SFlNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOZOFUL DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON

SFlNTUL IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOZOFUL

DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON

                                                  TRADUCERE ŞI NOTE DE Pr. Prof. OLIMP N. CĂCIULA

DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON¹⁹¹ (PARTEA ÎNTÎIA)

I.

Pentru ce Iustin s-a făcut creştin. Pe cînd mă plimbam într-o zi, dis-de- dimineaţă, pe cărările Xistului^[1], întîlnindu-mă cu cineva, care era însoţit de mai mulţi alţi tovarăşi; acesta îmi zise:

—Bucură-te, filozofule !

Şi, zicînd acestea, întorcîndu-se din cale, s-a alăturat mie şi odată cu el s-au întors din cale şi s-au alăturat mie şi ceilalţi tovarăşi ai lui. La rîndul meu, adresîndu-mă lui, i-am zis:

—  Ei, ce este?

— Am învăţat la Argos, de la Corint Socraticul, că nu trebuie să dispreţuim şi nici să trecem cu vederea pe cei ce poartă o astfel de haină, ci, dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu ei, doar-doar, din această convorbire ar putea rezulta vreun folos, fie pentru unul, fie pentru altul. Căci este un lucru deopotrivă de bun, chiar dacă numai unul din amîndoi ar putea dobîndi vreun folos. De aceea, cînd văd pe cineva purtînd o astfel de haină, mă apropii de el cu multă plăcere. Şi tot de aceea te-am întîmpinat şi pe tine, acum, cu aceeaşi plăcere. Cît priveşte pe tovarăşii mei, aceştia mă urmează, aşteptînd să audă şi ei, de la tine, ceva bun şi folositor.

—  Dar cine eşti tu, oare, prea puternice printre muritori ?^[2], i-am zis eu atunci, glumind în felul acesta cu el.   .           .

Şi el mi-a spus, cît se poate de simplu şi numele şi neamul lui:

—                       Mă numesc Tryfon şi sînt ebreu din circumciziune. Am fugit de
războiul care are loc acum în Palestina^[3] şi am petrecut multă vreme în Grecia şi, mai ales, la Corint.

— Dar ce-ai putea folosi tu, oare, mai mult, de pe urma filozofiei, decît de pe urma legiuitorului tău şi a profeţilor ? i-am zis eu, atunci.

—  Cum ? zise la rîndul lui acela, filozofii nu vorbesc, oare, tot timpul despre Dumnezeu şi discuţiile lor nu se învîrtesc întotdeauna în jurul monar­hiei şi al proniei ? Oare sarcina filozofiei nu este tocmai aceea de a cerceta cele cu privire la Dumnezeu ?

— Da, i-am zis eu; şi noi credem la fel. Dar cei mai mulţi nici măcar nu s-au gîndit dacă este numai un singur Dumnezeu, sau dacă sînt mai mulţi şi dacă Dumnezeu poartă de grijă fiecăruia dintre noi, în parte, sau nu, ca şi cum cunoştinţa aceasta nu ar contribui cu nimic la fericire. Dimpotrivă, ei se încearcă să ne convingă că Dumnezeu poartă de grijă numai de univers, de genuri şi de specii, dar că de mine şi de tine şi de fiecare în parte nu poartă grijă, fiindcă dacă ar purta, atunci noi nu am mai fi siliţi să ne rugăm Lui toată ziua şi toată noaptea. Unde-i poate duce pe unii ca aceştia o astfel de părere, nu este greu de înţeles. într-adevăr, cei care învaţă asemenea lucruri îşi iau îngăduinţa şi libertatea de a vorbi, de a urma şi de a face orice voiesc, fiindcă ei nu se tem nici de pedeapsă şi nici nu nădăjduiesc vreun bine de la Dumnezeu. Căci cum ar putea face altfel^[4], ei, care zic că lucrurile sînt aceleaşi întotdeauna şi că, iarăşi, eu şi tu trăim la fel, ca unii care nu putem deveni nici mai buni, nici mai răi ? Alţii, învăţînd că sufletul omenesc este nemuritor şi netrupesc, socotesc că atunci cînd fac vreun rău nu vor avea nici o pedeapsă (căci ceea ce este netrupesc nu poate pătimi) şi că n-au nevoie de nimic de la Dumnezeu, întrucît sufletul este nemuritor.

Atunci Tryfon, zîmbind cu înţeles, a zis:

— Dar tu ce crezi despre toate acestea ? Spune-ne ce părere ai tu despre Dumnezeu şi care este filozofia ta ?

II.

Iţi voi spune, i-am zis eu, care este părerea mea. într-adevăr filozofia este lucrul cel mai mare şi mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe pînă la Dumnezeu şi să ne apropie de El, iar sfinţi, cu adevărat, sînt numai aceia care-şi deprind mintea cu filozofia. Ce este, însă, filozofia şi pentru care motiv a fost ea trimisă oamenilor, este un lucru necunoscut de mulţi. Dealtminteri, pe bună dreptate, fiindcă ştiinţa aceasta fiind una
singură, dacă toţi ar cunoaşte rostul ei, atunci nu ar mai fi unii platonicieni, alţii stoici, alţii peripateticieni, alţii teoreticieni şi alţii pitagorei. Cum s-a făcut că filozofia a devenit o fiinţă cu mai multe capete, vă voi spune îndată.

S-a întîmplat că, după cei dintîi care au venit în contact cu filozofia, cei care le-au urmat n-au mai cercetat nimic cu privire la adevăr, ci, fiind cuprinşi de admiraţie faţă de resemnarea, de înfrînarea şi de cuvintele încurcate ale acestora, au socotit adevăruri numai lucrurile acelea, pe care fiecare le-a învăţat de la dascălul lui şi, la rîndul lor, au transmis mai departe, celor de după ei, aceste învăţături, aşa cum le-au primit şi altele proprii asemănătoare cu cele dintîi, numindu-le pe toate, la un loc, cu numele părintelui de la început al lor. De aceea şi eu, dorind, la început, să mă alătur unuia dintre aceştia, m-am încredinţat unui stoic^[5] . Şi, stînd destulă vreme la el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de altfel, nu ştia prea multe lucruri, zicînd că o asemenea învăţătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta şi am venit la un altul, care se numea peripatetician şi care, după cîte se credea, era un bărbat grozav de luminat. Acesta, îngăduindu-mă pe lîngă el cîteva zile, mi-a pretins apoi să-i fixez onorariul, pentru ca venirea noastră în contact să nu rămînă fără de folos. Din cauza aceasta, socotind că un asemenea om nu poate fi nicidecum un filozof, l-am părăsit.

Dar, fiindcă sufletul meu nu-mi dădea pace, dorind să asculte continuu despre ceea ce formează în chip propriu şi deosebit obiectul filozofiei, am venit la un pitagoreu, care era pe atunci în mare vază, ocupîndu-se mult de tot cu filozofia. Apoi, vorbind cu el şi arătîndu-i că vreau să devin audito­rul şi discipolul lui, mi-a zis: ,,I-a spune-mi: ai urmat cursurile de muzică, de astronomie şi de geometrie ? Crezi că poţi contempla ceva din cele ce alcătuiesc fericirea, dacă n-ai învăţat, mai întîi, lucrurile acestea, care smulg sufletul din limitele sensibilului şi-1 fac folositor lucrurilor intelectuale, pentru ca să poţi vedea, în felul acesta, ce este în sine frumosul şi ce este binele ?" Lăudîndu-mi, cît se poate de mult aceste materii de învăţămînt şi spunîndu-mi că ele sînt cu cît se poate de necesare, m-a respins, în cele din urmă, cînd a auzit că nu am cunoştinţă de ele. Am fost nemulţumit, după cum era şi natural, văzîndu-mi nădejdea spulberată şi aceasta cu atît mai mult, cu cît îmi închipuiam că acesta era un om cu adevărat cunoscător. Pe de altă parte, gîndindu-mă, iarăşi, la timpul pe care aveam să-1 întrebuin­ţez pentru însuşirea materiilor acelora de învăţămînt, nu mă puteam hotărî să fiu atît de mult amînat. Găsindu-mă, astfel, într-un asemenea impas, am
socotit cu cale să mă duc şi la platonicieni, căci şi aceştia aveau un frumos renume. Şi cum nu de multă vreme venise în oraşul nostru^[6] un bărbat înţelept şi foarte distins printre platonicieni, am petrecut laolaltă cu el de foarte multe ori şi am progresat astfel, pe calea aceasta, apropiindu-mă din ce în ce mai mult de el. înţelegerea lucrurilor netrupeşti mă încînta foarte mult, iar teoria ideilor dădea aripi judecăţii mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă vreme, pînă să devin înţelept şi, în neghiobia mea, nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă: căci acesta este scopul filozofiei lui Platon.

III.

Pe cînd mă găseam astfel, părîndu-mi-se că port în mine o mare linişte şi voind să fug şi mai mult de orice urmă omenească^[7], m-am dus într-un sat nu departe de mare. în timp ce mă apropiam de locul acela, în care ajungînd, aveam să fiu numai eu cu mine însumi, un bătrîn respectabil, cu înfăţişarea destul de frumoasă, cu chip blînd şi cuvios, venea pe urma mea, numai la cîţiva paşi depărtare. întorcîndu-mă spre el şi oprindu-mă din cale, l-am fixat cu privirea straşnic. El mi-a zis:

—                       Mă cunoşti ?

