăpînirea de sineşi,
asemănarea în faptele bune, precum şi Hristos în Evanghelie grăieşte: „Fiţi
asemenea Tatălui vostru Celui din Ceruri". Iar asemenea cu blîndeţele, cu
bunătatea, cu nerăutatea şi celelalte. Aşa o socoteşte Vasile cel Mare: „Să
facem om (zice Dumnezeu) după Chipul nostru şi după asemănare: Pe una adică
prin zidirea lui Dumnezeu o avem, iar pe alta prin bună voirea noastră o
îndreptăm, în cea dintîi stare ne este nouă după Chipul lui Dumnezeu a fi, iar
din buna voire ni se isprăveşte nouă după asemănarea lui Dumnezeu a fi. Şi
iarăşi: Mie mi-a lăsat (Dumnezeu) ca adică după asemănare Dumnezeiască să fiu,
deci pe cea după chip, o am ca să fiu cuvîntător, iar pe cea după asemănare ca
să fiu Creştin. Să fiţi (a zis Hristos) desăvîrşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
Ceresc desăvîrşit este (Matei 5). Oare vezi, unde ne dă nouă Domnul, pe cea
după asemănare? Acolo, unde ne asemănăm cu Dînsul, Care pe soarele Său îl
răsare spre cei răi şi spre cei buni, şi plouă spre cei drepţi şi spre cei
nedrepţi. De urăşti vicleşugul şi nu eşti pomenitor de rău, nepomenind
învrăjbirile cele de ieri, de eşti iubitor de fraţi şi împreună pătimitor,
te-ai asemănat lui Dumnezeu. De-i vei lăsa vrăjmaşului tău din inimă, te-ai
asemănat lui Dumnezeu. Dacă în ce fel este Dumnezeu spre tine păcătosul, întru
acel fel eşti şi tu spre fratele cel ce ţi-a greşit ţie, cu milostivirea te-ai
asemănat lui Dumnezeu. Drept aceea, pe cea după Chipul (lui Dumnezeu) o ai,
adică din ceea ce eşti cuvîntător, iar după asemănare te faci din ceea ce
bunătatea o lucrezi". Pînă aici Sfîntul Vasile. Deci să ştim, cum că
chipul lui Dumnezeu este şi în sufletul omului necredincios, iar asemănarea
numai în creştinul cel îmbunătăţit. Şi cînd ar greşi de moarte creştinul,
atunci numai de asemănarea lui Dumnezeu se lipseşte, iar nu de chip. Şi măcar
şi în munca veşnică de s-ar osîndi, chipul lui Dumnezeu acelaşi este
într-însul în veci, iar asemănarea a mai fi nu poate.
Erau nişte eretici, care se
numeau antropomorfiţi, de care pomeneşte Sfîntul Epifanie, cum că tîlcuind
cuvintele acelea Dumnezeieşti: „Să facem pe om după Chipul nostru şi după
asemănare, ziceau că Dumnezeu are trup, cap, barbă, mîini, picioare şi toate
celelalte mădulare, şi cum că după acea asemănare a Sa l-a zidit pe om. încă
sînt şi acum oameni proşti, iar mai ales între rascolnici ca aceia, care o zic
aceeaşi, ca şi cum Dumnezeu ar fi zidit după Chipul Său capul omului, şi barba,
şi celelalte. Ci precum atunci antropomorfiţii erau fără de minte, şi între
eretici socotiţi şi de la Biserică lepădaţi, aşa acum aceştia neînţelegători
sînt şi ereticeşte socotesc şi de lepădarea de la Biserică vrednici sînt, ca
cei ce nu ştiu şi nu cred, cum că Capul lui Dumnezeu şi Mîinile şi Picioarele
nu erau materialnice trupeşti, ci nematerialnice duhovniceşti, care sînt
Dumnezeiasca lui Tărie a toate şi Stăpînirea şi Puterea şi începătoria tuturor
şi ţinerea a toate şi Fiinţa cea pretutindenea.
Iar pe antropomorfiţi îi
dojeneşte Sfîntul Vasile cel Mare în Hexaimeronul său în vorba a 10-a, grăind
către dînşii aşa: „Cum după Chipul lui Dumnezeu ne-am făcut, să ne curăţim
inima cea necunoscătoare, înţelegerea cea nepedepsită, părerile pentru Dumnezeu
cele neînvăţate. De ne-am făcut după Chipul lui Dumnezeu, deci care de un chip
cu noi este Dumnezeu? Oare ochi sînt ia Dumnezeu? Şi urechi, cap, mîini şi
mădulare pe care şade? Pentru că se zice în Scriptură că Dumnezeu şade. Oare
picioare sînt la Dînsul cu care umblă? Oare de acest fel este Dumnezeu?
Depărtează nălucirea inimii cea necuvioasă, leapădă de la tine gîndul cel
netrebnic Mărimii lui Dumnezeu. Neînchipuit este Dumnezeu, nealcătuit nu cu
mărime (de stat) nefelurit, să nu năluceşti chip ia Dînsul, nici să micşorezi
jidoveşte pe Cel Mare, nici să-L cuprinzi pe Dumnezeu cu trupeşti cugete, nici
să-L scrii împrejur cu mintea ta, pentru că necuprins este cu mărimea. Cugetă
de cel mare şi marelui să-i adaugi mult mai mult şi celui mult încă şi mai mult
şi pe cugetul tău să-i încredinţezi, cum că pe cele fără de sfîrşit nu le va
ajunge. Chip să nu cugeţi, din Putere Dumnezeu se înţelege, nimic nu este de
acest fel întru Dumnezeu în ce fel este întru noi, nu avem pe cei după Chipul
lui Dumnezeu în chipul trupului nostru, pentru că stricîndu-se trupul, chipul
se pierde, deci nu întru acest stricâcios nestricăciunea se închipuieşte.
