DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON (PARTEA A DOUA) 2

XC.

Atunci, a zis Tryfon, învaţă-ne şi pe noi din Scripturi, pentru ca să ne încredinţăm şi noi. Noi ştim că El avea să pătimească şi să fie „dus ca o oaie"^[1] , dar dovedeşte-ne, cum că El avea să se şi răstignească şi să moară
atît de ruşinos şi de necinstit, prin moartea cea blestemată de lege^[2] , căci noi nici măcar nu putem să ne apropiem cu gîndul de această idee.

— Tu ştii, i-am răspuns eu, că tot ce-au spus şi au făcut profeţii, după cum voi înşivă aţi mărturisit, au descoperit în parabole şi semne, pentru ca cele mai multe dintre ele să nu poată fi înţelese de toţi, ascunzînd astfel adevărul în ele, pentru ca cei care caută să-1 găsească şi să-1 înveţe, să-şi dea osteneală în vederea acestui lucru.

La aceasta, ei au zis:

— Am recunoscut cele ce zici tu acum.

—  Ascultă, deci, am adăugat eu,şi cele ce urmează: Moisi, cel dintîi, prin semnele pe care le-a făcut, a arătat că blestemul acesta al crucii era numai ceva aparent.

—Dar care sînt semnele acelea de care vorbeşti? au zis ei .

—  Cînd poporul, am continuat eu, lupta împotriva lui Amalec, iar fiul lui Navi, supranumit cu numele de Iisus, se găsea în fruntea luptei, Moisi însuşi se ruga lui Dumnezeu, avînd mîinile întinse, de o parte şi de alta, în timp ce Or şi cu Aaron i le ţineau astfel ziua întreagă, pentru ca nu cumva Moisi obosind, mîinile să-i cadă în jos. Căci, dacă din semnul acesta care imita crucea scădea ceva, după cum se scrie în cărţile lui Moisi^[3] , poporul era învins, iar dacă rămînea în starea aceasta, în tot timpul acesta Amalec era învins şi, dacă avea putere asupra lui, prin cruce o avea. Iar poporul nu devenea mai tare pentru că Moisi se ruga astfel, ci pentru că numele lui Iisus era în fruntea luptei, iar el făcea numai semnul crucii. Şi cine dintre voi nu ştie că pe Dumnezeu îl îmblînzeşte mai mult decît orice rugăciunea însoţită de plîngere şi de lacrimi, aceea pe care o face cineva, atunci cînd prostemîndu-se la pămînt, îşi pleacă genunchii ? Cu toate acestea, aşa cum s-a rugat atunci cînd a stat pe piatră, nu s-a mai rugat altă dată nici Moisi şi nici vreun altul; iar piatra, după cum am dovedit mai înainte, este şi ea un simbol cu privire la Hristos^[4].

XCI.

Arătînd şi într-alt fel puterea tainei crucii, Dumnezeu a spus prin Moisi, în binecuvîntarea cu care a binecuvîntat pe Iosif: „Prin binecuvîntarea

Domnului este pămîntul său, din anotimpurile cerului şi din rouă, din izvoarele cele de jos ale abisurilor, din schimbările după anotimp ale roadelor soarelui; din adunarea laolaltă a lunilor, din vîrfurile munţilor, din crestele dealurilor, din rîurile cele veşnice şi din plinirea fructelor pămîntului. Şi să vină asupra capului lui Iosif şi asupra creştetului său cele plăcute Celui ce S-a arătat în rug. întîi-născut slăvit întru fraţi, frumuseţea Lui ca aceea a taurului, coarnele Lui întocmai ca coarnele rinocerului: întru ele va împunge neamurile, pînă la marginea pămîntului"^[5]. Nimeni n-ar putea spune şi dovedi că „coarnele rinocerului" (care, de altfel nu are decît un singur corn) s-ar putea referi la un alt lucru sau la o altă formă, decît numai la figura care înfăţişează crucea. Căci crucea este un lemn drept, la care, atunci cînd se adaugă un alt lemn lateral, partea de sus se vede ridicată întocmai ca un corn, în timp ce marginile celelalte, care sînt de o parte şi de cealaltă, se văd ca două coarne, legate de un singur corn. De altfel, şi lemnul care este înfipt la mijloc şi pe care sînt suiţi cei răstigniţi, iese în afară, ca un corn şi se înfăţişează şi el ca un corn aşezat laolaltă şi înfipt dimpreună cu celelalte coarne.

în ceea ce priveşte cuvintele: întru ele va împunge neamurile pînă la marginea pămîntului^[6] , ele arată tocmai lucrul care se întîmplă acum în toate neamurile. Căci oamenii din toate neamurile fiind împunşi, cu alte cuvinte, fiind pătrunşi de pocăinţă, prin taina aceasta au venit la închinarea

adevăratului Dumnezeu, de la idolii şi demonii cei zadarnici, în timp ce acelaşi semn se vede spre nimicirea şi condamnarea celor necredincioşi, în acelaşi chip în care s-a întîmplat poporului celui ieşit din Egipt, că prin semnul întinderii mîinilor lui Moisi şi prin numirea cu numele lui Iisus a fiului lui Navi, Amalec a fost învins, iar Israel s-a arătat biruitor. Tot ca figură şi ca semn, de altfel, a fost şi ridicarea crucii aceleia care s-a făcut împotriva şerpilor care muşcau pe Israel, pentru mîntuirea celor ce aveau să creadă^[7] că încă de atunci s-a propovăduit prin Cel ce avea să fie răstignit moartea şarpelui şi mîntuirea celor muşcaţi şi care se refugiau la Cel ce a trimis în lume pe Fiul Său, Care avea să fie răstignit^[8]. Căci Duhul profetic nu ne-a învăţat să credem în şarpe, prin Moisi, fiindcă arată că, la început, el a şi fost blestemat de Dumnezeu^[9] ; iar în Isaia se arată că El va fi ucis ca un vrăjmaş, cu marea sabie care este Hristos^[10] .

XCII.

In legătură cu observanţele legale. Deci, dacă cineva nu a primit de la Dumnezeu harul de a înţelege cele spuse şi săvîrşite de profeţi, el nu va folosi nimic, dacă va crede că spune cuvintele şi faptele profeţilor şi dacă, cu toate acestea, nu-şi va putea da seama de ele. Dar, oare, pentru cei mulţi nu se va părea că sînt chiar de dispreţuit cuvintele acestea, cînd vor fi rostite de către cei ce nu le înţeleg ? Căci, dacă cineva ar voi să vă cerceteze pentru ce Enoch şi Noe, dimpreună cu copiii şi alţii care au fost la fel cu aceştia, au bineplăcut lui Dumnezeu, cu toate că nu erau în circumciziune şi nici nu sărbătoreau sîmbăta şi pentru care motiv Dumnezeu a socotit de bine, ca, după atîtea generaţii, prin alte porunci şi legiuiri să se îndreptăţească ceilalţi, şi anume: cei de la Avraam, pînă la Moisi, prin circumciziune, iar cei de după Moisi, atît prin circumciziune, cît şi prin alte porunci, adică prin păzirea sîmbetei, prin jertfe, libaţiuni şi ofrande,— ce veţi putea răspunde voi, decît că, aşa cum am spus-o mai înainte, din cauză că Dumne­zeu, în calitate de cunoscător al celor viitoare, a ştiut că poporul vostru avea să devină vrednic de a fi izgonit din Ierusalim şi că nimănui nu-i va mai fi îngăduit să intre acolo ? Căci, după cum am spus-o mai înainte, voi nu sînteţi de recunoscut după nimic altceva, decît după tăierea împrejur cea trupească. Dar nici Avraam nu a fost mărturisit de Dumnezeu, ca drept, pentru circumciziune, ci pentru credinţa lui, căci mai înainte de a se circum- cide s-a spus despre el astfel: „Şi Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre îndreptăţire" ^[11] .