I-am spus că nu.

—De ce, atunci, mi-a zis el, te uiţi aşa la mine ?

— Mă mir, i-am răspuns eu, că te-ai întîmplat să fii în acelaşi loc cu mine. Căci nu m-am aşteptat să văd pe nimeni aici.

— Eu caut nişte oameni de-ai mei, mi-a zis acela, care au plecat de la mine, ca să se ducă într-altă parte. Am venit să văd, dacă nu cumva se vor arăta pe undeva. Dar tu, mi-a zis el, ce cauţi pe aici ?

— Simt o plăcere deosebită, i-am răspuns eu, să mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Căci aici pot să stau de vorbă cu mine însumi, nefiind alte lucruri care să mă împiedice, aşa cum se întîmplă de obicei. Nişte astfel de locuri sînt cît se poate de prielnice pentru meditaţie.

— Aşadar, tu eşti un om iubitor de meditaţie, mi-a zis el, şi nu eşti un om iubitor de faptă şi de adevăr, după cum nu încerci să fii un om mai mult practic decît un sofist ?

— Dar, i-am răspuns eu, ce lucru poate fi mai de seamă, pe care l-ar putea săvîrşi cineva, decît să surate că raţiunea este mai presus de toate
celelalte şi lăsîndu-se astfel stăpînit şi condus de raţiune, să poată vedea rătăcirea altora şi îndeletnicirile lor, anume că ei nu săvîrşesc nimic sănătos şi plăcut lui Dumnezeu? Fără de filozofie şi fără de raţiunea cea dreaptă, nimeni nu poate dobîndi înţelepciunea. Pentru aceasta, tot omul trebuie să se îndeletnicească cu filozofia şi să socoată lucrul acesta ca fiind cel mai de seamă şi mai vrednic din toate, şi că celelalte nu sînt decît de o a doua şi a treia mînă, devenind lucruri moderate şi vrednice de acceptat numai în legătură cu filozofia şi că fără de ea, sau fără ca filozofia să urmeze în chip natural celor care se ocupă cu aceste lucruri, ele devin împovărătoare şi nişte lucruri de rînd.

—Aşadar, filozofia duce la fericire ? a reluat acela.

—Da, am răspuns eu, ea şi numai ea singură.

—  Dar ce este oare filozofia şi în ce constă fericirea Ia care duce ea ? Dacă nu te împiedică ceva să-mi răspunzi, răspunde-mi!

—  Filozofia, am reluat eu, este ştiinţa fiinţei şi cunoaşterea adevărului, iar încoronarea unei astfel de ştiinţe şi de înţelepciuni este fericirea.

—Dar ce numeşti tu Dumnezeu ? mi-a zis el.

—   Dumnezeu este aceea ce este întotdeauna acelaşi şi care este în acelaşi fel; El este cauza fiinţei tuturor celorlalte.

In felul acesta i-am răspuns eu, iar el, auzind aceasta, m-a întrebat din

nou:

—   Dar ştiinţa nu este, oare, un nume -comun al mai multor lucruri deosebite ? Căci în toate meşteşugurile, cel care cunoaşte pe vreunul dintre acestea se numeşte om de ştiinţă. Aşa se întîmplă cînd este vorba de meşte­şugul armelor, al conducerii şi tot aşa şi în arta medicinii. Cît priveşte, însă, lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, nu se întîmplă la fel. Căci putem spune, oare, că există o ştiinţă care să ne procure cunoştinţa lucruri­lor dumnezeieşti şi a celor omeneşti şi care să ne arate dumnezeirea şi dreptatea pe care acestea o conţin în ele ?

—Desigur, i-am răspuns eu.

—  Dar ce ? A cunoaşte pe om sau pe Dumnezeu este acelaşi lucru cu a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia, sau altceva dintre acestea?

—Nicidecum !

—  Prin urmare, mi-a zis acela, n-ai răspuns bine, fiindcă la cunoştinţa acelora ajungem prin învăţătură, sau printr-o continuă îndeletnicire cu ele, pe cînd la cunoştinţa celorlalte ajungem prin intuiţie. Dacă ţi-ar spune cineva că un animal, care trăieşte în India, nu este asemănător cu nici unul din toate celelalte, ci că este în cutare şi cutare fel, că este în multe chipuri şi culori, dacă nu l-ai văzut sau nu-1 vei vedea mai întîi, nu vei putea spune nimic despre el, de nu vei fi auzit vorbind despre el pe cineva care 1-a văzut.

— Negreşit că nu, am zis eu.

— Atunci, cum ar putea vorbi, precum se cuvine, filozofii despre Dum­nezeu, sau cum vor putea ei spune ceva adevărat despre El, dacă nu există o ştiinţă a Lui şi dacă nu L-au văzut şi nici nu L-au auzit vreodată ?

— Dar, părinte, am reluat eu, ei nu văd pe Dumnezeu cu ochii, aşa cum văd celelalte animale, ci Dumnezeu poate fi înţeles numai cu mintea, după cum zice Platon^[8] , iar eu sînt de aceeaşi părere cu el.

IV.

— Are, oare, mintea noastră, a zis el, o astfel de putere, ba încă o putere atît de mare, sau nu percepe fiinţa decît prin simţuri ? Sau, ca să vorbim mai lămurit, va putea ea să vadă vreodată pe Dumnezeu, cîtă vreme nu este împodobită de Duhul Sfînt^[9] ?

—  Platon zice, am reluat eu, că în felul acesta este puterea de a vedea a minţii şi că ea ne-a fost dată pentru a putea privi, prin curăţia ei însăşi fiinţa aceea, care este cauza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici formă, nici mărime, nici altceva care se poate vedea cu ochiul, fiinţa aceea, zice tot el, care este mai presus de orice fiinţă, care nu se poate spune, nici povesti şi care este numai frumuseţe şi bunătate, găsindu-se deodată în sufletele cele bune de la natură, printr-o înrudire oarecare şi prin iubirea lor de a o vedea.

—   Dar ce înrudire avem noi cu Dumnezeu ? m-a întrebat el. Sau şi sufletul este de natură dumnezeiască şi nemuritor şi deci, o parte din acel spirit împărătesc ? Şi, în felul în care vede acela pe Dumnezeu, ne este oare şi nouă cu putinţă, să cuprindem cu mintea noastră pe Dumnezeu şi, de aici, să fim fericiţi ?

—Desigur, am răspuns eu.

—   Dar, a întrebat el, toate sufletele care sînt în diferitele animale îl pot cuprinde, sau altul este sufletul omului, altul acela al calului şi altul acela al asinului ?

—Nu, am răspuns eu; ci toate sînt aceleaşi în toate.

— Vor vedea, sau au văzut, oare, şi caii şi asinii pe Dumnezeu ?

—  Nu, am răspuns eu; cum de altfel nici cei mai mulţi dintre oameni, ci numai aceia care trăiesc întru dreptate şi care sînt curăţiţi prin dreptate şi prin toate celelalte virtuţi.

— Prin urmare, a zis el, cineva nu vede pe Dumnezeu din cauza înrudirii şi nici pentru că este spirit, ci pentru că este virtuos şi drept.

— Da, am răspuns eu, dar şi pentru că are cu ce să înţeleagă pe Dumne­zeu.

— Dar ce, caprele şi oile sînt oare nedreptăţite ?

—Nu se face nici o nedreptate nimănui, am zis eu.

— Deci, după cuvîntul tău,şi aceste dobitoace vor vedea pe Dumnezeu ?

—Nu, căci trupul lor, fiind astfel de la natură, le este o piedică.

— Dacă aceste dobitoace ar avea glas, cunoaşte că ele ar defăima şi mai mult trupul nostru. Dar să lăsăm acum acestea şi să zicem că este aşa precum glăsuieşti tu. Spune-mi, însă, un lucru: sufletul vede pe Dumnezeu atunci cînd este încă în trup, sau numai după ce se desface de acesta ?

— îi este cu putinţă să ajungă la aceasta, am răspuns eu, şi atîta vreme cît se găseşte în chip omenesc, dar mai ales, după ce s-a desfăcut de trup şi se găseşte singur, poate să atingă ceea ce este mai presus de orice timp^[10].

—  Oare, îşi mai aduce aminte el de aceasta, venind iarăşi într-un om ?

—Cred că nu, am răspuns eu.

—  Dar atunci ce folos au sufletele care îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că L-a văzut ?

— Aici nu pot spune nimic, am zis eu.

—  Dar sufletele cele nevrednice de o astfel de privire, ce vor pătimi ?

—   Ele sînt închise în trupurile vreunor fiare, iar pedeapsa lor constă tocmai în aceasta.

—  Ştiu ele, însă, că din cauza aceasta se găsesc în nişte astfel de trupuri şi deci, că au păcătuit cu ceva ?

—Cred că nu.

—  Atunci, nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după cîte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sînt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă^[11] .

—Negreşit că nu !

—  Aşadar, sufletele nici nu văd pe Dumnezeu şi nici nu rătăcesc în alte trupuri. Căci, dacă ar fi aşa, ele ar şti că sînt astfel pedepsite şi s-ar teme, mai departe, de a păcătui, chiar şi numai din întîmplare. Dar că ele pot înţelege că există Dumnezeu şi că dreptatea şi pietatea sînt ceva frumos, aici sînt şi eu de aceeaşi părere, a zis el.

—Bine zici, i-am răspuns eu.

V.

Deci, filozofii aceia nu ştiu nimic despre aceste lucruri; căci ei nu pot spune nici măcar ce este sufletul.

— Se pare că nu.

—  Nu trebuie să spunem nici măcar că sufletul este nemuritor, căci ceea ce este nemuritor este totodată şi nenăscut.

—   După unii filozofi, numiţi platonicieni, sufletul este într-adevăr nenăscut şi nemuritor.

— Dar poate că tu zici că şi lumea este nenăscută ?

— Sînt unii care zic aşa, dar eu nu sînt de părerea aceasta.

—  Foarte bine faci ! Că ce rost ar avea ca un trup, atît de solid, care are duritate şi care este compus, care se schimbă pierind şi născîndu-se zi de zi, să socotim că n-a fost făcut de la început de cineva, iar dacă lumea este născută, în chip necesar că şi sufletele au fost făcute şi că ele nu există cu de la sine putere ? Căci ele au fost făcute pentru oameni şi pentru celelal­te animale, dacă, după cum spui tu, au fost făcute fiecare în parte, iar nu fiecare cu trupul lui propriu.

—Aşa mi se pare şi mie că este drept.

—Prin urmare, sufletele nu sînt nemuritoare.

—Nu, fiindcă am văzut că şi lumea este născută.

— Dar eu nu spun nicidecum că toate sufletele mor; căci pentru cei răi, aceasta ar fi cu adevărat un profit. Dar atunci cum ? Sufletele celor pioşi rămîn într-un loc meu bun, iar cele nedrepte şi rele într-unui mai rău, aşteptînd acolo vremea judecăţii. Astfel, sufletele cele vrednice de Dumne­zeu nu vor mai muri, pe cînd celelalte vor fi pedepsite, atîta vreme cît Dumnezeu voieşte ca ele să existe şi să fie pedepsite.

—  Ce spui tu acum nu este, oare, acelaşi lucru cu acela pe care Platon îl lasă să se înţeleagă, despre lume, în Timaeos, spunînd că ea este strică- cioasă întrucît este făcută, dar că ea nu va fi distrusă şi nici nu-şi va găsi soarta morţii, din cauza voinţei lui Dumnezeu ? Şi crezi că se poate spune acelaşi lucru şi despre suflet şi, în genere, despre toate celelalte ? Căci toate cele ce sînt după Dumnezeu, sau care vor fi vreodată, au natura stricăcioasă şi, ca atare vor dispărea şi nu vor mai fi. Singur Dumnezeu este nemuritor şi nestricăcios şi tocmai pentru aceasta este Dumnezeu, în vreme ce toate celelalte, care vin după El, sînt născute şi stricăcioase. Pentru aceasta suflete­le vor şi muri şi vor fi şi pedepsite; căci dacă ar fi nenăscute, ele n-ar mai păcătui şi n-ar mai fi pline de nebunie, nici n-ar mai fi şovăitoare şi cuteză­toare, nici n-ar mai locui de bună voie în porci, în şerpi şi în cîini, nici n-ar mai fi îngăduit ca să fie constrînse, de vreme ce-ar fi nenăscute. Căci ceea ce este nenăscut este asemănător cu ceea ce este nenăscut şi este deopotrivă şi
acelaşi cu el, neputîndu-se deosebi unul de altul nici în ceea ce priveşte puterea, nici în ceea ce priveşte cinstea. De aici urmează că nici nu sînt multe cele ce sînt nenăscute. Căci, dacă ai socoti că între cele ce sînt nenăscute ar exista vreo deosebire şi ai cerceta mai bine, n-ai putea găsi cauza deosebirii, ci, • ducîndu-te cu mintea la nesfîrşit, aceasta în cele din urmă, se va opri obosită, la ceva care este nenăscut şi vei sfîrşi prin a zice că acesta este cauza tuturor. Oare aceasta au scăpat-o din vedere Platon şi Pitagora, bărbaţii aceia înţelepţi, care au devenit pentru noi un fel de zid şi de sprijin al filozofiei ? ^[12]

VI.

Puţin îmi pasă de Platon, de Pitagora şi, în genere, de oricare altul, care gîndeşte la fel. Că adevărul acesta este, află-1 de aici: sau sufletul este viaţă, sau el are viaţă. Dacă este viaţă, atunci el ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuşi, după cum şi mişcarea face să se mişte un alt lucru, iar nu pe sine însăşi. Faptul că sufletul trăieşte, nimeni n-ar putea tăgădui. Dacă trăieşte, însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte din viaţă şi, ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva decît aceea din care se împărtăşeşte. Sufletul se împărtăşeş­te din viaţă, pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască. Şi ca atare, sufletul nu se va mai împărtăşi din viaţă, cînd Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu. Ci — după cum nu este cu putinţă ca omul să trăiască continuu şi nici ca sufletul să fie continuu la un loc cu trupul şi atunci cînd trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăseşte trupul şi omul nu mai există — tot astfel şi atunci cînd sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivificator^[13] pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de unde a fost atras^[14].

VII.

Atunci, la ce dascăl se va mai duce cineva în cazul acesta, sau unde va mai găsi vreun folos, dacă nici la aceştia nu se găseşte adevărul ?

— Cu mult mai înainte de aceşti aşa-zişi filozofi, au fost nişte oameni fericiţi, drepţi şi iubitori de Dumnezeu, care au vorbit în Duhul Sfînt şi care
au arătat cele viitoare, care se întîmplă acum: aceştia sînt profeţii. Numai aceştia au văzut şi au spus oamenilor adevărul, netemîndu-se şi neascultînd de nimeni. Ei nu au fost învinşi de dorinţa de slavă, ci au spus numai ceea ce au auzit şi au văzut, fiind plini de Duhul Sfînt. Scrierile lor se păstrează chiar şi acum şi, îndeletnicindu-se cineva cu ele, dacă crede în ele, poate folosi foarte mult: atît cu privire la începuturi, cît şi cu privire la sfîrşit şi la toate cele ce trebuie să ştie un filozof. Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sînt nişte martori vrednici ai adevărului, mai presus de orice dovadă. Cele ce s-au întîmplat, însă, sau se întîmplă şi acum, silesc pe orişicine să fie de acord cu cele grăite de ei. Chiar şi numai pentru minunile pe care le-au săvîrşit, ei pot fi socotiţi drepţi, atunci cînd au slăvit pe Făcătorul tuturor, Dumnezeu şi Tatăl şi au vestit pe Hristos, Care avea să vină de la El şi Care avea să fie Fiul Lui. Lucrul acesta nici nu l-au făcut şi nici nu-1 fac profeţii mincinoşi, care sînt plini de duhul cel necurat şi rătăcitor şi care, deşi îndrăznesc să săvîrşească oarecare minuni, spre uimirea oamenilor, slăvesc, în schimb, duhurile rătăcirii şi pe demoni^[15] . Roagă-te, deci, mai presus de toate, să ţi se deschidă porţile luminii, căci toate acestea nu pot fi văzute şi nici înţelese de toţi, dacă Dumnezeu şi Hristosul Lui nu dă cuiva să înţeleagă.

VIII.

Spunînd acestea şi alte multe de felul acestora pe care nu mai este timpul să le înşir acum aici, a plecat, poruncindu-mi să urmez aceste lucruri, şi nu l-am mai văzut, de atunci. Iar mie, mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi şi de bărbaţii aceia, care sînt prietenii lui Hristos. Şi, gîndind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filozofie sigură şi aducătoare de folos. în felul acesta şi pentru aceasta sînt filozof. Şi aş voi ca toţi, dobîndind aceeaşi dispoziţie pe care o am eu, să nu vă depărtaţi de cuvintele Mîntuitorului. Căci ele au în sine ceva de temut şi sînt în stare să îmblînzească pe toţi cei care ies din ideea cea dreaptă, fiind o odihnă cît se poate de plăcută pentru cei ce se dedau studiului lor. Dacă, deci, te îngrijeşti şi tu de tine şi dacă voieşti să ajungi la mîntuire şi ai încredere în Dumnezeu, ca unul care, în definitiv, nu eşti străin de aceste lucruri, se cuvine ca şi tu, cunoscînd pe Hristosul lui Dumne­zeu şi devenind desăvîrşit, să fii fericit.

Spunînd acestea, prea iubitul meu^[16] , cei care erau împreună cu Tryfon au început să rîdă, iar el, zîmbind, mi-a zis:

— Toate celelalte despre care ai vorbit, le accept şi-ţi admir zelul tău
pentru tot ceea ce este dumnezeiesc, dar ar fi fost mai bine, dacă ai fi rămas la filozofia lui Platon, sau a altcuiva, practicînd resemnarea, înfrînarea şi cumpătarea, decît să te înşeli cu nişte cuvinte mincinoase şi să urmezi unor oameni de nimic. Căci dacă ai fi rămas în felul acela Ia filozofie şi dacă ai fi trăit fără de pată, ai fi avut nădejdea unei sorţi mai bune. Părăsind însă pe Dumnezeu şi nădăjduind în om, ce mîntuire îţi mai poate rămîne ? Dacă acum vrei să mă asculţi şi pe mine (căci de acum te socot prieten), mai întîi circumcide-te, apoi păzeşte, după cum este legiuit,, sabatul, sărbă­torile, lunile cele noi ale lui Dumnezeu şi, într-un cuvînt, fă tot ceea ce este scris în Lege, şi atunci poate că vei găsi milă înaintea lui Dumnezeu. Hristos, însă, chiar dacă s-a născut şi se va fi găsind pe undeva, este un necunoscut şi el însuşi nu se cunoaşte, nici nu are vreo putere, pînă cînd, venind Ilie, nu-1 va unge şi nu-1 va face cunoscut tuturor. Voi, însă, primind un zvon zadarnic, v-aţi făurit un Hristos, iar din cauza lui, sînteţi nimiciţi acum prosteşte.

IX.

îngăduie-ţi-se ţie, omule şi iartă-ţi-se ţie, i-am zis eu atunci, că nu ştii ce vorbeşti. Ai ascultat de nişte dascăli care nu pricep Scripturile şi vorbeşti, la voia întîmplării, ceea ce-ţi vine în minte. Dacă ai voi să primeşti, însă, discuţia cu privire la aceasta, cum că, adică, nu sîntem în rătăcire şi că nu vom înceta niciodată de a mărturisi acest lucru, chiar dacă se vor purta asu­pra noastră toate defăimările oamenilor şi chiar dacă tiranul cel mai crud ne-ar sili la aceasta, îţi voi arăta numaidecît, că noi n-am crezut în nişte basme zadarnice şi nici în niscaiva cuvinte lipsite de dovadă, ci în nişte cuvinte pline de Duh Sfînt, izvorîtoare de putere şi înfloritoare de har.

Cei ce erau cu el, izbucniră iarăşi în hohote de rîs şi începură să vorbească cuvinte urîte, pentru care motiv ridicîndu-mă, eram gata s-o iau din loc. Dar el, apucîndu-mă de haină, mi-a zis să nu plec, mai înainte de a îndeplini ceea ce am făgăduit.

— Dar atunci, am zis eu, tovarăşii tăi să nu mai facă gălăgie şi nici să nu mai vorbească atît de urît; ci, dacă vor, să asculte în linişte, iar dacă vreo treabă mai de seamă îi împiedică, să plece. Apoi noi, retrăgîndu-ne undeva şi odihnindu-ne, să terminăm discuţia.

Tryfon a găsit cu cale şi el că e bine să facem aşa. De aceea, îndreptîn- du-ne am luat-o către centrul stadionului Xistos. Doi dintre tovarăşii lui, bătîndu-şi joc de noi şi luînd în rîs rîvna noastră, au plecat. Cînd am ajuns în locul acela, către care ne îndreptam, unde şi de-o parte şi de alta, sînt nişte bănci de piatră, cei ce erau împreună cu Tryfon, aşezîndu-se pe una din aceste bănci şi unul din ei aducînd vorba despre războiul cel din Iudeea, au început cu toţii să vorbească despre acest război.

X.

Atacurile împotriva creştinilor. După ce aceştia au terminat discuţia lor, am început, iarăşi, să le grăiesc:

—   Bărbaţi prieteni, nu cumva mai este şi alt motiv pentru care ne defăimaţi, în afară de acela că nu trăim după Lege, nu ne circumcidem trupul la fel cu strămoşii voştri şi nu păstrăm sîmbăta, ca voi? ^[17] Sau şi viaţa şi moravurile noastre sînt defăimate de voi ? Vreau să spun: nu cumva aţi crezut şi voi, despre noi, cum că am mînca oameni şi că, după băutură, stingînd luminile, ne tăvălim în amestecuri neîngăduite ? Sau ne condam­naţi numai pentru faptul că credem în învăţăturile noastre şi că nu credem, într-o învăţătură, după voi adevărată ?

—  Faptul acesta ne miră, a zis Tryfon. Cît despre celelalte, despre care vorbesc alţii, ele nu sînt vrednice de crezare, căci sînt prea departe de natura omenească. De altfel, ştim că şi preceptele voastre din aşa-numita Evanghe­lie, sînt atît de minunate şi de mari, încît îmi vine să cred, că nimeni nu poate să le păzească, căci am avut toată grija ca să mă îndeletnicesc şi cu ele^[18] . Mă surprinde, însă, mai ales faptul, că voi, numindu-vă pioşi şi socotind că vă deosebiţi de alţii, neseparîndu-vă însă întru nimic de ei, nici nu arătaţi o viaţă deosebită de aceea a neamurilor, prin faptul că nu păziţi nici sîmbetele, nici sărbătorile şi nici nu aveţi circumciziune, ci, punîndu-vă nădejdile într-un om răstignit, aveţi credinţa să dobîndiţi totuşi vreun bine de la Dumnezeu, cu toate că nu îndepliniţi poruncile Lui. Sau poate n-aţi citit că ,,se va nimici sufletul acela din neamul lui, care nu se va circumcide în ziua a opta"^[19]? Şi tot asemenea s-a spus şi despre cei de alt neam şi despre sclavii cumpăraţi cu bani. Deci, voi, dispreţuind de-a dreptul acest aşezămînt, nu voiţi să ţineţi seama de el şi nici de cele ce decurg din el. Dimpotrivă, încercaţi să ne convingeţi că cunoaşteţi pe Dumnezeu, cu toate că nu faceţi nimic din cele ce fac cei ce se tem de Dumnezeu. . . Dacă ai de spus ceva întru apărare faţă de acestea şi dacă poţi arăta în ce fel nădăjduiţi ceva cu toate că nu păziţi Legea, te-am asculta cu multă plăcere şi, în acelaşi chip am putea discuta împreună şi asupra celorlalte puncte de vedere. '

---

[1]       După indicaţiile lui Eusebiu (Hist. Eccl. IV, XVIII, 6), aici ar fi vorba despre „Xistul" (stadionul^ de la Efes. A se vedea şi Dialog. IX, 3.

[2]        „Tl'ţ 6e Ov'eOTl", expresie luată de la Homer, Iliada, VI, 123 şi XV, 247.

[3]        Este vorba de războiul declanşat de Bar-Kochebas, în timpul împăratului Hadrian (132—135). Potrivit acestei informaţii, Dialogul (nu alcătuirea lui în scris), se pare că a avut loc între anii 132—135.

[4]       Aici sfîntul Iustin se referă la unii dintre stoicieni. Cf. Apolog. I, XIX, 5 şi XX,

1-2.

[5] Potrivit cu „Acta mart. Just. et soc.", sfîntul Iustin Martirul vorbeşte şi prefectului Rusticus despre această odisee filozofică a sa.

[6]       Se pare că aici este vorba despre Naplusa, locul de origine al sfîntului Iustin. După alţii ar fi vorba tot despre Efes. Unul din motivele de seamă care au îndemnat pe sfîntul Iustin să vină la credinţa creştină a fost şi constanţa martirilor în credinţa lor (vezi Apolog. II, XII, 1). Despre această constanţă în credinţă, el vorbeşte în mai multe rînduri. Astfel: Dialog. XXXIV, 8; XLVI, 7; XCVI, 2; CX, 4; CXII, 2; CXXXI, 2.

[7]       Comp. Homer, Iliada, VI, 202.

[8]       Platon, Timeu, 77 B (ed. Didot, II, p. 238).

[9]        Şi după sfîntul Irineu, Adv. Haeres. IV, XX, 6 şi 8 (P.G. VII, 1036—1038) condiţia de a vedea pe Dumnezeu este aceea de a avea în sine pe Duhul Sfînt.

[10]      Sfîntul Iustin vorbeşte mereu ca un platonician. A se vedea Phedon, 66, ed. Didot, I, p. 51 şipassim.

[11]     Deopotrivă cu sfîntul Iustin, la rîndul lor şi sfîntul Irineu şi Tertulian combat metempsihoză şi cu acelaşi argument, scos din necunoştinţă pe care o avem despre ea.

C 7 — Apologeţi de limbă greacă

[12]     Argumentul acesta a fost reprodus de sfîntul Irineu, Adv. Haeres., II, XVI, 3 (P. G. VIII, 760).    ....                . .

[13]      De aici nu se poate trage concluzia că sfîntul Iustin ar fi distins în om: spiritul, sufletul şi trupul (teoria trihotomistă). El rămîne pretutindenea un partizan al dihoto- mismului; a se vedea: Dialog. CV, 3—4; Apolog. I, 8, 4 şi Apolog. II, 10, 1.

[14]     Eccl. 12, 7.

206.1 Tim. 4, 1.

[16] Aici este vorba despre Marcus Pompeius, căruia i-a fost dedicat acest dialog (cf. Dialog. CXLI, 5 şi I, 1).

[17]      Acestea erau, la vremea aceea, acuzaţiile cele mai curente aduse de iudei împotriva creştinilor. Sfîntul Iustin s-a plîns adesea împotriva lor (A se vedea: Apolog. I, X, 6; XXII, 2 şi mai ales XXVI, 7; si Apolog. II, XII, 1, iar mai ales Dialog. XVII, 3 şi CVIII, 2). '   "    ...

[18]     Trifon vorbeşte aici întocmai ca scriitorii creştini. A se vedea Minucius Felix, Octavius (XXX), P.L.,III,301si Tertullianus,/lpo/o_ifefîcum VII si VIII, P.L., 1,308 şi urm.

[19]     Fac. 17, 14.                '                                                           '