Trupul creşte, se micşorează, îmbătrîneşte, se schimbă, într-alt chip este în
tinereţe, în alt chip în bătrîneţe, în alt chip este în buna petrecere, în alt
chip în relele pătimiri, în alt chip este
temîndu-se, în alt chip veselindu-se, în alt chip este în pace, în altul în
război, în alt chip este faţa aceluia ce priveghează şi în altul a celuia ce
doarme. Deci cum poate să se asemene cel ce se schimbă cu cel neschimbat? Iar
ceea ce zice: „Să facem pe om după Chipul nostru, pe cel dinlăuntru om îl zice.
Pentru care şi Apostolul grăieşte: De se va strica omul nostru cel dinafară, ci
cel dinlăuntru se înnoieşte în toate zilele" (I Cor. 4, 16). Deci
înlăuntru avem omul, şi îndoiţi oarecum sîntem, şi adevărată este ceea ce se
zice, că înlăuntru sîntem. Pentru că eu după omul cel dinlăuntru sînt. Iar cele
dinafară nu sînt eu ci ale mele sînt, căci nu sînt eu mîna, ci eu sînt
cuvîntătorul suflet, iar mîna o parte a omului. Deci trupul cel omenesc o
unealtă este a sufletului, iar omul este domnitor chiar numai după singur
sufletul. Şi iarăşi zice: „Şi muierea are fiinţa cea după Chipul lui Dumnezeu,
ca şi bărbatul, de o cinste cu firea, măcar de-i şi mai slabă cu trupul, ci în
suflet puterea ei este, de vreme ce de o cinste îi este chipul după
Dumnezeu". Pînă aici marele Vasile.
Dintru ale căruia cuvinte pot să se înţelepţească cei de acum noi
antropomorfiţi lipoveni şi să ştie, cum că Chipul lui Dumnezeu nu este în faţă,
în ochi, în buze, în barbă şi în celelalte mădulare văzute ale trupului, ci în
sufletul cel nevăzut şi cuvîntător, înţelegător, de sineşi stăpînitor şi fără
de moarte.
Deci l-a zidit Dumnezeu pe om, ţărînă luînd din pămînt, şi a suflat în
faţa lui suflare de viaţă şi se făcu omul în suflet viu întru zidirea lui Adam era înainte închipuirea întrupării lui Hristos
în pîntecele Prea Curatei Fecioare. Aşa socoteşte de aceea Sfîntul Ambrozie la
Cuvîntul 38: „Precum Adam a fost zidit din feciorelnic pămînt, aşa Hristos din
Maria Fecioara S-a Născut. Perftru că dacă pămîntul maica lui Adam, de nimeni
nu era arat, nici semănat - şi a lui Hristos Maică Fecioară n-a cunoscut
bărbat, nici semănare. Adam cu mîinile lui Dumnezeu din pămînt s-a zidit,
Hristos prin Duhul Sfînt în Pîntecele fecioresc s-a închipuit. Amîndoi sînt
lucrul Unuia Tatălui Dumnezeu, pe amîndoi îi lucrează Maica, fiecare din ei
este fiu al lui Dumnezeu.
însă Adam zidire este, iar Hristos de o fiinţă împreună cu
Tatăl de o fire Dumnezeu şi Ziditor este. Pînă aici Ambrozie.
Întrebare: Pentru ce a voit Dumnezeu să zidească pe om dintr-o materie
atîta de proastă, din lutul ţărînii?
Răspuns: Pentru două pricini: Una, spre ocara şi ruşinarea diavolului,
ca văzînd atîta de proastă şi neputincioasă zidire suindu-se în Cerească
cinstea aceea, din care acela a căzut, să se înfrunteze şi să se rumpă de
zavistie; al doilea, ca omul ştiindu-şi prostimea sa, să nu se înalţe întru
mîndrie.
Deci a numit Dumnezeu numele întîiului om Adam (Fac.
5, 2). în limba evreiască, Adam se tîlcuieşte „om pămîntesc, ori rumăn, de
vreme ce din pămînt roşu este zidit (Roşietic sau în chipul aurului). Iar în
cea grecească se înţelege; „mieros cosmos", adică mică lume, căci din cele
patru margini ale lumii celei mari şi-a luat numirea sa, de la răsărit, de la
apus, de la miazănoapte si de la amiazăzi. Pentru că în limba greacă acele
patru margini ale lumii se numesc aşa: Anatoli = Răsăritul; Disis = Apusul; Arktos
= Miazănoapte; Mesembria = Amiazăzi. Din acele numiri greceşti, luînd cele
dintîi, slova va fi ADAM. Deci precum, în numele lui Adam s-a închipuit lumea
cea cu patru margini, pe care Adam cu neamul omenesc avea s-o locuiască, aşa
întru acelaşi nume s-a închipuit Crucea lui Hristos cea cu patru margini, prin
care avea mai pe urmă noul Adam - Hristos Domnul nostru, ca pe neamul omenesc
locuitor în cele patru margini ale lumii, din moarte şi din iad să-i
izbăvească.
Cele
patru litere ale cuvîntului ADAM La care vezi acest luminos chip aşa:
A
Anatoli=Răsăritul
M A
Mesembria=
Amiazăzi Arktos=Miazănoapte
D
Disis=Apus
Ziua în care Dumnezeu a zidit
pe Adam (precum mai înainte s-a pomenit) a şasea zi era, care de noi se numeşte
Vineri.
Şi în care zi a zidit Dumnezeu
fiarele şi dobitoacele, întru aceeaşi zi a zidit şi pe om, care cu dînsele se
împărtăşeşte întru simţiri. Pentru că omul cu toată zidirea cea văzută şi
nevăzută, cea materialnică zic şi duhovnicească, împărtăşire are. Cu cele
nesimţitoare lucruri, are pe a fi. Cu fiarele şi cu dobitoacele şi cu toate
jivinele adică pe a simţi, iar cu îngerii adică pe a înţelege. însă nu cu
îngerii fu zidit omul, ci cu fiarele şi cu dobitoacele, şi le este lor ca un
împreună născut, căci că le este de o vreme şi prea mult se aseamănă acelora,
precum de dînsul se grăieşte în Psalmi 48, 12: „Cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat
lor". Care lucru mai luminos îl arată Sfîntul loan Gură de
Aur, zicînd către om, în către poporul Antiohiei la Prolog pe Februarie 6: „Cum
voi putea
să te ştiu pe tine, oare om eşti cu adevărat? Cînd mîniindu-te loveşti ca şi
catîrul, nechezi ca şi calul spre muieri, te hrăneşti ca ursul, îţi îngraşi
trupul ca şi taurul şi ca vierul, ţii minte răul ca şi cămila, răpeşti ca lupul,
te mînii ca şarpele, vatămi ca şi scorpia, meşteşugeşti cu vicleşug ca şi
vulpea, iar veninul vicleşugului îl păzeşti ca şi aspida şi ca vipera, urăşti
pe oameni ca rîsul şi celelalte". Şi acest cuvinţel al lui Aristotel
pentru om nu este mincinos. „Cum că între jivini nu este mai bună jivină decît
omul, cînd s-ar cîrmui cu înţelegerea. Aşa, nu este mai proastă, cînd
înţelegerii nu s-ar supune, pentru că atunci sălbăticia şi cruzimea omenească o
întrece pe iuţimea tuturor fiarelor. Căci şi fiarele uneori de facerea de
bine ce li se
face lor se îmblînzesc, iar oamenii cei răi, mai cumpliţi sînt decît leoparzii,
cărora cînd le faci bine, mai răi se fac".
Şi a luat
Domnul Dumnezeu pe omul pe carele l-a zidit şi l-a pus în Raiul cel
prea frumos, cel plin de negrăitele bunătăţi şi dulceţi, în cel cu patru pîraie
de ape prea curate adăpîndu-se, întru carele în mijloc era Pomul Vieţii, din ai
cărui rod cei ce gustă, niciodată nu moare. Iar acolo era şi alt Pom, care se
numea înţelegere, sau cunoştinţă a binelui şi a răului. Şi era acel pom, pom al
morţii, pentru că poruncind lui Adam, Dumnezeu, ca din tot pomul să mănînce roduri, i-a dat
poruncă să nu guste din pomul cunoşţinţei binelui şi a răului.
Că în ce zi
de vei mînca (i-a zis) cu moarte vei muri (Facere 2).
Să luăm aminte: în Rai Pomul Vieţii
şi Pomul Morţii şi în bunul locul cel sfînt s-a aflat
pricinuirea răului, ca să se înveţe omul ca pretutindenea să se ferească de
rău, adică de căderea în păcat şi întru sfinţenie de ar fi şi cu bunătăţi
vieţuind, căci pretutindenea aproape este răutatea, păcatul zic, prin care omul se împiedică şi cade. Bine
ne sfătuieşte Apostolul: „Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu
cadă" (I Cor. 10, 12) şi Psalmistul: „Greşealele cine le va pricepe?"
(Psalm 18, 13).
Iarăşi: Pomul vieţii este a-ţi
lua aminte de sine, pentru că nu- ţi vei pierde mîntuirea, nici nu te vei lipsi
de veşnica viaţă, cînd îţi vei lua aminte singur de tine. Iar pomul ştiinţei
binelui şi răului este iubirea de iscodire, care cearcă lucrurile altora,
căreia îi urmează osîndirea aproapelui, iar osîndirii pedeapsa morţii celei
veşnice în iad. Pentru că cel ce judecă pe fratele său Antihrist este.
Deci a pus Dumnezeu pe Adam
peste toate zidirile sale cele de jos, împărat şi stăpîn, şi i-a supus lui
toate sub picioarele lui: oile şi boii încă şi dobitoacele pămîntului, păsările
cerului şi peştii mării, ca să ie stăpînească pe ele. Şi a
adus la dînsui pe tot dobitocul şi toată pasărea şi fiara, blînde şi supunîndu- le,
pentru că era încă atuncea şi lupul ca şi mieluşelul, leul ca şi găina cu
năravul, una pe alta nu se vătămau şi Adam le-a pus lor tuturor numele aşa
precum fiecărei jivine i se cuvenea şi i se potrivea şi i se nimerea fiecărei jivine numele, cu
chiar adevărată firea ei şi cu năravul ce avea să fie după aceea. Pentru că era
Adam foarte înţelepţii de Dumnezeu, îngerească înţelegere avînd.
Aşa prea înţeleptul şi prea Bunul Ziditor aşezînd pe Adam, a voit ca să-i dea
Iui împreună vieţuitoare spre iubita însoţire, ca să aibă cu cine de atîtea
bunătăţi să se desfăteze, şi a zis: „Nu este bine ca să fie omu! singur, să-i facem lui ajutor" (Fac. 2,
19).
Intru începutul facerii lumii,
nu-i era bine omului fără de ajutătoarea muiere, pentru că atunci se cădea să
se înmulţească neamul omenesc, iar acum umplîndu-se lumea de feluri de noroade,
Apostolescul cuvînt pretutindenea se poartă: „Bine îi este
omului a nu se atinge de muiere" (I Cor. 7, 1). Sar prin Aşezămîntul cel
Vechi se punea prin îege viaţa ceea ce era după trup, iar în Darul cel Nou
viaţa cea după Duh se sfătuieşte, acolo însoţirea se cinstea, iar aici
neînsurarea se fericeşte. Cu cît mai ales singură fecioria cinstită este şi slăvită,
de care Sfîntul Ciprian zice în Cuvîntu! pentru feciorie: „Fecioria este soră a
îngerilor, dovedire a patimilor, împărăteasă a
faptelor bune, şi moştenire a tuturor bunătăţilor". Ci şi în Vechiul
Aşezămînt au fost nişte bărbaţi ca aceştia sfinţi, care fără de însoţire şi-au
petrecut viaţa lor, şi fecioria lor din
pîntecele de maică nestricată o au ferit. Unul ca acesta era llie, Elisei, Daniil
şi cei trei Tineri şi loan înaintemergătorul.
Şi a pus Dumnezeu în Adam somn adînc care împreună şi răpire îi era
lui, întru care el vedea prin Duhul ceea ce se făcea, şi înţelegea taina
însoţirii ce avea să i se facă lui, iar mai ales însoţirea cu Biserica cea a
lui Hristos singur. Pentru că i s-a descoperit lui de la Dumnezeu (după a
teologilor înţelegere) Taina întrupării lui Hristos, căci că i s-a dat lui
cunoştinţă de Sfînta Treime şi de căderea ce s-a făcut îngerilor a înţeles şi
de înmulţirea neamului omenesc ce avea să fie dintr-însul şi multe taine prin
dumnezeiasca descoperire atunci a ştiut, afară de a sa cădere, care cu
dumnezeieştile Judecăţi s-a tăinuit înaintea lui. într-un minunat vis ca
acesta, iar mai ales în uimire, a luat Domnul una din coastele lui Adam şi i-a
zidit Sui ajutătoare femeie, pe care Adam dacă s-a deşteptat din somn, văzînd-o
a zis: „lată os din oasele mele şi trup din trupul meu" (Fac. 2).
Deci precum întru cea a lui Adam din pămînt zidire, aşa întru a Evei
cea din coastă, era înainte închipuire a întrupării lui Hristos celei din Prea
Curata Fecioară, pe care şi Sfîntul Gură de Aur frumos o limpezeşte, grăind aşa
în Cuvînt la Naşterea lui Hristos: „Precum Adam fără de femeie, femeie a adus,
tot astfel şi Fecioara fără de bărbat, Bărbat a născut pentru Eva plătind
bărbaţilor datoria, întreg a rămas Adam după scoaterea coastei trupeşti,
nestricată a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa". întru
aceeaşi a Evei zidire din coasta lui Adam, a fost o înainte închipuire a
Bisericii lui Hristos, care din împungerea cea de pe Cruce a Coastelor lui avea
să se alcătuiască. Aşa de aceasta Augustin tainic asemuieşte: „Doarme Adam, ca
să fie Eva, moare Hristos ca să fie Biserica. Dormind Adam, se făcu Eva din
coasta-i; murind Hristos, cu suliţa I s-a împuns coasta, ca să curgă Tainele,
cu care se împodobeşte Biserica".
Însă cu cuviinţă este a o şti şi aceasta, cum că în somnul acel
uimicios al lui Adam, care în Triodul Postului, vineri în săptămîna întîia a
marelui Post, la Vecernie în citirea cea de (a Facere, uimire a fi se grăieşte,
că se scrie acolo aşa: „A pus Dumnezeu uimire peste Adam şi a adormit",
întru aceea măcar deşi i se descopere lui pentru întruparea lui Hristos, ci nu
pentru răscumpărarea neamului omenesc. Că de i s-ar fi descoperit lui atunci şi
de răscumpărare, apoi cu adevărat se cădea ca mai întîi să i se descopere iui
pentru călcarea lui de poruncă.
Iar aici ni se cade a o şti şi aceasta, în ce fel era la statul
trupului Adam şi Eva? Unii ţinîndu-se de evreiasca cuvîntare de basme, li s-a părut că au fost uriaşi, dar n-au fost
aşa, că uriaşii după aceea au început a se naşte dintru fărădei Cînd (precum în
cartea Facerii, în cap. 6 scrie) fiii lui Dumnezeu, adică ai lui Set, văzură pe
fiicele oamenilor, adică ale lui Cain, că frumoase sînt la podoaba feţei şi se
amestecară cu dînsele nu după Bună Voia lui Dumnezeu. Atunci din patul lor cel
fărădelege, au început a se naşte oamenii nu după măsura cea zidită de
Dumnezeu, că sluţii, uriaşii ca nişte copaci şi oarecare năluciri, care arătau
prin sine nebinecuvîntarea Dumnezeiască la un pat ca acela. Iar Adam cu Eva
întru măsurat stat omenesc, de Dumnezeu s-au zidit, precum Sfîntul loan
Damaschin mărturiseşte în Cartea 2 cap 14, zicînd: „A făcut Dumnezeu pe om, fără
de răutate, drept, îmbunătăţit, fără de grijă, fără de scîrbă, cu toată
bunătatea sfinţit, cu toate cele bune împodobit, ca oarecare a doua lume, mică»
întru cea mare, înger altul, închinător amestecat (împreună cu
îngerii lui Dumnezeu închinîndu-se) privitor a! zidirii celei văzute, tainic al
celei de gînd, împărat celor ce sînt pe pămînt, împărăţindu-se pentru înălţime,
pămîntesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi înţeles cu mintea, în
mijloc între mărire şi între smerenie, acelaşi duh şi trup". Pînă aici
Damaschin. Deci este ortodox lucru a înţelege, cum că şi Hristos Domnul nostru,
Noul Adam, vrînd să se îmbrace întru cel vechi, a luat pe sine trup întru toate
asemenea la stat cu Adam cel dintîi, cu faţa, cu frumuseţea, cu vorba, cu umblarea,
afară de păcat numai. La fel şi pe prea Binecuvîntată Maica Sa a voit a o vedea
întru toate (afară de păcat) cu strămoaşa Eva de asemenea. Căci precum întru
început a zidit Dumnezeu pe Adam, după Chipul Său şi după asemănare, în
sufletul lui cel înţelegător, aşa întru anii cei mai de pe urmă, aceiaşi
Dumnezeu ni s-a arătat în trupul lui Adam, după trupesc Chipul aceluia şi după
asemănare. Şi precum Hristos pe pămînt cu oamenii petrecînd, mai frumos era cu
podoaba decît fiii omeneşti, şi Prea Binecuvîntată Maica Lui Prea Curata
Fecioară, mai frumoasă era decît fiicele omeneşti, ca un Crin între spini, aşa
a înţelege se cade şi pentru cei dintîi strămoşi ai noştri Adam şi Eva, cum că
mai frumoşi au fost decît tot neamul omenesc, în măsura şi în frumoasa închipuire
a statului şi a podoabei feţei lor. Pentru că nici nu era cu cuviinţă ca
înţelegătoarea zidire a lui Dumnezeu, omul cel întîi însufleţit, să aibă
nefrumoasă închipuire urieşească.
