DESPRE FAPTELE BUNE
ALE
CELOR DE ALTĂ CREDINŢĂ
DESPRE
MÂNTUIREA
NEORTODOCŞILOR *
Sfântul Ierarh Ignatie
Briancianinov
La începutul
cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este
Ortodoxia?"
Ortodoxia
este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea
lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către
Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava
creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.
Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti,
stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este
învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este
Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire.
„Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de
credinţa sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană,
acela va pieri în veci" (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare).
Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al
nostru, astăzi Sfânta Biserică enumera public, în auzul tuturor, acele învăţături
generale propagate de satana - expresie a vrăjmăşiei contra lui Dumnezeu - care
defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste
învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe
nişte hoţi şi ucigaşi. Păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia
pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături
şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.
Cuvântul „anatema" semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o
învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt. Aşadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să
fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de
alimente.
Atunci când o persoană este predată anatemei,
înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil,
lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora
le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi
să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este
datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care
îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe
Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.
Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte
erezie
Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din
intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil
în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea
veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se
numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături - rea-credinţă...
Inima lor cea nesocotită s-a întunecat -spune Apostolul despre înţelepţii care
s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu - zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de
aceea Dumnezeu i-a dat necurătiei, după poftele inimii lor... ca unii care au
schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor
patimi de ocară.
Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării.
Apollinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu
seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice
închipuire.
Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti,
sunt născoceli ale duhurilor necurate.
Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu - zice Sfântul Ignatie Teoforul - deoarece prin însăşi natura lor, acestea
sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au
căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea
trupească de la cea duhovnicească.
La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine
netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel
mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o
straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai
presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească
făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De
aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită
lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o
nemaipomenită şi neroadă vanitate.
Erezia este
o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor, aceştia au dus la
pierzanie popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, ei l-au
înlocuit cu o doctrină blasfemitoare şi i-au conferit acestei ucigătoare
învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat.
Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se
răspândeşte în tot trupul, păgânindu-l în întregime, întrucât acesta are
însuşirea de a se păgâni şi a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate.
Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei ce nu cunosc
îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă:
simplitatea, candoarea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi indiferentă
a credinţei creştine.
Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuviincioşi ai
lui Dumnezeu, precum Ioanichie cel Mare, Gherasim din Iordan şi alţii. Dacă aceşti
sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa doar în grija de mântuire, n-au cunoscut
de îndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec zilele scufundaţi în preocupări lumeşti şi având o noţiune cu totul
neîndestulătoare asupra creştinismului? Cum vor recunoaşte şi erezia, când
aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, cucerniciei şi sfinţeniei?
Iată din ce cauză întregi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub
jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la
erezie la dreapta credinţă, cu mult mai anevoioasă decât întoarcerea de la
buna-credinţă la idolatrie.
Ereziile mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de
lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai
acoperite, împăratul roman, marele Constantin, cel egal cu apostolii, într-o
scrisoare către Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, acuzatorul
ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniştea şi pacea, prin
cuvinte deşarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită
Dumnezeirea Domnului lisus Hristos, era desfiinţat creştinismul.
Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor,
fusese înşelată prin viclenia ereziei, nerecunoscută de el.Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca
absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema
Atunci când Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, sa înfăţişat la cel
de-al IV-lea Sinod Ecumenic, intenţionând să se justifice contra acuzaţiilor ce
i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut, mai întâi să-l
anatematizeze pe ereziarhul Nestorie. Teodoret, care, în fond, îl dezaproba pe
Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să se
explice. Părinţii însă i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât şi fără
rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.
Teodoret iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu
fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti
eretic pe Teodoret însuşi, în cele din urmă, Teodoret l-a anatematizat pe
Nestorie şi celelalte eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinţii
l-au proclamat pe Teodoret păstor drept credincios. Din partea sa, Teodoret nu
mai dorea să se explice, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicaţii fuseseră extirpate din sufletul său
(Flerg, Istoria
creştinismului).
Iată deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la
înfricoşătoarea plagă a ereziei. Biserica vesteşte:
"Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea
dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar
celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu,
Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit
să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei".
să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei".
"Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi
susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul
providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare:
anatema!"',
"Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh,
ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept,
Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii:
anatema!";
"Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul
lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este
de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!";
"Celor care spun că venirea în lume a
Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa
nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!";
"Celor care nu acceptă harul răscumpărării
propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!";
"Celor care se îndoiesc de fecioria
Preacuratei Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!";
"Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a
înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata
cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum
sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice
adevăr: anatema!";
"Celor care nu recunosc nemurirea
sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească
pentru faptele cele bune şi osânda pentru
păcate: anatema!";
"Celor care refuză Tainele Sfintei
Biserici a lui Hristos: anatema!";
"Celor care nu recunosc Sinoadele
Sfinţilor Părinţi şi Predaniile lor, în conglăsuire cu revelaţia dumnezeiască
şi păstrate cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi
Sobornicească:
anatema!"
*
Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat ca prin Sine să ne mântuiască pe noi,
cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu - grăieşte Hristos - dacă veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, sunteţi
cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face
liberi (Ioan 8, 31 — 32).
Numai acela va rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, care respinge
cu hotărâre şi va respinge pururea orice învăţătură născocită de duhurile
necurate şi de oamenii potrivnici învăţăturii lui Hristos, înţelepciunii
dumnezeieşti, care ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi inviolabilitatea
lor.
Înţelepciunea dumnezeieştii Revelaţii se păstrează întreagă şi
neştirbită doar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!
Ce este erezia?
Erezia este împlinirea în faptă,
în cuvânt sau în gând a următoarelor:
- Abaterea de la sfintele
dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;
- Credinţa că, dacă eşti
creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc.,
fără a fi ortodox, te poţi mântui;
- Credinţa şi mărturisirea că
te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane, meditaţii, formule (mantre), gnoză,
cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste
(iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);
- Credinţa şi afirmarea că
Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru,
un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un
fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a
umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;
- Credinţa, părerea şi
propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii
ortodox ca să te mântuieşti.
Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde
unei femei, care - asemenea „creştinilor" de azi - nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi" şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.
Astfel,
Sfântul Ignatie scrie:
„Ce spectacol vrednic de plâns în hohote:
creştinii care nu ştiu în ce constă propriu-zis creştinismul! Privirea noastră
întâlneşte acest spectacol neîncetat: rareori vedem câte o excepţie, rareori
putem întâlni, în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e
creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt!
Întrebarea
pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se
poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!... Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii
umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii
altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini"... (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).
Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar
nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit,
nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată
adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei
Biserici: Mântuirea constă în restaurarea după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută
de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a
protopărinţilor.
Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este
domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în
păcat. Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad, zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi
despre sfântul său fiu, Iosif cel cast şi minunat. Coborau în iad, după
sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului
Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta este
preţul virtuţilor firii noastre căzute!
Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca
omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului
omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă
şi mai înaltă, dar mărginită şi creată, ci a fost săvârşită de însuşi
nemărginitul Dumnezeu.
Pedepsele, partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată
de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia Lui infinită.
Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost
înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru
Iisus Hristos. Când iudeii L- au întrebat pe Domnul: Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu?, Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi
în Cel pe Care L-a trimis El.
Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar
credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în
comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În
deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi
mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!...
Nu!...
Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire:
Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute
pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care
credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi
că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în
Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră
drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.
Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L
cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru
niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în
Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. Căci cugetăm, zice Sfântul
Apostol Pavel, că omul
se adevereşte prin credinţa fără faptele legii. Căci adevărul lui Dumnezeu prin
credinţa lui Iisus Hristos în toate şi asupra tuturor credincioşilor este fără
deosebire. Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, suntem însă
iertaţi în dar, prin harul Lui, cu izbăvirea întru Iisus Hristos.
Veţi
replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă
că credinţa fără fapte e moartă.
Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca
şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de
credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie,
învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute!
El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta în care s-a învederat
credinţa dreptului; iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe
fiul său unul născut.
Să-ţi
înjunghii fiul spre jertfire nu e deloc o faptă bună după firea omenească: e o
faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă...
Boala „raţiunii sănătoase"
Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu
ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini
trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după
capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!
Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de
valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească,
îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o
raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a
credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă
întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului
sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu.
Ceea ce
numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o
raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea
ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor
ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e
rătăcirea minţii omeneşti, când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu!
Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine?
Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică !...Tu, care
te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos...
Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate
vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită
nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de
creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile
hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!
Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai
degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât
să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de
Dumnezeu.
Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de
moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei
e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul
şi cu pieirea lui...
Cu deosebire
se remarcă la eretici ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici şi setea
lor de a se adapă cu sângele acestora! Erezia se conjugă cu încrâncenarea
inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu
încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea
omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva
Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului
Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de
Dumnezeu.
Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare,
tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma
întrupării.
Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt. Cu
hule îngrozitoare ei negau Dumnezeiasca
Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica Universală
recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări
omeneşti, şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire! Desigur, dumneavoastră
nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un
păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mii
mult!
Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel
care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar
faptele bune ale firii căzute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu săi
refuze mântuirea?!...
Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor
celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!...
Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi
cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!...
Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe, studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi cum trebuie
înţeleasă corect Sfânta Scriptură, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se
cuvine să aibă un creştin.
Faptele celor ce nu cred în Hristos
Dar
cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe faţă, cu hotărâre se leapădă
de El, ci şi acela care, numindu-se creştin, duce viaţă păcătoasă, aleargă după
desfătări trupeşti; cel al cărui dumnezeu este pântecele; cel al cărui dumnezeu
este argintul şi aurul; cel al cărui dumnezeu e slava pământească; cel care a
cinstit ca pe un dumnezeu înţelepciunea pământească cea vrăjmaşă lui Dumnezeu,
că tot cela ce face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, ca să nu se
vădească faptele Lui; iar cel ce face adevărul vine la Lumină, ca să se arate
lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21).
Fără lepădare de sine, omul nu e în stare de credinţă; raţiunea lui
căzută luptă împotriva credinţei, cerând cu obrăznicie lui Dumnezeu socoteală
pentru lucrările Lui şi dovezi pentru adevărurile descoperite de El omului;
inima căzută vrea să ducă viaţa căderii, către a cărei omorâre năzuieşte
credinţa; trupul şi sângele, neluând aminte la mormântul ce le stă înainte în
oricare ceas, vor şi ele să îşi trăiască viaţa lor, viaţa stricăciunii şi a
păcatului.
În ce trebuie să credem?
„Credinţa", a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „în înţelesul
larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate Dumnezeieştile Porunci ale lui
Hristos: ea e pecetluită de încredinţarea că în porunci nu este nici o buche
care să nu aibă rost, că totul în ele, până la o iotă, e viaţă şi pricină a
vieţii veşnice".
Să crezi în dogmele propovăduite de Evanghelie, să le înţelegi şi să le
mărturiseşti după învăţătura neştirbită a Bisericii Ortodoxe de Răsărit,
singura ce cuprinde învăţătura evanghelică în toată curăţia şi plinătatea ei.
Să crezi în tainele rânduite în Biserică de însuşi Domnul, păstrate de Biserica
de Răsărit în toată plinătatea lor. Să crezi în sfintele, de viaţă făcătoarele
porunci evanghelice, care pot fi împlinite fără greşeală numai în sânul
Bisericii celei adevărate, a căror plinire o alcătuieşte aşa-numita de către
Părinţi credinţă lucrătoare a creştinului, în dogme e Teologia predată de
însuşi Dumnezeu.
Lepădarea
dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă;
schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie.
Criteriul faptelor bune
Credinţa Ortodoxă în Hristos, pecetluită prin Taina Botezului e
îndestulătoare pentru mântuire şi fără fapte, arunci când omul n-are timp să le
săvârşească: fiindcă credinţa îl înlocuieşte pe om cu Hristos, şi faptele bune
omeneşti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vieţii
pământeşti, însă, este neapărată
nevoie de fapte.
Ca fapte
bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a
poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care
este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin
trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după curii îi dau
ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia,
oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către
a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui
Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.
Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune"
ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, în vreme şi între
oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut,
împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).
Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe
Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei
filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate
moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât
să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la
idoli şi de eretici?"
Aceşti „judecători" pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe
seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor
inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de
răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de
poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate
dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.
În chip nelegiuit s-au oştit împotriva credinţei iudeii, cerând de la
credincioşi împlinirea rânduielilor rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit
fiii lumii vrăjmaşe lui Dumnezeu, ce sunt străini de cunoaşterea cea tainică şi
totodată vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în Hristos fapte bune
potrivite cu înţelegerea şi simţirile firii căzute. Cel ce crede în Hristos
trage împotriva simţirilor inimii sabia lui Hristos şi îşi sileşte inima, tăind
cu sabia ascultării faţă de El nu doar pornirile păcătoase vădite, ci şi acele
porniri care par bune la arătare, dar în fapt sunt potrivnice legilor
evanghelice şi, astfel, este întreaga lucrare a omului care se ia după
imboldurile firii căzute.
Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să
crească în om „eu"-ul sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice
lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el
credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul
Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu
inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom.
10, 9-10).
Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o
mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce;
a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele
dinainte de moarte, ale vieţii lor.
Atât de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mântuire
mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii
mucenici din toate veacurile creştinismului, începând cu înşişi Apostolii lui
Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa
sângele lor ca apa, decât a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi
prefăcută, numai cu gura, tară ca inima să ia parte.
Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai credinţa vie, adevărată.
Aceasta, ca zălog al mântuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentru
creştin mai de preţ decât viaţa lui pământească. Mucenicia este roadă
adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă. Mucenicia este roadă
credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele
firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfântă nevoinţă a
celor mari la suflet „urmare a nebuniei".
Atât de
însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii
mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă
ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei
în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în
cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica
pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.
Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de
mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl
lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se
păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde
în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de
adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este
lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos.
Vindecarea de toate aceste păcate de moarte este credinţa adevărată,
sfântă, vie în Hristos. De o însemnătate covârşitoare în faptele credinţei este
mărturisirea cu gura: marele dătător de lege al israilitenilor, văzătorul de
Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pământul făgăduinţei îndată ce a
rostit, cu privire la o faptă a credinţei, cuvinte ce arătau o oarecare
îndoială (Numeri 20, 10-12).
De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a depărtat harul
botezului îndată ce acesta, stând de vorbă cu un evreu, a rostit, în
simplitatea sa, un cuvânt de îndoială cu privire la credinţa creştină.
Istoria
bisericească povesteşte că în primele timpuri ale creştinismului, în vremea
prigoanelor, unii păgâni mărturiseau cu gura pe Hristos cu prefăcătorie, în
glumă şi în bătaie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de îndată: într-o clipă se prefăceau din păgâni înrăiţi în creştini râvnitori şi
pecetluiau cu sângele lor mărturisirea pe care la început o rostiseră ca pe o
luare în deşert.[...]
Credinţa în Iisus Hristos,
mai presus de toate faptele bune
Cel ce crede în Hristos, de va şi muri cu moartea păcatului, iarăşi va
învia prin pocăinţă (In. 11, 25), şi vedem pe mulţi dintre sfinţi că au căzut
din înălţimea sfinţeniei în adâncul unor păcate grele, iar apoi, cu ajutorul
credinţei şi al pocăinţei insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel
puturos şi întunecat, au suit iarăşi la înălţimea curăţiei şi sfinţeniei.
Deznădăjduirea dă în vileag necredinţa şi egoismul ce se aflau dinainte
în inimă: cel ce crede în sine şi nădăjduieşte în sine nu se va scula din păcat
prin pocăinţă; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputernicul
Răscumpărător şi Doctor.
Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17): ascultă Evanghelia, care-ţi
vorbeşte, şi pe Sfinţii Părinţi, care o tâlcuiesc; ascultă-i cu luare aminte
şi, puţin câte puţin, se va sălăşlui în tine credinţa vie, care va cere de la
tine plinirea poruncilor evanghelice şi te va răsplăti pentru această împlinire
cu nădejdea neîndoielnică a mântuirii. Ea te va face următor al lui Hristos pe
pământ, împreună moştenitor
cu El în cer. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu