miercuri, 10 decembrie 2014

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 4

Capitolul XXX



1. Dar acum au râs de mine cei mai mici dintre ei. Ce sunt cele prezente faţă de acestea? Au râs de mine cei mai mici dintre ei. Acum mă mustră în parte cei ai căror părinţi îi dispreţuiam, pe care nu îi socoteam vrednici nici de câinii turmelor mele . Nu fiindcă era înfumurat, nici mândru, îi compară pe oameni cu câinii, ci aici face aluzie la oamenii vicleni şi spurcaţi. Căci pe unii ca aceştia îi socotea ca nimic. De aceea zice:

2.  Şi tăria mâinilor lor la ce mi-ar fi folosit? La aceştia a pierit ce-au făptuit, luptă în lipsă şi în foame cei care ieri fugeau în loc fără de apă, în întristare şi nenorocire, cei care înconjurau sărăturile cu zgomot şi ienuperii erau mâncarea lor, fără cinste şi dispre­ţuiţi, lipsiţi de orice bine, cei care mestecau de foame mare rădă­cini de copac s-au ridicat împotriva mea tâlhari, ale căror case erau scobituri de stânci, în mijlocul stâncilor răsunătoare vor striga, cei care trăiau în tufişuri sălbatice, fii ai celor fără de minte, cu nume de necinste şi faimă stinsă de pe pământ. Vezi şi altă virtute: Ceea ce spunea profetul: „Defăimat să fie înaintea Lui cel ce vicle­neşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte". Fără de cinste, zice, şi dispreţuiţi, lipsiţi de orice bine, cei care au meste­cat rădăcini de copac. Este încă altă răutate faptul de a se arăta astfel în sărăcie: săraci, fără cetate, fără vatră, neavând a se făli nici cu o fericire lumească, nici cu vreo virtute a sufletului.

3.  Dar acum eu sunt alăuta lor şi pe mine mă au de batjocura lor, scârbindu-se, au stat departe de mine, de la faţa mea nu şi-au cruţat scuipatul. Deschizându-Şi tolba, m-a rănit şi pe faţa mea a pus frâu, s-au ridicat împotriva dreptei vlăstarului meu. Şi-a în­tins piciorul lui şi a deschis către mine căile pierzaniei lor, şters-au cărările mele. Vezi care sunt cele pentru care se întristează cel mai mult? A se vedea pe sine batjocură a unor astfel de oa­meni. Tâlhari îi numeşte şi vicleni, oameni spurcaţi şi fără de lege ne-au făcut pe noi pricină de batjocură şi de pomină.

4.  Apoi spune nenorocirea, o amplifică iarăşi, se tânguieşte că Dumnezeu a făcut aceasta. M-a dezbrăcat de veşmântul meu, cu săgeţile Lui m-a străpuns, a făcut cu mine ce a vrut, mă zvâr­colesc în chinuri, se întorc asupra mea dureri, nădejdea mea s-a risipit ca vântul, ca norul a trecut mântuirea mea. Şi acum viaţa mea se va scurge din mine, zile de chin mă cuprind. Noaptea oasele mele se zdrobesc, vinele mi se risipesc. Cu multă putere Dumnezeu mi-a smucit veşmântul, m-a strâns ca gulerul tunicii. M-a socotit ca lutul, în pământ şi cenuşă a pus partea mea. Am strigat către Tine şi nu m-ai auzit, ei s-au ridicat şi m-au pândit. Au venit asupra mea fără milă, de mână puternică sunt biciuit, mi-ai rânduit chinuri şi m-ai aruncat departe de mântuire. Ştiu că moartea mă va zdrobi, căci casa oricărui muritor este pământul. Căci, dacă ar fi de folos, aş putea să-mi fac singur seama sau să cer altuia să îmi facă aceasta. Vezi că acel aş putea nu o spune din pricina neputinţei, ci fiindcă este ceva interzis?


        5.Dar eu am plâns pentru orice neputincios. Nu puţin lucru este acesta, iubite, şi dacă trebuie să spunem ceva, este o calitate mai mare încă faptul de a avea un cuget compătimitor.



6.Am suspinat văzând un om în necaz". „Deşi eram în bogăţie, nu am făcut nimic asemenea cu voi, nu m-am bu­curat", zice, „de nenorocirile altuia, precum sufăr eu acum."

7. Şi mă aşteptam să fiu în bunătăţi şi iată, m-au întâmpinat mai degrabă zile rele, pântecele meu clocoteşte şi nu va tăcea, m-au ajuns zile de sărăcie, suspinând umblu fără oprelişte. Stătut-arn în adunare strigând, m-am făcut frate cu şacalii, tovarăş cu struţii. Căci mărimea chinurilor care l-au împresurat l-au constrâns să se tânguiască şi să plângă. „Nici chiar dacă vreau, nu pot să tac", zice. Stătut-am în adunare strigând: nefiindu-i ruşine de nimeni dintre cei prezenţi, nici ruşinându-se de mulţimea adunării. Aceasta este din cauza mărimii nenorocirii. „Am căzut în sălbăticia păsărilor", zice. „Mi-am uitat propria fire, situaţia mea nu este mai bună decât a lor." Aceasta o spune şi David: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa din dărâmături".

          8.Pielea mea s-a înnegrit foarte tare, oasele mele ard de fier­binţeală. S-a întors în plânset alăuta mea, cântarea mea în sus­pin . Vezi că vederea lui a devenit neplăcută, frumuseţea lui cu totul veştejită a devenit respingătoare. Oasele mele ard de fierbinţeală fie din pricina nenorocirii sale, fie din pricina ex­punerii permanente în aer liber. Felurită şi diversă este ne­norocirea lui, de multe feluri chinurile. S-a întors în plânset alăuta mea, cântarea mea în suspin. Aşadar, se folosea şi de alăută, dar instrumentul nu mai este pricină pentru vreo cântare, ci pentru cele contrare. „Mai mare este nenoro­cirea mea când mă folosesc de alăuta mea pentru a vesti potrivniciile mele " Instrumentul devine amintire a fericirii de odinioară.Caci cei vechi se foloseau de muzică cântând in psaltire, de aici ni se arată limpede că Iov era mai înainte de Moise. Fiindcă psaltirea a fost odată cu Iov, mai înainte de el nu a fost psaltire.

Capitolul XXXI 



      1. Legământ am făcut cu ochii mei să nu-i ridic asupra unei fecioare şi Dumnezeu a împărţit de sus şi moştenirea este a Celui Puternic din înălţime. Vai şi pierzanie celui nedrept şi nimicire pentru cel ce face fărădelege! Nu va vedea El calea mea şi nu îmi vor fi număraţi paşii mei? Dar dacă aş fi umblat cu cei batjocori­tori, dacă s-ar fi grăbit piciorul meu spre vicleşug.... într-adevăr, câtă exactitate! „Nu poate, nu poate cineva să spună că, folosindu-mă de bogăţie şi de bunătăţile de mai înainte spre trândăvie şi risipă, acum dau socoteală şi sunt doborât, fiindcă Dumnezeu îmi aplică leacul corespunzător.Căci pe cel ce iubeşte râsul şi care se dedă desfătării şi pe iubitorul de distracţii pe bună dreptate cineva l-ar pune într-o situaţie contrară, aducându-l într-o stare jalnică, predându-l unei vieţi pline de plâns şi întristare. Dar cel ce de la început fugea de ospeţe, îndepărta pe jucători şi comedianţi ce motiv ar avea să cadă într-o viaţă tristă şi întunecată? Vezi că se împlinea cu Iov spusa din psalm: „Şi vă bucuraţi de El cu cutremur". Deşi a întins o masă îmbelşugată şi se bucura de multă prosperitate, trăind în desfătare neîncetat, nu a pă­timit nimic asemănător cu ce a păţit poporul evreilor, într-o singură zi, în pustie. Nu a zis: „dacă am râs", ci dacă am um­blat cu cei ce râd, „nici nu m-am împărtăşit de aceeaşi cale cu ei". Deşi ce lege îi interzicea aceasta? Dacă s-ar fi grăbit piciorul meu spre vicleşug. „Nu poate cineva spune că, dacă nu am urmărit trândăvia, risipa şi o viaţă plină de plăceri, ci, dimpotrivă, am fost auster şi sever, am căzut totuşi în răutăţi diferite de viaţa aceea, adică în răutate şi viclenie. Ci m-am ţinut departe de fiecare dintre acestea."

2.  Să fiu aşezat pe cântar drept?. „Viaţa mea are atâta ri­goare, până în cele mai mici amănunte, câtă dreptate este în cumpăna unui cântar. Nu am neglijat nici cel mai neîn­semnat lucru. Pentru acestea nu chem drept martor un om", zice, „care poate să mărturisească strâmb, şi care nu cu­noaşte multe lucruri, ci pe Dumnezeu, Care ştie exact toate cele ascunse, Căruia nimic dintre ale noastre nu poate să-I rămână ascuns".

3.  Căci ştie Domnul nevinovăţia mea, dacă s-a abătut piciorul meu din calea Lui sau dacă inima mea a urmat ochiul meu. Şi aceasta este un lucru neînsemnat? Este mare lucru pentru vremurile acelea, dacă nu chiar şi pentru vremurile de astăzi, în sfârşit, este mare lucru nici să nu pofteşti şi nu mai puţin important decât aceasta este, dacă ai primit pofta, să nu adaugi la poftă şi fapta. Dar, mergând mai departe, spune ceva şi mai important încă decât aceasta, şi anume că nici ochii nu au pătimit aşa ceva.

4.  Şi dacă m-am atins cu mâinile de daruri . Şi pe Dum­nezeu îl cheamă drept martor, şi pe sine se blestemă.

5.  Să semăn, zice, şi alţii să mănânce, să ajung fără rădăcină pe pământ, dacă a urmat inima mea femeia altui bărbat sau de am stat la uşa ei, să placă atunci şi femeia mea altuia, copiii mei să fie umiliţi. Nu a zis: „ochiul meu", ci „nici inima mea". „Nu am îngăduit nici minţii mele să se întineze, darmite trupului meu." Ceea ce spune şi Hristos: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui".

       6.Este urgia poftei nestăpânite a pângări femeia altui bărbat. Foc ce arde va fi din toate părţile şi unde pătrunde, mistuie din rădăcini. Pentru ce spune şi pedeapsa? „Ştiam", zice „mări­mea răutăţii. Am cercetat cu de-amănuntul mărimea acestei insulte." Dacă am simţi şi noi mărimea acestei insulte nu am mai păcătui. Dacă lacomul ar şti chinul şi sfârşirea pe care o simte săracul asuprit, nu ar mai face ceea ce a făcut ci, dacă frica de Dumnezeu nu îl va retine, mila care vine din fire îl va face să se plece. O ştie, dar nu cum o ştie cel ce suferă nedreptatea. „Dar eu ştiam insultele nu mai puţin decât le cunoşteau cei nedreptăţiţi." „Ceea ce urăşti tu însuţi aceea nimănui să nu faci." „Toate câte voiţi să vă facă vouă oame­nii, aceea faceţi şi voi lor." De aceea, fiindcă nedreptăţim pe alţii, deşi Dumnezeu ne-a îndemnat de mii de ori, fără să poată face nimic, adeseori ne face şi pe noi să experi­mentăm aceleaşi lucruri, ca să învăţăm şi să aflăm prin cele ce suferim cât de înfricoşătoare este suferinţa pe care o pro­vocăm. Se spune că aceasta s-a întâmplat şi cu Ilie şi că de aceea Dumnezeu a îngăduit să fie în foame. Aceasta s-a întâmplat şi cu Iona. De aceea Dumnezeu, în chip foarte potrivit îl admonestează zicând: „Ţie ţi-a părut rău pentru vrej [...], dar Mie cum să nu-mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni". Aceasta s-a întâmplat şi cu Ieremia. Căci ce spune? „Îi va nimici pe aceştia Dumnezeu", şi apoi îi blestemă. Mie mi pare că Iov povesteşte şi pedeapsa, şi suferinţa pentru a îndepărta lauda, fiindcă zice: „N-am făcut nimic mare, nefăcând adulter şi o aşa de mare fărădelege. Căci se dezrădă­cinează casa în care intră".

7.  Ai văzut înfrânarea lui, vezi adică şi smerenia. Dacă am dispreţuit judecata slujitorului meu sau a slujnicei mele când ei se judecă împotriva mea. „Nici rob, nici liber nu a fost ne­dreptăţit de mine."

8.  Ce voi face de îmi va cere socoteală Domnul? Dacă mă va cerceta ce răspuns să-I dau? Oare nu şi eu am fost făcut în pân­tece, cum a fost făcut şi el. Căci în acelaşi pântece am fost făcuţi. Vezi cum peste tot retează orice laudă şi lasă la o parte amin­tirea faptelor bune? „Nu am făcut nimic deosebit", zice. „Aceasta însăşi firea o cere. Avem toate în comun, însăşi naşterea, însăşi ieşirea, toate sunt în comun, eu nu sunt mai însemnat decât firea acelora."

     9.  Dar cei neputincioşi, de orice au avut nevoie, n-au dus lipsă şi ochiul văduvei nu l-am făcut să plângă. Vezi cum nu era îngâmfat, cum era smerit, cum era doctorul tuturor şi liman tuturor, scăpare pentru toţi cei aflaţi în necaz şi strâmtoare. De orice aveau nevoie, adică nu de una da şi de alta nu, ci de orice, chiar dacă era plin de pericole, chiar dacă era scump sau nesigur. Şi vezi: îi ajuta pe aceştia de la care nu aştepta nimic în schimb, pe văduve, pe orfani şi pe cei neputin­cioşi. Şi că nici nu o făcea din ostentaţie sau din iubire de slavă, ci pentru Dumnezeu, este limpede din faptul că nu a voit să vorbească despre asta până în acel moment, deşi între timp a rostit lungi discursuri şi discuţia a durat mult timp. Este limpede şi din faptul că îndrepta până şi greşe­lile care nu aveau pe nici un om martor, mă refer la greşe­lile făcute cu gândul de către fiii lui. Dacă a urmat inima mea femeia altui bărbat. Deşi nu are vreun om drept martor pen­tru aceasta, ci îl are martor numai pe ochiul cel neadormit, totuşi şi acele virtuţi tot pentru El le-a împlinit. Este evident că şi pe acestea le-a împlinit pentru El. Şi ochiul văduvei nu l-am înlăcrimat, dispreţuindu-l, trecându-l cu vederea, şi lăsându-l în plânsete.


       10.Şi dacă îmbucătura mea am măncat-o singur şi nu am dat şi orfanului din ea, pe care din tinereţe i-am hrănit ca un tată, şi din pântecele maicii lui l-am călăuzit, şi dacă l-am dispreţuit pe cel gol care pierea şi nu l-am îmbrăcat şi dacă cei neputincioşi nu m-au binecuvântat, şi dacă din lâna mieilor mei nu s-au încălzit umerii lor, dacă am ridicat mâna asupra orfamdui crezând că am mult sprijin de partea mea, atunci umărul meu să se desprindă din în­cheietura lui şi braţul meu să se zdrobească de la cot. Căci frica de Domnul mă ţinea şi din pricina puterii Lui nu voi răbda, dacă am pus aur în pământ şi dacă mi-am pus încrederea în piatra preţioasă şi dacă m-am bucurat când multă bogăţie am strâns, dacă mi-am pus mâna pe avuţii fără număr. Deşi ce păcat este acesta? Vezi că nu era ataşat de bogăţii? Vezi-l pe el medi­tând şi cugetând la vremelnicia, efemeritatea, durata scurtă şi trecătoare a lucrurilor omeneşti.


       11.Iarăşi îndepărtează lauda. Ca să nu creadă că face ceva mare, vezi ce spune: Sau nu vedem soarele care străluceşte eclip- sându-se şi luna dispărând. Şi aceasta nu ţine de ei. „Această lumină", zice, „piere, dispare şi nu se mai vede. Vezi care este cauza schimbării astrelor." Aşadar, ne este de ajuns pentru înțelepţire creaţia şi nu numai cunoştinţa de Dum­nezeu. Când vezi cât de mare este soarele, admiră-L pe Creator. Când vezi că se eclipsează, meditează la perisabi­litatea lucrurilor omeneşti. Dacă ceea ce este mai strălucitor decât toate de pe pământ poate dispărea, se micşorează şi are sfârşit, cu cât mai mult toate celelalte? Dacă ceva atât de folositor şi necesar şi fără de care viaţa nu este cu pu­tinţă primeşte schimbare, cu cât mai mult cele ce sunt de prisos şi care nu sunt necesare pentru noi?

       12. Dacă a fost înşelată în ascuns inima mea şi dacă mâna, punându-mi-o pe gură, am sărutat-o, aceasta să îmi fie socotită ca o mare fărădelege, fiindcă am minţit înaintea Domnului Celui Preaînalt. Unii spun că aici se vorbeşte despre idolatrie, dar eu nu cred. Căci nu a pus aceasta printre cele mai mari fapte ale sale, ci mie mi se pare că aşa păţesc cei împătimiţi pen­tru ceva, când obiectul patimii lor lipseşte, îşi sărută mâi­nile, fie că este vorba despre bogăţie, fie despre lucruri pe care le admiră. Că am minţit, zice, înaintea Domnului Preaînalt. Acum zicând că am minţit înaintea Domnului 
Preaînalt, aceasta înseamnă a minţi înaintea lui Dumnezeu: faptul de a se ataşa de lucrurile omeneşti.

       13.Dacă m-am bucurat de căderea vrăjmaşului meu şi dacă am zis în inima mea bine, bine, atunci să audă urechea mea bles­tem împotriva mea, să repete neîncetat poporul nenorocirea mea. Prin fapte Iov împlinea spusa aceea: „Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi, când se poticneşte, să nu se veselească inima ta".

        14.  Apoi şi faţă de slujitorii lui cât de blând se purta. Dacă adeseori au spus slujnicele mele: „Cine ne va da nouă să ne săturăm din cărnurile lui?" Căci eram foarte bun. De aici vine toată bunătatea, când cineva arată iubire faţă de supuşii lui şi nu este violent.

        15.Dar străinul nu a înnoptat afară şi uşa mea era deschisă oricărui călător. Dar dacă, păcătuind de voie, am ascuns păcatul meu [...] nu m-am ferit de mulţimea poporului meu să nu mărturi­sesc înaintea lor. Multă înţelepciune este aici. Vezi că nu se îngrijea deloc de slavă, nici nu făcea nimic de ochii lumii, căci dispreţuia într-atât slava oamenilor, încât şi păcatele cele de voie le vestea, iar pe cele fără de voie oricine le putea mărturisi, de vreme ce se aştepta la iertare din partea celor ce auzeau. Căci nu m-am ferit de mulţimea poporului meu. Adică a supuşilor lui, a celor ce ştiau, a celor ce cunoşteau însuşi felul păcatului. Aceasta este cu adevărat înţelepciune. „Spune tu mai întâi păcatul tău ca să te dezvinovăţeşti." „La fap­tele mele bune nu făceam pe nimeni martor, iar păcatele mele voiam ca toti să le cunoască." Aceasta este cea mai mare înţelepciune, acesta este dreptarul virtuţii, a tăinui faptele bune şi a-şi trâmbiţa păcatele în public.Dar astăzi oamenii fac dimpotrivă.

        16.Dacă am îngăduit ca cel neputincios să plece de la uşa mea cu mâinile goale. Nu a zis: „Am dat celui ce mi-a cerut, ci am dăruit chiar celui ce nu voia să primească". Îi constrângea chiar pe cei care, odată intraţi, voiau să treacă neobservaţi. Căci ştia că bogăţia înseamnă responsabilitate. Aşadar, câtă râvnă pun săracii de acum să-i silească pe cei care dau şi care pot să le întindă o mână de ajutor, atâta râvnă punea Iov atunci pentru a-i sili pe cei nevoiaşi să primească. „Ofe­ream adăpost oricui avea nevoie. Împărţeam cu ei acelaşi acoperiş. Şi nu doar atât: văzându-i în piaţă, comună fă­ceam casa, comună masa, toate în comun. Socoteam că sunt un iconom al celor aflaţi în nevoie, nesocotind lucrurile mele drept ale mele, ci le socoteam ale Stăpânului. «Domnul a dat», aşadar trebuie să împart cu toţi robii Lui." Era o îm­părţire de mijloace de trai. Căci primindu-i, nu se îngrijea numai de ei, ci le dădea mijloace de trai pentru a face faţă lipsei care urma după aceea, astfel încât să nu se bucure nu­mai de o mângâiere prezentă, ci să aibă şi o nădejde pentru viitor. Dar noi, dimpotrivă, chiar când aceştia ne stau îna­inte îi alungăm. Şi vezi nu spune ceea ce dădea, ci fiind în mijlocul necazului, îşi ascunde faptele, ca să depărteze lauda. Nu plecau de la uşa mea cu mâinile goale.

         17. Cine-mi va da pe cineva care să mă asculte? Dacă de mâna Domnului nu m-am temut, dacă zapisul pe care l-am avut împo­triva cuiva, punându-l pe umeri ca o cunună, l-am citit şi dacă nu l-am rupt şi nu l-am dat înapoi, nimic luând de la datornicul meu, dacă vreodată pământul a suspinat împotriva mea sau dacă şi brazdele lui au plâns laolaltă, sau dacă am mâncat din rodul lui singur, fără plată şi dacă sufletul stăpânului l-am întristat scoţându-l din pământul lui, în loc de grâu, urzică să-mi răsară şi mărăcini în loc de orz. [...] Dacă de mâna Domnului nu m-am temut... „Fiindcă nu făceam acestea simplu, ci privind către Dumnezeu. Nu o făceam doar din fire, fiindcă eram milos­tiv, ci şi din frică de Dumnezeu. Nu poate spune cineva că făceam acestea fiindcă eram mândru şi arogant, ci ca unii care aveau conştiinţa păcatelor lor, aşa mă temeam de Dumnezeu şi mă cutremuram." „Orice zapis nedrept am rupt." „Nu mă mândream, ci rupeam zapisul." Iar acel punându-l pe umeri ca o cunună sugerează pe unii care se mândresc cu nenorocirile altora. „Dar eu, nu numai că îl dădeam înapoi, ci îl anulam cu totul prin faptul că îl rupeam." „Orice zapis nedrept l-am rupt." Dacă vreodată pământul a suspinat împo­triva mea sau dacă şi brazdele lui au plâns laolaltă. Şi totuşi pă­mântul nici nu suspină, nici nu plânge. Ce vrea să spună? Nu fiindcă pământul suspină, ci fiindcă şi fiinţele neînsu­fleţite simt nedreptăţile, după cum zice şi profetul: „Pămân­tul s-a mirat şi s-a îngrozit". Suspină pământul atunci când facem nedreptăţi cu roadele lui.

Capitolul XXXII



1. Şi a încetat Iov să vorbească. Au tăcut şi cei trei prieteni ai lui. La acestea nu au răspuns nimic aceia. A tăcut Iov, dân- du-le lor prilej să vorbească. Fiindcă el L-a chemat martor pe Dumnezeu şi s-a blestemat pe sine însuşi, au închis gura. Şi nu i-au mai răspuns lui Iov, căci Iov era drept înaintea lor. Şi-au schimbat părerea pe care o aveau la început, încât se văzură siliţi acum să-l condamne pe Dumnezeu şi să se pro­nunţe împotriva Lui. Vezi în fiecare situaţie lipsa de măsură: au condamnat şi pe Iov, şi pe Dumnezeu şi s-au pronunţat şi împotriva unuia şi a altuia. Dumnezeu nu spune nimic în apărarea Sa, dar pentru Iov lasă deoparte propria Lui apărare. „Ai luat aminte cu cugetul tău la robul Meu Iov", dar cu privire la Iov zice că: „Nu aţi vorbit bine împotriva robului Meu Iov". Deşi Cel care era cel mai nedreptăţit aici este Dumnezeu însuşi. Şi totuşi Dumnezeu nu Se pune pe Sine înainte, ci vorbeşte în apărarea lui Iov şi zice că ei trebuie să îl împace şi să aducă jertfe.

       2.Dar s-a mâniat cu mânie mare Elius,fiul lui Barahiil, fiul lui Buzi, din neamul lui Aram, din ţinutul Ausitis, şi s-a mâniat cu mânie mare împotriva lui Iov, fiindcă acesta s-a arătat pe sine drept înaintea Domnului. Şi împotriva celor trei prieteni s-a mâ­niat el foarte, fiindcă nu au putut da răspuns lui Iov şi susţineau

că este nelegiuit. Nu fiindcă s-a arătat pe sine drept s-a mâ­niat Elius, ci că s-a arătat astfel înaintea Domnului, fiindcă Îl cheamă pe El drept martor şi fiindcă i se părea că se ju­decă împotriva lui Dumnezeu. Căci a se îndreptăţi pe sine nu este nimic deosebit. Dar a se îndreptăţi pe sine, ca şi cum s-ar judeca cu Dumnezeu, acest lucru era nepotrivit. „Nu te face pe tine drept înaintea lui Dumnezeu." Şi totuşi şi aceş­tia s-au mâniat din acelaşi motiv şi ziceau: „Nu cumva va fi vreun muritor drept înaintea Domnului?". Aşadar, ce a spus Elius mai mult decât ei? Căci şi aceia îi reproşau lui Iov acelaşi lucru. Dar dacă este adevărat acest lucru, ce mare necucernicie din partea lui Iov, dacă socotea că este mai drept decât Dumnezeu. Ce s-a întâmplat deci? Iov nu gân­dea astfel. Aşa a înţeles Elius, dar nu cu această idee a vorbit Iov, că este mai drept decât Dumnezeu, ci că aceste nenoro­ciri erau aduse de Dumnezeu asupra lui. Totuşi nu îl învi­nuieşte pe Dumnezeu de nedreptate. Elius a înţeles astfel. Dar pe bună dreptate Elius le aduce învinuiri celor trei prie­teni că au trădat şi negat partea lui Dumnezeu.

3.   Dar Elius s-a abţinut până să dea răspuns lui Iov, fiindcă ceilalţi erau mai bătrâni de zile decât el. Şi a văzut Elius că nu este răspuns în gura celor trei bărbaţi şi s-a stârnit mânia lui. Bine a zis s-a abţinut, arătând că, deşi se mânia, nu a îndrăznit să spună nimic, până ce Iov nu şi-a epuizat toate argumentele. Totuşi admiră înţelepciunea lui Elius, cum de la început a ascultat cu atenţie, cum şi-a păstrat locul potrivit lui.

       4.  Luând cuvântul Elius, fiul lui Barahiil, fiul lui Buzi, zice: Sunt mai tânăr ca vârstă, iar voi sunteţi mai bătrâni. De aceea am tăcut. temându-mă vă arăt ştiinţa mea. „Ca nu cumva să spună cineva şi pentru ce nu ai luptat de la început cu noi pentru Dumnezeu, din pricina vârstei m-am abţinut şi aş­teptam să aud de la voi ceva nobil şi minunat." Vezi cum nu era iubitor de slavă, vezi cum le dădea întâietate celorlalţi, cum a arătat că nici acum nu ar fi vorbit dacă aceia nu l-ar fi pus în situaţia de a o face.

5. Mi-am spus: vârsta e cea care vorbeşte, la vârsta lor înain­tată, nu cunosc înţelepciunea? Şi nu era aşa. Dar este un duh în muritori, şi suflarea Celui Atotputernic este cea care mă învaţă . Din ambele părţi intuim inteligenţa lui, atât din tăcerea lui, cât şi din vorbirea lui. Căci nici nu a sărit mai înainte de vremea potrivită să spună ceva dintre acestea, nici nu a tăcut atunci când s-a ivit prilejul să vorbească.

6. Apoi, face şi un raţionament drept: Nu cei cu ani mulţi sunt înţelepţi, nici cei bătrâni ştiu să judece. Căci nu este obli­gatoriu ca numai cei bătrâni să fie înţelepţi, ci se poate auzi ceva înţelept şi de la un tânăr. Dacă timpul te face înţelept, Dumnezeu cu cât mai mult.

       7. De aceea am zis: Ascultaţi şi vă voi vesti vouă ceea ce ştiu eu, plecaţi urechea la cuvintele mele, căci vă voi spune dacă ascul­taţi. Iată, am auzit cuvintele voastre, am luat aminte până am priceput [ce spuneţi], până ce am cercetat cuvintele voastre şi până v-am înţeles, şi iată că nu era nimeni între voi care să îl contrazică pe Iov, să răspundă cuvintelor lui. Fie spune aceasta: „niciodată când l-aţi contrazis nu aţi făcut-o cum trebuie", fie le reproşează faptul că după aceea au tăcut. Dar ca să nu spuneţi: „am găsit înţelepciunea, luând partea Domnului", aţi îngăduit unui om să rostească asemenea vorbe. Sun înspăi mântat, n-au mai răspuns, cuvântul lor l-au socotit învechit, au aşteptat. Căci nu au mai vorbit, fiindcă s-au oprit, n-au mai răspuns.

 8.  Luând cuvântul Elius, a zis: „Iarăşi voi vorbi, căci sunt plin de cuvinte. Căci mă omoară duhul din pântecele meu. Căci pân­tecele meu e ca un burduf plin cu must, legat la gură, sau ca o trâmbiţă de-aramă astupată, care deodată izbucneşte. Arată că demult, chinuindu-se astfel, aştepta să vorbească şi că se stăpânea şi era pe punctul de a izbucni, astfel încât a avut nevoie de multă răbdare. Ceea ce este mai cu seamă lu­crarea înţelepciunii de a-ţi putea reţine cuvintele şi a pătimi aceasta, a fi aprins astfel, din râvnă pentru Dumnezeu.

        9.Voi vorbi, zice, ca să am odihnă, deschizând buzele mele, căci de om nu mă voi ruşina, nici nu mă voi ruşina de un muritor. Căci nu ştiu să caut la faţa cuiva. Lasă să se înţeleagă că aceia de asta au tăcut, fiindcă s-au ruşinat de Iov. Iar dacă nu, şi pe mine mă vor mânca viermii, precum făţarnicii care caută la faţa oamenilor şi mai ales când Dumnezeu ar fi la mijloc, iar noi îi cinstim mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu.

Capitolul XXXIII



1.  Totuşi, zice, ascultă, Iov, cuvintele mele şi la vorbirea mea ia aminte, căci iată, am deschis gura mea. Curată este inima mea în cuvinte şi priceperea buzelor mele va cugeta cele curate. Adică vrea să spună, că nu din invidie, nici din zavistie spune acestea. Astfel încât, chiar dacă cei trei prieteni au spus ace­laşi lucru cu el, poate nu au făcut-o cu acelaşi gând, nici ca să-L apere pe Dumnezeu. Fiindcă şi Iuda şi cei unsprezece au spus acelaşi lucru despre alabastru, dar nu cu acelaşi gând, nu cu aceeaşi intenţie. Astfel încât să nu cercetăm cuvintele, ci cugetul cu care vorbeşte fiecare, cum cei dinaintea lui cău­tau să îl doboare pe Iov, dar el dimpotrivă. Şi vezi bine, mai apoi acesta spune multe dintre cele pe care însuşi Dum­nezeu le va spune, pentru ca Dumnezeu să fie apărat mai bine, când Iov va auzi de la cel împreună rob cu el aceleaşi lucruri pe care le va auzi apoi de la Stăpânul. Aceasta facem şi noi cu robii noştri. Când oamenii din casa noastră îi în­vinuiesc, atunci mai ales şi noi adăugăm la cele spuse pe seama lor, căci slujitorul nu poate învinui pe aceia că fac aceasta din nedreptate.

2.  Duhul dumnezeiesc e Cel ce m-a făcut, suflarea Celui Atot­puternic e cea care mă învaţă. Dacă poţi, dă-mi răspuns la acestea. Aşteaptă, stai tu în faţa mea şi eu în faţa ta, din lut ai fost făcut tu ca şi mine, din acelaşi lut am fost plămădiţi. Fiindcă Iov zicea: „Dacă ar fi cineva care să judece între noi", şi: „Eu sunt doar un om", „iată, eu sunt în faţa ta, din acelaşi lut suntem alcătuiţi".

3.  Frica de mine nu te va tulbura, nici mâna mea nu va fi grea asupra ta. Acestea le spunea despre Dumnezeu. Totuşi tu ai vorbit în urechile mele, glasul cuvintelor tale l-am auzit. Fiindcă tu zici: „curat sunt, nu am greşit cu faptele mele, fără de prihană sunt, căci nu am făcut fărădelege, dar El a găsit pricină împo­triva mea". Fiindcă Iov zicea despre Dumnezeu: „Nu mă va auzi", Elius îi răspunde aceasta: „Îi reproşezi că nu a as­cultat îndreptăţirea ta. De unde reiese, spune mie, că nu a auzit? Pedepseşte şi ceartă. Aceasta este lucrarea Lui, astfel încât să îi facă pe oameni mai buni. Adeseori pe mulţi îi dă unei boli grave şi totuşi pe omul slăbit de o asemenea ne­putinţă, nimeni nu va putea să îl nimicească şi de ar fi mii de îngeri aducători de moarte".

        4.„Şi m-a socotit ca pe-un vrăjmaş al său, a pus în butuc piciorul meu şi a pândit toate căile mele." Căci cum spui că sunt drept şi că nu te aude. Căci este veşnic Cel ce este mai presus de muritori. Căci tu spui: „Pentru ce nu a ascultat dreptatea mea în tot cuvântul?". Căci Domnul vorbeşte o dată, a doua oară vor­beşte în vis, ca într-o vedenie, în cugetare de noapte, ca atunci când cade spaimă cumplită peste oameni, când sunt aţipiţi în pat, atunci se descoperă mintea oamenilor. Cu astfel de chipuri ale fricii i-a înspăimântat, ca să întoarcă pe om din nedreptatea lui, iar trupul lui l-a izbăvit de căderea în nedreptate şi a cruţat sufletul lui de moarte, ca să nu cadă el în război. Iarăşi l-a mustrat pe el prin neputinţă pe patul lui, şi mulţimea oaselor lui a înţepenit-o. Nu va putea primi nici o hrană şi sufletul lui va dori mâncare până ce îi va putrezi carnea şi oasele lui se vor arăta goale. S-a apropiat sufletul lui de moarte, viaţa lui de locaşul morţilor. Dacă ar fi mii de îngeri aducători de moarte, nici unul dintre ei nu-l va răni. „Nu va putea să îl rănească", zice, „fiindcă El însuşi îl ţine. Dar pe mulţi i-a învăţat prin vise şi i-a smuls din război şi din luptă, dându-i altei pedepse." Ceea ce spune aceasta este: „Dacă nu te-ai fi bucurat de purtarea Lui de grijă, nu ai fi pierit? Nu ai cădea în război şi în luptă? Astfel încât mai ales acestea să îţi fie ţie dovadă a purtării Lui de grijă, că, luptând împotriva unei asemenea boli şi neputinţe, nu ai murit - fiindcă ai fi putut adeseori să mori, şi fără boala aceasta, dacă El te-ar fi părăsit. Şi tu zici: Pentru ce nu auzi dreptatea mea în tot cuvântul? Fiindcă odată vorbeşte Domnul..." Adică: „Dumnezeu nu aude şi nu învaţă în fiecare zi, ci este propriu lui Dumnezeu să facă ceva o dată şi gata, iar nu puţin câte puţin". Adeseori îndeamnă prin visuri, prin vedenii de noapte. Fiindcă tu zici: „Pentru ce mă înspăimânţi cu vise şi mă îngrozeşti cu vedenii". Iată, acestea toate le face Cel Pu­ternic cu omul pe trei căi, ca să întoarcă sufletul lui. Ce în­seamnă pe trei căi? Adică, adeseori. Nu încetează Dumne­zeu să ne ţină pe noi, purtându-ne de grijă, astfel încât să facă sufletul mai bun.

Capitolul XXXIV



1. Apoi, după multe altele, zice: Crezi tu că Domnul face lucruri nepotrivite sau că Cel Atotputernic va tulbura dreptatea? A făcut pământul. Ce oare? Este Cel ce a făcut cele de sub cer şi toate de acolo. Căci dacă ar vrea să-Şi reţină şi să-Şi retragă la El Duhul, ar muri tot trupul laolaltă, iar muritorul se va întoarce în pământ, de unde a şi fost plămădit.

2.  Spui că în chip nedrept şi cu uşurinţă Cel Atotputernic va tulbura dreptatea. Sfântul Pavel zice: „Căci atunci cum va judeca Dumnezeu lumea?".

        3.  Vezi cum şi din altă parte Elius înfăţişează dreptatea lui Dumnezeu? „A făcut pământul" şi cerul şi pe toate cele­lalte. Nu cumva lucrările lui sunt străine de El, ca să ne ne­dreptăţească pe noi? El cruţă cele ce sunt ale Lui. „Tu cruţi toate făpturile, fiindcă toate sunt ale Tale, Stăpâne, iubitorule de suflete." Nu numai fiindcă sunt ale Lui, ci fiindcă El însuşi le ţine, le este Stăpân. Căci aceasta se întâmplă până şi oamenilor răi. Căci nici aceia nu vor să nedreptăţească, chiar dacă supuşii ar răbda. Căci este obiceiul tuturor a cruţa pe cei ce sunt ai lor, pe cei ce le aparţin. Când este în­suşi Creatorul, însuşi Atotţiitorul, cum „tulbură dreptatea" în toată lumea, de vreme ce El a împrăştiat atâta strălucire peste lume? Dar nici nu poţi spune că nu nedreptăţeşte din slă­biciune. Căci I-ar fi atât de uşor să îi piardă pe toţi oamenii,încât I-ar  ajunge numai să vrea şi nimic nu L-ar putea îm­piedica. Dar nimic asemănător nu s-a văzut în trecut. [...]

4.  Dacă nu te-ai convins, ascultă acestea, Iov, ia aminte la glasul cuvintelor mele. Vezi, tu nu crezi că Cel ce urăşte fărăde­legile şi Cel ce îi pierde pe cei răi este veşnic, este drept? Ai vă­zut? Că este drept nu a îndrăznit să tragă concluzia. Din multă evlavie a evitat cuvântul. Nu numai din creaţie, nu numai din făptură, nici pornind de la puterea Lui trebuie să presupunem acestea, ci de la însăşi firea şi de la lucrările înseşi. Este prin fire urâtor al răului şi iubitor de oameni. Nu ca noi, care nu ne depărtăm de cele rele din ură pentru răul în sine, ci din teama de viitoarea osândă. De unde vine atunci? Din faptul că urăşte fărădelegile şi îi pierde pe cei răi. Fiindcă este veşnic. Bine face că vorbeşte despre veşnicia Lui, ca să nu-I mai ceară lui Dumnezeu socoteală în fiecare zi, pen­tru fiecare lucru din cele întâmplate. Adeseori, Dumnezeu rânduieşte ceva a cărui săvârşire necesită să se întindă pe o durată mai mare de timp. Nu te avânta mai dinainte spre sfârşit, nici nu căuta să afli, mai înainte ca totul să se fi îm­plinit, dreapta judecată a lui Dumnezeu, fiindcă nimic mai mult nu vei câştiga din avântul tău. De aceea zice: veşnic şi drept. Tot timpul trecut mărturiseşte aceasta despre El. Nu cumva S-a schimbat El astăzi?

5.  Nelegiuit este cel ce spune unui împărat: Eşti călcător de lege. Adică pentru îndrăzneala lui va fi pedepsit. Nu este fără primejdie lucrul, când este vorba despre un împărat. Aici mi se pare mie că semnifică şi altceva, că împăratul nu este su­pus legilor, ci este mai presus de ele, fiindcă el însuşi este cel care face legile, aşadar, pe bună dreptate este vinovat cel ce spune dătătorului de lege „calci legea". E ca şi cum cineva ar spune olarului şi artizanului: „Rău ai făcut". Împăratul îşi este sieşi lege.


6.  Cel care nu s-a ruşinat de faţa Celui Preamărit, care n-a dat cinste oamenilor şi nici n-a căutat la faţa lor. Chiar dacă tu nu ştii, dar trebuie să cedezi în faţa Lui şi în faţa slavei Lui, fără a încerca să înţelegi toate. Căci cel ce ispiteşte pe Dum­nezeu nu îl cinsteşte pe Dumnezeu. Vezi şi Pavel ce spune: „Dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă". De unde să fie încredinţat, spune mie? Căci urmarea lucrurilor contrazic, cele contrare firii.

7. În zadar le va fi lor strigarea şi rugămintea omului, căci s-au purtat în chip nelegiuit cu cei lepădaţi şi cu cei neputincioşi. „Rugăciunea ta însăşi te învinuieşte. Căci cel care spune împăratului: «eşti călcător de lege», chiar dacă se roagă, în zadar se roagă."

8.  Apoi vorbeşte despre cunoştinţa lui Dumnezeu, că El cunoaşte toate. Căci El însuşi este văzător al tuturor oamenilor, nimic din ceea ce fac nu îi scapă, nici nu este loc unde să se ascundă cei ce fac fărădelege. Căci Domnul vede toate, Cel ce pătrunde taine slăvite şi minunate, cărora nu este număr, Cel ce cunoaşte faptele lor şi îi va întoarce noaptea şi ei vor fi smeriţi. Dar tu, bagă de seamă cum în nici un chip nu încearcă să îl lovească pe Iov, precum ceilalţi, ci zice numai că Dumnezeu este drept şi nu spune nicăieri că Iov ar fi răpit bunurile orfanilor şi ale văduvelor. Vezi cum ştie să mustre, fără să învinuiască?

        9.Apoi, după multe alte lucruri, zice: Dar Iov nu a vorbit cu pricepere, cuvintele lui nu sunt întru ştiinţă . Aceasta arată indulgenţă şi iertare. Dar ceilalţi ziceau: „Până când vei mai vorbi aşa? Suflarea gurii tale e plină de cuvinte".

       10.Totuşi ia aminte, Iov: nu mai da răspuns precum nebunii, ca să nu mai adăugăm încă la păcatele noastre, fărădelegea ne va fi socotită, dacă vom rosti multe cuvinte împotriva Domnului . Nu a zis: „în chip fără de lege şi nelegiuit", ci multe, arătând că nu trebuie să spunem multe lucruri împotriva lui Dum­nezeu. Căci dacă împotriva împăratului nu ar îndrăzni ci­neva să spună multe cuvinte, cu cât mai mult împotriva lui Dumnezeu?

Capitolul XXXV



1.  Luând cuvântul Elius, a zis: Ce cuvânt voi aduce la jude­cată? Cine eşti tu că zici: „Drept sunt înaintea lui Dumnezeu"? Sau vei spune „Ce pot să-I fac Lui dacă păcătuiesc?". Eu îţi voi da răspuns, ţie şi celor trei prieteni ai tăi. Priveşte către cer şi vezi! Ia aminte la nori, cât sunt de departe de tine. Adică dacă nu prin raţionamente, atunci învaţă prin cele văzute, cât de departe este El de tine, cu cât mai înalt este faţă de tine.

2.  Dacă ai păcătuit, ce îi vei face Lui? Chiar dacă ai făcut multe nelegiuiri, ce îi poţi face? Adică pe El nu îl vei nedrep­tăţi, nici nu îi vei folosi, drept fiind. Fiindcă Iov zicea: „Dacă am păcătuit ce pot să-Ţi fac Ţie?". „Ce îţi voi face?", zice. „Pentru ce ai spus aceasta? Nu cumva Dumnezeu, ca un nedreptăţit, se preocupă de tine care ai păcătuit? Nu cumva ca Unul care a suferit vreo vătămare?"

3.  Şi dacă eşti drept, ce îi vei da Lui, zice, sau ce va primi El din mâna ta? Împotriva unui om asemenea ţie este nelegiuirea ta? Şi fiului omului dreptatea ta. Cei ocărâţi de mulţime vor striga. Vor striga din pricina braţului multora. Şi nu a zis: Unde este Dumnezeu, Cel ce m-a făcut?„Nu vezi", zice, „înălţimea cât este de mare? Cel ce rânduieşte străjile de noapte". „Vezi tu", zice, „în cer, astrele, ca nişte oşteni, urmând fiecare rânduiala sa? ". Adică „Nu vezi că toate sunt rânduite ca într-o oştire, fiecare lucru fiind la locul şi fiecare lucru fiind în rânduiala ce i se potriveşte? Nici un lucru dintre toate câte există nu depăşeşte propria limită, nici nu sare în locuri străine. Aşa cum, atunci când străjile veghează toate când oamenii dorm, nimeni nu atacă. Vezi fiarele sălbatice. Când umblă ele, atunci oamenii dorm. Nu trebuie să invadeze cetăţile, nu trebuie să îi piardă pe oameni, căci aceştia dorm biruiţi de somn".

        4.Cel ce m-a deosebit de dobitoacele pământului şi de păsările cerului. Acolo vor striga cei răi şi nu-i va auzi din pricina mân­driei lor. Căci Domnul nu vrea să vadă fărădelegi. Căci însuşi Atotţiitorul este văzător al tuturor celor ce săvârşesc fărădelege, El este Cel ce mă va izbăvi. Judecă-te înaintea Lui dacă poţi să îl lauzi, chiar şi acum, aşa cum este, fiindcă El nu stă să cerceteze mânia Lui şi nu ia aminte prea mult la greşeală. Şi Iov în zadar îşi deschide gura sa, întru necunoştinţă îşi îngreunează vorbele. [...] A spus şi binefacerea specială pentru fiecare făptură. Cel ce m-a deosebit de dobitoacele pământului. Aceasta este o binefa­cere privitoare la fire. Apoi iarăşi: Şi nu-i va auzi din pricina mândriei celor răi. Aceasta este paza Lui. Domnul nu vrea să vadă fărădelegi. Nu numai că Domnul nu le primeşte, ci nici să le vadă nu vrea, după cum zice şi un alt profet: „Ochiul Tău este prea curat ca să vadă cele rele". Vezi câtă purtare de grijă, câtă pază, câtă înţelegere! Chiar dacă nu te răzbună pe tine, câtă ură are faţă de aceasta. Apoi, fiindcă zicea: nu vrea să vadă, ca să nu socoteşti că nu cunoaşte lucrurile, ci să afli că le dezaprobă şi le respinge, ascultă cum continuă: Căci însuşi Atotţiitorul este văzător al celor ce săvârşesc fărădelegi. Judecă-te înaintea Lui, dacă poţi să îl lauzi aşa cum este. Dacă a aşezat scaun de judecată şi a dat sentinţele, nu îl vei lăuda pe El, nu îl vei slăvi după cum merită, în privinţa eveni mentelor prin care acum socoteşti că te nedreptăţeşte şi că te pedepseşte. Că nu poţi să îl lauzi pe Dumnezeu după vrednicie nu este mare lucru, dar a nu putea să îl lauzi pe El cum merită când urmează să ne judecăm pricina înaintea Lui, aceasta este grav.

Capitolul XXXVI



1. Continuând, Elius adăugă: Aşteaptă încă puţin ca să te învăţ. Căci mai am un cuvânt de spus. Aducându-mi de departe ştiinţa, dar prin faptele mele voi spune lucruri drepte, după adevăr, şi nu cuvinte nedrepte, dar tu pricepi în chip nedrept. Adică: „voi spune cele drepte bazându-mă pe înseşi faptele: acestea nu sunt nici vorbe, nici înşiruiri de cuvinte".

2.Apoi, după multe alte lucruri, continuă: Ci păzeşte-te să nu săvârşeşti nedreptăţi\...]. Nu a zis că „ai făcut". [...] Amin- teşte-ţi, aşadar, Iov, că mai mari sunt faptele Lui decât cele pe care le-au început oamenii. Tot omul a văzut în sinea lui câţi muritori au fost străpunşi. Adică: „Pier în fiecare zi, pe câţi îi nimiceşte!".

3.  Sunt numărate la El şi picăturile de ploaie. Aici arată pur­tarea de grijă, pronia. Iar norii au umbrit nenumăraţi muritori. A rânduit un ceas vitelor şi ele ştiu rânduiala culcuşului. Deşi sunt lipsite de raţiune, cunosc acestea din fire. Deschide cuvântul despre cele de care va vorbi şi Dumnezeu.

4.  De toate acestea nu se uimeşte mintea ta? Nu a zis că nu se miră, ci că nu se uimeşte. Căci, într-adevăr, este uimire şi înfricoşare. Cum se face că dobitoacele cele fără de minte păzesc atâta bună rânduială? Ca să afli că şi tu eşti condus nu de raţiune, ci de Cel ce ti-a dat raţiunea


 Capitolul XXXVII





1. Şi după multe alte lucruri zice: Ca să-şi cunoască tot omul slăbiciunea sa. „De aceea", zice, „sunt atât de mari crea­ţiile Lui, de aceea caldul şi recele, de aceea nestatornicia vânturilor". Nu era posibil să facă un amestec perfect ? Dum­nezeu nu a făcut aşa, pentru ca din toate părţile să împie­dice mintea să se înalţe pe sine şi să se răzvrătească. Ca să-şi cunoască tot omul slăbiciunea sa. „Şi gerul de la faţa Lui cine-l va suferi?" Şi toată făptura pentru aceasta a fost creată şi toate pentru aceasta s-au făcut. Fiindcă la început, mândria a îndepărtat de la noi încrederea în Dumnezeu, pe toate le-a făcut Dumnezeu ca să le îndrepte spre contrariul mândriei şi făptura, şi alcătuirea trupului, şi petrecerea vieţii, astfel încât acestea toate sunt făcute pentru smerenie, ca să învă­ţăm cumpătarea şi ca să ne cunoaştem slăbiciunea noastră. Ca să spunem precum Avraam: „Eu sunt pământ şi cenuşă". Ca să spunem precum David: „Eu sunt vierme şi nu om", ca să spunem precum Apostolul: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie". Dumnezeu l-a creat pe om slab şi el se crede puternic. De aceea devine încă şi mai slab. Uneori Dumnezeu arată şi puterea Lui, şi slăbiciunea noastră, alteori numai puterea Lui. Nu fiindcă vrea să ne întristeze pe noi, să fie admirat de noi, ci sunt şi situaţii în care vrea să ne dezlege mintea.

2.  Şi după multe altele zice: Dar veşmântul tău este fierbinte, totuşi este linişte pe pământ. Fie spune aceasta: „acum eşti în chinuri, dar după aceea te vei odihni" - şi aceasta ţine de înţe­lepciunea lui Dumnezeu de a fi prevăzut moartea ca dezle­gare şi limită a relelor omeneşti -, fie spune: „Chiar în rele fiind, rămâi totuşi în afara luptei şi a războiului şi a tul­burării, şi în acest mod te pedepseşte".

3.  Pentru ce? Învaţă-mă ce îi vom spune Lui şi vom înceta a spune multe. Adică: „Pentru ce s-au întâmplat acestea? Nu cumva putem noi să îl întrebăm pe El? Nu mai spun nimic, numai să putem afla acestea".

       4.Nu cumva vreo carte sau vreun cărturar a stat lângă mine, pentru ca, ţinându-mă drept, pe un om să-l reduc la tăcere? Nu cumva din vreo carte spunem acestea către El? Nu cumva El este un om? Nu vezi că, în locul literelor, creaţia întreagă strigă pretutindeni? Pe un om, zice, îl voi reduce la tăcere? Dar mărturiseşte împotrivă creaţia pretutindeni, pentru că pă­mântul există şi se vede. Voi aduce cu mine înscrisuri sau vreo acuzaţie? Dar El aduce lumea întreagă drept mărturie. Astfel încât nu este cu putinţă să argumentezi împotriva lui Dumnezeu sprijinindu-te pe cuvinte, nici să îi spui împo­trivă toate acestea. Astfel, vezi cât de potrivit intervine Dum­nezeu, după ce robul său i-a deschis drumul, vorbind despre înţelepciunea Lui şi reducând orice argument la tăcere.


Capitolul XXXVIII



1. După ce şi-a încetat Elius vorbirea lui, a zis Domnul lui Iov prin vijelie şi prin nori. Mie mi se pare că a pus atunci dea­supra dreptului acestuia un nor pentru a-i înălţa mintea şi pentru a-l convinge că „de sus venea glasul, de pe chivotul legii". Fiindcă norul este simbolul cerului, e ca şi cum Dum­nezeu voia să pună cerul deasupra lui Iov, ca şi cum Şi-ar fi adus tronul Lui aproape de Iov. Asta mi se pare mie că a fost şi „pe munte" când s-a pus deasupra un „nor", ca să aflăm că „de sus venea glasul". Să ascultăm cu atenţie, fiindcă Stă­pânul tuturor este Cel care vorbeşte. Să vedem cum îl în­deamnă pe Iov. Oare o face cu tot atâta vehemenţă ca oa­menii? Nicidecum. Aflăm acum, iubite, cea mai limpede dezlegare la toate acele probleme de mai înainte, pe care le ridica Iov insistent şi a căror soluţie ne-am chinuit să o aflăm. Să vedem ce îi reproşează!

         2.   Cine este acesta care îşi ascunde sfatul de Mine, care îşi re­ţine cuvintele în inimă şi crede că le tăinuieşte de Mine? Vezi ce face? Mie mi se pare, judecând după aceste cuvinte, că altceva intra în mintea lui Iov. Fiindcă Iov avea în minte mai multe lucruri, dar nu îndrăznea să le dea pe faţă, Dumnezeu începe de aici să îl ridice şi arată că poartă de grijă şi proniază în lucrurile omeneşti şi că le ştie limpede pe toate. Astfel încât începe prin acele prime probleme care sunt mai de neiertat. Căci dacă cele pe care a îndrăznit să le spună sunt atât de împovărătoare şi grave cu cât mai mult cele ascunse? De aceea aplică leacul mai întâi celor ascunse. Cine este acesta?, zice. În acelaşi timp, de la început, arată care este distanţa care ne desparte de Dumnezeu. „Cine este cel ce încearcă să se ascundă de Mine, Cel ce cunosc cu exactitate cele ascunse?". Nu cumva fiindcă nu le-ai spus pe acestea [cu voce tare] ele nu sunt cuvinte? Cuvântul s-a născut şi s-a alcătuit, chiar dacă tu îl ascunzi. Vezi cât de blând este, cum încearcă să îndrepte şi să convingă?

3. Încinge-ţi coapsele ca un bărbat: Eu te voi întreba, iar tu să-Mi dai răspuns. Fiindcă Iov era doborât de deznădejde, îl ridică pe el prin cuvintele Sale, astfel încât să ia aminte la cele spuse, şi îşi exprimă cuvântul sub formă de întrebare, ceea ce este modul cel mai convingător. Mai ales arată că El le face pe toate cu înţelepciune şi cu pricepere, că nu era cu putinţă ca Cel ce le-a făcut pe toate cu atâta înţelepciune şi pricepere să-l neglijeze pe om, pentru care a zidit toate, chiar atunci când acela rău pătimeşte, cum era cazul lui Iov. „Ce spui?", zice.

        4.   Unde erai când puneam temelie pământului? Spune-mi dacă poţi pricepe. Cine a pus măsurile lui, dacă ştii? Sau cine a întins frânghia peste el? Pe ce stau înfipte inelele lui? Cine i-a pus pia­tra din capul unghiului ? „Ce spui?", zice. „Cu atâta exactitate am întemeiat pământul pentru tine, şi pe tine, pentru care am făcut pământul, te voi trece cu vederea?" De aceea Dum­nezeu nu vorbeşte atât despre înţelepciunea plăsmuirii,despre creaţie potrivit cu pregătirea ei, ci arată, pornind de la pământ, de la cer, că „dacă lumea se bucură, din pricina ta, de atâta purtare de grijă, cu cât mai mult tu". Unde erai când am pus temeliile pământului? Se adresează aici tuturor acelora care cer socoteală şi explicaţii asupra evenimentelor şi nu în­trezăresc măreţia înţelepciunii Lui. „Cine M-a îndemnat? Cine M-a sfătuit? Cine M-a ajutat?". Nu a spus: când am făcut pământul, ci: când am pus temeliile pământului. Căci însuşi fap­tul de a sta ferm era o mare iscusinţă, neavând temelie, nici fundaţie, nici stâlpi de susţinere. Să cumpăneşti o asemenea greutate şi să o fixezi temeinic, astfel încât în atâta timp să nu se clatine! Cine a pus măsurile lui, zice, dacă ştii? Sau: Cine a întins frânghia peste el? Aflăm că negrăite cu adevărat sunt tainele şi ceea ce spune către Iov este spus nu atât către el, cât către noi. Încinge-ţi ca un bărbat coapsele tale! De fapt şi noi avem nevoie de râvna şi trezirea aceasta. Cine a pus măsu­rile lui? Aşadar, acestea nu au fost fixate simplu, nici la în­tâmplare, nici în deşert, ci Dumnezeu a urmărit un scop potrivit cu anumite limite. Le-a făcut astfel ca cel mai bun arhitect, căci trebuia ca pământul să fie atât de mare, nici mai mare, nici mai mic. Dar de ce nu ne este nouă cu pu­tinţă a vedea, ci numai Făcătorului? A făcut pământul cu atâta exactitate, ca şi cum ar fi întins o frânghie şi mie mi se pare că, dacă i s-ar mai adăuga ceva, ar fi nepotrivit, iar dacă i s-ar lua ceva, ar deveni nefolositor. Căci aşa cum, dacă la pro­porţia mădularelor noastre s-ar mai adăuga ceva, nu numai că s-ar vătăma frumuseţea întregului trup, dar s-ar împiedica și folosul lui, la fel mi se pare mie că, dacă s-ar adauga fie numai si un cot pământului întreg, s-ar distruge în între­gime, cu atâta precizie au fost luate măsurile lui. Şi pământul nu ar putea sta altfel decât cum l-a făcut Dumnezeu. Asta nu înseamnă că Dumnezeu a luat aceste măsuri cu adevărat sau că a întins vreo sfoară, ci vrea să spună că nu este cu pu­tinţă să se ia vreo măsură sau să se întindă vreo sfoară, ci că a fost făcut cu atâta precizie câtă ar fi fost dacă s-ar fi aplicat acestea, sau mai degrabă cu mult mai mare precizie decât atât. În acelaşi timp ni se arată nouă prin aceste ima­gini înţelepciunea Lui, prin imagini cunoscute nouă. Pe ce stau înfipte inelele Lui? Mai întâi spune că pământul este sus­pendat. Ce inele susţin pământul? Iarăşi nu ca şi cum ar exista cu adevărat nişte inele, ci că atât de sigură este soli­ditatea pământului, ca şi cum ar exista nişte inele înfipte sus care l-ar susţine. Fiindcă inelul ţine corpul suspendat în aer şi ceea ce este suspendat în aer nu este fix, de aceea zice înfipte. Cine i-a pus piatra cea din capul unghiului? Căci pă­mântul stă ferm, ca pe nişte temelii, sprijinindu-se în sigu­ranţă pe fundaţia lui, prin voia lui Dumnezeu. „În mâinile Lui sunt toate marginile pământului".

5. Când au fost făcute stelele, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii Mei. De aici se arată limpede că îngerii sunt cele din­tâi făpturi ale acestei lumi. Şi M-au lăudat cu glas mare, adică au fost plini de uimire la vederea lor.

6. Am ferecat marea cu porţi când se zbuciuma şi când ieşea din pântecele maicii sale. Adică: „Atunci când a fost creată, Tu ai împrejmuit-o? Pentru ce?", zice. Când se zbuciuma. Ca să arate
că marea a apărut treptat şi că nu a fost adusă la fiinţă aşa dintr-odată. Trimite ascultătorul la istorisirea lui Moise. Ca şi cum s-ar fi născut, marea mai întâi s-a revărsat, apoi s-a format şi s-a adunat . Dar ca să nu socoteşti că este ceva na­tural ca marea să fie conţinută în ţărmurile ei, Dumnezeu a lăsat mai întâi să se întâmple contrariul, îngăduind ca apa să se reverse pe toată faţa pământului. Acelaşi lucru a făcut şi cu alte elemente. Căci prin rânduiala care avea să fie după aceea, a arătat starea de mai înainte, ca în cazul pământului. Prima alcătuire a elementelor a arătat că pământul, în con­tact cu apele, era noroi; marea a arătat că apa, nefiind con­ţinută, avea să se răspândească peste tot, pretutindeni în lume. Dumnezeu a arătat că şi mai înainte de seminţe îi era cu putinţă să creeze toate şi a arătat acest lucru când şi fără nuntă i-a adus la fiinţă pe cei întâi zidiţi, protopărinţii noştri. Şi a arătat şi că dacă nu ar fi pus rânduială focului, ar fi ars toate. A arătat aceasta când „a plouat foc din cer". Şi pe vremea potopului, fiindcă nimeni nu a fost de faţă la prima punere în rânduială, a făcut o alta. Nu că marea ar avea vreo mamă, nici că ar ieşi din vreun pântece.

7.  Şi i-am pus norul veşmânt. „Nici aceasta să nu o soco­teşti ca pe ceva natural - vaporii care urcă din ape. Şi acest lucru este din porunca Mea", zice.

      8.   În ceaţă am înfăşat-o. Pentru ce spune: am înfăşat-o? Oare aşa cum scutecele sunt folositoare pentru prunc, la fel şi pentru mare? Sau că de la început a fost aşa, fie că marea este astfel reţinută, fie arată faptul minunat că apa este înconjurată de aer şi că este conţinută nu numai de pământ, ci şi de aer,ca nu poată trece dincolo de limitele ei, nici în înălţime, nici în lungime. Dar care este folosul [ceţii]? Mare este înţe­lepciunea aici. Căci nu spune numai aparenţa, ci însuşi cor­pul de apă - care are ceaţă mereu - şi mai ales marea.

9.  I-am pus hotare înconjurând-o cu încuietori şi porţi. Ia­răşi arată că marea stă aşa de sigur ca şi cum ar fi legată. Prin aceasta arată că marea este sigură, iar prin ceea ce ur­mează arată uşurinţa cu care i-a impus limite.

10. I-am zis: Pân-aici vei veni şi nu vei trece şi valurile tale în tine se vor sparge. Atât de sigur o reţine ca prin nişte încu­ietori, cu atâta uşurinţă îi pune limite, ca şi cum i-ar porunci. I-am zis şi nu a răspuns împotrivă, fiindcă aceasta se în­tâmplă nu numai când nu este silită de vreo constrângere, ci şi când este agitată cu putere şi cu violenţă. De aceea nu a lăsat-o să fie liniştită, nici blândă, ca să propovăduiască puterea lui Dumnezeu, firea luptând mereu împotriva po­runcii, dar porunca fiind pururi biruitoare. Dacă apa ar fi fost blândă, mulţi ar fi socotit buna ei rânduială ca aparţi­nând firii apei. Dar acum, când este tulburată, agitată fiind dinlăuntrul ei, şi neputând să depăşească limitele, prin tul­burarea ei, propovăduieşte puterea lui Dumnezeu. Şi valu­rile tale în tine se vor sparge.

        11. Iarăşi, pornind de aici, îl trage pe Iov spre cer, după ce mai întâi a vorbit despre lucrurile de pe pământ. Oare în vremea ta am rânduit lumina zorilor? Căci este şi o lumină de noapte, lumina lunii. Luceafărul de dimineaţă a văzut locul lui, cel dintâi dintre stele.              
Vezi şi acolo buna rânduială. Din exemplul apelor ai învăţat că şi în cer lucrurile nu sunt rânduite prin puterea naturii, ci prin pronia lui Dumnezeu. Căci dacă în firea apei, atât de dezordonate, atât de mare este buna rânduială, atâta regularitate, când vei vedea aceasta şi în cer, adu-ţi aminte de Cel care este pricina fenomenelor.

12.  Ca să cuprindă marginile pământului. Adică pentru a înconjura. Ce înseamnă ca să cuprindă? Că, oriunde ar fi, trimite lumina de acolo în toată lumea şi celor de la margi­nile pământului, astfel încât nu este nimic de mirare pentru soare, de vreme ce acelaşi lucru se întâmplă şi cu stelele. Şi care este câştigul?

13.  Şi îi scutură pe nelegiuiţi de pe el. Vorbeşte despre tâl­hari, despre prădătorii de morminte şi despre toţi ceilalţi care profită de noapte pentru a-şi ascunde propria răutate. Şi apoi ceea ce e mai mare decât toate:

14.  Sau tu, luând ţărână, ai plăsmuit o fiinţă vie şi, făcând-o cuvântătoare, ai pus-o pe pământ. Ceea ce arată limpede că celelalte făpturi nu au aceasta. Căci după ce i-a dat un su­flet, Dumnezeu nu i-ar fi dat omului un asemenea glas ritmat şi armonios. Vezi că nu mărturiseşte aceasta nici astrelor, nici altor făpturi? Apoi zice:

15.  Ai îndepărtat tu de la nelegiuiţi lumina şi ai zdrobit tu braţul celor mândri? Ajuns-ai tu la izvorul mării? Iarăşi mută cuvântul la mare, nu ca şi cum marea ar avea vreun izvor, ci fiindcă nu seacă niciodată de parcă ar avea izvor.

16 Apoi vorbeşte despre nesfârşirea ei. Ai umblat tu pe cărările adâncului ? Nu spun numai că tu nu poţi face nimic din ceea ce Eu am făcut, ci că nici nu ştii cum le-am făcut şi nici nu poţi să ştii aceasta, nici să le cercetezi pe ele cu amă­nunţime. De aceea îl învaţă pe Iov distanţa care îl separă de El.
17. Ţi se deschid ţie, cu frică, porţile morţii? Acestea sunt cele nevăzute. Şi pe acelea le arată de la cele văzute. Adică: „Eu am putere asupra vieţii şi asupra morţii. Locaşul morților este o închisoare care este a Mea".

18. Paznicii iadului, văzându-te, se îngrozesc? Ştii tu lărgi­mea de sub cer? Vesteşte-mi câtă este? În ce loc îşi are sălaş lumina? Şi care este locul întunericului? Oare Mă vei putea duce în ho­tarele lor şi dacă tu ştii cărările lor, atunci ştiu că atunci te-ai născut şi că numărul anilor tăi este mare. „Vesteşte-Mi Mie", zice, „de unde vin lumina şi întunericul. Dar pentru ce vor­besc despre elemente? Spune pe cele privitoare la tine însuţi. Când te-ai născut? Sigur că ştia asta, pentru că a aflat-o de la alţii. Dar care îţi este durata vieţii? Nici măcar pe cele pri­vitoare la tine însuţi nu le ştii".

19. Ai ajuns până la vistieriile zăpezii, ai văzut vistieriile mării ? Nu fiindcă ar exista cu adevărat nişte vistierii, ci arată că aceste elemente sunt gata pregătite la îndemâna Lui, ca şi când le-ar scoate dintr-o vistierie oricând vrea aceasta.
20. Le-ai pus tu deoparte pentru ceasul vrăjmaşilor tăi şi pen­tru zi de război şi de lupta ? Vezi că asta vrea să arate prin ele oportunitatea lor, ca unele care au loc la vremea potrivită şi nu la întâmplare.


21. Apoi vorbeşte şi despre toate celelalte, mă refer la ploaie şi la grindină şi, opusul lor, vântul de miazăzi.De unde purcede îngheţul sau se împrăştie vântul de miazăzi la cele de sub cer, cine a pregătit ploii torenţiale curs, o cale pentru uragan, ca să plouă pe pământul pe care nu se află om, în pustie unde nu se află nimeni, ca să sature loc pustiu şi nelocuit şi să-l facă să răsară iarba ? Vezi că Dumnezeu este puternic nu numai într-o parte, ci în toate?

22.  Cine este părintele ploii? Cine a născut stropii de rouă, din pântecele cui iese gheaţa ? Nu fiindcă ar ieşi din pântecele Lui, să nu fie! Dar ce are a face aici naşterea şi pântecele? Ca şi atunci când zice despre mare: „Când maica sa îi dădea naştere", nu spunea că marea are vreo maică, aşa şi aici. Nu fiindcă marea ar ieşi din vreun pântece, ci voia să arate prin asta plăsmuirea ei şi pricina care a produs-o, la fel şi aici. Pentru ce atunci se foloseşte aici neîncetat de numele de naştere? Mie mi se pare că vrea să semnifice prin aceasta cauza primă şi unică şi faptul că făpturile au fost plăsmuite mai înainte de a fi fost desăvârşite, astfel încât chiar dacă spune acestea despre Fiul, ele se raportează la El cu priso­sinţă. Căci acolo unde este Fiul este şi expresia am născut, sau Fiul Unul născut şi altele asemenea. Dar aici nu este nimic din acestea.

       23. Faţa nelegiuiţilor cine a topit-o ? Vezi cum amestecă aici creaţia? Ce folos am eu din înţelepciunea privitoare la creaţie? Arată pronia Lui întinsă pretutindeni şi cum a înte­meiat lucruri pe care cugetul nu poate să le descopere.

24. Ai priceput tu legătura Pleiadelor? Ştii tu? Adică ce necesitate, ce legătură face ca acele astre să se adune împreună?

25. Ai deschis tu îngrădirea Orionului-„Faţa nelegiuiţilor cine a topit-o?"? Ca să poată acesta să treacă. Apoi zice:

26. Vei trimite fulgerele şi ele se vor duce. Îţi vor spune ţie „ce este?"- „Faţa adâncului cine a întărit-o"?. Până aici Dumnezeu vorbeşte despre lucrurile din cer, cele prin care pedepseşte şi cele prin care ne face bine. Vezi că şi fulgerele răspund? Nu fiindcă fulgerele pot vorbi şi spun: „Ce este?", ci că toate, ca nişte fiinţe însufle­ţite, astfel ascultă de Dumnezeu. Şi când vrea să înfăţişeze diversitatea plăsmuirii lor, vorbeşte despre naştere şi despre pântece. Dar când vrea să vorbească despre dispoziţia lor către El şi despre desăvârşirea lor, le înfăţişează ca pe unele ce îl ascultă pe El şi ca pe unele pe care le cheamă. Dar pen­tru ce nu se înfăţişează Dumnezeu pe Sine ca pe un artizan, ci mai degrabă ca un tată? Pentru că arta firii este cu mult superioară artei meşteşugăreşti, fiindcă este dumnezeiască.

27. Cine a dat femeii înţelepciunea ţesutului şi ştiinţa de a broda? Vezi dar şi folosul. La cele mari amestecă pe cele mai mici. Căci nu este o înţelepciune dobândită, fiind atât de deosebită. Căci nu mic este folosul ei. Lucrările acestei arte ar fi ele atât de deosebite, dacă nu ar fi un dar de la Dumnezeu? Şi vezi care sex l-a dobândit!

28.  Cine este Cel ce numără norii plini de înţelepciuni şi cerul l-a plecat spre pământ? Vezi că cerul se uneşte cu pă­mântul? Căci aceasta înseamnă l-a plecat.

29.  S-a revărsat pulberea ca ţărâna. Face aluzie la subţi­rimea cerului care la Isaia se spune că va trece „ca un fum".

30.  L-ai lipit tu ca pe un cub de pietre? Zicând că emi­sfera cerului e ca un cub, a înfăţişat tăria lui, stabilitatea lui şi forma lui. Sau a vrut să arate că, de sus, bolta cerului nu este astfel, ci patrulateră.

31.  Vei vâna tu pentru lei mâncare, vei sătura tu sufletele balaurilor ? Pentru ce spune aceasta? „Fiindcă dacă Eu am atâta grijă de lucrurile nefolositoare - de cele care nu vă slu­jesc nici unui folos - oare nu cu atât mai mult voi avea grijă de voi? Căci ce folos are leul pentru om?" Înfăţişează aici cele pe care le-a pus în firea animalelor pentru a le hrăni.

32. Căci sunt plini de frică în culcuşurile lor. Deşi nu se adună în turme, nici nu pasc, ci caută mereu ascunzişuri şi adăposturi, nu mor totuşi de foame. Stau în păduri la pândă.

33.  Cine a gătit corbului mâncare, căci puii lui au strigat către Domnul, rătăcind, căutând hrană. Se spune, în sfârşit, că acest neam de pasari nu îsi hrăneşte puii, ci aceştia, de la ei în­şişi, fiind mari, işi procură hrana. „Dar pe puii lor cine îi hrăneşte?", zice. Nu este aici ceea ce zice cuvântul lui Dum­nezeu şi Evanghelia: „Păsările cerului nu seamănă, nici nu seceră şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte". Vezi cum cu­vântul lui Dumnezeu urmează pe cele mai nefolositoare şi mai necurate dintre necuvântătoare, vrând să arate din bel­şug pronia lui Dumnezeu revărsată peste făpturi, fiindcă şi în Evanghelii tot despre pronie este cuvântul. „Priviţi la păsările cerului", zice. Şi iarăşi „Priviţi la iarba câmpului care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă; oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" Mie mi se pare că Iov gândea în sinea lui că lucrurile se petrec aşa pur şi simplu şi la voia întâmplării şi că nu este mare grija lui Dumnezeu. Pentru a răspunde la acest gând şi-a alcătuit Dumnezeu discursul, zicând că are grijă de întreaga lume şi că proniază toate. De aceea vorbeşte despre făpturile Lui şi despre îmbrăcămintea lor.

Capitolul XXXIX

1.  Păzit-ai tu chinurile naşterii la căprioare ? Bine a zis pa- zit-ai, fiindcă acest animal este pururea pe fugă, în frică şi în spaimă, sărind şi săltând, cum de nu avortează şi cum naşterea vine la vreme deplină?

2.  Ai numărat lunile lor până la fătare? De chinurile de la naştere le-ai dezlegat? Le-ai hrănit tu puii lor fără teamă? Spe- rios este acest animal, cum atunci puii lor, deşi nu au sigu­ranţă la picioare, sunt fără frică? Cine veghează asupra lor? Vezi că de la fire nu sunt abandonaţi. Nici leul, cu toată pu­terea lui, nu o poate stăpâni, nici căprioara nu se lasă prinsă. Cu toate acestea, animalul acesta este sperios.

3.  Apoi după acestea spune: Cine este Cel ce a lăsat liber măgarul sălbatic? Cine a hotărât astfel? Cine a pus legile na­turii? Căci legile sunt permanente, ele nu se strică. Acest ani­mal este puternic şi neîmblânzit. Chiar dacă de mii de ori te vei strădui, nu îl vei avea sub mâna ta. „Dacă Domnul Savaot a hotărât, cine îl va putea împiedica?". Vezi că pe toate le proniază şi, dacă El vrea, toate se supun şi ne ascultă, iar dacă El nu vrea ca ele să ne asculte, chiar dacă ne-am stră­dui cu mii de meşteşuguri, nu vom folosi nimic, nu vom obţine nimic în plus. Pentru ce atunci, chiar dacă vrem, nimic nu dobândim? Pentru ca atunci când vei vedea un animal mai domesticit să admiri docilitatea lui deprinsă.
Dumnezeu a lăsat multe în afara puterii noastre, pentru ca, in cele ce suni supuse nouă, să nu admiri propria ta înţelep­ciune, nici să socoteşti că ascultarea lor vine din meşteşugul tău. Apoi mută cuvântul la animalele mai folositoare omului, amintind de docilitatea calului, şi vorbeşte multe despre acest animal, cât de mândru este, cât de neastâmpărat, despre ca­pacitatea lui de luptă, cum îl poate izbăvi pe om de primejdie. Vezi că fiecare dintre aceste două animale este mândru, şi calul, şi măgarul, dar unul este supus, celălalt nu.

4.   Apoi vorbeşte despre disciplina calului. Aude glasul trâmbiţei şi recunoaşte semnalul luptei: Dar la sunetul trâm­biţei va spune: înainte! De departe adulmecă lupta.

5.   Apoi vorbeşte despre şoim, despre vultur şi despre acvilă. Oare din ştiinţa ta s-a oprit şoimul, desfăcându-şi aripile, nemişcat, căutând spre miazăzi? La porunca ta se înalţă acvila, şi vulturul, aşezăndu-se peste pui, îşi face sălaş pe piscul stâncii şi în ascuns? De acolo îşi caută hrană, de departe ochii lui pri­vesc, iar puii lui îşi moaie ciocul în sânge, unde sunt stârvuri, acolo şi ei se află îndată. Cum se opreşte şoimul, rămânând sus­pendat în aer? Cum îl hrăneşte Dumnezeu? Vezi cum prin puţine exemple spune multe lucruri? Pentru care pricină nu aminteşte despre bou, nici despre oi, de nici una dintre acestea? Ci vorbeşte numai despre cele ce nu sunt de nici un folos şi care par să existe fără rost. Ca să arate că dacă este atâta înţelepciune şi pronie întru acelea şi dacă pronia Lui se manifestă cu atât mai mult în cele ce par să nu folosească la nimic, dacă în animalele carnivore este oarecare înţelep­ciune raţională care vine din instinctul firii, care este în fie­care, şi presimţirea luptei la cal, şi adulmecarea stârvurilor la vulturi, şi iarăşi faptul că vulturul se menţine în văzduh, [cu cât mai mare este pronia privitoare la noi!].
Capitolul XL 

1.  Luând cuvântul, Iov zice Domnului: Pentru ce mă mai judec încă, certat şi mustrat fiind de Dumnezeu, auzind acestea eu care sunt nimic. Ce răspuns să dau la acestea? Voi pune mâna peste gura mea. Am vorbit o dată, a doua oară nu voi mai adăuga. Pentru ce, zice, mă mai judec încă? De la bun început cedează întâietatea. „Sunt biruit", zice. „La Tine este dreptatea. Pen­tru ce continui judecata mai departe?" Ce se poate răspunde la acestea?


2.  Dar încă răspunzând Domnul, a zis lui Iov din nor: Nu, ci încinge-ţi coapsele ca un bărbat: Eu te voi întreba, iar tu răspun- de-Mi! Vezi, cei care au îndrăznire prin îndreptăţirile lor abundente nu îi lasă pe adversarii lor să scape nici cu fuga, astfel încât victoria lor să fie covârşitoare. Apoi Dumnezeu se apără împotriva lui Iov. „Că Mă îngrijesc de om este lim­pede din aceste exemple şi [e limpede] pentru ce am adus asupra ta această încercare".

3.  Nu depărta judecata Mea, nici nu socoti că M-am purtat cu tine astfel pentru alt motiv decât ca tu să te arăţi drept. Fie vorbeşte de purtarea Lui prezentă: „Nu ca să te condamn spun acestea, ci ca să te arăt drept". Fie vorbeşte despre în­cercările de mai înainte, numind „purtare" îngăduinţa Lui: „Nu socoti că Eu am rânduit să fie astfel pentru alt motiv". Nu a zis „ca să fii drept", ci ca să te arăţi drept, cum şi erai de fapt, ca înveți și pe alţii. Sau vorbeşte despre purtarea prezentă. „De aceea am spus acestea, pentru ca prin aceste cuvinte, tu să te arăţi drept, iar nu ca să te condamn." Apoi iarăşi îşi măsoară puterea cu el şi îi arată ura Lui faţă de cei răi, spunând: „Sunt puternic şi acţionez şi Mă folosesc de puterea Mea împotriva celor răi".

4.  Sau braţul tău este ca braţul Domnului, glasul tău tună ca al Lui ? „Nu cumva tună glasul tău precum glasul Meu?" Pe tot îngâmfatul smereşte-l, pe cel mândru stinge-l. Tunetul nu este pentru a impresiona şi celelalte, ci pentru cunoştinţa de Dumnezeu. Vezi prin câte argumente îl convinge de micimea firii lui şi nu spune că tu eşti smerit, afirmând: „Eu sunt mare şi tu nu poţi face ceea ce pot Eu".

5.  Apoi zice: Sau fiarele sălbatice, lângă tine, pasc iarbă ca şi boii ? Ceea ce este minunat aici e ca fiara sălbatică nu este mâncătoare de carne. Apoi vorbeşte despre două specii de animale sălbatice, una care trăieşte pe pământ, alta în apă sau în mare. Şi nu ignorăm faptul că mulţi socotesc că de­spre diavolul sunt spuse acestea, înţelegând textul prin anagogie. Dar trebuie mai întâi să ne îngrijim de sensul literal, istoric, şi apoi, dacă este de folos ascultătorului, să nu trecem cu vederea nici sensul anagogic. „Toate spre zidire să se facă"".

      6.  Apoi spune: Ajungând pe muntele abrupt, a adus veselie dobitoacelor din Tartar. Adică, fiarele sălbatice au ridicat capul, când acest animal s-a retras spre înălţimi. De aceea le-a făcut aşa de mari pe aceste două fiare, ca să înveţi că poate să facă multe asemenea cu acestea. Dar nu face. Pentru că le-a făcut pe toate numai spre folosul tău. Vezi cum aceşti animale păzesc propriile legi. Căci partea de mare care nu este navigabilă, pe aceea o cutreieră. Care este folosul lor, poate ar zice cineva? Mai degrabă nu cunoaştem negrăitul folos al acestor animale, dar dacă e să spunem ceva, vom spune că ne conduc pe noi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa cum şi la stele, unele sunt mai multe la un loc, altele mai puţine, unele mai mari, altele mai mici, aşa şi la fiare. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut decât fiare mari, ai fi zis că nu putea să facă mici, iar dacă ar fi făcut numai mici, ai fi spus dimpotrivă, că nu putea face mari. Iarăşi dacă le-ar fi făcut pe toate blânde, domestice, ai fi zis că nu poate face săl­batice. Este multă diversitate în făpturi, în cele neînsufle­ţite, ca şi în cele înzestrate cu simţire, în cele raţionale şi în cele fără raţiune. Dar ce rost are creaţia unor făpturi pe care noi nu le cunoaştem, cum nu cunoaştem aceşti monştri? Dar cei care plutesc pe mare ştiu şi o vestesc şi celor care nu ştiu. Cei care s-au aventurat în locuri pustii nu ignoră acestea.

7.  Apoi zice: Oare se hrănesc cu el neamurile şi îl împart se­minţiile fenicienilor? Adică: „Atât de mare este mărimea tru­pului, încât poate ajunge unui întreg popor". Căci nu spune acestea ca şi cum faptul are să se întâmple într-adevăr, iar de fenicieni a pomenit din pricina comerţului.

       8.Îţi vei pune oare mâinile peste el, fără să-ţi aminteşti de războiul care este în trupul lui şi să nu mai fie! Război aici nu­meşte tulburarea, sălbăticia animalului manifestată după ce a fost atins. Cum aşa? Aşa este firea monstrului: sălba­tică, puternică, imposibil de înfricoşat.



* Capitolul XLI *
1.  Apoi după acestea zice: Luând cuvântul, Iov a zis Dom­nului: Ştiu că Tu poţi toate şi că Ţie nimic nu îţi este cu nepu­tinţă. Cine este cel ce îşi ascunde sfatul lui de Tine? Şi cine, reţinându-şi cuvintele, crede că se ascunde de Tine?

2.  Apoi zice: Până acum cu auzul urechii am auzit despre Tine, dar acum Te-am văzut cu ochii mei. Nu fiindcă a văzut cu ochii într-adevăr, ci fiindcă a înţeles mai limpede încă.

3.   De aceea mă dispreţuiesc şi mă topesc. Mă socotesc praf şi cenuşa. Aceasta este ceea ce îi spunea Dumnezeu: „Crezi că M-am purtat cu tine astfel pentru alt motiv decât ca tu să te arăţi drept?", „pentru ca să spui astfel de cuvinte, iar nu ca să te osândesc". Căci este o apărare pentru toate cele dina­inte. Nici nu spune acestea după ce a fost slobozit din necaz, ci aflându-se încă în chinuri, Iov şi-a cântat lauda. „Nu voi mai adăuga nimic în favoarea mea", zice. „Voi cere iertare pentru cele de mai înainte. Şi de acestea eu sunt nevrednic." Ce face atunci Dumnezeu? Când Iov s-a osândit pe sine, atunci Dumnezeu i-a făcut dreptate. Şi ce spune? A spus prietenilor lui că trebuie să se dezlege de păcatul lor şi îl numeşte neîncetat pe Iov robul său.

4.   Şi a fost că după ce a vorbit Domnul cuvintele acestea către Iov, a zis Domnul lui Elifaz Temanitul: ai păcătuit tu şi cei doi prieteni ai tăi. Nu aţi grăit înaintea Mea nimic adevărat, precum
robul Meu Iov. Neîncetat îl numeşte pe el robul Lui, arătând că toate cele de mai înainte sunt şterse, încât Iov a spus ade­vărul, când a vorbit despre faptele lui bune, dar voi, osândindu-l pe el, nu aţi grăit adevărul.

5.  Şi acum, zice, luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi mergeţi la robul meu Iov şi el va aduce jertfă pentru voi. Nu ar fi poruncit aceasta dacă era Legea, ci Iov însuşi devine preot când aceia au adus jertfele. Mai înainte adusese jertfe pentru copiii lui, acum aduce jertfe pentru prietenii lui. Vezi cum îl arată că nu ţine minte răul. Dumnezeu îi face pe prietenii lui Iov să fie martori ai virtuţii bărbatului şi arată mărimea păcatului lor prin mărimea jertfei cerute. Căci nu ar fi avut nevoie de atâtea victime, dacă nu ar fi fost mari păcatele care trebuiau să fie dezlegate.

6.   Şi arată totodată că nici jertfa nu era de ajuns. Căci dacă nu era el, nu v-aş fi tămăduit de păcatul vostru. Prin aceasta, arată că i-a dezlegat şi pe ei. V-aş fi nimicit pe voi, de nu era el. Căci nu aţi spus nimic adevărat împotriva robului meu Iov. Vezi că, deşi au vorbit cu râvnă, au fost mustraţi totuşi că nu au spus nimic adevărat, sau mai degrabă că nu au vorbit cu râvna cea după Dumnezeu. Căci atunci ar fi fost iertaţi. Aşa încât pe bună dreptate Iov îi învinuieşte. Din aceasta aflăm că cel ce condamnă pe cei drepţi nu mic păcat are de plătit.

7.  Au auzit, zice, toţi fraţii şi surorile lui toate cele întâmplate lui şi au venit la el şi toţi câţi îl ştiau pe el mai înainte de aceasta, mâncând şi bând la el, l-au mângâiat şi se mirau de toate relele pe care le-a adus asupra lui Domnul şi fiecare i-a dăruit câte o mieluşea şi o bucată de aur de patru drahme neînsemnată. Dovadă şi semn de schimbare. Pe cel cinstit de Dumnezeu, ca de un împărat,
oamenii au obiceiul să îl cinstească şi ei. Şi toate ale lui s-au schimbat şi toate ale sale îndoite le-a avut.

8.  I s-au născut lui şapte fii şi trei fiice. Apoi şi numele lor le a pus după cele întâmplate: Pe una a numit-o Ziua, pe alta Casia şi pe cealaltă Cornul Amalteei.

       9.Apoi textul vorbeşte şi despre regi şi spune şi că Iov „era al cincilea după Avraam". Iudeii se aflau încă în Egipt. Urmau să se întoarcă, aşa încât, dacă voiau, puteau afla în povestea lui Iov destul jar pentru a-şi aprinde evlavia. Şi nu pare să o fi ignorat. Dacă şi astăzi s-au păstrat rămăşiţele acelei istorisiri, cu cât mai mult s-au arătat atunci, evenimen­tele fiind recente, şi toţi în Arabia cunoşteau mărimea celor întâmplate. Acestea şi noi le-am istorisit pe scurt. Dar este cu putinţă celui ce voieşte să se aplece cu atenţie asupra texte­lor şi să găsească mai mult decât am spus noi aici. „Dă sfat celui înţelept şi el se va face şi mai înţelept." Aşadar, fie­care dintre cititori, văzând pe acest atlet viteaz drept model ca într-o icoană, să îi imite bărbăţia, să îi râvnească răbda­rea, pentru ca, umblând pe această cale şi înfruntând cu vi­tejie toate meşteşugirile diavolului, să poată dobândi toate făgăduinţele bunătăţilor făcute de Dumnezeu pentru toţi cei ce-L iubesc pe El. Cu harul şi cu iubirea de oameni ale Dom­nului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava, puterea, cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.* * *