doktoru

miercuri, 31 decembrie 2014

Psalmul 12 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 12
Întru sfârşit. Psalm al lui David.

    Întrucât David, după căderea în preacurvie cu Virsavia [Batşeba], şi după uciderea bărbatului ei, Urie, a căzut în tot felul de ispite, iar Tamara, fiica sa [a lui David] a curvit cu Amnon, fiul lui David * şi fratele ei, iar Amnon a fost ucis de Abesalom, fratele cel de o maică al Tamarei, iar din aceasta nu mică tulburare s-a făcut în casa împărătească a lui David, şi, în sfârşit, întrucât Abesalom, fiul lui, s-a ridicat cu nesupunere şi tiranie asupra părintelui său, l-a gonit din împărăţie, urgisindu-l până la moarte, încă şi oştile lui David adunând, se pregătea să-l prigonească pe părintele său şi să-l omoare. Socotind David toate aceste rele, se gândea că preacurvia şi uciderea pe care le-a făcut i-au pricinuit toate aceste rele întâmplări [nenorociri], din pricină că L-a părăsit pe Dumnezeu, deşi prin gura Proorocului Natan i-au fost iertate ambele păcate. Drept aceea, având aceste pricini, a scris acest psalm [cândva] după psalmul al şaptelea, adică atunci când Huşi a risipit sfatul lui Ahitofel, înştiinţându-l pe David despre cugetarea şi gătirea pe care le face Abesalom împotriva lui, şi s-au sfătuit ce să facă, precum am zis mai înainte la tâlcuirea aceluia. Însă acest psalm se suprascrie întru sfârşit pentru spunerea de mai-nainte ce se va face, că se va birui Abesalom, vrăjmăşitorul său, care stătea la sfârşitul oştirii, de aceea zice aici: Bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta (Ps. 12: 6).

1. Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit,

   Uitarea este lepădarea şi lipsa aducerii aminte; însă înaintea lui Dumnezeu sunt toate lucrurile, nu numai lucrările şi faptele cele groase, ci chiar şi mişcările cele subţiri ale minţii. Deci prin uitarea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem, după Hrisostom, părăsirea celor ce s-au rătăcit şi nu au păzit poruncile Lui 53. Căci Dumnezeu Se depărtează, pentru ca călcătorii poruncilor Lui să se ispitească, spre pedeapsa şi înţelepţirea lor. Iar prin până în sfârşit se înţelege în loc de „până va trece multă vreme”.

până când întorci faţa Ta de la mine?
   Faţa lui Dumnezeu este puterea Sa cea văzătoare şi de bine făcătoare, iar întoarcerea lui Dumnezeu este, dimpotrivă, lipsirea de privirea şi facerea Lui de bine. Căci Dumnezeu Se întoarce de către oamenii care nu cred în privirea Sa, după Hrisostom, pentru că Se îngreţoşează şi urăşte faptele lor cele rele. Pornind de la însuşirile omeneşti, David le arată pe cele dumnezeieşti *, căci şi oamenii, atunci când părăsesc pe cineva, încetează totodată şi a-l pomeni pe acela, iar cei ce se întorc dinspre cineva (adică îl urăsc) nu caută nici să-l vadă pe unul ca acela, după Teodorit 54.


2. Până când pune-voi sfaturi în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea?
   „Eu, zice, purtând de grijă şi cugetând cum să scap de ispite, şi neputând afla scăpare, mă necăjesc întotdeauna.”55

3. Până când se va înălţa vrăjmaşul meu asupra mea?
   „Până când, zice, răzvrătitul meu fiu, Abesalom, care de multă vreme mă vrăjmăşeşte, după ce a omorât pe fiul meu, până când, zice, se va înălţa acesta, adică va spori? Căci el, sporind astfel, îşi ridică capul asupra mea, iar eu, întorcându-mă şi rău sporind [necazurile înmulţindu-mi-se], mă plec în jos şi mă smeresc.” Ori prin vrăjmaş se mai înţelege şi Diavolul, deoarece este pricinuitorul tuturor ispitelor, el fiind cel care izbândeşte asupra celor ce pătimesc, şi oarecum îi calcă şi-i necăjeşte, atunci când se lipsesc de ajutorul lui Dumnezeu 56.

4. Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu,
   Întrucât David a zis mai sus: până când vei întoarce faţa Ta, pentru aceasta, în locul zicerii aceleia, aici a pus aceasta: Caută, adică: „învredniceşte-mă blândeţii Tale, Doamne, caută de sus către mine, că rău pătimesc, şi, milostivindu-Te, auzi-mă, că mă rog Ţie să-mi ajuţi”.

luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte,
   „Pentru că, zice, noaptea şi întunericul relelor întâmplări [nenorocirilor] s-au revărsat asupra mea, din această pricină somnul întristării * şi al neîngrijirii a pus stăpânire pe ochii mei.” Căci cei ce se întristează au însuşirea firească [le este propriu] să cadă în somn, din cauza aburilor veninului şi a întristării inimii, care pricinuiesc greutate şi întristare ochilor lor. (Precum Ioan, care de multă scârbă s-a coborât la fundul corăbiei, unde se hrănea şi dormea, cum zice Hrisostom.) „Pentru aceasta, dar, Tu, Doamne, luminează-mi ochii, adică dă-le să vadă curat, şi sloboade în inima mea o picătura de duhovnicească bucurie, de care inima săltând şi veselindu-se, va înlătura de la ochi somnul întristării. Ca nu cumva să adorm întru moarte, adică ca nu cumva acest somn să-mi pricinuiască moartea din pricina covârşirii întristării”, căci, după Sirah: Din întristare iese moartea (Înţ. lui Isus Sirah 30: 8). Prin ochi arată ochii cei gândiţi ai sufletului, adică mintea, care era întunecată de pâcla păcatului. Pentru aceasta se roagă David să i se slobozească mintea din acest întuneric, ca nu cumva să moară cu moartea cea întru păcate, după Hrisostom, din cauză că s-a făcut mort dinspre [lipsit de] fapta bună, sau se teme să nu moară cu moartea deznădăjduirii, omorât [rămânând lipsit] cu totul de nădejdea cea întru Dumnezeu.

5. Ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: „întăritu-m-am asupra lui”.

   „Pentru că de voi pătimi, zice, Doamne, vreun rău de acest fel de care am zis mai sus, negreşit vrăjmaşul meu, atât cel văzut, cât şi cel nevăzut - Diavolul, va scrie [atribui] moartea mea puterii sale, adică va zice că el m-a omorât, căci el a fost şi pricinuitorul întristărilor mele.”

Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina.

   „Eu, zice, de mă voi clătina din aşezarea şi siguranţa mea, vrăjmaşii mei se vor bucura negreşit, nădăjduind că de acum înainte mă vor doborî desăvârşit, deoarece nu am nici un temei şi întărire de mântuire”.

6. Iar eu spre mila Ta am nădăjduit,

   „Eu, zice, fiind lipsit de îndrăzneala pe care o aveam din faptele bune, făcând cele rele, pentru aceasta am nădăjduit numai întru mila Ta, căci ea este bogată şi nedeşertată [nesfârşită].”

bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta.

   Cunoscând David mai-nainte, cu ochii săi cei înainte-văzători, înfrângerea pe care o va suferi Abesalom, pentru aceasta zice aici că se va veseli pentru mântuirea pe care urma s-o primească de la Dumnezeu.

Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut mie bine, şi voi cânta numelui
Domnului Celui preaînalt.


   „Eu cu graiul meu voi cânta, zice, şi cu organul psaltirii voi cânta cele de mulţumire Ţie, Dumnezeul meu, pentru că mi-ai făcut bine, izbăvindu-mă de ridicarea asupră-mi a fiului meu.” Ori se înţelege că: „Eu, cu fapta bună a vederii duhovniceşti*, ce reiese din prima cântare, şi cu virtutea practică, ce reiese din a doua, voi veseli pe Dumnezeu”. Psalmul acesta se potriveşte şi tuturor celor ce [*] sunt nedreptăţiţi 57 .

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

* Episodul este relatat la II împăraţi 13.

53 De unde a zis Hrisostom: „Nimic nu-L face pe Dumnezeu să-şi aducă aminte de noi precum facerea vreunui bine, a fi treaz şi a priveghea, a purta grijă de fapta bună, şi, într-adevăr, dimpotrivă, cele potrivnice acestora îl fac să ne dea uitării. Deci şi tu, atunci când te afli în rele întâmplări, să nu zici: „m-a uitat Dumnezeu”, ci - când eşti în păcate, şi pe toate le ai la îndemână [totul îţi merge bine] - de vei şti [lua aminte la] aceasta, degrabă vei scăpa de lucrurile cele rele”.

* Prin analogie cu cele omeneşti, ca mijloace relative [omeneşti] de a pricepe câte ceva din absolutul dumnezeiesc.

54 Hrisostom adaugă zicând: „Dar şi părăsirea şi întoarcerea feţei este din multa purtare de grijă, că Dumnezeu face aceasta ca mai tare să ne tragă [la El], că şi ibovnicul cel nebunit este trecut cu vederea de cea pe care o iubeşte, care îl lasă şi-l părăseşte, nescoţându-l din minte, ci vrând a-l întoarce şi a-l uni cu sine”.

55 Hrisostom însă zice: „Şi acesta nu este mic lucru spre a întoarce cineva pe Dumnezeu spre sine, a purta grijă, a cugeta, a se topi, a suferi durere şi a măiestri un cuvânt pentru întoarcerea feţei lui Dumnezeu, că nu este mic câştig a simţi întoarcerea lui Dumnezeu spre cineva şi a-l durea, că astfel, în grabă îl vom întoarce către noi”. Iar David mai însemnează şi altceva: „Că mă doare, zice, gândind cu sufletul: oare nu cumva voi muri întru păcat, aceasta fiind ceea ce îmi îndurerează mai mult sufletul”.

56 Iar Atanasie zice: „Dacă, cinstind noi pe Dumnezeu, se smereşte vrăjmaşul, vădit este că, păcătuind noi, el se va înălţa”. Iar Isihie zice: „înălţarea lui Satana este smerirea oamenilor, căci aşa cum întru mântuirea noastră Se înalţă Dumnezeu, tot astfel se zice că întru pieirea noastră se mândreşte Diavolul”.

* akediei, plictiselii, lehamitei.

[*] Lit. - virtutea contemplativă.

57 Zice însă Hrisostom: „Ai văzut smerită cugetarea de Prooroc? Deşi are de povestit nenumărate ispitiri, putând chiar prin acestea a îmblânzi pe Dumnezeu, nu zice nimic despre acelea, ci aleargă la singură mila lui Dumnezeu, aducând-o pe aceasta înainte în locul a toată ruga, apoi şi încredinţat fiind că nu va fi minţit în nădejdea sa, adaugă: bucura-se-va inima mea. Ai văzut suflet nădăjduitor? A cerut, şi mai-nainte de a lua, mulţumeşte şi cântă lui Dumnezeu, şi pe toate cele dobândite le împlineşte. Insă de unde avea o aşa de mare nădejde? Din multa recunoştinţă, din multa sârguinţă întru cerere. Pentru aceasta zice că i se va bucura inima, ştiind că, pe cei ce cer, Dumnezeu îi ascultă”.