La noi încă şi la aceasta să
luăm aminte: A cui naştere este mai cinstită? Oare a lui Adam sau a Evei? Adam
s-a zidit afară de Rai, iar Eva în Rai; Adam din ţărîna pămîntului, Eva din
coastele omeneşti - cu adevărat mai cinstită se vedea naşterea Evei decît a lui Adam, însă femeia nu este mai cinstita
decît bărbatul, ci mai ales şi supusă este bărbatului. Aici este învăţătura
celor ce se mîndresc pentru bunul lor neam, cum că nu acela este bărbat mare şi
cinstit, care de bun neam fiind, femeiască înţelegere şi inimă şi viaţă
răzvrătită are, ci aceia care este cu bună înţelegere şi îmbărbătat şi cu viaţa
îmbunătăţit,
măcar de este şi de prost neam.
Aşa Domnul Dumnezeu pe bărbat
şi pe femeie întru a şasea zi zidindu-i, şi
locuitori ai Raiului a fi, şi peste toate
zidirile cele de jos a stăpîni
rînduindu-i pe ei şi din desfătările Raiului (afară de pomul cel prin poruncă
oprit) a se sătura por unei ndu- le lor, şi binecuvîntîndu-le însoţirea lor
care avea să fie aceea prin împreunarea trupească, zicîndu-le: Creşteţi şi vă
înmulţiţi. S-a odihnit de toate lucrurile Saie în ziua a şaptea, nu ca şi cum
ostenindu-Se S-a odihnit, pentru că Dumnezeu-Duhul cum putea să se ostenească? Ci ca
înainte să rînduiască odihnă oamenilor dinspre
cele dinafară lucruri şi griji, în ziua a şaptea, care în Vechiul Aşezămînt era
Sîmbăîă (care se înţelege odihnă) iar în Darul cel Nou, în Socul aceleia s-a
sfinţit ziua Duminicii, pentru învierea iui Hristos cea dintru dînsa.
S-a odihnit Dumnezeu de
lucruri, ca de acum zidiri nouă să nu mai facă mai multe decît făpturile cele
zidite, căci nu era trebuinţă de mai multe, ci destule s-a făcut, şi s-au
săvîrşit toate făpturile cele de Sus şi cele de jos, însă nu s-a odihnit, nici
nu se odihneşte, nici nu se va odihni Cel ce ţine şi ocîrmuieşte toate
făpturile, drept aceea şi Hristos Domnul în Evanghelie a zis: „Tatăl Meu pînă
acum lucrează şi Eu lucrez" (loan 5, 17). Lucrează Dumnezeu pornind
cereştile alergări şi aşezînd prefacerile vremilor cele de bună trebuinţă şi
întărind nemişcat pămîntul, cel pe nimic întemeiat şi scoţînd dintr-însul rîuri
şi izvoare de ape dulci, spre adăparea tuturor făpturilor celor vii. Lucrează
Dumnezeu nu numai pentru cele cuvîntătoare, ci şi pentru cele necuvântătoare
jivini grijindu-se, păzindu-le, hrănindu-le şi înmulţindu-le. Lucrează
Dumnezeu ţinînd viaţa şi fiinţa a tot omul cei credincios şi necredincios, a dreptului şi a păcătosului.
Pentru că (precum grăieşte Apostolul) "Dintru Dînsul vieţuim şi ne mişcăm
şi sîntem". Şi de ar fi luat Domnul Dumnezeu de la noi şi de îa toată
făptura Sa pe atotţiitoarea Mîna Sa îndată ar fi pierit, şi toată făptura de
nimic s-ar fi făcut, însă pe toate acestea le lucrează Domnul fără de ostenirea
Sa, precum şi oarecare din teologi de Dînsul grăieşte,
Augustin: „Odihnindu-se lucrează şi lucrînd se odihneşte. Ziua Sîmbetei, a
odihnei lui Dumnezeu de lucruri, înainte închipuia pe acea Sîmbătă ce avea să
fie, întru care Hristos Domnul nostru, după ostenelile cele de bună voia Sa pentru noi Patimi şi după săvîrşirea mîntuirii noastre
ceiei de pe Cruce s-a odihnit în Mormînt!"
Iar Sfîntul Ambrozie, acele
cuvinte: „S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile
Sale în ziua a şaptea" socotindu-le grăieşte la Cuvîntul 34 a Lînei celei
rourate: „A făcut Dumnezeu ceru!, ci nu citesc, cum că nu s-a odihnit după
facerea Cerului; a făcut pămîntul, nici acolo nu s-a odihnit; a făcut soarele,
luna şi stelele, nici acolo nu citesc cum că s-a odihnit Dumnezeu, iar cînd l-a
făcut pe om atunci s-a odihnit, avînd cui să-i ierte păcatele". Aici va
zice cineva: Pentru ce dar lui Adam nu i-a iertat Dumnezeu păcatul, ci pedeapsă
a pus asupra lui? Răspunsul Sfîntului Dorotei la Cuvîntul 1 „Pentru lepădarea lumii: „De
vreme ce Adam nu s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, nici n-a zis: Am
greşit, iartă-mă! ci vina greşelii lui a pus-o asupra femeii, iar femeia asupra
şarpelui, drept aceea prin dreaptă Judecata Iul Dumnezeu se osîndiră".
Bine grăieşte David: „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai lăsat
păgînătatea inimii mele (Psalm 31, 6).
Deci erau Adam şi femeia lui
goi amîndoi şi nu se ruşinau (precum acum pruncii cei mici nu se ruşinează)
pentru că încă nu simţea în sine trupeasca poftă, care este început al ruşinii,
nici de aceia ştia cineva şi singură nepătimirea lor şi nevinovăţia le era lor
ca o îmbrăcăminte prea frumoasă. Căci care haină putea atunci să le fie lor mai
frumoasă, decît singure curatele, fecioreştile, neprihănitele lor trupuri, cele
cu a Raiului fericire împodobite, cu a Raiului hrană hrănite şi cu Darul lui
Dumnezeu umbrite?
Diavolul pizmuind o fericită
petrecere ca aceea a lor în Rai ia înşelat pe
ei în chipul şarpelui, ca să guste rodul din pomul cel cu Poruncă oprit. Şi mai
întîi Eva a gustat, apoi şi Adam şi greşiră amîndoi greu, călcînd Porunca lui Dumnezeu şi
îndată se dezgoliră de Darul lui Dumnezeu mîniind pe Dumnezeu Ziditorul lor şi
şi-au cunoscut goliciunea lor şi înşelăciunea vrăjmaşului au priceput-o, că
zicînd el către dînşii: „Veţi fi ca nişte Dumnezei", a minţit, fiind tată
al minciunii (Fac. 3, 5). Pentru că nu numai nu cîştigară Dumnezeirea, ci şi
ceea ce-o avuseseră o pierdură, căci de cele negrăite Dumnezeieşti Daruri s-au lipsit. Fără numai, întru
aceea se arătă diavolul ca şi cum ar spune
adevărul, întru aceea ce le-a zis: „Veţi fi ştiind binele şi răul!".
Pentru că întru acea vreme cunoscură strămoşii noştri că bun lucru este Raiul şi
petrecerea cea întru dînsul, cînd nevrednici de
acela se făcură şi de acolo s-au izgonit. Cu adevărat bunul nu atîta se
cunoaşte a fi bun, cînd îl are pe el fa sine omul, ca şi cum întru acea vreme
cînd îl pierde pe el. Au cunoscut răul pe care mai înainte nu-! ştiuseră,
pentru că au cunoscut
golătatea, foamea, iarna, zăduful, osteneala, durerea, patimile, neputinţele,
moartea şi iadul. Pe toate acestea le cunoscuseră, cînd porunca lui Dumnezeu o
călcară.
Iar cînd li s-au deschis ochii lor ca să-şi vadă şi să-şi ţie golătatea
lor, îndată au început a se ruşina unul de altul. Pentru că întru acelaşi ceas
în care au gustat din pomul cel cu poruncă oprit, îndată din mîncarea hranei
aceleia s-a născut în ei pofta trupească şi au simţit întru mădulările lor
pătimaşa zădărîre, şi i-a cuprins pe ei ruşine şi frică, şi începură ca, cu
frunze de smochin să-şi apere ruşinea trupului lor. Iar auzind pe Domnul
Dumnezeu umblînd prin Rai întru amiazăzi, s-au ascuns de Dînsul, oareunde sub un
copac, că acum nu mai îndrăzneau să se arate feţei Ziditorului lor şi a cărui
Poruncă no păziseră şi precum de ruşine aşa şi de cutremur mare cuprinşi
fiind, se ascundeau de la faţa Lui. Iar Dumnezeu cu Glasul Său chemîndu-i pe
ei, şi înaintea feţei Sale punîndu-i şi pentru greşeală întrebîndu-i, a hotărît
asupra lor dreapta Sa Judecată, ca adică, din Rai izgoniţi să fie ei şi din
osteneala mîinilor lor, şi din sudoarea feţei lor să se hrănească. Eva întru
dureri să nască fii, Adam să lucreze pămîntul cel ce rodeşte ciulini şi
mărăcini, şi amîndoi după lungă pătimirea cea rea a vieţii acesteia să moară,
şi în pămînt să se întoarcă cu trupul, iar cu sufletul în legăturile iadului să
se ducă. Numai întru aceea i-a mîngîiat pe ei prea mult, căci le-a descoperit
lor atunci răscumpărarea ceea ce la sfîrşitul veacurilor avea să fie
omenescului lor neam prin întruparea lui Hristos. Pentru că a grăit Domnul
pentru femeie către şarpe, cum că sămînţă ei va sfărîma capul
lui, înainte i-a spus lui Adam şi Evei, că din seminţia lor se va naşte Prea
Curata Fecioară, pierzătoarea blestemului lor, iar din Fecioară se va naşte
Hristos, Care cu Sîngele Său îi va răscumpăra pe ei şi pe tot neamul omenesc din robia
vrăjmaşului şi din legăturile iadului scoţîndu-i, iarăşi Raiului şi Cereştilor locaşuri
îi va învrednici, iar diavolescul cap îl va călca şi-î va zdrobi desăvîrşit.
Rabinii
jidoveşti, iar cu
dînşii şi din cei de acum oarecare socotesc
că greşeala lui
Adam în Rai, sub
chipul Pomului celui ce se zice de Poruncă
oprit, ar fi amestecarea trupească cu muierea. Ci cea de obşte
potrivită înţelegere a sfinţilor Părinţi şi a tuturor cu întemeiere întăreşte, cum că Adam şi Eva în Rai în feciorie curată pînă Ia izgonirea lor petrecura. Căci ca mai înainte de călcarea poruncii iui Dumnezeu, nu-şî cunoşteau goliciunea lor, nici poftă mi era întru
dînşii, precum mai înainte s-a zis, iar după
călcare
măcar deşi îşi cunoşteau a lor goliciune şi pofta întru sineşi o simţise,
ci se ruşinau unul de altul, iar încă şi frica şi spaima căzînd pe dînşii, nu ştiau ce vor face, nici nu avură ei
atunci vreme spre trupeasca împreunare, venind îndată cu groază Dumnezeu şi
strigînd: Adame, unde eşti? (Fac. 3).
Şi i-a izgonit Dumnezeu pe Adam
şi cu Eva din Rai, şi i-a sălăşluit pe ei în preajma Raiului, ca sa lucreze
pămîntul din care s-au luat; şi a pus Heruvim cu sabie de văpaie ca să păzească
Raiul, ca să nu mai intre încă omul în Rai, sau vreo fiară, sau diavolul.
Este a multora iubitoare de
iscodire cercare: Cît a petrecut Adam în Rai, şi în care zi şi ceas a fost
căderea lui şi izgonirea? Şi feluri de cercetători în multe chipuri de aceia
umbros se asemuiesc. în Triodul postului la Duminica Brînzei în Sinaxar, se scrie aşa: In ziua a şasea s-a zidit
Adam cu Mîna lui Dumnezeu, şi luînd porunca, a vieţuit în Rai pîna la al
şaselea ceas, apoi calcînd porunca, s-a izgonit de acolo.
Sfîntul Teofilact în tîlcuirea
Evangheliei cea de la Matei cap, 27 grăieşte aşa: „în ziua a şasea (adică
Vineri) omul zidit fu, şi în ceasul al şaselea a mîncat din pom, pentru ca
acesta este ceasul mîncarii. Iar Domnul înnoind pe om şi greşeala iui
îndreptînd-o, în ziua a şasea şi în ceasul al şaselea, pe Lemn se
pironeşte".
Gheorghe Chedrinul scriitorul
de istorii ţarigrădeanul (Constantinopol) scrie aşa: Unii povestesc cum ca în
ceasul al treilea (în ziua a şasea) (adică Vineri) Adam zidit a
fost, în ceasul al şaselea a greşit, iar întru al noualea ceas s-a izgonit. Şi
cei ce o povestesc aceasta îşi întăresc părerea lor cu aceasta, că adică în
ceasul al şaselea Domnul nostru pironit fiind pe Cruce, în ceasul al nouălea a
murit pentru noi. încă îi socotesc pe aceia că şi din aceasta s-au adus întru
acea părere,
că adică întru amiazăzi a venit Domnul la Adam şi la Eva, fiind ei ascunşi. Ci
vremea cea de trei ceasuri, în care Adam în Rai a petrecut, este foarte scurtă
şi nu-i de crezut. Căci cum putea Adam ca în acele trei ceasuri să pună numele tuturor fiarelor şi
dobitoacelor, păsărilor şi tuturor jivinelor? Şi cînd a putut ca în vreme de
trei ceasuri să cerceteze toata frumuseţea Raiului şi să se
îndulcească din hrana tuturor pomilor pînă la săturare şi să doarmă? Cît şi femeia, dormind el, zidită din
ei a fi, ci şi diavoleasca pizmuire cea asupra omului şi meşteşugită venire a şarpelui
ia Eva şi vorbirea, şi amăgirea? La toate acestea mai
multă vreme trebuia decît trei ceasuri. Aceasta adevărată este, cum că în ziua
a şasea, adică Vineri şi în ceasul al şaselea a fost greşeala Strămoşilor noştri
în Rai, şi în ceasul al nouălea izgonirea, ci nu chiar întru aceeaşi Vineri întru
care şi zidiţi au fost, ci mai pe urmă în alta Vinerii a fost aceea".
Acelaşi Gheorghe Chedrinul
grăieşte: „Unii din cei mai vechi ziseră că în anul al şaptelea se făcu
greşeala lui Adam, ca şi cum şapte ani vieţuind în Rai, au călcat porunca iui
Dumnezeu, în luna şi în ziua aceea întru care mai înainte de acei şapte ani fu
zidit".
În Sinaxarul ce s-a zis mai
înainte a lăsatului sec de brînză, se pomeneşte de Filon evreu, care a scris că
o sută de ani a fost petrecerea lui Adam în Rai.
Iar din apuseni oarecare umbros
socotesc, cum că a doua zi Adam după zidirea sa a greşit şi s-a lipsit de Rai:
Vineri zidit fu, iar Sîmbătă a căzut şi s-a izgonit.
Alţii scriu că în ziua a opta,
Adam după zidirea sa, Porunca lui Dumnezeu călcînd-o, s-a şi izgonit, zicînd ei
cum că o săptămînă întreagă s-a îndulcit de bunătăţile Raiului. Vineri zidit
fu, iar în cealaltă Vineri amăgindu-se a căzut.
Alţii ziseră că la patruzeci de
zile după zidirea lui Adam i-a fost greşeala lui în Rai, drept aceea şi Hristos
Domnul patruzeci de zile a postit, pentru neînfrînarea cea din Rai a lui Adam,
care ca şi cum se făcuse la patruzeci de zile,
Iar alţii spun, că a fost aceea
după treizeci şi trei de ani, precum mai pe urmă şi Hristos Fiul lui Dumnezeu,
Născîndu-se din Prea Curata Fecioară, atîţia ani a petrecut pe pămînt scoţînd
pe neamul omenesc din căderea lui Adam.
Deci noi cea atîta de multă
neunire a celor mulţi văzînd-o, nu ispitim mai mult taineie pe care Duhul Sfînt
în Dumnezeiasca Scriptură le-a tîicuit.
Incă nu numai pentru acea vreme
întru care Adam în Rai a petrecut, nu este înştiinţare, ci şi pentru celelalte
vremi, dupa a lui Adam din Rai izgonire, pînă la potop, pînă ia Avraam, pînă
la ieşirea lui Israil din Egipt, pînă la David şi pînă la Naşterea lui Hristos,
nu puţină îndoire este. De vreme ce în hronografe multă neunire se află, precum
şi îndată vom vedea.
ÎNŞTIINŢARE: pentru
nepotrivitul număr al anilor: Oricine se îndeletniceşte întru citirea cărţilor
istorice şi cu bună alegere socoteşte anii faptelor celor de demult, ştiută şi
luminat văzută îi este acea mare între ani neunire, începînd de la Bibiii, care
Dumnezeieşti Scripturi se numesc, dintru care toţi şi hronografe, povestitorii
de istoriile cele de demult, ca nişte rîuri din izvoare au ieşit. însă în
numărările anilor nu se uniră şi nepotriviţi s-au făcut. Pentru că altfel în
Biblii şi altfei în hronografe se numără anii. Ci şi între hronografele acelea
nu este unire, pentru că mulţi în multe feluri socotind, unul aşa, altul într-alt fel numără anii.
Deci scriind eu această cărticică o am înfăţişat după Biblii cu Hronograful cel
grecesc, tipărit ce se numea a lui Gheorghe cel cu porecla Chedrin care a
vieţuit în Ţarigrad (Constantinopol) întru împărăţia
ortodoxului împărat grecesc Isaac Comnenul. în cartea acelui Gheorghe se
cuprinde un Sinopsis de Istorii de la începutul lumii pînă la împărăţia lui
Isaac. Iar cartea aceea în limba grecească şi latinească este tipărită în Paris
la anul 1647. Lîngă aceea am adăugat cartea istorică a lui Dorotei Mitropolitul
Monemvasiei, care din limba grecească pe cea slavonească, întru împărăteasca
cetate Moscova, în zilele ortodoxului împărat Alexie Mihailovici, s-au tălmăcit
de grecii Arsenie şi Dionisie. încă am alăturat eu lîngă acelea şi ruseşti
hronografe multe, şi am văzut cum că hronografele greceşti cu Bibliile nu se
unesc în ani. Iar hronografele ruseşti - nici cu Bibliile, nici cu greceştile
hronografe, nici singure între ele nu se potrivesc, încă şi cartea bisericească
Triodul postului - facere a Sfîntului Teodor Studitul - nu se uneşte în ani cu
Bibliile. Pentru că Joi, a doua săptămînă la Vecernie, în citirea de la Facere
se scrie aşa: A trăit Adam (după izgonirea din Rai) ani-două sute treizeci şi a
născut pe Set. Iar în Biblii în altfel: A trăit Adam o sută treizeci de ani şi
a născut pe Set, şi îndată mergînd înainte toţi anii din Biblii şi în
hronografe, s-a făcut de acolo nepotrivire, pentru că în Biblii a început
numărul anilor a se împuţina, iar în hronografe a se înmulţi. Şi s-au aflat
pînă la potop de la începutul lumii, după Bibliile ruseşti, două mii o sută
şasezeci şi doi (2162) de ani, iar după hronografe - două mii două sute
patruzeci şi doi (2242) de ani. Vedem încă şi a singure hr.onografelor
neunirea: Grecescul hronograf Gheorghe Chedrinul, pînă la naşterea lui Avraam,
de la începutul lumii numără trei mii trei sute doisprezece ani (3312), iar
hronografele ruseşti numără trei mii trei sute douăzeci şi patru (3324) de ani;
iar după Bibliile ruseşti, pînă la naşterea lui Avraam, vine a fi ani trei mii
două sute treizeci şi patru (3234), la fel şi pînă la celelalte fapte ce au
fost însemnate, în altfel se află în Biblii şi întru alt fel în hronografe se
numără. Dintru care neunire şi deosebire, nu este înştiinţare desăvîrşit, în
care an, cu adevărat de la facerea lumii s-a născut Mîntuitorul nostru. Pentru
că unii întrec cu numărarea anilor, iar alţii nu ajung, precum aceasta se şi
vede pe singură vremea Naşterii lui Hristos.
Aici trec alăturea neunirile şi
nepotrivirile altor noroade, dintru care fiecare după ale sale Biblii şi după
ai săi hronografi numărîndu-şi anii, scriu, precum cineva şi înţelege, într-alt
chip evreii, într-altul romanii, într-altul alţii. Şi pe cîţi hronografi se
află la celelalte popoare, pe atîtea feluri de despărţiri între numerele
anilor. La aceia nu mi se cuvine mie a mă uita. Iar cercetarea slavoneştilor
hronografe şi Biblii ni se cade nouă.
Deci, intrînd cu Dumnezeiescul ajutor întru povestirea
celor de demult fapte, care după a lui Adam în Rai izgonire s-a făcut, întru
început am judecat a pune Hronologia, adică numărarea anilor, care se începe de
la Adam pînă la Naşterea lui Hristos. însă aceasta una pentru cuprinderea în
scurt a cărţii acesteia, iar alta, ca ştiută să fie cititorilor nepotrivirea
anilor, care în Biblii şi care în hronografe se numără.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu