Iosif Flavius in
cartea sa Antichitati iudaice vol2 ,cartea XV a ne povesteste cum al doilea
templu al iudeilor a fost daramat din temelii si reconstruit din nou ca apoi
romanii sa-l darame a treia oara pentru totdeauna...indubitabil...
1. După înfăptuirea
construcţiilor menţionate mai sus, în cel de-al optsprezecelea an al domniei
sale, Herodes a plănuit o lucrare mai grea: să treacă la reconstruirea
templului lui Dumnezeu, căruia să-i confere un perimetru mai amplu şi o
înălţime mult mai impunătoare. Opera fusese astfel concepută încât, dacă
apuca s-o desăvârşească, cum se şi cuvenea negreşit, urma să fie mai renumită
decât tot ce făcuse până atunci, asigurându-i o glorie veşnică. Dar fiindcă a
priceput că poporul nu era prevenit şi nu va fi lesne înduplecat să se înhame
la o întreprindere atât de mare, Herodes s-a gândit că, mai înainte de a trece
la treabă, să- 1 pregătească sufleteşte printr-un discurs.
Şi-a chemat aşadar
supuşii şi le-a vorbit în felul următor: „Mi se pare că n-are rost, dragi
compatrioţi, să vă vorbesc despre lucrările înfăptuite de mine la începutul
domniei, mai ales că ele au fost făcute mai degrabă pentru a spori siguranţa
voastră decât pentru a fi podoabele renumelui meu. De vreme ce în vremuri grele
n-am şovăit să sar în ajutorul vostru, ca să vă uşurez nevoile, şi nici prin
construcţiile mele n-am urmărit decât să vă pun la adăpost de primejdii, am
convingerea că prin voinţa lui Dumnezeu am condus poporul iudeu până la
prosperitatea pe care n-a mai cunoscut-o vreodată mai înainte. Găsesc că este
de prisos să vă amintesc pe îndelete ceea ce am realizat în ţară şi faptul că,
prin construirea de oraşe atât în ţinutul vostru cât şi în provinciile megieşe,
am sporit mult prestigiul neamului iudeu, deoarece acestea vă sunt bine
cunoscute. Vreau să vă arăt acum pe scurt că şi lucrarea pe care o plănuiesc
este cea mai pioasă dintre toate şi vă va da aureola gloriei. Acest templu închinat
atotputernicului Dumnezeu a fost clădit de străbunii noştri la întoarcerea lor
din Babilon: din înălţimea lui lipsesc însă şaizeci de coţi, căci cu atât mai
înalt era primul templu construit de Solomon. Nu trebuie să ne învinuim
înaintaşii că au fost lipsiţi de evlavie: n-a stat la îndemâna lor să egaleze
mărimea acestuia. Cirus şi Darius, fiul lui Hystaspe, le-au dictat în scris
felul cum să-şi construiască templul: ca supuşi ai lor şi ai fiilor lor, apoi
ai macedonenilor, ei n-au avut posibilitatea să dea aceeaşi înălţime
edificiului lor, aşa cum le cerea evlavia. Fiindcă am ajuns să cârmuiesc acum,
prin voia Domnului, am parte de pace şi am agonisit mari bogăţii, dar mai
presus de toate, mă bucur de prietenia şi favoarea romanilor, cei ce sunt, ca
să zic aşa, stăpânii lumii, mă voi strădui să duc la capăt opera pe care
strămoşii n-au putut s-o desăvârşească din pricina lipsurilor şi a stării de
robie, aducând astfel piosul tribut de mulţumire lui Dumnezeu pentru
binefacerile pe care mi le-a făcut în timpul domniei mele!"
2.
Aşa grăit-a Herodes poporului şi mulţi au rămas uluiţi, deoarece nu se aşteptau
la o asemenea cuvântare. Nu-şi puneau nici o speranţă în planul de realizarea
căruia se îndoiau, nefiind deloc bucuroşi, ci mai degrabă temători şi
îngrijoraţi ca nu cumva, după dărâmarea construcţiei întregi, regele să nu mai
fie în stare să facă ce şi- a propus. Primejdia era cu atât mai mare cu cât
lucrarea li se părea extrem de grea şi uriaşă. Când a văzut că erau abătuţi,
regele şi-a îmbărbătat supuşii, spunându-le că nu se va apuca de demolarea
templului mai înainte de a pregăti tot ce avea nevoie pentru reclădirea lui.
