PĂTIMIRILE
IUDEILOR DIN VREMEA CEZARULUI GAIUS CALIGULA (anii 57-41)
ŞI PÂNĂ LA
DĂRÂMAREA IERUSALIMULUI DIN VREMEA LUI TIT (anul 70)
- descrise de Eusebiu de Cezareea şi losif Flaviu -
Istoricii socotesc îndeobşte
că perioada apostolică se încheie o dată cu distrugerea templului şi căderea
Ierusalimului, in urma războiului iudaic din anii 66-70. însă acest război este
încununarea multor răzvrătiri şi suferinţe. Astfel, sub domnia lui Nero, în
anul 66, în Palestina izbucneşte o răzmerită care se transformă într-un
adevărat război. Aflată sub conducerea generalului Vespasian, armata romană,
începând din Galileea, cucereşte pe rând toate cetăţile care erau apărate de
iudei înarmaţi. în anul 69, Vespasian este proclamat împărat şi lasă conducerea
războiului fiului său.Tit. Iudeii se aflau întăriţi în Ierusalim. Tit a atacat
oraşul care a rezistat unui asediu ce a durat cinci luni. Pierderile au fost
mari de ambele părţi. In continuare, lăsăm loc cuvintelor istoricului creştin
Eusebiu de Cezareea şi istoricului iudeu losif Flaviu .
CARTEA A DOUA
VI
Nenorocirile care s-au
abătut asupra iudeilor provin din nelegiuirile comise de ei împotriva lui
Hristos
1. Filon
relatează mai întâi că pe vremea lui Tiberiu, cea mai mare influenţă asupra
tuturor persoanelor din jurul împăratului o avea Seianus, care se silea din
toate puterile să stârpească cu totul pe evrei şi că, pe de altă parte, în
ludeea, Pilat - pe vremea căruia s-au săvârşit toate nelegiuirile împotriva
Mântuitorului - i-a tulburat nespus de tare pe iudei prin aceea că a luat
măsuri (socotite de iudei ilegale) împotriva templului din Ierusalim, care pe
atunci stătea încă în picioare.
După ce a murit Tiberiu, puterea
a revenit lui Caius, care pe mulţi i-a nedreptăţit, dar cel mai mult se pare că
a avut de suferit poporul evreiesc de pretutindeni. Ne putem face o idee despre
acest lucru chiar şi numai citind câteva fapte din scrierea lui Filon, care
spune textual:
2. „Atât de nefiresc era
felul de a se purta al lui Gaius cu toată lumea şi îndeosebi cu neamul evreiesc
pe care l-a persecutat cu toată ura, încât le-a sechestrat casele de rugăciune
(Faptele Apostolilor 16. 13) din toate oraşele, începând cu cele din Alexandria,
punând în locul lor chipurile si statuile cu efigia lui proprie (căci prin
aceea că le-a îngăduit altora să le aşeze, a făcui acest lucru chiar cu puterea
lui). Cât despre templul din oraşul sfânt, care se păstrase încă neatins şi cu
vechiul drept de azil, el l-a desfiinţat si l-a transformat într-un sanctuar
pentru el, care să fie numit „sanctuarul noului Zeus Epifanius Gaius".
3. Dar mai sunt încă multe
alte nenorociri, care nici nu se pot descrie şi care au căzut pe capul iudeilor
din Alexandria pe vremea domniei aceluiaşi Gaius, după cum le-a istorisit
acelaşi scriitor intr-o altă scriere intitulată Despre virtuţi, fapt pe care-1
întăreşte şi losif, arătând că probabil începând de pe vremea lui Pilat şi a
nelegiuirilor săvârşite impotriva Mântuitorului au început şi nenorocirile care
s-au abătut asupra întregului neam al iudeilor.
4. Ascultaţi, dar, ce
relatează acest ultim scriitor în a doua cartea Războiului Iudaic, unde
grăieşte aşa: „Trimis în ludeea de către Tiberiu ca guvernator, Pilat a dat
ordin să fie aduse in Ierusalim pe furiş noaptea chipurile mascate ale
Cezarului, care se numeau „insigne". A doua zi, dis-de-dimineaţă, faptul
acesta a provocat o foarte mare tulburare printre iudei, care intr-adevăr
apropiindu-se au rămas consternaţi de uimire in faţa acestei privelişti. Legile
evreieşti fuseseră călcate in picioare, întrucât ele interziseseră să se aducă
in oraş vreun chip (al unui zeu - n. tr.).
5. Comparând
această istorisire cu cea din Scriptura Evangheliei, vom vedea că multă vreme
s-a intors împotriva lor strigătul pe care-l scoseseră in faţa aceluiaşi Pilat,
prin care ei spuneau că „n-au alt impărat decât pe Cezarul (loan 19. 15).
6. Mai
departe, acelaşi scriitor istoriseşte textual despre o altă nenorocire care a
venit peste ei: „Apoi Pilat a pus la cale şi alte tulburări, in timpul cărora
s-a făcut stăpân pe vistieria sfântă numită «Corban», cu gândul să construiască
un apeduct, aducând apa de la o distanţă de 300 de stadii, ceea cea provocat
nemulţumirea mulţimii.
7. Odată, pe când se
afla la Ierusalim, Pilat a fost înconjurat de o mulţime care vocifera împotriva
lui. EI însă, presimţind că se vor produce tulburări, a amestecat prin mulţime
soldaţi îmbrăcaţi civil, interzicându-le de a-şi lua săbiile şi poruncindu-le să
lovească numai cu bastonul pe cei care ar striga. La un moment a dat semnalul
de atac: dintre iudeii care au fost loviţi, mulţi au murit din lovituri, mulţi
s-au omorât unii pe alţii, călcându-se in picioare ca să scape cu fuga.
Speriată de soarta celor morţi, mulţimea a amuţit".
8. Tot el mai istoriseşte că
in Ierusalim au mai izbucnit multe alte răscoale, dar că, începând din timpul
lui lisus, răscoale, războaie şi nenorociri peste nenorociri n-au părăsit
oraşul si ludeea întreagă, până ce a venit sfârşitul prin asediul de sub
Vespasian. Şi iată acesta a fost chipul în care urmările pedepsei dumnezeieşti
n-au întârziat să se arate pentru nelegiuirile săvârşite de iudei impotriva lui
Hristos.
XIX
Ce nenorociri au dat peste
iudei în ziua de Paşti
1. In acele vremi, pe când
Pavel isi încheia drumul ocolit de la Ierusalim până in Iliric (Romani 15. 19),
Claudiu alunga din Roma pe iudei, de aceea Acvila şi Priscilla (Faptele
Apostolilor 18,2) fiind alungaţi împreună cu alţi iudei din Roma, debarcară in
Asia şi acolo au vieţuit împreună cu Apostolul Pavel, care întărea temeliile
învăţăturii puse de el in Bisericile din acele ţinuturi, după cum ne arată
cartea Faptelor (18, 18-19; 23).
Claudiu conducea încă
treburile Imperiului când, la un Paşte, s-a produs in Ierusalim o răscoală şi o
tulburare atât de mare, incât numai iudeii care se înghesuiau cu tărie spre
uşile templului, treizeci de mii au pierit, fiind călcaţi unii de alţii, iar
sărbătoarea a devenit un doliu pentru tot poporul, prilej de bocire pentru toate
familiile, după cum ne istoriseşte textual losif.
2.Claudiu a pus rege peste
iudei pe Agripa fiul lui Agripa, trimiţând pe Felix ca guvernator peste toată
Samaria si Galileea, precum si peste ţara numită Pereea. După ce a deţinut
puterea vreme de 13 ani si 8 luni, Claudiu a murit si a lăsat ca urmaş pe Nero.
Ce evenimente au mai avut
loc la Ierusalim pe vremea lui Nero
1. Pe vremea lui Nero
(54-68) şi in timp ce Felix guverna ludeea, preoţii din această ţară au ajuns
să se certe între ei. lucru despre care losif ne relatează textual următoarele,
in cartea a 20-a a Antichităţilor sale:
2. „Arhiereii au
provocat o adevărată răscoală împotriva preoţilor şi a mai marilor poporului
din Ierusalim şi fiecare din ei, strângând in jurul lor o ceată de răsculaţi,
aveau pretenţii de conducător, aşa încât, do câte ori se întâlneau, se luau la
ceartă şi se improşcau cu pietre unii pe alţii. Nimeni nu putea să pună capăt
acestor dihonii, ci toţi îşi făceau de cap ca într-o ţară fără stăpân.
3. Atât de departe
mergeau arhiereii cu semeţia şi cu lipsa de ruşine, încât erau in stare sa-şi
trimită slujitorii pe arie ca să-şi ia cu forţa dijma care altfel se cuvenea
preoţilor. S-a întâmplat chiar că unii din preoţi au ajuns să moară de foame,
atât de departe s-a mers cu abuzul de putere".
4. Acelaşi scriitor mai
istoriseşte că in aceeaşi vreme şi-au făcut apariţia pe străzile Ierusalimului
un fel de tâlhari care, după spusa aceluiaşi autor, ucideau pe trecători in
plină zi şi chiar între zidurile Ierusalimului.
5. Indeosebi cu
prilejul sărbătorilor amestecându-se in mulţime şi ascunzând in mantale nişte
pumnale mici, loveau pe nesimţite pe cei care nu ţineau de partida lor, iar
după ce mişeliile erau săvârşite, tot ei se indignau de cele întâmplate, aşa
încât înfăţişarea lor „cinstită" ii făcea cu totul nedescoperiţi.
6. Mai întâi însuşi
arhiereul Ionatan a fost ucis in felul acesta, iar după aceea în fiecare zi au
urmat alţii şi alţii. Frica a devenit mai grozavă decât omorul, căci - ca
într-un război - fiecare se putea aştepta să-i vie lui rândul.
XXVI
De ce au venii peste iudei
atâtea nenorociri şi de ce au declarat ei război romanilor
1. După ce a prezentat, pe
cât a fost posibil, amănunte despre nenorocirile cu care a fost încercat tot
poporul iudeu, losif relatează tot aşa de precis, între multe altele, şi faptul
că mulţi dintre iudeii de frunte, după ce au ajuns să tie pedepsiţi cu
biciuirea, până la urmă au fost răstigniţi la Ierusalim de către Florus. Acesta
era guvernator peste ludeea pe vremea când era să izbucnească un nou război, şi
anume, în al doisprezecelea an de domnie a lui Nero. losit istoriseşte că în
această răscoală a iudeilor s-a produs o cumplită tulburare în ivită Siria: în
toate oraşele, iudeii erau urmăriţi şi ucişi fară milă de către ceilalţi
orăşeni, încât pretutindeni vedeai oraşele pline de cadavre neîngropate,
bătrâni aruncaţi la un loc cu copiii, ba vedeai chiar şi femei aruncate fără
îmbrăcăminte, pe străzi. Toată ţara gemea de astfel de nenorociri care nu se
pot descrie, ba, cu cât trecea vremea, cruzimile deveneau tot mai mari".
Iată, aşadar, ce relatează textual losif despre situaţia iudeilor.
CARTEA A TREIA
V
Despre ultimul asediu suportat
de iudei dupâ ce a fost rastignit Hristos
1. După ce Nero
a domnit vreme de 13 ani, pe când urmaşii săi, Galba şi Oto n-au fost in stare
să se menţină decât 1 an şi 6 luni, a fost proclamat de trupe ca împărat singur
stăpânitor Vespasian, tocmai pe când el se distingea luptând împotriva
iudeilor. Pornindu-se îndată la drum spre Roma, noul împărat a încredinţat
conducerea luptei împotriva iudeilor fiului său, Tit.
2. Or, întrucât după înălţarea
la Cer a Mântuitorului nostru, iudeii nu s-au săturat cu câte au săvârşit
împotriva Lui, au pus la cale tot felul de uneltiri şi împotriva Apostolilor
Lui: ucigând mai întâi cu pietre pe Ştefan (Faptele Apostolilor 7, 58-60), iar
după aceea prinzând pe lacov, fiul lui Zevedeu şi frate cu loan, căruia i-au
tăiat capul (Faptele Apostolilor 12, 2), dar mai cu deosebire punând mâna şi pe
celălalt lacov, care după înălţarea la Cer a Mântuitorului nostru a ajuns să
fie cel dintâi episcop pe scaunul din Ierusalim şi pe care l-au nimicit în
modul in care am amintit. La rândul lor şi ceilalţi Apostoli au căzut pradă
unor nenumărate primejdii de moarte, fiind izgoniţi mai întâi din Ierusalim si
fiind nevoiţi să caute alte neamuri, cărora să le descopere vestea Evangheliei,
aşa cum le fusese încredinţată cu putere de către Hristos, atunci când le-a
spus: „Mergând, invăţaţi toate neamurile în numele Meu".
3.In sfârşit, chiar
Bisericii din Ierusalim i s-a descoperit printr-o proorocie împărtăşită mai
marilor acestei cetăţi, poruncindu-le să părăsească cetatea înainte de a începe
războiul şi să se mute în oraşul Pella din Pereea. Aşa se explică de ce şi
creştinii s-au mutat din Ierusalim si din toată Iudeea, iar după aceea a
început să cadă pedeapsa lui Dumnezeu peste iudei, din pricina multelor
nelegiuiri săvârşite de ei împotriva lui Hristos si a Apostolilor Lui |...|.
4.Câte rele s-au abătut
atunci peste intreg poporul iudeu, dar mai ales câţi din locuitorii Iudeii au
căzut în cele mai grele nenorociri, câte mii de oameni din bărbaţii în floarea
vârstei au pierit atunci, dimpreună cu femei şi cu copii, prin sabie, prin
foame şi prin nesfârşite alte chinuri; câte oraşe evreieşti si care anume
dintre ele au îndurat peripeţiile îngrozitoare ale asediului; apoi, câte
nenorociri şi mai grozave au dat peste cei care se refugiaseră in cetatea
Ierusalimului pe care o credeau că nu va putea fi nimicită; în sfârşit, în ce
chip a decurs războiul si care au fost clipele cele mai grele ale lui, precum
şi care a fost grozăvia înfiorătoare vestită demult de către Prooroci în
legătură cu pustiirea cetăţii şi a templului lui Dumnezeu , cele atât de
vestite altădată, dar care-şi aşteptau acum nimicirea prin foc, - toate acestea
le va putea găsi cine ar vrea, fiind descrise in amănunţime in istoria scrisă
de losif.
5. Totusi, sunt de părere că
nu trebuie să uităm nici noi că, potrivit numărului celor strânşi in ludeea şi
in Ierusalim cu prilejul sărbătorilor, aşa cum ne informează acest scriitor,
aceştia erau, spre a folosi insăşi expresia lui, cam la trei milioane si
stăteau îngrămădiţi între zidurile cetăţii, ca si cum ar fi stat într-o
închisoare uriaşă.
6. Era deci de aşteptat ca
tocmai in zilele în care se puseseră la cale atâtea suferinţe impotriva
Mântuitorului, a Binefăcătorului tuturor şi a Hristosului lui Dumnezeu, iudeii
să fie încuiaţi ca intr-o temniţă, pentru ca astfel însăşi moartea să cadă
asupra lor ca o judecată a dreptăţii dumnezeieşti.
7. Dar, lăsând la o parte
tot ce au ajuns să sufere prin sabie ori in alt chip, cred că va trebui să
descriem măcar suferinţele provocate de foamete, pentru ca cei care vor citi
această istorie să poată înţelege chiar şi numai din acest capitol pedeapsa lui
Dumnezeu, care nu a întârziat să lovească pe cei care au săvârşit nelegiuire împotriva
Hristosului Dumnezeu.
VI
Despre foametea care a dat
peste iudei
I Să punem mâna, aşadar, pe
cea de a 5-a carte a Istoriilor lui losif şi să urmărim nenorocirea care a avut
loc atunci:
„Chiar şi pentru cei avuţi,
rămânerea in oraş însemna o adevărată osândire la moarte. Sub bănuiala că ar fi
vrut să dezerteze, ei erau omorâţi, întrucât averea ii făcea suspecţi de
trădare. Deodată cu foametea creştea şi furia răsculaţilor. Cu fiecare zi
amândouă aceste rele se făceau tot mai mari.
2. Grâul lipsea
pretutindeni, de aceea mulţi intrau prin casele oamenilor ca să controleze
peste tot. Când găseau la unii câte ceva îi chinuiau în toate felurile, pentru
ce au tăgăduit; in schimb, dacă la unul nu găseau nimic îl acuzau că şi-ar ti
ascuns prea bine proviziile. Puteai deduce dacă cineva are sau nu mai are grâu
din felul cum se prezenta trupeşte: când te uitai la cei care se mai ţineau pe
picioare, înţelegeai că ei totuşi mai au provizii de mâncare şi de băutură; în schimb,
când priveai pe cei extenuaţi, pe aceştia i-ai fi lăsat in pace, căci ar fi
fost o nebunie să omori pe nişte oameni care şi aşa nu mai aveau mult de trăit.
3. Mulţi din cei
bogaţi erau in stare să-şi dea întreg avutul pe furiş numai să capete o baniţă
de grâu, cei săraci, in schimb, se mulţumeau şi cu o baniţă de orz. Unii se
baricadau in cel mai ascuns ungher al locuinţei lor, iar drept culme a mizeriei
unii au ajuns să roadă boabele de grâu fără să le mai macine, pe când alţii, de
frică ori de nevoie, le prăjeau cum se pricepeau.
4 Nicăieri nu mai vedeai
bucate aşezate pe masă, ci ele erau smulse şi roase, aşa crude cum erau luate
de pe foc. Această hrană era mizerabilă şi era o privelişte de plâns să vezi
cum cei puternici acaparau mai mult decât alţii, pe- câtă vreme cei
neputincioşi nu puteau decât să geamă.
5. Foamea e mai grea decât
orice suferinţă, dar nicăieri nu se văd mai deplorabil urmările ci ca in lipsa
de respect, căci tot ceea ce în alte împrejurări merită o preţuire oarecare, e
călcat acum în picioare. Femeile au ajuns să smulgă bucătura de la gura
bărbatului, copilul de la gura părinţilor şi, ceea ce-i şi mai înspăimântător,
de dragul de a supravieţui, chiar şi unele mame trăgeau bucătura din gura
pruncilor şi nu se ruşinau nici măcar să retragă până şi laptele pentru hrana
sugarului sleit de foame.
6. Dar şi cei
care făceau astfel de fapte nu puteau rămâne necunoscuţi, căci pretutindeni
auzeai de oameni răsculaţi care jefuiau pentru o bucată de pâine. Şi. oriunde
vedeai o casă încuiată, era semn că cei dinlăuntru se pregăteau să mănânce, de
aceea îndată se spărgeau uşile şi se pătrundea înăuntru ca să scoată uneori cu
forţa chiar si din gât bucăţile de mâncare ca să le confişte.
7. Bătrânii care
nu voiau să dea bucuros hrana din gură erau loviţi, se smulgea părul femeilor
dacă acestea ascundeau vreo bucată in palmă, nu se arăta nici o consideraţie
nici pletelor cărunte şi nici pruncilor, ci erau smulşi cu forţa şi trântiţi la
pământ până şi copiii care nu voiau să sloboadă din gură bucâtura din care au
muşcat. Dacă insă cineva intra înainte de sosirea hoţilor şi înghiţea vreo
porţie inainte de a fi sosit ei, acela era bătuti şi mai straşnic, socotindu-l
a le fi duşman.
8. Ca să găsească provizii
de hrană au fost scornite cele mai grozave chinuri: astupau cu mazăre canalul
urinar al acestor nenorociţi, iar cu bastoane ascuţite le înfundau rectul. Te
îngrozeşti chiar numai când auzi ce fel de chinuri aveau să îndure oamenii până
să ajungă să declare o singură pâine şi să denunţe un pumn de orz dosit.
Călăii nu sufereau de foame
(cruzimea lor ar fi cu mult mai mică dacă ea ar fi izvorât din mizerie), căci
îşi afişau mândria lor nebună făcându-şi prin aceasta provizii pentru vremurile
viitoare.
10. Când unii din ei
se furişau noaptea până in apropierea posturilor romane ca să caute legume
sălbatice şi iarbă şi când credeau că au scăpat de vrăjmaşi, li se lua toi ce
strânseseră şi, oricât se rugau si cerşeau de la ei, sau s-a întâmplat adeseori
invocând chiar şi numele Domnului, ca să le lase din ceea ce adunaseră cu
preţul atâtor primejdii, totuşi nu li s-a înapoiat nimic, ci li s-a spus doar
să fie mulţumiţi că deodată cu hrana strânsă nu li s-a luat şi viaţa".
11. Altădată losif mai
relatează şi alte amănunte: „întrucât deodată cu pierderea posibilităţii de a
părăsi Ierusalimul iudeii şi-au pierdut orice nădejde de a mai scăpa cu viaţă,
groaza înfometării a cuprins tot mai copleşitor casă după casă şi familii după
familii. Acoperişurile caselor erau pline cu cadavre de femei şi de copii",
pe uliţele înguste ale cetăţii abia dacă mai puteai trece de leşurile
bătrânilor.
12. Cete de copii şi de
tineri cu obraze scofâlcite se îmbulzeau ca nişte stafii în pieţe, picând de pe
picioare acolo unde suferinţa i-a copleşit. Cei bolnavi nu aveau nici atâta
putere ca să-şi îngroape rudele lor, iar cei care ar fi putut-o face au refuzat
s-o facă, din pricina mulţimii morţilor şi a nesiguranţei care-i aştepta şi pe
ei, căci, într-adevăr, mulţi din ei încetau din viaţă in timp ce-şi îngropau
morţii, ba unii s-au grăbit să se aşeze în mormântul propriu chiar inainte de a
le fi venit ceasul lor firesc.
13. Dar în ciuda
tuturor acestor suferinţe, nicăieri parcă nu mai auzeai plânset sau geamăt:
foamea le sugrumase orice simţire. Cei care se luptau cu moartea priveau in
linişte pe cei care apucaseră să moară înaintea lor. O linişte adâncă şi un
întuneric presimţitor de moarte se întinseseră peste întreg oraşul. Dar şi mai
răi decât toate aceste nenorociri erau hoţii şi tâlharii.
14. Intr-adevăr
aceştia scormoneau casele, ca şi cum acestea ar fi devenit nişte morminte,
înşfăcau pe morţi ca să-i dezbrace de haine şi o luau apoi la fugă în hohote de
râs, după ce-şi probaseră pe cadavrele dezgolite ascuţişul săbiilor lor. Uneori
îşi încercau şi altfel sabia, străpungând de vii pe cei aflaţi încă în viaţă
întinşi pe paturile lor. Dacă unii din aceştia îi rugau ca mâna lor ucigătoare
să nu-i cruţe, pe unii ca aceştia ii lăsau cu dispreţ să cadă pradă morţii; în
astfel de cazuri cei aflaţi in agonie işi îndreptau privirile spre templu cu
gândul: cum. Doamne, de mai rabzi în viaţă astfel de oameni?
15. La început
răsculaţii au hotărât să înmormânteze pe cei morţi pe cheltuiala statului,
pentru că ajunseseră să nu mai poată suferi mirosul rău al cadavrelor; mai
târziu, însă, când n-au mai putut-o face, au hotărât să-i arunce de pe
înălţimea zidurilor tocmai in nişte văgăuni adânci. Când Tit a făcut odată
controlul acestor văgăuni şi a văzut că sunt pline de cadavre intrate in
putrefacţie si că putreziciunea curgea puternic din trupurile acelea, a gemut
îndată şi, ridicându-şi mâinile spre cer, a luat pe Dumnezeu de martor spunând
că nu se simte vinovat de o astfel de grozăvie".
16. Iar după cea mai
istorisit şi alte fapte, losif continuă: „N-as putea sta la îndoială să nu arăt
cât de mare este suferinţa. Dacă romanii ar fi întârziat şi de astă dată să
curme îndrăzneala răsculaţilor, eu sunt de părere că oraşul ar fi fost ori
înghiţit de un cutremur de pământ, ori ar fi căzut pradă unui potop, sau ar fi
fost nimicit de trăznet, cum a fost nimicită Sodoma, pentru că în el trăia un
neam de oameni cu mult mai nelegiuit decât cel care a suferit toate acele
nenorociri. Dar în felul acesta, din pricina nebuniilor unora a trebuit să
moară un întreg popor".
17. lată ce mai scrie
losif şi în cartea a 6-a: „Nesfârşită a fost mulţimea celor care au murit
atunci in oraş căzând pradă foametei şi de nedescris au fost suferinţele care
au căzut peste ei. într-adevăr, în fiecare casă in care se putea măcar bănui că
ar exista ceva hrană. începea războiul si cei care ţinuseră cel mai mult unii
la alţii stăteau gata să se încaiere, neştiind în mâna cui va ajunge ultima
bucăţică de hrană. Nici măcar in sărăcia celor muribunzi nu mai exista crezare.
18. Orice om aflat încă in
viaţă a ajuns să fie controlat de către tâlhari care credeau că omul se preface
că ar fi pe moarte, pe când în realitate ar ascunde hrană chiar şi în sân.
Mânaţi de foame, mulţi din tâlhari umblau clătinându-se pe drum, cu gura
deschisă ca nişte câini turbaţi, poticnindu-se descumpăniţi şi ciocnindu-se pe
la porţi ca nişte beţivani, venind de două sau de trei ori pe ceas în aceeaşi
locuinţă.
19. Lipsa ii silea să
bage in gură orice: ca să aibă ce să mănânce, ei strângeau şi ceea ce n-ar fi
gustat nici cele mai spurcate din vieţuitoarele necuvântătoare. Nu se fereau să
adune până şi şerpare şi talpă, căci până la urmă tăiau în formă de curele
pielea de pe scuturi şi o rodeau. Pentru unii şi resturile de fân vechi erau o hrană.
Mulţi strângeau fibre de plante, o porţie de câteva bucăţi, vânzându-le cu preţ
de patru atici.
20. Dar de ce trebuie
să pomenesc şi de neruşinarea la care a dus atunci foametea? Căci voi descrie o
urmarea foamei, cum nu se povesteşte nici la greci, nici la barbari, atât e de
îngrozitoare de spus şi de necrezut la auzire. Să nu se creadă cumva că
scornesc poveşti pentru cei ce vor veni după noi, dar mai bucuros aş lăsa
deoparte această întâmplare dacă n-aş găsi printre contemporani o mulţime de
martori, după cum, de altfel, aş face şi patriei mele o slabă plăcere trecând
sub tăcere nenorocirile pe care ea le-a indurat într-adevăr.
21. Trăia pe atunci printre
locuitorii de dincolo de Iordan o femeie cu numele Maria, fiica lui Eleazar din
cetatea Batezor (nume care însemnează „Casa cu isop"), o femeie din neam
vestit şi cu bună stare; era refugiată şi ea în Ierusalim dimpreună cu ceilalţi
mulţi şi era şi ea asediată acolo.
22. Tiranii îi luaseră toate
bunurile pe care le strânsese în Pereea şi pe care le adusese aici. Totuşi,
oameni înarmaţi, zilnic îi forţau casa, luând tot ce mai găseau, fie bunuri,
fie alimente, din care reuşise să-şi mai procure între timp. O grea amărăciune
cuprinse pe această femeie care de fiecare dată certa şi blestema pe tâlhari, aţâţându-i.
24. Întrucât nu s-a
găsit nimeni s-o ucidă - nici de mânie, nici de milă - şi intrucât ea nu se mai
simţea in stare să mai caute undeva hrana pentru alţii, într-o vreme când
foamea ii chinuia si ei măruntaiele şi măduva, dar flacăra inimii sale era
totuşi mai aprinsă decât foamea, a fost nevoită să ia o hotărâre silită şi a
pornit-o împotriva firii: şi-a înşfăcat copilul, care sugea încă lapte, şi i se
adresă cu următoarele cuvinte:
25. „Copil nenorocit
ce eşti, in acest război, în foamete şi în răscoala în care trăim, pentru cine
să te păstrez? Chiar dacă am scăpa cu viaţă, tot ne va ameninţa robia romană!
Dar iată că moartea prin foame vine mai repede decât robia, iar şi mai răi
decât foamea şi robia sunt răsculaţii. Hai, mai bine să-mi slujeşti drept hrană
pentru mine, pentru cei răsculaţi să serveşti drept răzbunare, iar pentru
omenirea întreagă să fii subiect de discuţie aşa cum nu s-a mai pomenit in
Israil".
26. După ce a rostit
aceste cuvinte, ea şi-a ucis pruncul, apoi l-a prăjit şi a consumat jumătate
din el, cu gândul că-şi va păstra cealaltă jumătate pentru zilele următoare.
Dar iată că tocmai acum işi fac apariţia răsculaţii, care simţind mirosul
acestei fripturi nelegiuite au ameninţat pe femeie cu moartea dacă nu le va
arăta restul de mâncare. Ea răspunse că a mai păstrat o porţie frumoasă şi
astfel le-a arătat restul din trupul copilului.
27. Cuprinşi de frică
şi de groază, răsculaţii au încremenit când au văzut această privelişte. Femeia
le-a spus: „E al meu copilul şi a mea este şi fapta pe care am
săvârşit-o.Mâncaţi, căci şi eu am mâncat din el! Nu fiţi mai mofturoşi decât o
femeie, mai simţitori decât o mamă! Iar dacă voi mai aveţi atâta credinţă încât
nu vreţi să vă atingeţi de jertfa adusă de mine, atunci, ca una care am mâncat
jumătate din ea, lăsaţi-mi mie şi partea care a mai rămas!"
28. La aceste vorbe
oamenii s-au retras cu groază înapoi, arătându-se laşi măcar in această singură
împrejurare, lăsând mai departe mamei această hrană. Dar îndată s-a umplut
întreg oraşul de vestea acestei întâmplări groaznice, faţă de care se
cutremurau numai când şi-o puneau înaintea ochilor ca şi cum ei înşişi ar ti
săvârşit o astfel de nelegiuire, cei flămânzi îşi doreau parcă şi mai mult acum
moartea, socotind fericiţi pe cei care au pierit inainte de a fi auzit şi de a
fi văzut astfel de nenorociri".
lată, dar, care a fost
răsplata pentru nedreptatea şi nelegiuirea pe care iudeii le-au săvârşit faţă
de Hristosul lui Dumnezeu!
VII
Despre prevestirile făcute
de Hristos
1. Şi acum se
cuvine ca la aceste ştiri să adăugăm şi prevestirea adevărată a Mântuitorului,
prin care se vede că toate nenorocirile acestea au fost de mult proorocite prin
cuvintele următoare: „Vai de cele însărcinate şi de cele care vor alăpta în
zilele acelea! Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta. Căci va
fi atunci strâmtorare mare cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum si
nici nu va mai fi" (Matei 24. 19-21).
2. Făcând socoteala
întreagă a tuturor morţilor, istoricul losif crede că prin foame şi prin sabie
au murit cu totul un milion şi o sută de mii-, pe când ceilalţi, răsculaţi şi
hoţi care s-au denunţat unul pe altul după ce s-a încheiat ocuparea
Ierusalimului, se pare că au fost ucişi cu toţii. In acelaşi timp cei mai aleşi
şi mai chipeşi dintre tineri au fost aleşi să însoţească pe învingători in
triumf, iar dintre ceilalţi, şi anume toţi care au împlinit 17 ani, au fost
puşi in lanţuri şi trimişi la munci publice în Egipt, pe când cei mai mulţi vor
fi fost împărţiţi pentru fiecare provincie a Imperiului, unde urmau să fie daţi
morţii în teatre prin sabie, ori aruncaţi la fiare. Cei care erau sub 17 ani au
fost luaţi prizonieri şi daţi si fie vânduţi în bâlciuri. Numai categoria
acestora din urmă pare a se fi ridicat in total la 9000.
3. Toate acestea
s-au întâmplat aidoma în al treilea an de domnie a lui Vespasian, şi anume aşa
cum au fost ele proorocite de vestirile profetice ale Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Care prin puterea Lui cea dumnezeiască le-a privit ca şi
cum s-ar desfăşura realmente sub ochii Lui, le-a plâns şi le-a jelit. Căci aşa
descriu evenimentele scrierile Sfintelor Evanghelii, care reproduc înseşi
cuvintele Lui, aşa cum s-a adresat cândva Ierusalimului:
4. Măcar „dacă ai fi
cunoscut şi tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse
sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa
şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi
te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine" (Luca 19,
42-44).
5. Apoi, în
legătură cu poporul: „Căci va fi în ţară mare strâmtorare şi mânie împotriva
acestui popor. Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi la toate
neamurile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor
împlini vremurile neamurilor" (Luca 21. 25-24). Şi după aceea: „Când veţi
vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea
lui (Luca 21, 20).
6. Şi comparând
cuvintele Mântuitorului nostru cu ştirile acestui istoric în legătură cu
războiul (iudeo-roman - n. tr.), atunci cum să nu te miri şi să nu recunoşti
cât de adevărată şi cu totul mai presus de fire este preştiinţa şi prezicerea
Mântuitorului nostru?
7. In
legătura cu cele ce s-au întâmplat în viaţa întregului popor iudeu in urma
osândirii la moartea Mântuitorului, potrivit cuvintelor prin care mulţimea iudeilor
scăpa de la moarte pe un tâlhar şi pe un ucigaş prin rugăciunile lor, in schimb
îndepărta din mijlocul lor pe Stăpânul Vieţii nu găsim că ar trebui să mai
adăugăm ceva in plus.
8. Totuşi, ar fi
drept să amintim ca o mărturie a Providenţei celei atotmilostive şi atotbune
faptul că ea a îngăduit să mai treacă încă 40 de ani şi mai bine de la acea
mare nelegiuire săvârşită impotriva lui Hristos, până să fie nimicit poporul
iudeu. In tot acest timp cea mai mare parte din Apostoli şi dintre ucenici, precum
şi lacov însuşi, primul episcop, supranumit „fratele Domnului", erau încă
in viaţă, petrecând chiar în cetatea Ierusalimului, care rămăsese oarecum cea
mai sigură întărire de pe atunci.
9. Purtarea de grija a
lui Dumnezeu şi-a arătat şi in acest mod îndelunga sa răbdare ca să vadă dacă
nu cumva până la urmă acest popor totuşi s-ar căi de cele ce făcuse şi ar primi
astfel iertare şi mântuire. Pe lângă această îndelungă răbdare. Providenţa le-a
mai trimis şi semne deosebite în legătură cu ceea ce urma să li se întâmple în
caz că nu se pocăiesc. De aceea am socotit că. dacă istoricul amintit crede că
merită să pomenim şi astfel de fapte, atunci nimic n-ar fi mai bine decât să le
descriem şi noi.
VIII
Semnele dinaintea războiului
1. Să luăm, dar, în mâini şi
să citim cele spuse de Iosit Flaviu in cartea a 6-a Istoriei: „Nişte înşelători
care, abuzând de numele lui Dumnezeu au câştigat pentru sine pe acest nenorocit
popor în aşa măsură încât el nu mai dădea nici o atenţie şi nu mai credea nici
in semnele evidente ale pustiirii care bătea la uşă, ci, ca loviţi de trăznet,
orbi şi fără judecată, luau in râs vestirile lui Dumnezeu.
2. Mai intâi o stea în
formă de sabie se arătase deasupra cetăţii, unde coada ei a rămas alungită
vreme de un an de zile. Tot aşa, incă înainte de începerea răscoalei şi de
frământările pregătirilor de război, intr-o vreme pe când poporul se strânsese
la sărbătoarea Azimilor in ziua a 8-a a lunii lui Xantic", pe la ceasul al
nouălea din noapte, s-a arătat o lumină atât de puternică deasupra altarului şi
a templului, de ai fi crezut că-i plină zi şi această lumină a durat o jumătate
de ceas; oamenii simpli au înţeles că acesta e un semn bun, dar cărturarii
şi-au dat seama că prin el se prevesteşte tocmai răul ce avea să urmeze.
3. Altădată, tot cu
prilejul aceleiaşi sărbători, o vacă adusă ca jertfă de marele preot a fătat un
miel in mijlocul templului.
4. Pe la şase
ceasuri din noapte uşa din lăuntrul templului, care dă spre răsărit deşi era
din aramă şi foarte grea încât seara abia o inchiseseră douăzeci de bărbaţi şi
deşi fusese închisă cu fiare groase şi cu drugi de fier, iar zăvorul ei era
puternic-a fost văzută deschizându-se singură dintr-o dată.
5. I.a câteva
zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii lui Artemis s-a văzut o arătare
drăcească mai mare decât s-ar fi putut crede, iar ceea ce ar mai trebui spus ar
fi şi mai de necrezut, dacă n-ar fi fost povestit de cei care au văzut-o şi
dacă suferinţele care au urmat n-ar fi fost pe mărimea acestor minuni:
într-adevăr, înainte de răsăritul soarelui au fost văzute în văzduh in tot
ţinutul din apropiere o mulţime de căruţe pline cu oameni înarmaţi, cutreierând
norii şi înconjurând parcă cetăţile ca să le închidă.
6. Altădată, in urma
sărbătorii numită a Rusalilor, noaptea pe când preoţii veneau pentru slujbă,
după cum le era obiceiul, spun că au auzit mai întâi mişcări şi zgomote
tulburătoare, apoi glasuri repetate: „Să ieşim de aici!"
7. Şi iată ceva şi mai
îngrozitor .Un om cu numele Isus, fiul lui Anania, un ţăran fără carte, cu
patru ani înainte de a fi început războiul, intr-o vreme când treburile
oraşului se desfăşurau in deplină pace şi in bună stare, venind la sărbătoarea
Corturilor, pe care toţi trebuiau să le întindă în cinstea lui Dumnezeu, a început
să strige dintr-o dată prin templu: „Glas de la Răsărit, glas de la Apus, glas
din patru vânturi, glas din Ierusalim şi din templu, glas de la mireasă şi de
la mire, glas peste tot poporul!" Cu astfel de strigăte a cutreierat el zi
şi noapte străzile oraşului.
8. Unii
dintre căpeteniile cetăţii se alarmaseră din pricina acestor strigăte de rău
augur si punând mâna pe om l-au bătut, rănindu-l greu. Cu toate acestea, el nu
spunea nimic altceva decât striga aceleaşi cuvinte înaintea celor de faţă.
Până la urmă căpeteniile
şi-au închipuit că omul este mânat de o putere dumnezeiască, fapt care s-a şi
dovedit real, de aceea l-au dus înaintea guvernatorului roman. Acesta a
poruncit să tie bătut cu vergi până la sânge, dar el n-a scos nici un geamăt şi
nici n-a plâns, ci repeta doar la fiecare lovitură cât îl ţineau puterile;
„Vai, vai de tine Ierusalime".
10. losif ne istoriseşte şi
alt fapt parcă şi mai straniu. Ne spune anume că in Sfintele Scripturi s-ar
afla o proorocie potrivit căreia în vremea aceea cineva născut din ţara aceasta
va ajunge să stăpânească lumea întreagă, losif e de părere că această prezicere
s-a împlinit prin venirea lui Vespasian la cârma Imperiului roman.
11. Numai că acest împărat
n-a ajuns să conducă întreaga lume. ci numai ţinuturile stăpânite de romani,
aşa încât ar ti mai potrivit să credem că acea proorocie se referea la Hristos,
Căruia însuşi Tatăl l-a spus: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile
stăpânirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului" (Psalm 2, 8). Or.
tocmai in vremea aceea s-a putut spune despre propovăduirea Sfinţilor Apostoli:
„In tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii, cuvintele
lor" (Psiilm 18, 8: Romani 10. 18).
IX
losif şi scrierile ramase de
la el
1. După toate acestea, e
bine să nu uităm nici de persoana lui losif însuşi, care a contribuit in aşa
măsură la scrierea de faţă, ca să cunoaştem şi să aflăm din ce ţară şi din ce
neam se trage, lată cum ne-o spune el însuşi: „losif, fiul lui Matia, preot in
Ierusalim, care la început a luptat şi el voluntar împotriva romanilor şi care
s-a apropiat apoi de ei, dar numai de nevoie".
2. Intre iudeii de atunci el
a fost cu mult cel mai vestit dintre iudei şi s-a bucurat de cea mai mare
trecere, şi încă nu numai intre cei de un neam cu el, ci şi intre romani,
dovadă că a fost cinstit şi în cetatea Romei prin ridicarea unei statui, iar
scrierile compuse de el s-au învrednicit a fi colecţionate şi in biblioteca
cetăţii.
3. Antichităţile
iudaice le-a descris în toate cele douăzeci de cărţi ale operei cu acelaşi
titlu, iar Istoria războiului purtat în timpul său cu romanii a fost descrisă
in şapte cărţi, mărturisind el însuşi că, pe bună dreptate, acestea din urmă
le-a compus nu numai în greceşte, ci şi în limba sa maternă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu