Psalmul 11 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 11

Întru sfârşit, pentru a opta, psalm al lui David.


   Suprascrierea ce o are Psalmul 10 - pentru a opta - o are şi psalmul de faţă, prin urmare vezi acolo tâlcuirea cu pricina, căci şi acesta prooroceşte pentru învierea lui Hristos şi pentru izbândirea creştinilor care sunt nedreptăţiţi. Că Domnul Şi-a primit sfârşitul vieţii Sale în lume prin moarte, şi a înviat în a opta zi, adică duminica, care, ca una ce este început al zilelor, se zice că este întâia, iar ca una ce urmează după a şaptea, adică după sâmbătă, se zice că este a opta, însă psalmul acesta nu se suprascrie, ci pentru a opta, ca şi cel al şaselea, deoarece nu învaţă ce este a opta, ci roagă pe Dumnezeu să vină ziua a opta, pentru ca să se facă izbândire [dreptate] oamenilor care sunt tiranizaţi de diavol şi robiţi idolatriei.

1. Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios*,

   Adică drept este omul care păzeşte dreptatea în lucrările cele către oameni, iar cuvios este cel bine-cinstitor întru cele către Dumnezeu, iar sfânt este cel ce prin săvârşirea faptelor bune s-a împărtăşit de Dumnezeire. Aceste numiri se aseamănă cu o scară care suie către Dumnezeu pe oamenii care umblă printr-însa. Însă am zis mai sus că Scripturile mai numesc drept şi pe cel ce a împlinit fapta cea bună [virtutea], însă cuvântul de faţă nu se îndreaptă către un drept ca acesta. Dar - fiindcă există unii care întru cele omeneşti urmează o oarecare dreptate, iar cuvioşii au lipsit, o dată pentru că mor, iar alta pentru că sunt prigoniţi de necuvioşi - Proorocul se roagă aici ca oamenii să scape de stăpânitorii răi, făcând această rugăminte şi cerere ca din partea acelora care urmau să primească mântuitoarea propovăduire a Evangheliei, căci, în vremea în care Domnul a venit şi S-a întrupat, lipseau mult mai mulţi cuvioşi47.

că s-au împuţinat adevărurile de la fiii oamenilor.
   „Cuvioşii, zice, au pierit cu totul, iar în oameni au rămas adevăruri puţine, întrucât oamenii de atunci spuneau minciuni în cele mari şi de frunte[*] [†], însă în lucrurile mici şi de nimic spuneau adevărul.”

2. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său,

   Lucruri zadarnice, adică amăgitoare şi mincinoase, a grăit fiecare, întrucât oamenii de atunci nu numai că amăgeau şi înşelau pe străini, dar şi pe cei ai lor şi pe prieteni, adică aproapele lor, şi nu prin loc, ci prin apropierea firii şi a alegerii.

buze viclene în inimă, şi în inimă au grăit rele.

   David numeşte buze viclene pe oamenii cei vicleni, de la parte spre tot, căci omul viclean grăieşte cu inimă şi socotinţă îndoită cele rele şi vătămătoare, înăuntru având o socotinţă, iar în afară arătând alta*.

3. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea plină de mândrie.

   Nu de puţine ori Scriptura potriveşte graiurile rugătoare la timp viitor, precum face acum. De vreme ce David se roagă să se piardă desăvârşit vicleniile, asemenea fac şi cei ce se mândresc asupra celor mai mici, iar pentru sine zic oarecari cuvinte de mândrie. Deci David prooroceşte prin aceste cuvinte pierzarea celor vicleni şi mândri, arătând în continuare pe cei pe care i-a numit că au limbi pline de mândrie:

4. Pe cei ce au zis: limba noastră o vom mări,
   „Dumnezeu va pierde, zice, pe cei ce au zis întru ei, adică pe cei ce cugetă că-şi vor găti limba lor spre a grăi cuvinte mari şi mândre.”

buzele noastre la noi sunt, şi cine ne este nouă Domn?

    Şi această zicere se leagă* de zicerea celor de sus, adică: „Dumnezeu va pierde pe cei ce stăruie zicând că: «Noi stăpânim buzele şi limba noastră, şi deci de cine să ne temem ca să nu grăim aceste cuvinte ale mândriei? Sau cine este acela care va opri cuvintele noastre cele mari?»”.48

5. Pentru necazul săracilor, şi suspinul nenorociţilor, acum Mă voi scula, zice Domnul,
   Acum trebuie înţeles în loc de „atunci”, la vreme cuviincioasă, iar înţelesul cuvântului este acesta: „Atunci, zice Hristos, Mă voi scula din mormânt, pentru nenorocirea celor robiţi de rătăcirea necunoştinţei, nenorocire care li s-a făcut lor în loc de suspin”, precum am văzut şi mai înainte când am tâlcuit, adică: Nu a uitat strigarea săracilor (Ps. 9: 12). Că nenorocirea săracilor s-a făcut în loc de strigarea lor către Dumnezeu 49. Zic însă unii, precum Marele Vasile, că numirea tâlcuită [tradusă] de vechii tălmăcitori ai Psaltirii prin sărac, se numeşte [de fapt] cel ce a fost bogat iar apoi a sărăcit, rămânând cu sărăcia sa (Ps. 33: 11), iar (cuvânt grecesc) se numeşte cel ce-şi agoniseşte hrana cea de toate zilele prin osteneala mâinilor sale. Acest fel de săraci şi scăpătaţi erau cei ce urmau să creadă în Hristos, pentru că ei s-au lepădat până şi de bogăţia lor, iconomisindu-şi prin osteneala lucrului mâinilor lor cnsă pentru aceste numiri - ale scăpătatului şi săracului - nu se face deosebire, unul înţelegându-se prin celălalt. Am putea înţelege aceasta şi într-alt fel, anume ca zicere a lui Dumnezeu: „Pentru nenorocirea şi suspinul celor ce se necăjesc, acum Mă voi scula să fac izbâele pentru trebuinţa trupului. Îndă”, adică îndată, degrabă. Însă Mă voi scula şi voi face izbândă trebuie să-l înţelegem cu dumnezeiască cuviinţă, cu toate că David a potrivit-o după omeneasca cuviinţă.

pune-Mă-voi întru mântuire, îndrăzni-voi întru ei.
   Întrucât David a pomenit mai sus despre învierea lui Hristos, acum pomeneşte şi de îngroparea Lui, întorcând rânduiala înapoi, la moartea pe Cruce a lui Hristos, însă şi aceasta o zice ca şi când ar zice-o Domnul, adică: „Că Eu Mă voi pune, adică Mă voi pironi pe Cruce”, căci îndrăznirea de care zice aici trebuie să o înţelegem ca mântuire, căci Domnul, lovind pe tiranul Diavol cu suliţa şi lemnul Crucii, ne-a mântuit pe noi, dăruindu-ne nouă întreagă slobozenia cea din rătăcire şi, neputincioşi fiind noi mai înainte, ne-a dat putere împotriva demonilor. Iar prin îndrăzni-voi întru ei a vrut să zică aceea că „prin Cruce voi vesti puterea dumnezeiască care este întru Mine”. Că fiind Domnul spânzurat pe Cruce, catapeteasma bisericii [templului din Ierusalim] s-a rupt în două, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, şi celelalte minuni s-au făcut. Ori se poate înţelege şi astfel: „Că pe cei scăpătaţi şi pe săraci îi voi pune întru mântuire, adică îi voi învrednici de mântuire, şi prin urmare voi arăta mântuirea lor cea de acest fel şi puterea Mea”50.

6. Cuvintele Domnului, cuvinte curate,

   După ce David a arătat mai sus cele zise de Domnul, aici adevereşte [întăreşte] adevărul cuvintelor Domnului, cum că ele sunt curate de toată minciuna.

argint lămurit în foc, dovedit [curăţat] de pământ,
   „Atât de curate, zice, şi de neîmpărtăşite de rătăcire şi minciună sunt cuvintele lui Dumnezeu, încât se aseamănă cu argintul lămurit în topitoare, curat de toată rugina şi materia străină.” Iar dovedit de pământ a zis în loc de „cercat în pământ”, deoarece în pământ şi în topitoarele de lut, meşterii argintari topesc această materie, după Hrisostom. Ori zice dovedit de pământ în loc de „ales din pământ”, mărind încă şi mai mult curăţia şi strălucirea cuvintelor Domnului, iar în continuare zice:

curăţit de şapte ori.

   Acest de şapte ori se înţelege aici în loc de „de multe ori”, iar argintul cel de multe ori lămurit rămâne curat cu desăvârşire. „Deci, zice, aşa de adevărate sunt cuvintele lui Dumnezeu, ca argintul cel de multe ori lămurit în topitoare.”

7. Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei apăra de neamul acesta în veac.

   Prin ne vei păzi se înţelege: „Păzeşte, Doamne, pe cei ce ne vrăjmăşesc din afară”, iar prin ne vei apăra se înţelege: „Apără-ne de cei ce ne vrăjmăşesc dinăuntru”, sau, cu alte cuvinte, Proorocul se roagă aici să ne păzească de vrăjmaşii văzuţi şi să ne apere de cei nevăzuţi, ori prin ne vei păzi se înţelege păzirea de neamul de acum, iar prin ne vei apăra, următorul neam al oamenilor răi, adică pentru totdeauna. Iar acest cuvânt s-a adeverit, deoarece credinţa celor ce au primit propovăduirea Evangheliei a rămas nebiruită de către neamul prigonitorilor cel de atunci, şi în veac va rămâne nebiruită, şi nici elinii, cei ce o vrăjmăşeau făţiş, nici ereticii, care o vrăjmăşeau într-ascuns, nu au putut să o biruiască, şi nici până la sfârşitul veacului nu vor putea.

8. Împrejur necredincioşii umblă,

   „Necredincioşii, zice, ne înconjoară din toate părţile, silindu-se să îngrădească şi să biruiască credinţa în Hristos.” Tot astfel fac şi elinii, şi prigonitorii tirani; dar şi ereticii umblă împrejur pentru că nu înţeleg [în mod] drept dumnezeieştile Scripturi, ci strâmb, prin sofisme şi tălmăciri rele [greşite] 51.

după înălţimea Ta ai înmulţit* pe fiii oamenilor

    „Fiindcă Tu, Doamne, zice, Te-ai înălţat, pe Cruce Te-ai sârguit, iar pe neamul omenesc - pentru care ai pătimit - de multă purtare de grijă l-ai învrednicit.” Prin înmulţire se înţelege multă purtare de grijă; şi dimpotrivă, prin împuţinare se înţelege puţina purtare de grijă. Ori se mai înţelege şi altfel: „Că Tu, Doamne, Te-ai suit la ceruri în vremea înălţării [Tale], şi ai făcut bine oamenilor, trimiţând pe Duhul Cel Sfânt, Care a luminat şi a povăţuit pe oameni la propovăduirea Evangheliei 52.

   Poate că acest psalm se potriveşte istoriceşte [vorbind] şi lui David, căci atunci când David fugea de Saul, el prihănea făţărnicia şi vicleşugul făţarnicilor lui prieteni, chemându-L numai pe Dumnezeu spre ajutor şi mântuire, de vreme ce păruţii lui prieteni s-au unit cu vrăjmaşii lui. Drept care şi prooroceşte pieirea unora ca aceştia, spunând mai dinainte că va pierde înalta grăire [îngâmfarea] şi mândria lui Saul şi a celor împreună cu dânsul. Însă acest psalm îl suprascrie a opta, pentru cuvintele care sunt cuprinse în el: Acum Mă voi scula, zice Domnul, şi cele următoare, care se potrivesc învierii Domnului, pentru că dacă le-am potrivi pe acestea la David, pe care auzindu-l Dumnezeu, îi făgăduieşte să se scoale, adică să se pornească spre izbândă în vremea prigoanei şi a vrăjmăşirii lui Saul, şi să pună pe cei scăpătaţi şi săraci întru mântuire, şi să arate în lume că este puternic şi drept, pentru mântuirea pe care a lucrat-o, de le-am potrivi pe toate acestea, zic, la David, ne-am împotrivi suprascrierii despre ziua a opta, ziua învierii.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx


* sfânt, curat, dedicat lui Dumnezeu, dumnezeiesc. Termenul este folosit şi ca atribut al lui Dumnezeu - sfinţenia, şi ca atribut al omului care trăieşte în Dumnezeu (cf. Evr. 7: 26; Fapte: 2: 27; I Tim. 2: 8). Monahilor li se spune cuvioşi ca unii care s-au despărţit de lume şi s-au dedicat intrării în împărăţia lui Dumnezeu. Paradoxal, un cuvios nu este neapărat şi sfânt, ci poate doar simplu monah.

47 A zis dumnezeiescul Hrisostom: „Cu anevoie este de isprăvit fapta cea bună de sine [doar prin puterile proprii, pe cont propriu], mai ales atunci când cel ce o lucrează e lipsit de [ajutorul] oamenilor buni, căci aşa cum călătoria aduce durere, cu atât mai vârtos când cel ce călătoreşte este singur, neavând pe nimeni care să împărtăşească cu el călătoria”. Dar a zis şi Grigorie Teologul: „Plânge şi Miheia de lipsa împlinitorilor, doar-doar de ar fi rămas pe undeva vreo trestie, sau un cârcel de poamă”. Marele Atanasie zice: „E vădit că cuvântul de aici mustră necredinţa iudeilor, cărora Moise le ţinea partea zicând că: ...neam ticălos sunt ei, şi copii în care nu este credincioşie (Deut. 32: 20)”. Zice şi Chiril că: „Toate ale elinilor sunt şi ele mincinoase, înţelepciunea, cuvintele şi viaţa, iar din cele adevărate, adică din cele de nevoie şi folositoare, nimeni nu află la dânşii nici una [toate sunt lipsite de semnificaţie, deoarece nu au un scop şi o întemeiere dumnezeieşti], în timp ce Dumnezeu a făcut zidirea, ei L-au lăsat pe Dumnezeul cel firesc [], drept care adevărurile s-au împuţinat de la dânşii”. Zice încă şi Marele Vasile: „La fel ca în cazul culorilor sau în alte cazuri, unele sunt adevărate, iar altele mincinoase, precum avem: porfiră adevărată şi porfiră mincinoasă, tot aşa şi în fapta bună. Fiinţa care există cu adevărat, cu adevărat şi este. Deci fiindcă acestea [adevărurile] erau stricate şi înnegrite, [dar] nepierzându-şi fiinţa, ci fiind doar prigonite de oameni, pentru aceasta nu a zis doar că s-au împuţinat adevărurile, ci a adăugat de la fiii oamenilor”. [Adevărul ca Persoană Dumnezeiască Care Se descoperă prin sfinţi, Prooroci, Biserică, cărţi etc. a rămas acelaşi, nu s-a ştirbit, n-a slăbit, nu şi-a pierdut valoarea, e valabil în veci], A zis încă şi Didim [Didim cel Orb (aprox.313-398), scriitor bisericesc, autor al unor tâlcuiri la Scriptură, conducător al şcolii catehetice din Alexandria]: „A zis adevăruri şi nu adevărul: 1. Pentru feluritele călcări [lit. necredincioşii ] ce se fac în tocmeli [târguieli, afaceri] şi 2. Pentru relele socotinţe ce se fac în dogme”.

[*][*] Minciuni legate de sensul, adevărul vieţii de pe pământ, relaţia cu cele mai presus de cele pământeşti etc.

[†] * E vorba de omul duplicitar, cu două feţe.


* Lit. se spânzură.

48 Hrisostom, tâlcuind acestea, zice: „[Nu întâmplător zice:] Buzele noastre la noi sunt, că graiurile acestea sunt de îndrăciţi şi de ieşiţi din minte, căci şi Pavel, grăind despre acestea, sfătuieşte: Nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu preţ (I Cor. 7: 23), şi le porunceşte nici loruşi să nu vieze. Nu sunt buzele tale, ci ale Stăpânului, că El le-a făcut (cf. I Cor. 6: 19) şi El le ţine; zici buzele noastre la noi sunt atunci când le faci roabe păcatului, vicleniei şi necurăţiei. Cine ne este nouă Domn? O, drăcesc grai! Vezi toată zidirea propovăduind tăria, înţelepciunea, purtarea de grijă şi Pronia Stăpânului tău, şi zici: Cine ne este nouă Domn?". Zice încă şi Teodorit: „întrebuinţând neastâmpărate guri, zice, grăiesc cu slobozenie ceea ce voiesc, dumnezeiasca îndelungă-răbdare defaimând-o şi nicicum socotind că sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu. Astfel era Faraon şi cei asemenea lui”.

* Mizeria, nenorocirea, poverile [] celor săraci s-au constituit de la sine ca o strigare către Dumnezeu.

49 Iar Hrisostom zice: „O, minune, cât de mare este puterea smeritei cugetări şi a săracilor ce îşi au mintea zdrobită! Că în loc de prea mare mângâiere, primejdia şi pătimirea li se fac rea. Mare este tăria supusului, căci cheamă cununa cea de sus, iar Dumnezeu bine- primeşte buna-cunoştinţă a celor ce sunt nedreptăţiţi, când, rău-pătimind ei, nici un grai rău [despre vrăjmaşii lor sau Dumnezeu] vor zice, ci doar vor suspina şi se vor tângui de relele lor. Temeţi-vă, toţi cei ce nedreptăţiţi pe săraci; cine nu se va înfricoşa, sculându-Se Domnul?”

50 Iar după Hrisostom, aceasta se tâlcuieşte astfel: „Eu voi fi îndrăznirea lor (a săracilor), mântuirea lor vestită o voi face, ca toţi să ştie”. Iar Teodorit zice: „Nu-i voi trece cu vederea pe ei, [cei] care se tânguiesc şi suspină pentru fărădelegea îndrăznită asupra lor, ci, având îndelungă-răbdare, şi ca pe un somn scuturând-o, vestită şi luminată voi face mântuirea lor”.

51 Oarecari învăţători tâlcuiesc zicerea aceasta, zicând: „Fiecare faptă bună se află la mijloc, precum punctul se află în mijlocul cercului, iar de-o parte şi de alta a faptei bune se află două rele, covârşirea [excesul] şi lipsirea, adică înţelepciunea se află la mijloc, iar de-o parte şi de alta se află viclenia şi neînţelepciunea, ca într-o înconjurare a cercului celor [în care se află cei] bine-credincioşi, iar drepţii umblă şi se află în mijlocul sfaturilor bune, în timp ce necredincioşi şi păcătoşii, negăsind mijlocul, umblă împrejurul cercului, adică în covârşirile şi lipsirile de fapte bune, precum am zis: umblă în răutăţi”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „De am privi toţi la moarte (adică la numărul morţilor), nu am umbla împrejur cu necredincioşii, părăsind călătoria cea scurtă a vieţii, de voie rătăcindu-ne cu rătăcirea cea înconjurătoare a vieţii în silnicii, în mândrii şi bogăţii, prin care, nefolosindu-ne din pricina multor griji ale vieţii, nu aflăm ieşire din labirintul acestei vieţi”. [Avem aici o pledoarie pentru dreapta socoteală, sau calea împărătească a vieţuirii creştine.]

* lit. „a avea mare grijă”. înţelesul care i se dă de către tâlcuitorul Psaltirii îl include - după cum se va vedea - şi pe acesta.

52 Iar Hrisostom a tâlcuit zicerea după înălţimea Ta astfel: „Că asemenea Ţie i-ai făcut, pe cât se poate omului: Că să facem, zice, om după chipul şi asemănarea Noastră (Fac. 1: 26), ca ceea ce eşti Tu în cer, noi să fim pe pământ”. Iar Teodorit zice: „Cei ce viază cu necredinţă, părăsind calea cea dreaptă, se rătăcesc încoace şi-ncolo, ispitindu-se a împiedica pe cei mai blânzi, Tu, însă, de la înălţimea firii Tale arătându-Te, purtării Tale de grijă învredniceşte-i pe cei prigoniţi de aceia, mângâindu-i acum întru necazuri şi, după puţin, desăvârşită mântuire dându-le”.