După ce a spus asta, el s-a ţinut de cuvânt. Căci a făcut rost de o mie de care
pentru aducerea materialelor de construcţie şi a ales zece mii de meşteri
destoinici, cumpărând veşminte pentru o mie de preoţi, unii fiind pricepuţi în
arta cioplirii pietrelor, alţii la tâmplărie, şi s-a apucat de treabă de îndată
ce a procurat toate cele necesare.
3.
După ce înlăturat vechile temelii şi în locul lor le-a pus pe cele noi, Herodes
a înălţat deasupra lor un templu cu o lungime de o sută de coţi şi o înălţime
de o sută şi douăzeci de coţi, din care s-au redus douăzeci de coţi, datorită
faptului că s-a lăsat temelia; am hotărât să le punem la loc în vremea domniei
lui Nero(1). Templul a fost construit din marmură albă şi dură; fiecare piatră
avea o lungime de douăzeci şi cinci de coţi, o lăţime de opt coţi şi o înălţime
de doisprezece coţi. Aidoma porticurilor regale, întregul templu era mai scund
pe ambele laturi, mijlocul fiind în schimb mai înalt, încât putea fi zărit de
la câteva stadii de către oamenii ţinutului, mai ales de cei ce locuiau vizavi
sau se îndreptau spre sanctuar. Porţile de la intrare, împreună cu lintourile lor,
erau împodobite, la fel ca interiorul templului, cu draperii multicolore, pe
care erau ţesute flori de purpură şi columne. Deasupra lor, sub coronamentul
zidului, şerpuia viţa de vie făcută din aur, cu ciorchini de struguri care
atârnau la mare înălţime, fiind întruchipaţi din materiale atât de scumpe,
încât stârneau uimirea privitorilor prin mărimea şi arta lor desăvârşită.
Templul era înconjurat de uriaşe porticuri, armonios proporţionate de fiecare
parte cu edificiul şi mult mai frumoase decât predecesoarele lor, lăsând impresia
că nici un alt sanctuar nu mai fusese gătit cu o asemenea măiestrie. Ambele
porticuri se sprijineau pe un zid imens; zidul însuşi era rodul unei lucrări de
o mărime cum nu mai auziseră oamenii niciodată. Era vorba de o colină stâncoasă
şi abruptă care urca lent dinspre partea răsăriteană a oraşului, până ce
ajungea o culme înaltă. Solomon, primul nostru rege, inspirat de Dumnezeu, a
înconjurat creştetul acestei culmi cu un zid construit cu trudă. Colina,
mărginită în latura ei de miazănoapte de o râpă adâncă, a fortificat-o apoi de
la poalele ei cu stane de piatră bine legate cu bucăţi de plumb, lăsând mereu
un oarecare spaţiu interior, şi astfel a avansat spre culme, încât a obţinut o
construcţie a cărei mărime era egală cu adâncimea ei, de forma unui patrulater.
în exterior se vedeau doar dimensiunile stanelor de piatră, dar în interior ele
fuseseră prinse cu scoabe de fier, parcă pentru a nu se mai desprinde în vecii
vecilor. Când lucrarea a ajuns în vârful colinei, culmea a fost netezită iar
golurile din perimetrul zidurilor, acoperite, părţile ţuguiate fiind nivelate
până s-a îndreptat toată suprafaţa, întreaga incintă măsura patru stadii,
fiecare latură avea lungimea unui stadiu. în interior s-a mai înălţat în jurul
culmii un alt zid de piatră care în partea lui răsăriteană avea un portic
dublu, la fel de lung ca şi zidul şi orientat spre intrarea templului construit
la mijloc. Mulţi dintre regii de mai înainte au împodobit porticurile. De jur
împrejurul templului erau atârnate armurile popoarelor străine, luate ca pradă
de război; Herodes le-a pus acum înapoi şi le- a adăugat pe cele obţinute de el
de la arabi.