Pentru noi, deci, care în necircumciziunea trupului nostru credem în Dumnezeu prin Hristos şi care am primit numai circumciziunea aceea care ne foloseşte, adică circumciziunea inimii, noi nădăjduim că ne vom arăta drepţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu, deoarece El însuşi ne-a dat mărturia aceasta prin cuvintele profeţilor. Iar dacă vi s-a poruncit să păziţi sîmbăta şi să aduceţi ofrande şi dacă Domnul v-a îngăduit să aveţi un loc, în care să invocaţi numele lui Dumnezeu, a făcut aceasta, după cum s-a spus: pentru ca nu cumva devenind idololatri şi neaducîndu-vă aminte de Dumnezeu, să deveniţi necredincioşi şi atei, aşa cum v-aţi arătat întotdeauna a fi. Cum că pentru aceasta v-a dat Dumnezeu poruncile cu privire la sîmbete şi la ofrande, v-am dovedit-o prin cele arătate de mine mai înainte. Cu toate acestea aş voi să reiau aproape toate cele spuse de mine pînă acum, pentru cei ce au venit aici abia astăzi. Căci, dacă nu ar fi aşa precum spun eu, atunci ar însemna ca Dumnezeu să fie calomniat că nici nu ar cunoaşte cele viitoa­re, nici nu ar învăţa pe toţi să cunoască şi să săvîrşească aceleaşi lucruri
drepte (căci şi mai înainte de Moisi a fost un mare număr de generaţii omeneşti) şi atunci nu ar mai fi adevărat cuvîntul care zice că: „Dumnezeu este adevărat şi drept şi toate căile Sale sînt judecăţi şi nu este nedreptate întru El" ^{70 s}. Dar, deoarece cuvîntul este adevărat, Dumnezeu nu voieşte ca voi să fiţi întotdeauna atît de neînţelepţi şi de egoişti, pentru că El vrea ca să vă mîntuiţi dimpreună cu Hristos, Cel care este atît de bineplăcut lui Dumnezeu şi care a fost mărturisit de sfintele cuvinte profetice, aşa cum am arătat mai înainte, cînd am dovedit lucrul acesta.

XCIII.

Căci Dumnezeu a arătat la tot neamul oamenilor să cunoască cele ce sînt drepte întotdeauna şi pentru oricine, cu alte cuvinte, toată dreptatea, şi de aceea tot neamul omenesc cunoaşte că adulterul, curvia, uciderea de oameni şi toate celelalte de felul acestora sînt nişte lucruri rele. Şi chiar dacă toţi oamenii ar face nişte astfel de lucruri, pentru faptul că ei ştiu că săvîrşesc nedreptatea cu aceasta, ei nu sînt eliberaţi de vină, decît aceia care sînt plini de duhul cel necurat şi care, corupţi de o creştere rea şi de obiceiuri şi legi rele, au pierdut noţiunile naturale, sau, ceva mai mult, şi le-au stins sau continuă să le aibă înmormîntate în sufletele lor. Unii ca aceştia pot fi văzuţi că nu voiesc să sufere de la alţii, ceea ce ei înşişi fac altora şi că defăimează cu conştiinţa plină de vrăjmăşie pe alţii pentru aceleaşi lucruri pe care le săvîrşesc ei înşişi. Din cauza aceasta mi se pare că s-a spus într-un chip cît se poate de frumos de către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, că în două porunci.se împlineşte toată dreptatea şi pietatea^[12] , iar acestea sînt: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău (să-1 iubeşti), ca pe tine însuţi" ^[13] . Cel ce iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi din toată puterea, plin fiind de idei pioase nu va cinsti pe nimeni altul ca Dumnezeu; el va cinsti totodată, şi pe îngerul^[14] acela cu voinţa lui Dumnezeu, şi Care este iubit de însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru. Iar cel ce iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi bunurile pe care şi le-ar voi lui i le va voi şi aceluia; căci nimeni nu-şi voieşte lui cele rele. Deci, cel ce iubeşte pe aproapele va dori şi va lucra în aşa fel, ca să se întîmple şi aproapelui aceleaşi lucruri, ca şi lui însuşi. Cît priveşte aproapele omului, acesta nu este nimeni altul, decît fiinţa raţională^[15] care simte deopotrivă cu el, cu alte cuvinte, omul. Astfel, principiul oricărei dreptăţi fiind dublu: Dumnezeu şi oamenii, Cuvîntul spune că numai acela care iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi din toată puterea lui şi pe aproapele ca pe sine însuşi este cu adevărat drept.

Voi, însă, v-aţi arătat că nu aţi avut niciodată prietenie sau iubire nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de profeţi şi nici faţă de voi înşivă, ci, după cum s-a dovedit, v-aţi găsit întotdeauna şi idololatri şi ucigători ai celor drepţi, încît aţi mers pînă acolo, că v-aţi pus mîinile şi pe Hristos însuşi şi chiar şi pînă astăzi continuaţi să rămîneţi în răutatea voastră, blestemînd şi pe aceia care vă fac vouă dovada că Cel răstignit de către voi este Hristos. Ceva mai mult: voi pretindeţi să dovediţi că Acela a fost răstignit ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi ca un blestemat, în vreme ce această faptă este numai fapta pornirii voastre nebune. Avînd toate motivele, prin semnele săvîrşite de Moisi, să înţelegeţi că El este, nu voiţi; ci, ceva mai mult, socotind că puteţi dovedi că noi sîntem fără de raţiune, discutaţi tot ceea ce vă trece prin cap, cu toate că voi sînteţi aceia care nu mai aveţi ce să spuneţi, atunci cînd vă găsiţi în discuţie cu un creştin dîrz.

XCIV.

Spuneţi-mi, aşadar, oare nu Dumnezeu a fost acela care a poruncit prin Moisi, să nu se facă de către voi, nicidecum, nici chip, nici asemănare, nici a celor din cer de sus, nici a celor de pe pămînt^[16] şi, cu toate acestea, în pustiu, El a fost acela care a făcut să se ridice, prin Moisi» şarpele de aramă, pe care l-a aşezat ca semn^[17] prin care erau mîntuiţi cei muşcaţi de şarpe^[18]şi că pentru aceasta, El nu poate fi învinuit de nici o nedreptate ? Căci, după cum am spus, prin aceasta el a propovăduit o taină, prin care a nimicit puterea şarpelui, care a lucrat şi călcarea săvîrşită de Adam şi a dăruit mîntuirea celor ce cred în Acesta^[19], Care avea să fie răstignit prin semnul acesta, de muşcăturile şarpelui, care sînt faptele cele rele, idololatriile şi alte nedreptăţi. Căci, dacă nu ar trebui să se înţeleagă aceasta, atunci spune­ţi-mi, pentru care motiv Moisi a ridicat şarpele de aramă ca semn poruncind ca cei muşcaţi să privească la el, iar cei muşcaţi se vindecau cu toate că El a poruncit ca, întru nimic, să nu se facă vreo asemănare a cuiva ?

La acestea unul dintre cei ce veniseră a doua zi, a spus:

— Ai grăit adevărat, aşa că noi nu putem da nici un motiv. Eu, bună­oară, am întrebat de multe ori pe dascălii noştri şi nimeni nu mi-a motivat aceasta. Aşa că spune mai bine tu cele ce zici, iar noi îţi vom da ascultare ca unuia care ne dezvăluieşti acum o taină, spunîndu-ne totodată şi cauzele pentru care învăţăturile profeţilor sînt nesocotite.

Eu i-am răspuns:

—  După cum Dumnezeu a poruncit să se facă semnul cel prin şarpele de aramă şi nu poate fi învinuit de aceasta, tot astfel şi în lege stă blestemul împotriva oamenilor celor răstigniţi. Dar blestemul nu stă şi împotriva Hristosului lui Dumnezeu, prin Care mîntuieşte pe toţi cei ce săvîrşesc fapte vrednice de blestem.

xcv.

Căci, după Legea lui Moisi, tot neamul omenesc se găseşte sub blestem, întrucît se zice că: „Blestemat este tot cel ce nu stăruieşte întru cele scrise în cartea Legii, pentru ca să le facă pe ele"^[20]. Şi nimeni nu a îndeplinit cu exactitate toate cele de acolo (cred că nici voi nu puteţi tăgădui aceasta), ci toţi au păzit, mai mult sau mai puţin, unii decît alţii, cele poruncite acolo. Iar dacă cei de sub legea aceasta se arată că sînt sub blestem din cauză că nu au păzit toate cele din lege, atunci, oare, nu se vor arăta că sînt, cu atît mai mult sub blestem toate celelalte neamuri, care sînt şi idololatre, corupătoare de copii şi care săvîrşesc totodată şi toate celelalte rele ? Deci, dacă Părintele tuturor a voit ca Hristosul Său să primească pentru toţi oamenii, din tot neamul^[21], blestemele tuturor, ştiind că după ce El va fi răstignit şi după ce va muri, îl va învia, pentru ce atunci vorbiţi de El, Care a binevoit să pătimească toate aceste după vrerea Tatălui, ca de un blestemat şi nu vă plîngeţi,mai degrabă, pe voi înşivă ? Căci dacă atît Tatăl Său, cît şi El însuşi au lucrat în aşa fel ca să sufere toate acestea pentru neamul omenesc, voi însă, n-aţi făcut aceasta ca unii care slujeaţi vrerea lui Dumnezeu, după cum nici atunci cînd aţi omorît pe profeţi, n-aţi săvîrşit un lucru pios^[22]. Şi să nu zică cineva dintre voi că, dacă Tatăl a voit ca El să pătimească acestea pentru ca prin moartea Lui să vină vindecarea neamului omenesc^[23], noi nu am greşit cu nimic. Căci, dacă pocăindu-vă de păcatele pe care le-aţi făcut
şi cunoscînd că El este Hristos şi păzindu-I poruncile, veţi zice acestea, atunci, după cum v-am spus şi mai înainte, veţi avea iertarea păcatelor. Dacă însă veţi continua să-L blestemaţi pe Acela, ca şi pe noi care credem în El, iar atunci cînd aveţi putere, veţi continua să ne ucideţi, cum, oare, nu vi se va cere vouă socoteală ca unor nedrepţi, ca unor păcătoşi şi ca unora ale căror inimi sînt cu totul învîrtoşate, pentru faptul că aţi pus mîinile voastre pe El ?

XCVI.

Cine sînt adevăraţii blestemaţi ? Căci, ceea ce s-a spus în lege: „Bleste­mat^[24] este cel ce atîrnă pe lemn"^[25], întăreşte nădejdea noastră care depinde de Hristos cel răstignit, nu fiindcă Dumnezeu ar blestema pe Acest Răstignit, ci numai întrucît Dumnezeu a prezis ceea ce avea să se săvîrşească de către voi şi de către cei asemenea vouă, care nu aţi ştiut că Acesta este cel ce este mai înainte de toţi şi veşnicul lui Dumnezeu preot^[26] şi împărat şi Hristos. Faptul acesta îl puteţi vedea voi înşivă, cu proprii voştri ochi; căci voi înşivă blestemaţi în sinagogile voastre pe toţi cei care prin El au devenit creştini, în timp ce celelalte neamuri execută acest blestem în faptă, ucigînd pe cei care doar mărturisesc despre ei că sînt creştini. Şi, cu toate acestea noi zicem tuturor acestora: „Voi sînteţi fraţii noştri"^[27], recunoaşteţi, mai degrabă, adevărul lui Dumnezeu. Dar pentru că nici aceia, nici voi, nu vă încredeţi nouă, ci dimpotrivă vă luptaţi ca să ne faceţi să tăgăduim numele lui Hristos, noi preferăm să fim omoriţi şi răbdăm, fiind convinşi că toate bunurile, pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu, prin Hristos, ni se vor da nouă. Pe lîngă acestea, noi ne rugăm, ca voi să fiţi miluiţi de Hristos, deoarece El ne-a învăţat să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi, zicînd: „Fiţi buni şi milostivi^[28] ca şi Tatăl vostru cel ceresc" ^[29] . Căci vedem că Dumnezeu cel atotputernic este bun şi milostiv, făcînd să răsară soarele Lui şi peste cei nemulţumitori şi peste cei drepţi şi făcînd să plouă şi peste cei cuvioşi şi peste cei răi^[30] , pe care, aşa cum a învăţat, pe toţi va avea să-i judece.

XC VII.

Alte profeţii referitoare la cruce. Dar nici faptul că profetul Moisi, atunci cînd Or şi Aaron i-au ţinut mîinile ridicate în sus şi a rămas pînă seara în chipul acesta, nu a fost fără însemnătate. Căci şi Domnul a rămas pe lemn aproape pînă seara, iar către seară L-au îngropat^[31] , pentru ca apoi să învieze a treia zi. Acest lucru a fost grăit şi prin David, în felul acesta: „Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfînt al Lui. Eu m-am culcat şi am adormit; sculatu-m-am că Domnul m-a ajutat" ^[32] . Tot astfel, prin Isaia s-au rostit, despre chipul cum avea să moară, următoa­rele cuvinte: „Mi-am întins mîinile peste un popor neascultător şi potrivnic, asupra celor ce merg pe o cale care nu este cea bună" ^{72 7} . Şi că avea să învieze, însuşi Isaia a zis: „Mormîntul Lui s-a luat din mijloc" ^[33] şi: „Da-voi pe cei bogaţi în schimbul morţii Lui" ^[34] . Tot astfel şi David, în psalmul al douăzecişiunulea, într-o parabolă tainică a spus, printre altele, cu privire la patimă şi cruce: „Străpuns-au mîinile Mele şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele; iar ei au înţeles şi au privit asupra Mea. împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi" ^[35]. Căci atunci cînd L-au răstignit pe cruce, vîrînd cuiele, I-au străpuns mîinile şi picioarele, iar cei ce L-au răstignit, au împărţit între ei hainele Lui, aruncînd zarurile^[36], pentru ca, după aruncătura zarurilor, să vadă fiecare ceea ce ar voi să aleagă dintre ele^[37] . Voi spuneţi însă că psalmul acesta nu a fost spus cu privire la Hristos, fiind întru totul orbiţi şi neputînd înţelege, că nimeni în neamul vostru nu a fost numit vreodată împărat sau Hristos^[38] şi căruia de viu să i se fi străpuns mîinile şi picioarele şi să moară prin această taină, adică prin răstignire, decît numai acest Iisus.

XC VIII.

însemnătatea psalmului XXI. Vă voi înfăţişa acum tot psalmul, pentru ca să auziţi atît pietatea Lui faţă de Părintele Său, cît şi modul în care El pune toate în raport cu Părintele Său, întrucît îi cere ca, prin El, să fie mîntuit de moarte, arătînd totodată în psalm, cine erau aceia care s-au ridicat împotriva Lui şi dovedind cu aceasta, că El a fost om cu adevărat, pătimind totul în chip sensibil. Psalmul este acesta: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte la mine. Pentru ce m-ai părăsit ? Departe de mîntuirea mea cuvintele greşelilor mele. Dumnezeul meu, ziua voi striga înaintea Ta şi nu mă vei auzi; noaptea, şi nu-mi va fi mie spre necunoştinţă. Iar Tu locuieşti întru cel sfînt, lauda lui Israel. întru Tine au nădăjduit părinţii noştri; ei au nădăjduit, iar Tu i-ai smuls pe ei. Către Tine au strigat şi au fost mîntuiţi. întru Tine au nădăjduit şi nu au fost ruşinaţi. Eu sînt, însă, un vierme, iar nu un om; ocara oamenilor şi dispreţul poporului. Toţi cei ce mă privesc mă iau în derîdere; ei au vorbit cu buzele, mişcîndu-şi capul: „el a nădăjduit întru Domnul, smulgă-1 pe el, mîntuiască-1 pe el, pentru că pe el îl voieşte". Că Tu eşti cel m-ai smuls din sînul maicii mele, nădejdea mea, de la sînul maicii mele; către Tine m-am avîntat din sînul maicii mele; din pîntecele ei, Tu eşti Dumnezeul meu. Nu Te depărta de la mine, căci necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins de jur-împrejur. Deschis-au gurile lor asupra mea, întocmai ca un leu răpitor şi răcnitor. Ca o apă s-au revărsat şi s-au împrăştiat oasele mele. Inima mea s-a făcut întocmai ca o ceară, care se topeşte în lăuntrul pîntecelui meu; uscatu-s-a ca o scoică puterea mea, iar limba mi s-a lipit de grumazul meu; coborîtu-m-ai în ţărîna morţii. Că m-au înconjurat cîini mulţi, adunarea celor răi m-a cuprins de jur-împrejur. împuns-au mîinile şi picioarele mele, număratu-mi-au toate oasele mele; ei m-au observat şi m-au privit. împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu îndepărta ajutorul Tău de Ia mine; ia aminte la ajutorarea mea. Smulge din sabie sufletul meu şi din laba cîinilor sufletul meu cel unul-născut. Mîntuieşte-mă din gura leilor şi din coarnele rinocerilor umilinţa mea. Povesti-voi numele Tău fraţilor mei, în mijlocul bisericii Te voi lăuda. Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L; toată sămînţa lui Iacov, slăviţi-L; să se teamă de El toată sămînţa lui Israel" ^[39] .

XCIX.

După acestea, am adăugat:

— Că tot acest psalm a fost spus cu privire la Hristos, vă voi dovedi iarăşi prin cele ce vă voi explica mai departe. Cuvintele care s-au spus la început: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, ia aminte la mine. Pentru ce m-ai părăsit ?" ^[40] s-au spus de mai înainte, despre ceea ce urma să se spună de către Hristos. Căci, pe cînd Se găsea răstignit pe cruce, El a zis: „Dumne­
zeule, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ?" ^[41] . Iar cuvintele care urmează: „Departe de mîntuirea mea cuvintele greşelilor mele. Dunflnezeul meu, ziua voi striga înaintea Ta şi nu mă vei auzi; noaptea, şi nu-mi va fi mie spre necunoştinţă" ^[42] , s-au spus şi acestea, în conformitate cu ceea ce avea să facă. Deoarece, în ziua în care avea să fie răstignit, luînd pe trei dintre ucenicii Săi în muntele, care se cheamă al Măslinilor, şi care se găsesc în imediata apropiere a templului din Ierusalim, S-a rugat, zicînd: „Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine" ^[43] , după care, rugîndu-Se, în continuare, a zis: „Dar nu după cum voiesc Eu, ci, după cum voieşti Tu" ^[44] , arătînd cu aceasta că El a fost, cu adevărat, un om pătimi­tor. Dar, pentru ca nu cumva să poată spune cineva: aşadar, El nu cunoştea că avea să pătimească, adaugă imediat în psalm: „şi nu-mi va fi mie spre necunoştinţă". Căci, după cum lui Dumnezeu nu-I era întru necunoştinţă, atunci cînd a întrebat pe Adam unde este^[45] şi nici atunci cînd a întrebat pe Cain, unde este Abel^[46], ci a făcut aceasta pentru a vădi pe fiecare cine este şi pentru a ajunge şi la cunoştinţa noastră a tuturor, prin aceea că faptele acestea au fost trecute în scris; tot asemenea şi aici, a arătat că Lui nu-I va fi întru necunoştinţă, ci că vor fi numai întru necunoştinţă acelora care socoteau că El nu este Hristos şi-şi închipuiau că-L vor omorî şi că El va rămîne ca un om comun în infern.

C.

Cuvintele care urmează în psalm: „Iar Tu locuieşti întru cel sfînt, lauda lui Israel" ^[47] , au arătat că El va face un lucru vrednic de laudă şi de admira­ţie, urmînd ca, după ce avea să fie răstignit, să învieze a treia zi din morţi, lucru pe care El l-a primit de la Tatăl^[48] . Faptul că Hristos se numeşte şi Iacov şi Israel, l-am dovedit. In afară de aceasta, am mai dovedit că nu numai în binecuvântarea lui Iosif şi a lui Iuda au fost propovăduite în taină cele cu privire la El, ci şi în Evanghelie^[49] este scris că a zis: „Toate Mi s-au
dat Mie de Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decît numai Fiul şi nici pe Fiul, decît numai Tatăl şi cei cărora le va descoperi Fiul" ^{74 s}. El ne-a descoperit nouă toate cele cîte, de altfel, le-am înţeles şi din Scripturi, prin harul Său, cunoscînd că El este Cel Întîi-născut al lui Dumnezeu şi mai înainte decît toate făpturile^[50] şi totodată fiu al patriarhilor, întrucît, întrupîndu-Se prin Fecioara, care era din neamul lor, a îngăduit să fie om de rînd lipsit de cinste şi pătimitor^{74 7} . De aceea şi în cuvintele Lui, atunci cînd a vorbit despre pătimirea Lui, a zis: „Că Fiul omului trebuie să păti­mească multe şi să fie lepădat de farisei şi de cărturari, să Se răstignească şi a treia zi să învieze" ^[51] . Fiu al omului S-a numit aici pe El, ca unul care Se născuse din Fecioara, care era, după cum am spus, din neamul lui David, al lui Iacov, al lui Isaac şi al lui Avraam, sau, din cauză că Avraam însuşi era tatăl acestora enumeraţi mai înainte, din care şi Maria îşi trage neamul^[52] . Căci noi ştim că acei cărora li se nasc fete sînt în acelaşi timp şi părinţii copiilor care se nasc din fiicele lor. De altfel şi unul dintre ucenici, care se chema mai înainte Simon, cunoscîndu-L pe El Fiu al lui Dumnezeu, după descoperirea pe care i-o făcuse Tatăl, a fost supranumit de El Petru^[53] , îl avem apoi numit Fiu al lui Dumnezeu, în Memoriile Apostolilor, iar numindu-L Fiu, noi înţelegem că El este mai înainte de toate făpturile şi că a ieşit din puterea şi voinţa Tatălui, (El care în scrierile profeţilor este numit şi înţelepciune^[54], şi ziuă^[55] , şi răsărit^[56] , şi sabie^[57] , şi piatră^[58] , şi toiag^[59] , şi Iacov^[60] , şi Israel^[61] , şi în multe alte chipuri), şi că S-a făcut om, prin Fecioara, pentru ca, pe aceeaşi cale prin care a luat început neascultarea cea de la şarpe, să-şi ia şi sfîrşitul. într-adevăr, după cum Eva, fiind fecioară şi fără de pată şi primind întru sine cuvîntul şarpelui, a născut neascultarea şi moartea^[62] , tot astfel şi Fecioara Maria, atunci cînd îngerul Gavriil i-a binevestit că: „Duhul Domnului va veni asupra ei şi puterea Celui

Prea înalt o va umbri, din care cauză şi Sfîntul, care Se va naşte din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu" ^[63] , primind credinţa şi bucuria, a răspuns: „Fie mie după cuvîntul tău"^[64]. în felul acesta S-a născut prin ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atîtea în Scripturi şi prin care Dumnezeu nimi­ceşte pe şarpe, ca şi pe îngerii şi oamenii cei asemănători cu el şi prin care liberează de moarte pe cei răi, care se pocăiesc şi care cred în El.

CI.

Cuvintele care urmează în psalm şi în care se zice: „Intru Tine au nădăjduit părinţii noştri; ei au nădăjduit, iar Tu i-ai smuls pe ei. Către Tine au strigat şi au fost mîntuiţi. Intru Tine au nădăjduit şi nu au fost ruşinaţi. Eu sînt, însă, un vierme, iar nu un om: ocara oamenilor şi dispreţul poporu­lui" ^[65] , arată că El mărturiseşte de părinţi pe toţi aceia care au nădăjduit în Dumnezeu şi au fost mîntuiţi de El şi care au fost şi părinţii Fecioarei, prin care S-a născut, făcîndu-Se om. Mai arată, de asemenea, că şi El însuşi va fi mîntuit de acelaşi Dumnezeu, nelăudîndu-Se cîtuşi de puţin că ar face ceva cu voinţa sau cu puterea Lui. De altfel, pe pămînt acest lucru a făcut. Căci, atunci cînd cineva I-a zis: „învăţătorule bun", i-a răspuns: „Pentru ce Mă numeşti bun ? Numai unul singur este bun, Tatăl Meu cel din ceruri" ^[66] . Iar prin cuvintele: „Eu sînt însă un vierme, iar nu un om: ocara oamenilor şi dispreţul poporului", El a vestit de mai înainte, cele ce se vede că au şi fost şi I s-au întîmplat Lui. Căci El este o ocară, pretutindeni, pentru noi oamenii care aveam să credem în El; „dispreţul poporului", fiindcă dispreţuit şi necinstit de poporul vostru, El a pătimit toate cele ce aţi hotărît voi cu privire la El. Cuvintele care urmează: „Toţi cei ce mă privesc, mă iau în derîdere; ei au vorbit cu buzele, mişcîndu-şi capul: „el a nădăjduit întru Domnul, smulgă-1 pe el, mîntuiască-1 pe el, pentru că pe el îl voieşte" ^[67] , arată, de asemenea, că El a vestit de mai înainte cele ce aveau să I se întîmple. Căci cei ce L-au văzut răstignit, îşi mişcau fiecare capetele, îşi schimonoseau buzele^[68] şi umflîndu-şi nările între ei, ziceau în batjocură cele ce sînt scrise şi în Memoriile Apostolilor Lui: „El zicea că este

Fiul lui Dumnezeu, coborîndu-Se acum, să meargă, mîntuiască-L pe El Dumnezeu" ^[69] .

CIL

Cuvintele care urmează în psalm: „Nădejdea mea, de la sînul maicii mele, către Tine m-am avîntat din sînul maicii mele, din pîntecele ei, Tu eşti Dumnezeul meu. Nu Te depărta de la mine, căci necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins de jur-împrejur. Deschis-au gurile lor asupra mea, întocmai ca un leu răpitor şi răcnitor. Ca o apă s-au revărsat şi s-au împrăştiat oasele mele. Inima mea s-a făcut întocmai ca o ceară, care se topeşte în lăuntrul pîntecelui meu; uscatu-s-a ca o scoică puterea mea, iar limba mea s-a lipit de grumazul meu" ^[70] , au fost o vestire de mai înainte a celor ce s-au întîmplat. într-adevăr: „Nădejdea mea de la sînul maicii mele", prin aceea că, de îndată ce S-a născut în Bethleem, după cum am spus mai înainte, Irod împăratul, aflînd de la magii din Arabia, cele referitoare la El, a voit să-L ucidă, iar Iosif, după porunca lui Dumnezeu, luîndu-L pe El şi pe maica Lui, a plecat în Egipt. Căci Tatăl, Care L-a născut, a hotărît ca numai după ce Cuvîntul cel de la El^[71] avea să propovăduiască, să fie supus la moarte. Dacă, însă, cineva ar zice: Nu putea, oare, Dumnezeu, să ucidă mai degrabă pe Irod ? Răspund de mai înainte: Nu putea, oare, Dumnezeu, chiar de la început să facă să dispară şi şarpele şi să nu mai spună: „Vrăjmăşie voi pune între el şi femeie şi între sămînţa lui şi sămînţa ei"? ^[72] . Nu putea El, oare, să facă de îndată mulţime de oameni ? Dar, pentru că ştia că este bine să se întîmple astfel, El a făcut atît pe îngeri, cît şi pe oameni liberi^[73] în ceea ce priveşte săvîrşirea dreptăţii şi a hotărît şi vremea pînă cînd a ştiut că este bine ca ei să se folosească de libertate. Şi, fiindcă de asemenea a ştiut că este bine, El a făcut judecăţi universale şi parţiale, păstrînd, cu toate acestea şi pe mai departe libertatea. Pentru aceasta, atît la facerea turnului (Babei),
cît şi la amestecarea şi schimbarea limbilor, cuvîntul zice acestea: „ Şi a zis Domnul: Iată că toţi sînt un neam şi o buză şi au început să facă acestea. Şi acum nu va lipsi nimic de la ei, din cele ce s-au încercat să facă"^[74].

Cît priveşte cuvintele: „Uscatu-s-a ca o scoică puterea mea, iar limba mi s-a lipit de grumazul meu", au fost de asemenea o vestire de mai înaihte a celor ce aveau să se întîmple, după voinţa Tatălui, în timpul Lui. Căci tăria cuvîntului Lui puternic, cu care El vădea întotdeauna pe fariseii şi cărturarii care discutau cu El şi în genere pe dascălii din neamul vostru, s-a întrerupt, întocmai ca un izvor puternic şi abundent, a cărui apă a fost întoarsă, atunci cînd a tăcut şi nu a mai voit să răspundă nimănui nimic înaintea lui Pilat, după cum se arată în Memoriile Apostolilor Lui^[75] şi pentru ca şi ceea ce s-a spus de Isaia, atunci cînd a zis că: „Domnul îmi dă limbă, ca să cunosc, atunci cînd trebuie să spun vreun cuvînt" ^[76] . Iar atunci cînd zice: '„Tu eşti Dumnezeul meu, nu te îndepărta de la mine", face aceasta învăţîndu-ne că toţi trebuie să nădăjduim în Dumnezeu, Care a făcut toate şi numai de la El să cerem mîntuire şi ajutor — şi ne arată că nu trebuie să socotim că putem fi mîntuiţi, aşa cum socotesc ceilalţi oameni, din cauza neamului, sau a bogăţiei, sau a puterii, sau a înţelepciunii, lucru pe care voi toţi l-aţi făcut întotdeauna, uneori con- struindu-vă un viţel de aur, la care să vă închinaţi şi întotdeauna arătîndu-vă nerecunoscători, ucigători ai drepţilor şi orbiţi de neamul vostru. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu Se arată spunînd că El putea să fie mîntuit, nu pentru faptul că era Fiu, nici pentru acela că era puternic sau înţelept, ci pentru că era fără de păcat, după cum de altfel şi Isaia spune, că El nu a păcătuit nici măcar cu vorba „căci El nu a făcut nelegiuire şi nici vicleşug cu gura" ^[77] şi că fără de Dumnezeu nu putea să fie mîntuit, cum atunci voi, ca şi ceilalţi care aşteaptă să fie mîntuiţi fără de nădejdea aceasta, nu socotiţi cît de mult vă înşelaţi ?

CUI.

Cele ce se spun mai departe, în psalm: „Căci necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins de jur-împrejur. Deschis-au gurile lor asupra mea, întocmai ca un leu răpitor şi răcnitor. Ca o apă s-au revărsat şi s-au împrăştiat oasele mele" ^[78] , au fost deopotrivă o vestire de mai înainte a ceea ce avea să I se întîmple

Lui. Căci în noaptea aceea^[79] cînd au venit pe muntele Măslinilor asupra Lui cei din neamul vostru^{7 7 7} , care fuseseră trimişi de farisei şi de cărturari şi care erau aţîţaţi de învăţătura lor, L-au înconjurat de jur-împrejur. Pe aceştia cuvîntul i-a numit: „viţei cu coarne şi pierduţi de mai înainte" ^[80] . Cînd El zice: „Tauri graşi m-au cuprins de jur-împrejur", El a prezis că aceştia aveau să procedeze întocmai ca viţeii, atunci cînd El avea să fie dus înaintea dascălilor voştri; iar dacă cuvîntul îi numeşte pe aceştia cu numele de tauri, este deoarece ştim că taurii sînt cauza pentru care există viţeii. Căci după cum taurii sînt părinţii viţeilor, tot astfel învăţătorii voştri au fost cauza pentru care copiii lor au ieşit pe muntele Măslinilor pentru ca să-L prindă pe Hristos şi să-L aducă la ei^[81] . Cuvintele: „Şi nu este cine să-mi ajute", arată deopotrivă aceea ce s-a întîmplat. Căci nimeni, nici măcar un singur om nu s-a găsit ca să-I vină în ajutor ca unuia care era fără de păcat^[82]. Iar cuvintele: ,,Deschis-au gurile lor asupra mea, întocmai ca un leu răpitor şi răcnitor", arată pe împăratul iudeilor, care era atunci şi care se chema Irod, fiind succesorul celuilalt Irod, care ucisese pe toţi pruncii născuţi la Bethleem, în vremea aceea cînd S-a născut El, socotind că printre ei avea să fie negreşit şi Acela despre care îi vorbiseră magii, cei veniţi din Arabia. El nu cunoştea voinţa Celui mai puternic decît toate, Care poruncise lui Iosif şi Măriei ca să pornească în Egipt, luînd cu ei, pruncul, şi să rămînă acolo, pînă ce iarăşi le va descoperi lor, să se întoarcă în ţara lor. Astfel, pornind, ei au rămas acolo pînă ce Irod care ucisese pruncii la Bethleem a murit şi a fost urmat la tron de Archelau^[83]. Dar acesta s-a sfîrşit mai înainte ca Hristos să ajungă să fie răstignit, atunci cînd s-a împlinit cu privire la El iconomia cea după voinţa Tatălui. Iar Irod, urmînd la tron după Archelau şi luînd puterea care-i era încredinţată lui, a primit de la Pilat ca dar pe Iisus legat^[84] , iar Dumnezeu ştiind de mai înainte că avea să se întîmple aceasta, a zis astfel: „Şi l-au dus pe el în Asiria, ca dar de găzduire împăratului" ^[85] . Sau, prin cuvintele: „leu răpitor şi răcnitor" a numit pe diavolul^[86] , pe care Moisi îl numeşte şarpe şi care la Iov^[87] şi la Zaharia^[88] se cheamă diavol, iar de către Iisus este arătat ca „satana" ^[89] , indicînd astfel numele compus pe care l-a dobîndit, după fapta pe care a făcut-o: căci „sataz", in limba iudeilor şi a syrienilor înseamnă „apostat", iar „nas" este numele din care vine tîlcuirea „şarpe" şi este acelaşi lucru cu „sata", în limba tîlcuită a ebreilor, iar din amîndouă acestea rezultă un singur nume „satanas"^[90]. Diavolul acesta, de îndată ce Iisus a plecat de la rîul Iordanului după ce glasul cel din cer îi spusese: „Fiul Meu eşti Tu; Eu astăzi Te-am născut"^[91]' se spune în Memoriile Apostolilor că s-a apropiat de El şi L-a ispitit pînă acolo, încît I-a zis: „Închină-Te mie !" Dar Iisus i-a răspuns: „Mergi înapoia Mea, satana; să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui singur să-I slujeşti !"^7,0. Căci, după cum înşelase oarecînd pe Adam, el socotea că ar putea să încerce ceva şi de data aceasta cu Iisus. Mai departe, cuvintele: „Ca o apă s-au revăr­sat şi s-au împrăştiat oasele mele. Inima mea s-a făcut întocmai ca o ceară care se topeşte în lăuntrul pîntecelui meu", erau o profeţie a ceea ce I s-a întîmplat Lui în noaptea aceea, cînd au ieşit asupra Lui pe muntele Măslini­lor, ca să-L prindă. Căci în Memoriile, care am spus că au fost alcătuite de apostolii Lui şi de cei care au urmat acelora^[92], se scrie că sudoarea II cuprinsese ca nişte broboane de sînge, pe cînd Se ruga şi zicea: „Treacă, dacă este cu putinţă, paharul acesta" ^[93] . Inima Lui era deci plină de groază, iar oasele Lui, la fel. Şi inima Lui era la fel ca o ceară care se topeşte în lăuntrul pîntecelui, pentru ca să ştim că Tatăl a voit ca Fiul Său să fie, cu adevărat,în nişte astfel de pătimiri pentru noi şi să nu zicem că Acela, fiind Fiul lui Dumnezeu, nu simţea nimic din cele ce se făceau şi se în- tîmplau asupra Lui. Tot astfel, cuvintele: „uscatu-s-a ca o scoică puterea mea, iar limba mi s-a lipit de grumazul meu", erau o profeţie, după cum am spus mai înainte, a tăcerii Lui (nerăspunzînd nimic nimănui, El care vădea mai înainte drept nebuni pe toţi învăţătorii voştri).

CIV.

Apoi, cuvintele: „coborîtu-m-ai în ţărîna morţii. Că m-au înconjurat cîini mulţi^[94] , adunarea celor răi m-a cuprins de jur-împrejur. Impuns-au mîinile şi picioarele mele, număratu-mi-au toate oasele mele; ei m-au obser­vat şi m-au privit. Impărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi" ^[95], după cum am mai spus, au fost o profeţie cu privire la moartea, la care avea să-L condamne adunarea celor răi, pe care-i numeşte „cîini", dar îi arată totodată şi vînători, căci înşişi conducătorii cîinilor se adunaseră deopotrivă, luptîndu-se ca El să fie condamnat. Lucrul acesta se găseşte scris şi în Memoriile Apostolilor, că s-a întîmplat astfel^79s. Am arătat apoi deopotrivă cum după răstignire, cei ce L-au răstignit au împărţit hainele Lui între ei.      î

CV.

Cuvintele care urmează în psalm: „Iar Tu, Doamne, nu îndepărta ajutorul Tău de la mine; ia aminte la ajutorarea mea. Smulge din sabie sufletul meu şi din laba cîinilor pe cel unul-născut^[96] al meu. Mîntuieşte-mă din gura leului şi din coarnele rinocerilor umilinţa mea" ^[97] , sînt de aseme­nea o învăţătură şi o profeţie a celor ce I se întîmplau şi aveau să I se întîmple Lui. După cum am aflat din Memoriile Apostolilor, v-am arătat mai înainte, că El era Unul-născut al Tatălui tuturor, Care S-a născut, în chip deosebit din El, Cuvînt şi Putere^[98] şi mai pe urmă născut om, prin Fecioara. Tot cuvintele acestea prezic de asemenea că El avea "să moară răstignit. Căci „smulge din sabie sufletul meu şi din laba cîinilor sufletul meu cel unul-născut. Mîntuieşte-mă din gura leilor şi din coarnele rinocerilor umilinţa mea", lasă să se înţeleagă pătimirea prin care avea să moară, adică cum că avea să fie răstignit. Astfel, după cum am explicat mai înainte „coamele rinocerilor" sînt numai o figură a crucii. Iar dacă, mai departe, cere să-I mîntuiască sufletul din sabie, din gura leilor şi din laba cîinilor, face această cerere, pentru ca nimeni să nu mai stăpînească asupra sufletului Său şi pentru ca şi noi, atunci cînd ne găsim pe pragul ieşirii din viaţă, să cerem aceleaşi lucruri lui Dumnezeu, Care poate să împiedice pe orice înger neruşinat şi rău, să ia sufletul nostru. Iar că sufletele rămîn (şi după despărţirea de trup), v-am dovedit-o din aceea că şi sufletul lui Samuel, la cererea lui Saul, a fost chemat de către ventrilocă⁷®⁹. Se vede, deci, că toate sufletele drepţilor şi profeţilor de felul acesta, se găseau sub stăpîni- rea unor astfel de puteri, cum era şi aceea care se mărturiseşte din fapte că era în ventrilocă. Din cauza aceasta, Dumnezeu ne învaţă şi prin Fiul Său ca să ne luptăm din răsputeri să devenim drepţi şi, la ieşirea noastră din viaţă, să cerem ca sufletele noastre să nu fie supuse unei asemenea puteri. Căci dîndu-Şi duhul pe cruce, El a zis: „Părinte, în mîinile Tale îmi încredinţez duhul Meu"^[99] , iar lucrul acesta l-am aflat deopotrivă din Memoriile Apostolilor. Deci, îndemnînd pe ucenicii Săi ca să depăşească felul de viaţă al fariseilor — iar dacă nu vor face astfel, să ştie că nu vor fi mîntuiţi — se scrie în Memoriile Apostolilor că le-a grăit astfel: „Dacă dreptatea voastră nu va întrece cu mult pe aceea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor" ^[100].

CVI.

Şi, fiindcă ştia că Tatăl Său îi va da Lui toate cîte avea să ceară şi că-L va învia din morţi^[101] , El a îndemnat pe toţi cei ce se tem de Dumne­zeu, să laude pe Dumnezeu, pentru că a mîntuit tot neamul oamenilor credincioşi, prin taina Acestui Răstignit. Şi stînd în mijlociii fraţilor Lui, adică al Apostolilor^[102] , care — după ce a înviat El din morţi şi au fost încredinţaţi de El, cum şi mai înainte de pătimire le spusese, că trebuia să pătimească acestea şi că şi în profeţi erau prezise acestea — s-au pocăit pentru că se îndepărtaseră de El atunci cînd fusese răstignit^[103] , şi petrecînd laolaltă cu ei, a preamărit pe Dumnezeu^[104] , aşa cum se arată scris şi în Memoriile Apostolilor şi, cu acestea a lămurit şi cuvintele care alcătuiesc restul psalmului. Căci cuvintele acestea sînt următoarele: „Povesti-voi numele Tău fraţilor mei, în mijlocul Bisericii Te voi lăuda.Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L; toată sămînţa lui Iacov, slăviţi-L; să se teamă de El toată sămînţa lui Israel" ^[105] .

Faptul că se spune că unul dintre apostoli, Petru, a fost în mod deosebit, numit de către El — şi acest lucru tot în Memoriile Apostolilor se scrie că s-a întîmplat^[106] , dimpreună cu faptul că şi alţi doi fraţi, care erau fiii lui Zevedeu au fost supranumiţi cu numele de Voanerghes, ceea ce înseamnă „fiii tunetului", era semnul că El a fost acela prin care supranume­le de Israel a fost dat lui Iacov şi cel de Iisus, lui Ausis, cu care nume poporul care mai rămăsese din cei ce ieşiseră din Egipt a şi intrat în pămîntul făgăduit patriarhilor. Cum că El avea să răsară ca o stea pentru neamul lui Avraam, Moisi însuşi a arătat prin aceste cuvinte: „Va răsări o stea din Iacov şi un conducător din Israel"^[107]. Iar o altă Scriptură zice: „Iată un bărbat; Răsăritul este numele lui"^[108]. Căci la naşterea Lui răsărind pe cer o stea, cum se scrie în Memoriile Apostolilor Lui^[109], magii din Arabia care au luat cunoştinţă din aceasta au venit şi I s-au închinat Lui.

CVII.

Profeţii despre înviere. Despre faptul că a treia zi după răstignire avea să învieze, în Memoriile Apostolilor se scrie că cei din neamul vostru, discutînd cu El, au zis: „Arată-ne un semn". Şi le-a răspuns lor: „Neamul rău şi adulter cere semn şi nu li se va da alt semn, decît semnul lui Iona" ^[110]. Spunînd deci aceste cuvinte tainice, ascultătorii puteau să înţeleagă că, după ce va fi răstignit, El va învia a treia zi. El a arătat neamul vostru ca fiind mai rău şi mai adulter decît acela al cetăţii ninivitenilor care, după ce le-a propovăduit Iona, cel dat afară a treia zi din pîntecele peştelui celui mare, că după (patruzeci şi trei) zile^[111] vor pieri cu toţii laolaltă, au procla­mat post pentru toate vieţuitoarele, fără excepţie, pentru oameni şi animale, cu îmbrăcarea sacului şi îndelungate suspine şi cu pocăinţa adevărată a inimilor lor şi îndepărtarea de la toată nedreptatea, crezînd că Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni faţă de toţi cei ce se pocăiesc de răutate; aşa încît însuşi împăratul cetăţii aceleia şi boierii ei, îmbrăcînd deopotrivă sacul, au stăruit în post şi rugăciune, izbutind, cu aceasta, ca cetatea lor să nu fie distrusă^[112]. Dar Iona, întristîndu-se din cauză că cetatea nu a fost distrusă a (patruzeci şi) treia zi, după cum propovăduise el, Dumnezeu,
prin iconomia vrejului, pe care i l-a răsărit din pămînt şi sub care Iona stînd, se umbrea de arşiţă (vrejul, era un vrej de dovleac, care crescuse deodată, nefîind nici sădit, nici udat de Iona, ci răsărind deodată pentru a-i procura umbră) şi prin iconomia cealaltă a uscării lui, care l-a îndurerat pe Iona, l-a mustrat că nu este drept ca să fie necăjit din cauză că cetatea Ninivei nu a fost distrusă, zicînd: „Tu te-ai mîhnit pentru vrejul, pentru care nici n-ai obosit, pe care nici nu l-ai hrănit şi care, într-o noapte a venit şi într-o noapte a pierit. Iar Eu, oare, nu te voi cruţa Ninive, cetatea cea mare în care locuiesc mai mult de douăsprezece zeci de mii de bărbaţi care nu ştiu să facă deosebire între cele de-a dreapta şi cele de-a stînga lor şi numeroase turme?"^[113].

CVIII.

Cei din neamul vostru au cunoscut cu toţii cele ce s-au făcut de către Iona, iar Hristos, strigîndu-vă vouă că vă va da semnul lui Iona, v-a îndemnat ca cel puţin, după învierea Lui din morţi, să vă pocăiţi de relele pe care le-aţi făcut şi să plîngeţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca, atît neamul cît şi cetatea voastră să nu fie luate în stăpînire străină şi distruse, aşa cum vedeţi că au fost distruse. Dar voi, nu numai că nu v-aţi pocăit, atunci cînd aţi aflat că a înviat din morţi, ci, după cum am spus, aţi ales bărbaţi unul şi unul pe care i-aţi trimis în toată lumea^{81 s}, pentru a propovădui că o nouă erezie fără de Dumnezeu şi nelegiuită care se pune la cale de către un oare­care înşelător, Iisus Galileanul, pe Care noi răstignindu-L, ucenicii Lui L-au furat noaptea din mormîntul în care a fost aşezat după ce a fost dat jos de pe cruce, şi înşeală pe oameni zicînd că s-a sculat din morţi⁸¹⁴ şi că s-a înălţat la cer^[114]. Voi H acuzaţi de asemenea că ar fi învăţat şi învăţăturile pe care le arătaţi întregului neam omenesc ca atee, nelegiuite şi nepioase, pentru a vă răzbuna împotriva celor ce mărturisesc pe Hristos ca învăţător şi Fiu al lui Dumnezeu. Pe lîngă acestea, cu toate că cetatea voastră este luată în stăpînire străină şi pămîntul vostru pustiit, voi nu vă pocăiţi, ci îndrăzniţi chiar să-L blestemaţi pe Acela şi pe toţi cei ce cred în El. Noi însă nu vă urîm nici pe voi, nici pe aceia care, din cauza voastră, au astfel de idei împotriva noastră; ci, dimpotrivă, ne rugăm ca, chiar dacă vă veţi pocăi acum, să găsiţi cu toţii milă la Dumnezeu, Părintele cel Prea îndurat şi Mult Milostiv al tuturor.

CIX.

Adevăratul popor al lui Dumnezeu. Că neamurile aveau să se pocăiască de răutatea in care trăiau, ca nişte rătăciţi, auzind cuvîntul propovăduit de apostolii Lui din Ierusalim şi să ajungă astfel, prin ei, la înţelegerea Lui, îngăduiţi-mi să vă arăt şi prin cîteva scurte cuvinte, luate din profeţia lui Miheia, vinul dintre cei doisprezece (profeţi mici n. tr.). Acestea sînt urmă­toarele: „Şi va fi în zilele din urmă lămurit muntele Domnului gata pe vîrful munţilor, ridicat el însuşi deasupra colinelor, şi popoarele vor aşeza un rîu pe el şi vor merge multe neamuri şi vor zice: Veniţi să ne urcăm în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov şi ne vor lumina calea Lui şi vom merge pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, cuvîntul Domnului. Şi va judeca în mijlocul a multe popoare şi va vădi neamuri puternice, pînă departe. Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi lăncile lor în coase şi nu va mai ridica un neam asupra altui neam sabia şi nu vor mai învăţa să se războiască. Şi va sta bărbatul sub via lui şi sub smochinul lui şi nu va mai fi nimeni care să-1 înfricoşeze, căci gura Domnului Puterilor a grăit. Toate popoarele vor merge în numele zeilor lor, iar noi vom merge în numele Domnului Dumnezeului nostru, în veac. Şi va fi în ziua aceea că voi aduna pe cea necăjită şi pe cea alungată şi pe cea pe care am făcut-o să sufere, le voi strînge laolaltă şi voi pune pe cea necăjită, ca o rămăşiţă şi pe cea asuprită ca pe un neam puternic. Şi va împărăţi Domnul peste ele, în muntele Sion, de acum şi pînă în veac" ^[115].

---

[1]       Is. 53, 7.

[2]       Comp. Deut. 21, 23;Gal. 3, 13.

[3]       leş. 17, 9 şi urm.

[4]       Sfîntul Iustin combină aici figura lui Moisi, care îngenunchiat pe piatră se ruga cu mîinile întinse cruce, cu figura lui Iisus Navi, care se găsea în fruntea luptei împotriva lui Amalec, pentru ca să arate mai pregnant cum Iisus Hristos este învingătorul demonu­lui, prin moartea pe cruce. O astfel de combinaţie, cu unele variante mai întîlnim, de asemenea, şi la alţi apologeţi.

[5]       Deut. 33, 13-17.

[6]       Deut. 33, 17.

[7]       Cf. In. 3, 15.

[8]       Cf. In. 3, 14-16.

[9]       Fac. 3, 14.

[10]     Is. 27, 1.

[11] Fac. 15,6;Comp. Rom. 4, 10.

[12]     Mt. 22,40.

[13]     Lc. 10, 27; Comp. Mt. 12,30,31.

[14]     Titlul de „înger" este dat lui Hristos şi în capit. LX, 5;CXXVI, 6;CXXVII, 4 din Dialog., precum şi în Apolog. I, VI, 2 şi în Apolog. I, LXIII, 5, dar, după cîte se pare Iustin nu atribuie lui Hristos „natura îngerească" ci numai funcţia, deoarece Hristos este mai presus de îngeri, ca Unul care este „Dumnezeu".

[15]     Definiţia aceasta pare a fi stoică nu numai în ce priveşte gîndirea, ci şi originea.

[16]     leş. 20, 4.

[17]     Sensul de „semn" este sinonim cu acela de „cruce". A se vedea şi capit. XI, 1; XCI, 4; CXII, 1; CXXXI, 4 din Dialog., precum şi cap. LX, 3 din Apolog. I.

[18]     Num. 21,8-9.

[19]     Cf. In. 3,15.

[20]     Deut. 27, 26; Gal. 3, 10.

[21]     Ca şi în capit. LXXX1X, 3 şi CXVI1, 3 din Dialog., sfîntul Iustin înfăţişează aici suferinţele şi moartea lui Hristos ca fiind o „expiaţie penală". Este o idee şi o precizie nouă, faţă de ideile care se găsesc în genere în epistola către evrei. A se vedea J. Riviere, Le Dogme de la Redemption, Paris, 1905, p. 114—115.

[22]     Cf. Mt. 23, 31;Lc. 13,34.

[23]     Is. 53,5.

[24]      Sfîntul Iustin citează acest text nu în felul în care el apare în Septuaginta („Blestemat de Dumnezeu este . . ."), ci aşa cum textul a trecut la scriitorii creştini de la început şi cum îl găsim şi în epistola către galateni, 3, 13 („Blestemat este tot cel spînzurat pe lemn"). Ieronim consideră cuvintele „de Dumnezeu", din Gal. 3, 13 (P.L. XXVI, 301 sq.), ca o interpretare iudaică.

[25]     Deut. 21, 23; Gal. 3, 13.

[26]     Cf. Ps. 109, 4.

[27]     Is. 66,5.

[28]     Textul evanghelic nu are în locul acesta decît: „fiţi milostivi".

[29]     Lc. 6,35-36.

[30]     Mt. 5,45.

[31]     Mt. 27, 57;Mc. 15,42.                                                                   "

[32]     Ps. 3, 5-6.

[33]     Is. 57,2.

[34]     Is. 53,9.

[35]     Ps. 21, 16-18.

[36]     Se pare că locul acesta este citat din memorie. Expresia: „aruncînd zarurile" este extrem de rară. O mai întîlnim în Evanghelia apocrifă după Petru, 21 şi 12 (A se vedea Harnack, Texte und Untersuchungen IX, 2, p. 9, 10).

[37]     Mt. 27, 35; In. 20,25.

[38]     Tertullianus în Adv. Jud., X (P.L.II, 629), face aceeaşi imputare cu privire la „haeretica duritia" a iudeilor şi dă o interpretare asemănătoare psalmului 21.

[39]     Ps. 21,2-23.

[40]     Ps. 21,2.

[41]     Mt. 27, 46; Mc. 15, 34.

[42]     Ps. 21,2-3.

[43]     Mt. 26,39.

[44]     Ibidem.

[45]     Fac. 3,9.

[46]     Fac. 4, 9.

[47]     Ps. 21,4.

[48]     In. 10, 18.

[49]      Sfîntul Iustin întrebuinţează de două ori cuvîntul „evanghelie" la singular, aici şi în cap. X, 2 al Dialogului, pentru ca să arate izvoarele istoriei lui Hristos. O dată îl întrebuinţează la plural „evanghelia" (Dialog. LXVI, 3), unde el este sinonim cu termenul, mult mai familiar lui, „Memoriile Apostolilor". Cu toate că el cunoaşte şi Evanghelia a IV-a, nu o citează niciodată la rubrica „Memoriile Apostolilor". Citează mai ales pe Matei, adesea pe Luca şi mai rar pe Marcu. De multe ori citatele acestea sînt un amalgam din Matei şi Luca, cuprinzînd şi elemente pe care le găsim în Evangheliile apocrife (după Petru, după Toma, după cea a Ebioniţilor, după Protoevanghelia lui Iacov).

[50]     Col. 1,15-16.

[51]     Mc. 8,31 ;Lc. 9,22.

[52]     Lc. 3, 38.

[53]     Mt. 16, 15-18.

[54]     Pilde 8, 1 urm.

[55]     Este numele dat lui Hristos şi de Clement Alexandrinul, în Stromate, VI, XVI, 145 (C.G.S., 2, 506). In legătură cu aceste titluri date lui Hristos, a se vedea mai departe şi cap. CXXVI, 1 din Dialog.

[56]     Zah. 6, 12.

[57]     Is. 27, 1.

[58]     Dan. 2, 34.

[59]     Is. 11,1.

[60]     Ps. 23,6.

[61]     Ps. 71,18.

[62]     Cf. Iac. 1, 15.

[63]     Lc. 1,26,35.

[64]     Lc. 1, 38. Paralela dintre Eva şi Sfînta Fecioară Maria o mai găsim şi la Irineu III, XXII, 4 (P.G. VII, 959) şi V, XIX, 4 (Ibidem, 1175) şi la Tertullianus, De carne Christi, XVII (P.L. II, 782).

[65]     Ps. 21,5-7.

[66]     Mt. 19, 16—17;Mc. 10, 17-18; Lc. 18, 18-19.

[67]     Ps. 21,8-9.

[68]      Faptul acesta nu se găseşte istorisit de sinoptici. El repezintă, desigur, realiza­rea profeţiei din psalmul 21.

[69]     Mt. 17, 40-43; Mc. 15, 29-30; Lc. 23, 35.

[70]     Ps. 21, 10-16.

[71]      „Cuvîntul" arc în teologia biblică sensuri multiple. El poate să fie atît „Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu", adică Domnul Iisus Hristos, fie pur şi simplu o voinţă expri­mată în grai viu a Tatălui. Aici este luat în sensul întîi. în legătură cu aceasta, a se vedea şi Apologia I, LIII, 6 şi Dialogul, XIX, 6.

[72]     Fac. 3, 15.

[73]      Liberi de a lua o hotărîre bună sau rea, liberi de a săvîrşi o faptă bună sau rea. Iar aturici cînd au luat o hotărîre nimeni şi nimic nu-i putea face să nu o ducă la îndeplinire. Exemplul prim şi cel mai clar constă în neascultarea lui Adam din rai, de porunca lui Dumnezeu, iar cel de al doilea, acela cu ocazia ridicării turnului Babei (Fac. 11,6 sq.).

[74]     Fac. 11,6.

772.              Mt.              27, 13—14;Mc. 15,4-5;Lc. 23,9.

[76]     Is. 50,4.

[77]     Is. 53,9.

[78]     Ps. 21, 11-15.

[79]     Mt. 26,30.

[80]     leş. 19, 29.

[81]     Mt. 26, 3,47.

[82]     Mt. 26, 56; Mc. 14, 50-52.

[83]     Comp. Mt. 2, 1-23.

[84]     Comp. Lc. 22, 7-8.

[85]     Osea, 10, 16.

[86]      Sinonimia cuvintelor diavol, şarpe, satan (demon), o găsim şi în Apolog. I. XXVIII, 1 (Cf. Apoc. 20, 2).      *

[87]     Iov, 1,2.

[88]     Zah. 3,1-2.

[89]     Mt. 4, 10.

[90]     Ibidem.

[91]     Comp. Lc. 3, 22.

[92]      S-ar părea că aici sfîntul Iustin vorbeşte despre cei doi apostoli şi evanghelişti Matei şi Ioan şi despre ceilalţi doi discipoli ai apostolilor, evangheliştii Marcu şi Luca. Se ştie însă că sfîntul Iustin mai citează şi alte fapte sau cuvinte evanghelice care reprezintă izvoare diferite de cele ale evangheliilor sinoptice. Âşa că, din locul acesta nu se poate trage concluzia decît că, dintre Evangheliile pe care le cunoaşte, sfîntul Iustin atribuie pe unele apostolilor, iar pe altele, discipolilor apostolilor. Despre „sudoarea de sînge" vorbeşte numai evanghelistul Luca.

[93]     Mt. 26, 39; Lc. 22,42.

[94]      Interpretarea care vede în „taurii" şi „cîinii" mulţi din psalmul 21, 13, 16 pe iudeii persecutori ai lui Iisus, se găseşte şi în Constituţiile Apostolice V, XIV, 10 (ed. Fuck, p. 275).

[95]     Ps. 21, 16-19.

[96]      în originalul grecesc „pe cea una născută a mea", prin faptul că cuvîntul suflet (psychi) este de genul feminin.

[97]     Ps. 21,20, 22.

[98]     Comp. In. 1, 18.

[99]     Lc. 23, 46.

[100]   Mt. 5,20.

[101]   Comp. In. 13,3;Mt. 11, 26-27; 16, 21.

[102]   Comp. Lc. 24, 36; In. 20, 17.

[103]   Lc. 24, 25-26, 44-46, 50.

[104]   Mt. 26, 30;Mc. 14, 26.

[105]   Ps. 21,22-23.

[106]   Comp. Mc. 3, 16-17.

[107]    Num. 24, 17. Cu acest citat din Numeri, adus aici spre confirmarea vers. 23 din psalmul 2,1 se termină exegeza psalmului, începută la cap. XCVIII.

[108]   Zah. 6,12.

[109]   Comp. Mt. 2, 2,9, 10.

[110]   Mt. 12, 39; 16, 1,4.

[111]    După textul ebraic al Vechiului Testament, Iona intrind în cetatea ninivite­nilor a anunţat acestora că „după patruzeci de zile" cetatea lor le va fi distrusă, dacă nu se vor pocăi. Septuaginta, de textul căreia se conduce sfîntul Iustin, arată că numai după „trei zile". Faptul că în textul de mai sus avem „după (patruzeci şi trei) zile" se datoreşte probabil unei glose marginale, care a voit să arate că deşi în unele texte se spune „după patruzeci de zile", în altele se spune numai „după trei zile".

[112]   Comp. Iona, 3, 5—9.

[113]   Iona, 4, 10—11.

[114]   Comp. Mc. 16, 10; Fapte, 1, 10—11.

[115]   Mih. 4,1-7.