4. In partea de
nord a sanctuarului se înălţa o fortăreaţă pătrată, bine întărită. Ea fusese
construită de înaintaşii lui Herodes din neamul Asamoneilor, regi şi preoţi
deopotrivă, care o denumiseră Baris, ţinându-şi acolo veşmântul sacerdotal,
purtat de Marele Preot numai cu prilejul jertfelor divine. Herodes a păstrat
veşmintele în acelaşi loc, care, după moartea lui, a încăput în mâinile
romanilor până în vremea lui Caesar Tiberius. Atunci când Vitellius,
guvernatorul Siriei din timpul domniei acestuia, a sosit la Hierosolyma şi a
fost primit de popor cu cele mai înalte onoruri, fiindcă iudeii au cerut să li
se restituie veşmântul sacerdotal, el a fost dornic să-i dea satisfacţie. Ia
scris despre asta lui Caesar Tiberius, care a încuviinţat cererea, aşa că
veşmântul sacerdotal a stat la îndemâna iudeilor până la moartea regelui
Agrippa.
După aceea
Cassius Longinus, care cârmuia Siria, şi Cuspius Fadus, guvernatorul de atunci
al Iudeei, au dat iudeilor ordinul să depună veşmântul sacerdotal în fortăreaţa
Antonia: el trebuia să reintre în posesia romanilor, ca mai înainte. De aceea,
iudeii au trimis soli la Claudius Caesar, ca să-şi ceară veşmântul înapoi. Când
aceştia au sosit la Roma, tânărul rege Agrippa, care tocmai era acolo, a
intervenit pe lângă împărat în favoarea restituirii veşmântului sacerdotal,
acesta trimiţându-i ordinul corespunzător lui Vitellius, cârmuitorul Siriei.
Până atunci veşmântul era primit sub pecete de Marele Preot şi de vistiernicul
templului şi, cu o zi înaintea unei sărbători, vistiernicii se duceau la
comandantul garnizoanei romane, ca să ia veşmântul după prezentarea pecetei.
Cum trecea sărbătoarea, ei aduceau veşmântul în locul de unde îl luaseră,
dându-1 în păstrare comandantului, după recunoaşterea pecetei. Aşa se explică
numeroasele peripeţii prin care a trecut veşmântul sacerdotal. Herodes, regele
iudeilor, a întărit şi mai mult turnul, hărăzindu-1 pazei şi siguranţei
templului şi, de dragul lui Antonius, prietenul său şi comandantul romanilor,
1-a numit Antonia.
5. În partea
apuseană a zidului incintei erau patru porţi: una ducea spre palatul regal,
drumul trecând printr-o vale despărţitoare; două duceau spre periferie, iar
ultima, spre restul oraşului, coborând în vâlcea prin nenumărate trepte, care
urcau iarăşi în cealaltă parte. Situat faţă în faţă cu templul, oraşul avea
înfăţişarea unui amfiteatru, o râpă adâncă înconjurându-1 în partea de miazăzi.
A patra latură a incintei templului, orientată spre miazăzi, avea ea însăşi la
mijloc o poartă, precum şi un triplu portic regal, care se întindea de la valea
apuseană la cea răsăriteană: nici nu putea să meargă mai departe. Era cea mai
remarcabilă lucrare care a văzut lumina zilei. Căci în mijlocul văii, de o
adâncime în stare să înceţoşeze privirile celui dornic să-i zărească fundul,
fusese construit un uriaş portic, care se ridica deasupra ei, astfel încât cel
ce încerca de pe acoperişul porticului să cuprindă cu ochii ambele înălţimi
deodată, era cuprins de ameţeală, mai înainte ca să dea de capătul genunii de
sub dânsul. Patru rânduri de coloane se înşirau de la un capăt la celălalt al porticului, aşezate una în faţa celeilalte
(cel de-al patrulea rând fiind inclus într-un zid de piatră). Grosimea
coloanelor era aşa de mare încât trei oameni, ţinându-se de mână, nu izbuteau
să le cuprindă cu braţele lor întinse. înălţimea lor atingea douăzeci şi şapte
de picioare şi ele se sprijineau pe ciubuce duble. Erau în total o sută şaizeci
şi două de coloane, care aveau capiteluri în stil corintic, lucrate cu o artă
desăvârşită. Şirul coloanelor fiind patru la număr, spaţiul porticului era
împărţit în trei galerii. Două dintre ele, aşezate faţă în faţă, erau identice,
astfel că fiecare măsura treizeci de paşi în lăţime, un stadiu în lungime şi
mai mult de cincizeci de paşi în înălţime. Galeria din mijloc avea o lăţime o dată
şi jumătate mai mare, înălţimea fiind dublă: ca atare, le întrecea pe celelalte
două. Acoperişul era împodobit cu adânci cioplituri în lemn, împrumutând forme
felurite; acoperişul din mijloc le întrecea pe celelalte două. Zidul care se
înălţa la mijloc, în faţa triglifelor, era prevăzut cu colonete lustruite cu
atâta măiestrie încât cine nu le zărea, nu putea să-şi facă o părere despre
frumuseţea lor, dar cine le vedea, era cuprins de admiraţie. Astfel arăta prima
incintă. La mijloc, se afla, nu prea departe, o altă incintă, la care ajungeai
urcând câteva trepte. Ea era împrejmuită de un zid pe care stătea scris că
străinilor le era interzisă intrarea sub ameninţarea pedepsei cu moartea(2).
îngrăditura interioară avea. în partea de miazăzi şi în cea de miazănoapte trei
porţi, iar în partea răsăriteană, o poartă mare, pe unde puteau să intre cei
purificaţi, împreună cu soţiile lor. Dar înlăuntrul sanctuarului femeile nu
aveau voie să pătrundă deloc. în interior exista un al treilea lăcaş în care nu
aveau acces decât preoţii. Acesta era templul propriu-zis şi în faţa lui se
afla jertfelnicul pe care se făceau arderile de tot. în nici unul dintre cele
trei spaţii interioare n-a putut pătrunde regele Herodes (i s-a interzis acest
lucru fiindcă nu era preot); el s-a ocupat totuşi de construirea porticului şi
a incintelor exterioare, a căror înălţare a durat opt ani.
6. După ce
templul însuşi a fost clădit de preoţi într-un an şi şase luni, s-a bucurat
întregul popor şi a adus mulţumiri lui Dumnezeu, mai întâi pentru că a fost
terminat atât de repede, apoi pentru râvna de care a dat dovadă regele lor,
încununând sfinţirea sanctuarului cu ceremonii şi binecuvântări. Regele a
jertfit Domnului trei sute de boi, celelalte prinosuri fiind făcute de fiecare,
după puterile sale. Numărul sacrificiilor nu pot să-1 precizez: îmi lipsesc
datele, ca să spun adevărul. întâmplarea a făcut ca ziua urcării lui pe tron,
pe care regele o celebra îndeobşte cu pompă, să coincidă cu cea în care a fost
terminat templul. Sărbătorirea a avut aşadar îndoite motive să fie mai
strălucitoare.
7. În afară de asta,
s-a mai săpat o tainică galerie care ducea de la fortăreaţa Antonia până la
poarta răsăriteană a templului. Deasupra acesteia, regele a înălţat un turn, ca
să poată urca din galerie în vârful Iui, punându-se la adăpost de popor, dacă
izbucnea cumva vreo răscoală împotriva cârmuitorului ţării. Se zice că în
timpul cât a durat construcţia templului n-a căzut nici un strop în timpul zilei,
ci a plouat numai noaptea, ca să nu se întrerupă lucrările. Această legendă,
transmisă de strămoşii noştri, nu mi se pare greu de crezut, dacă ţinem seama
de prilejurile prin care Dumnezeu şi-a dezvăluit prezenţa. Astfel s-a
desfăşurat aşadar construirea noului templu.
1.
Chiar dacă noul Templu a fost sfinţit la
un an şi jumătate de la începerea construcţiei (20-19 î.e.n), lucrările au
continuat în deceniile următoare, ultimele retuşuri fiind efectuate abia în
anul 64 e.n.(iar in 70 romanii l-au mozolit definitiv si
iremediabil,ironic,nu!!!)
2.
Inscripţiile erau redactate în limbile
greacă şi latină. Flavius Josephus a realizat o detaliată descriere a celui
de-al doilea templu, reclădit din temelii de Herodes cel Mare, în cap. V din
Cartea a cincea a Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor (ed. cit.,
p. 392-398).
3.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu