luni, 29 decembrie 2014

Psalmul 9 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit, pentru cele ascunse ale fiului lui.

Ce înseamnă întru sfârşit am spus la suprascrierea Psalmului 4. Însă se înţelege şi într-alt chip: că sfârşitul petrecerii în trup a Fiului lui Dumnezeu este moartea prin Cruce, precum zice dumnezeiescul Chiril, căci aici numeşte moartea Fiului ascunsă, precum arată evreiescul izvod, că aceasta a fost taina cea din veac ascunsă şi necunoscută îngerilor; că şi Pavel zice că taina aceasta a fost ascunsă din veac de către stăpânitorii veacului acestuia: ...căci dacă ar fi cunoscut-o [cu adevărat] , n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Cor. 2: 8)[I].
Deci psalmul acesta priveşte la moartea Stăpânului, prin a Cărui moarte s-au stricat puterile vrăjmaşului. Psalmul este lung, fiind o însuşire a înţelepciunii Duhului Sfânt, deoarece pe nici unul din psalmi nu i-a făcut mici sau scurţi, nici mari sau lungi, ci a împestriţat Cartea psalmilor şi cu unii, şi cu alţii: cu psalmii cei mari deşteaptă nesârguinţa cititorilor leneşi, iar cu cei mici odihneşte pe cititorii obosiţi, după Hrisostom. Însă David face acest psalm ca din partea sa, pentru că el de la acestea se folosea, şi de aici i se facea bine; sau din partea oamenilor cărora li se face bine şi care se slobozesc de tirania diavolului.

Se cuvine însă să avem următoarea cunoştinţă, deoarece alte ziceri ale Sfintei Scripturi se tâlcuiesc numai după povestire [istorie] şi după slovă [literal], precum ne arată pilda aceasta: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Fac. 1: 1). Iar altele se tâlcuiesc numai anagogic*, precum zice undeva Solomon: Izvorul apei tale să fie al tău (Pilde 5: 18). Pentru că de nu s-ar fi tâlcuit zicerea aceasta cu anagogie, multă neomenie s-ar fi dovedit din partea poruncii lui Solomon, adică nimeni să nu dea apă la cineva; deci este vădit că aici cuvântul şi sensul său se referă la femeia legiuită [măritată], care după fire este un izvor dulce pentru bărbatul său, iar deosebi, se referă la neamestecarea ei cu alţi bărbaţi. Avem şi alte ziceri care se tălmăcesc fie după istorie, fie după anagogie, precum se tâlcuiesc cele despre şarpele de aramă pe care l-a înălţat Moise: aceasta s-a făcut şi după istorie, iar după anagogie se înţelege pentru Hristos. Drept aceea, multe ziceri se află în aceşti psalmi ai lui David care se tâlcuiesc în ambele chipuri, uneori istoric, iar alteori şi anagogic, deci nu numai după un singur chip.

1. Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,
După Hrisostom, mărturisirea are două însemnătăţi, căci arată atât mărturisirea păcatelor, cât şi mulţumirea pentru facerile de bine ce le-a luat cineva, precum se arată în acest psalm. Deci, zice David: „Mulţumesc Ţie, Doamne, nu doar cu gura, ci cu toată inima mea, pentru facerile de bine ce le-am luat de la Tine, [dar] şi pentru cele ce le voi lua”[1] [2].

Facerile de bine de aici, pe care le-a făcut Dumnezeu lui - biruinţele asupra vrăjmaşilor săi, atât asupra celor văzuţi, cât şi asupra celor nevăzuţi - le numeşte David minuni.
Întru Tine, Doamne, mă voi veseli, zice, fiindcă din ispită şi din cercare am cunoscut ajutorul şi puterea Ta, precum tot acelaşi [David] zice undeva: Mi-am adus aminte de Dumnezeu şi m-am veselit (Ps. 76: 4). Că singur Dumnezeu este veselia şi mângâierea sufletului, pentru că numai Dumnezeu poate mântui pe cei ce năzuiesc la Dânsul, iar bucuria este întindere şi creştere a veseliei, care face inima să salte de bucuria cea mare3.
Cei care au iubire către o persoană obişnuiesc a face oarecari cântări, pe care cântându-le, îşi mângâie cu ele dorul pe care-l au faţă de acea persoană iubită, precum zice Hrisostom. După pilda acestora, zice şi David aici către Dumnezeu prin voi cânta numele Tău, preaînalte, înfaţişându-şi iubirea cea cuvântătoare pe care o avea către Dumnezeu. Însă aceasta - voi cânta - arată şi o cântare dulce şi potrivită, şi voi cânta, a zis nu firii[*] [†], ci fiinţei * Tale - pentru că firea nu poate fi pricepută de minte - numelui Tău, acestuia împletindu-i cuviincioasă laudă.


Cu aceste cuvinte, David începe a enumera osebitele feluri de faceri de bine ale lui Dumnezeu despre care a zis mai sus: [anume] că se va mărturisi, adică va mulţumi lui Dumnezeu, pentru că tiranul diavol, pe care aici Proorocul îl numeşte vrăjmaş, a îndrăznit asupra Mântuitorului Hristos şi s-a lupta cu El ca şi cu un om gol, iar după ce Domnul i-a zis: înapoia mea, Satano! (Lc. 4: 8), a simţit puterea nebiruită a lui Hristos şi s-a depărtat ruşinat, apoi, după ce acela s-a biruit şi s-a întors înapoi, toţi dracii care se supun lui au slăbit şi au pierit, lepădând tirania pe care o aveau mai înainte asupra oamenilor, căci, deoarece Hristos a rămas fără de păcat până în sfârşit, de aici l-a biruit şi pe diavol, iar pe noi ne-a îmbrăcat cu arme de mântuire, adică cu Sfântul Botez, cu cugetarea dumnezeieştilor cuvinte şi cu păzirea de viaţă făcătoarelor porunci[1]. Drept aceea, fiindcă Domnul ne-a arătat prin vieţuirea sa cea fără de păcat calea care duce la ceruri, pentru aceasta demonii au rămas cu desăvârşire nelucrători [neputincioşi], nemaiavând nici o putere asupra noastră, fără numai dacă ne vom lenevi noi, şi de voie îi vom trage împotriva noastră, defăimând poruncile lui Dumnezeu.* Pentru aceasta şi David, cunoscând mai dinainte această putere ce urma să fie dăruită de Hristos oamenilor, se roagă prin credinţa cea întru Hristos să se întoarcă, adică să se biruiască diavolul, vrăjmaşul lui, iar când acesta se va birui, atunci şi ceilalţi draci vor pieri de la faţă, adică de frica lui Dumnezeu, căci vrăjmaşilor celor biruiţi le este înfricoşătoare faţa biruitorilor şi a Arhistrategilor [Arhanghelilor], care se văd de departe.
„M-ai judecat, zice, pe mine, cel ce am crezut întru Tine, Doamne, care mai înainte eram tiranizat de diavol şi de necunoştinţa Ta, a adevăratului Dumnezeu, şi pentru că vicleanul cu pizmă a robit făptura Ta, m-ai îndreptat şi m-ai slobozit din mâinile lui, din rătăcire şi din necunoştinţă”, că îndreptare a numit dreptatea.


Acest cuvânt îl zice David pentru înălţarea Domnului, pentru că, după ce a săvârşit Domnul iconomia întrupării Sale, S-a suit şi a şezut în scaunul de judecată, adică în stăpânirea Dumnezeirii, pe care scaun nelăsându-l, a venit la noi negrăit; iar după ce Hristos S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, fiindcă luase toată stăpânirea în cer şi pe pământ, a ajutat făptura Sa, pentru care sufletul Său Şi l-a dat. Cuvintele acestea, însă, trebuie înţelese cu dumnezeiască cuviinţă, căci prin şederea lui Dumnezeu-Cuvântul în scaun se înţelege stăpânirea Lui judecătorească, pe care şi mai înainte având-o ca Dumnezeu, o ţinea ascunsă până la săvârşirea întregii iconomii. „Te-ai făcut, zice, Tu, o Doamne, pentru stăpânirea judecătorească, şi Tu - singurul adevărat judecător, fiindcă eşti Dumnezeu, şi nu eşti împiedicat de nici o necunoştinţă sau de vreo aşezare[*] [†] întru a judeca drept - ai luat însă chip de judecător, fiind şi om5.
„Înfruntând, zice, pe păgâni din pricina răutăţii lor, îndată a fugit de la dânşii Satana, nesuferind adevărul, deoarece dumnezeieştii Apostoli uneori prihăneau mai cu amar neamurile, precum scria Pavel: O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului? (Gal. 3: 1). De unde păgânii, simţind certări amare ca acestea, lăsau slujirea idolească, iar pierind aceasta, pierea şi diavolul, apărătorul ei, împreună cu ea; atât de mult a putut certarea.
Din pricină că prin demoni s-a răpit cinstea [dată oamenilor] de Dumnezeu, pentru aceasta şi oamenii care se făcuseră robi demonilor le-au pus acestora nume, precum a făcut bârfitoarea Teogonie (le pomeneşte Hesiod în „Naşterea zeilor”)*,şi, ca să nu pomenesc pe toţi, îi zic doar pe Zeus, Ares, Appolon, Ermil, Artemis şi Afrodita. Dar toate aceste spurcate nume, în urmă [la sfârşitul veacurilor], o dată cu propovăduirea Evangheliei, s-au stins nu numai în tot veacul acesta de acum, ci cu mult mai vârtos în cel viitor, căci pe cel viitor îl înţelegem veac al veacului, care este „domn” al veacurilor*, pentru că este pururea şi totdeauna. Scriptura are obiceiul de a arăta numirile cele cinstite printr-o formă de cuvânt ca acela, adică în toţi vecii*, căci aşa numeşte: Sfânta Sfintelor, Cântarea cântărilor, Sâmbăta sâmbetelor şi alte asemenea. Sau aceasta: în veacul veacului, [expresie] care arată întinderea şi creşterea, în loc de a zice „totdeauna”. Căci după ce s-au stins numirile demonilor, cu totul s-au stins şi spurcatele lucrări ce se aduceau demonilor.

6. Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile întru sfârşit, şi cetăţi ai sfărâmat;
După dumnezeiescul Chiril, prin săbii ale diavolului trebuie să înţelegem patimile de necinste prin care mai-nainte sufletul se rănea şi se omora după fapta bună, şi aşa, mort şi omorât fiind, se afla îngropat înlăuntrul trupului, ca într-un mormânt. Aceste patimi au fost pierdute [nimicite] cu desăvârşire (că aceasta înseamnă zicerea întru sfârşit, după dumnezeiescul Chiril) după [o dată cu] venirea în trup a lui Hristos de către cei ce curat cred în Hristos şi păzesc poruncile Lui; [mai mult] s-au risipit şi osebitele cetăţi, risipindu-se şi păgânătatea care se afla într-însele, iar în locul acestora s-a zidit buna-cinstire* de Dumnezeu; ori prin cetăţi trebuie să înţelegem sufletele oamenilor, în care locuiau şi se odihneau demonii, însă nu este nepotrivit să zicem că cetăţi ale demonilor erau şi spurcatele lor capişti. Iar după Hrisostom, săbii ale diavolului sunt meşteşugirile* şi voile lui[1] [2] [3] [4] [5] [6].

„A pierit, zice, pomenirea diavolului din lume, deoarece nimeni nu-i aduce jertfe ca mai înainte, nici nu-l mai cheamă nimeni.” Iar cu sunet înseamnă „cu mare glas”, pentru că, tare răcnind dracii, fugeau din oameni, din cetăţi şi din capiştile lor; sau, cu sunet, înseamnă şi că a pierit diavolul cu mândria sa, sau a pierit cu strigarea cântărilor pe care le cântau elinii în capiştile lor. Însă Proorocul David îl prihăneşte pe diavol la numărul singular, socotindu-1 necredincios şi vrăjmaş, deoarece el este începătorul demonilor celor răi, şi îl ocărăşte pe el mai mult cu numiri de acest fel, fiindcă s-a făcut pricinuitor de apostazie celorlalţi draci şi [deci], prin diavol, cu atât mai mult îi prihăneşte pe ceilalţi demoni, care îi urmează acestuia[1].
David arată prin aceste cuvinte nestrămutarea din buna-cinstire a acelor neamuri care au primit-o, deoarece Hristos era crezut de către neamuri că este Domn până la sfârşitul a toată lumea.
După ce Proorocul şi împăratul a vorbit puţin mai sus despre înălţarea Stăpânului şi despre şederea Lui în scaun, acum pomeneşte prin ghicitură* înfricoşătoarea, viitoarea sau cea mai de pe urmă venire, şi judecata cea de obşte a toată lumea, când se va răsplăti fiecăruia după faptele lui; iar gătit-a a zis după omeneasca cuviinţă, ca să înţelegem [astfel] şi dumnezeiasca cuviinţă. Iar Hrisostom a tâlcuit la judecată cu „întru dreptate”.


Lume îi numeşte David pe credincioşii creştini lângă care se crede că locuieşte Dumnezeu prin dumnezeieştile locaşuri care se află pretutindeni, iar popoare îi numeşte pe ceilalţi oameni credincioşi întru care se află multe desişuri de patimi, în care demonii se încuibează ca nişte fiare; iar pe cei credincioşi Dumnezeu îi va judeca după alt chip, şi după altul pe cei necredincioşi: că pe cei puternici cu putere îi va certa, după cum este scris: Cei tari, tare se vor certa (Înţ. lui Solomon 6: 6). Şi-l va judeca pe fiecare după credinţa sau necredinţa lui. Sau poate că David a zis apoi [în partea a doua a versetului] popoare, făcând luminată înţelegerea zisă mai înainte, că a arătat de la cea cuprinzătoare, adică de la lume, pe cea care este cuprinsă, adică popoarele ce locuiesc în ea *; iar zicând va judeca cu dreptate şi cu judecată, propovăduieşte a Domnului nerăutate în faţă*.
Sărac [lipsit] de buna-cinstire şi de fapta bună era poporul cel din păgâni, căruia, după ce a crezut, i s-a făcut Dumnezeu scăpare, căci bogăţia avuţiilor este necredincioasă şi neadevărată, şi-i face scăpaţi cu sărăcia Sa pe cei ce au avut-o. Acest lucru vrea să-l arate şi cântătorul de psalmi, zicând: „Că la Domnul nu este părtinire, pentru că şi pe cel sărac îl primeşte Dumnezeu, şi nu se întoarce de la el”.
„Dumnezeu, zice, ajută pe cel ce aleargă la Dânsul, chiar şi atunci când are vremi bune [îi merge bine], căci aceasta însemnează zicerea în vremi bune, dar şi în nenorocirile şi necazurile lui. Fiecare trebuie citite diferit: pe de-o parte, Domnul S-a făcut ajutor săracului în vremi bune, iar pe de altă parte, Domnul s-a făcut ajutor întru necazuri, deoarece nu numai cei ce se află în primejdie au trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu, ci şi cei ce au aflat vremi bune, pentru ca să-şi păzească adevărată [să se asigure de] sporirea lor, şi pentru ca să nu cadă în lenevire, care este maica şi pricina relelor sporiri. Însă unii - precum Hrisostom, Teodorit şi Simmah - au tâlcuit zicerea în vremi bune [zicând că e spusă] în loc de „în vreme cuviincioasă”, adică Dumnezeu S-a făcut ajutor în necazuri în vreme  care [săracul] avea trebuinţă de ajutor [1].


„Deoarece, zice, Tu eşti ajutorul săracilor, pentru aceasta şi ceilalţi vor nădăjdui spre Tine, pentru că Tu singur poţi să mântuieşti pe cei ce cu credinţă aleargă la Tine”, iar prin cei ce au cunoscut numele Tău a înţeles pe „cei ce cred în Tine”. Zicerea să nădăjduiască este poruncitoare, fiindcă este spre învăţătură, care le porunceşte pe cele ce le ştie ca adevărate[1] [2]. încă şi după alt chip, bine a zis numele Tău, deoarece nu cunoaştem decât numele facerii de bine al lui Dumnezeu, iar firea lui Dumnezeu nimeni nu o cunoaşte. A adăugat chiar şi pricina pentru care cineva trebuie să nădăjduiască în Dumnezeu, anume că Dumnezeu nu lasă neajutoraţi pe cei ce-L caută cu toată inima lor[3].
„Deoarece Domnul, zice, este un astfel de ajutor, şi nu părăseşte pe cei ce-L caută, pentru aceasta cântaţi Celui ce locuieşte în Sion, adică în Ierusalim; a zis aceasta nu pentru a arăta că Dumnezeu Se îngrădeşte într-un loc anume, ci pentru ca să arate iubirea pe care o avea Dumnezeu faţă de locul Ierusalimului, căci se zice că Dumnezeu locuia întru cei credincioşi; dar nu că S-ar îngrădi într-înşii, ci pentru că are dragoste şi apropiere către ei, după Hrisostom[I]. Pe de altă parte, David îi îndemna să cânte lui Dumnezeu şi pe iudeii de atunci, sau pe neamuri, pentru că Dumnezeu voia să fie şi al neamurilor, El, cel ce vorbea în Sion cu cei credincioşi. Prin Sion trebuie să înţelegem şi Biserica din păgâni, pe care, în vremurile din urmă, Domnul Şi-a însuşit-o prin iconomia întrupării Sale12.
Acest cuvânt trimite către Sfinţiţii Apostoli, cărora Hristos le-a poruncit, zicând: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Mt. 28: 18). Iar în loc de isprăvi, Simmah a zis „maşini”*, iar Achilla „schimbări”. Prin urmare, înţelegem că Apostolii propovăduiau faptele lui Hristos şi, de aici, ele se numesc isprăvi; iar pentru că acestea erau pline de înţelepciune, pot fi numite şi „maşini”. Iar pentru că ele s-au făcut în locul altora, se numesc „schimbări”, deoarece păgânii, care se aflau departe, s-au făcut* aproape, după Teodorit, iar cei care se aflau în întunericul rătăcirii s-au făcut întru lumina adevărului, şi cei ce se aflau în uitare [de Dumnezeu, de adevăr] s-au făcut întru pomenire, iar cei lepădaţi s-au putut apropia, (...) şi Dumnezeu S-a făcut om, iar omul s-a făcut Dumnezeu. Chiril tâlcuieşte isprăvile ca fiind dumnezeieştile semne ale lui Hristos, minunile şi iconomiile. Iar Hrisostom zice că sunt facerile de bine ale lui Dumnezeu.
„Dumnezeu a iconomisit toate acestea, zice, pentru că Şi-a adus aminte de neamuri, care erau uitate din pricina necredinţei lor. (...) El nu trece cu vederea sângiurile lor care se varsă spre jertfă, ci le cere de la cei care le varsă [ucigaşii].”

Însă David arată prin sânge dreptatea pe care a facut-o Dumnezeu din pricina uciderilor făcute de oameni, [care au fost] îndemnaţi de demoni - ucigătorii de oameni. Drept care, prin această zicere, se vădeşte că fiecare ucigaş îşi va lua cuvenita dreptate, după cuvântul lui Dumnezeu, care zice: Căci Eu, şi sângele sufletelor voastre îl voi cere din mâna fratelui (Fac. 9: 5).
Din pricină că firea oamenilor era cu totul tiranizată de gândiţii vrăjmaşi demoni, se părea că strigă către Dumnezeu, Făcătorul lor, căci amărăciunea lor s-a făcut ca o mare strigare. Ori prin aceasta David vrea să arate că Proorocii - proorocind de demult taina înomenirii - strigau chemând pe Fiul lui Dumnezeu ca să Se întrupeze spre ajutorul oamenilor pe care, deşi erau săraci din pricina lipsei bogăţiei cunoştinţei de Dumnezeu şi a faptei bune, totuşi Dumnezeu nu i-a uitat13.
De asemenea, şi acest cuvânt se zice ca din partea fiecărui creştin: „Ai văzut, Doamne, zice, smerenia şi nenorocirea care mi s-au făcut de către cei necredincioşi, adică de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi”, căci atât tiranii şi împărăţii, cât şi demonii se sârguiau în unire să piardă neamul creştinilor.
Cântătorul de psalmi numeşte aici porţi ale morţii diferitele şi feluritele mucenicii al Sfinţilor Mucenici, de unde se făceau mai înalţi şi mai slăviţi de Hristos, deoarece, prin muncile ce le sufereau pentru numele lui Hristos, intrau ca prin nişte uşi în moartea cu trupul. Aceasta se pot înţelege şi ca zise din partea lui David, care de multe ori a fost smerit de către vrăjmaşii săi, însă s-a izbăvit prin minuni[*] [†] de la moarte, facându-se mai slăvit şi mai strălucit, pentru ajutorul pe care i-l dădea Dumnezeu14.

14. Ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului; veseli-ne-vom de mântuirea Ta*.
David arată aici pricina pentru care mai sus a cerut lui Dumnezeu să-l miluiască şi să-l izbăvească din moarte: „Adică ca să propovăduiesc, zice, în porţile Sionului, toate slavoslovirile ce Ţi se cuvin, pentru însuşirile care se cuvin numai Ţie, adică pentru că toate le-ai făcut prin Pronia Ta, prin înţelepciunea Ta, prin dreptatea şi prin înomenirea Ta, deoarece pentru fiecare din acestea se cuvine a slavoslovi. Iar prin Sion numeşte aici Biserica Sfinţilor care este în ceruri, iar porţile ei sunt numite, după Teodorit, bisericile din tot pământul, prin care, ca prin nişte uşi, să se poată sui cineva la Sionul cel de sus, căci creştinii care pătimeau pentru Hristos, adunându-se în Biserici, propovăduiau minunile lui Dumnezeu, prin acestea întărind pe fraţii lor întru credinţă. Dar şi David, în cartea aceasta a psalmilor săi, vesteşte în fiecare biserică laudele şi slavoslovirile lui Dumnezeu; iar fiică a numit Sionul cel de sus, ca pe o iubită şi ca de Dumnezeu alcătuită. Zicând veseli-ne-vom de mântuirea Ta, prin mântuire a arătat înomenirea lui Hristos şi moartea Lui, deoarece acestea s-au făcut pricinuitoare mântuirii oamenilor, precum le-a numit şi Dreptul Simeon, zicând: ...că a văzut ochii mei mântuirea Ta (Lc. 2: 30)15.

Prin neamuri trebuie să înţelegem aici iudeii, deoarece şi ei s-au asemănat neamurilor în răutate şi mânie, iar prin stricăciune trebuie să înţelegem chiar moartea, din pricină că iudeii, silindu-se a omorî pe începătorul vieţii, pe Iisus Hristos, au fost stricaţi de romani împreună cu tot neamul lor, iar pentru că ei au fost aceia care I-au pricinuit moarte lui Hristos, pentru aceasta au fost daţi şi ei [la rândul lor] morţii; sau, după cum zice Teodorit, acest cuvânt poate fi înţeles şi în legătură cu tiranii elini, care prigoneau creştinii, căci silindu-se tiranii să piardă pe credincioşi, ei [au fost aceia care] s-au pierdut mai mult. Nu este însă nepotrivit, după Teodorit, dacă am înţelege aceasta şi pentru demoni, care, cugetând să oprească puterea lui Hristos prin moartea pe Cruce, ei, printr-o moarte ca aceasta, mai vârtos au oprit puterea proprie*, nemaiputând să lucreze cu ea16.
Ceea ce dumnezeiescul David a zis mai sus, aceasta o zice şi aici, batjocorind şi înfruntând prin altă asemănare răsturnarea vrăjmaşilor lui Hristos şi ai creştinilor. Cursă numeşte însă cugetarea şi vrăjmăşirea cea ascunsă [viclenia], deoarece toată cursa se pregăteşte în chip ascuns, din pricină că vrăjmaşii creştinilor pregăteau ucideri de moarte în ascuns, apoi le scoteau la lumină.
Aici, cântătorul de psalmi numeşte judecăţi răsplătirile şi izbândirile [dreptăţile] lui Dumnezeu asupra celor răi, deoarece El răsplăteşte fiecăruia după vrednicia faptelor lui17.
Şi acest cuvânt se aseamănă cu cel de mai sus, pentru că David spune aici pricina pentru care se cunoaşte Dumnezeu că face judecăţi, şi pedepseşte după merit* pe cei vrednici de pedeapsă. Cu atât mai mult din aceasta se cunoaşte Dumnezeu drept judecător, fiindcă îi face pe aceia care-i vrăjmăşesc pe alţii să cadă ei înşişi întru a lor vrăjmăşire, iar răutatea lor cea împotriva altora să se întoarcă asupra capului lor. Iar prin păcătos se înţeleg aici iudeii, elinii şi diavolul, care au vrăjmăşit pe Hristos şi pe creştini, sau prin păcătos poţi înţelege chiar tot omul viclean şi vrăjmăşitor.

(Diapsalma) despre acesta am vorbit în precuvântare .
17.     Întoarcă-se păcătoşii la iad,
Păcătoşi numeşte aici David pe necredincioşi, după Isihie, iar iad, munca iadului, iar întoarcere înseamnă „risipindu-se din viaţa aceasta şi pogoară-se la iad”, fiindcă iadul este sub pământ. Şi zice să se întoarcă iarăşi într-însul, fiindcă n-au putut înţelege nici un lucru dumnezeiesc şi mai presus de cele pământeşti, dar pe care [dintre ei] îi numeşte păcătoşi, o arată în următoarele cuvinte, după Hrisostom19.
Iată pe care îi numeşte păcătoşi: neamurile cele necredincioase, care au uitat pe Dumnezeu cu uitarea şi cu necunoştinţa lor cea de voie20.
„Aceasta, zice, o vor pătimi neamurile de felul acesta, adică întoarcerea la iad, pentru că nu totdeauna va fi uitat de Dumnezeu săracul creştin, cel care este prigonit de neamuri, creştin care este sărac de bani şi de bogăţia trupească, dar [în schimb] este bogat în bogăţia credinţei şi a faptelor bune; ori sărac numeşte pe poporul cel din păgâni, deoarece acesta şi-a pierdut dregătoria* şi bogăţia sufletului, rămânând sărac de bogăţia bunei-cinstiri şi a faptei bune.
Săraci sunt numiţi aici cei dintre neamuri, a căror nădejde nu va rămâne zadarnică şi nefolositoare, iar nădejde a neamurilor este Hristos, după cum este scris: Şi Acesta va fi aşteptarea neamurilor (Fac. 49: 10). Tot astfel, Dumnezeu strigă prin Sofonie aşa: Aşteaptă-Mă până în ziua în care Mă voi scula ca mărturie (Sof. 3: 9).
Iar alt tâlcuitor a zis: „Să nu se obrăznicească omul”. David zice cuvântul acesta pentru revoltele şi războaiele ce le purtau neamurile între ele, din pricină că păgânii, neavând învăţători adevăraţi şi cu bune moravuri, au uitat că şi ei sunt prin fire pământ şi cenuşă, şi din acest motiv se obrăzniceau mai presus de firea lor, iar după ce au cutezat să facă toate relele, au îndrăznit, nebunii, a se numi pe sine zei. De aceea zice David: „O Doamne, fa dreptate şi smereşte mândria acestora”. La acesta, cineva poate zice şi o tâlcuire mai frumoasă: „Despre om se zice că este dumnezeu, pentru că este după chipul lui Dumnezeu, conform cu zicerea: Eu am zis: „dumnezei sunteţi” (Ps. 81: 6), iar după pământeştile patimi pe care le are, este cel despre care se zice: om pământesc. Din cauză că pământeştile patimi stăpâneau oamenii de atunci; pentru aceasta, David roagă pe Hristos să Se scoale din morţi, iar prin Sfinţii Săi Apostoli să-i înveţe pe oameni să nu lase patimile să stăpânească peste sufletele lor, iar trupul pământesc să domnească peste mintea lor. Însă se poate înţelege şi într-alt fel: după învierea Domnului, după ce s-a întins în lume propovăduirea Evangheliei, au încetat războaiele dintre neamuri şi oraşe, după cum este scris: ...şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2: 4).
„Să se judece, zice, Doamne, înaintea Ta neamurile, adică să sporească întru a Ta iubire şi înălţare, deoarece fiecare judecător priveşte* pe cel ce se judecă.” Iar  judecata de aici este îndreptată împotriva diavolului, despre care Dumnezeu a zis prin Isaia: Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu, întru care a binevoit sufletul Meu, voi pune Duhul Meu peste El, şi va judeca neamurile (Is. 42: 1).
Aici, David arată prin ghicitură* pe Hristos, după cum este scris: Iar Eu M-am pus împărat de Dânsul (Ps. 2: 6). Căci dătătorul de lege este Hristos, fiindcă ne-a dat legea Evangheliei.
„Să se înveţe neamurile, zice, în vremea cea mai de pe urmă, să vieze ca nişte oameni cuvântători*, iar nu ca nişte fiare necuvântătoare [iraţionale] şi neîmblânzite.
De aici încolo, cuvântătorul de psalmi zice despre Pronia lui Dumnezeu, adică despre felul cum oamenii cei răi sporesc în bunăstare, iar cei buni au parte de nenorociri; iar această îndreptare de cuvânt o face ca din partea oamenilor care se necăjesc, după Hrisostom. „Pentru ce, Doamne, zice, ai stătut departe şi i-ai lăsat pe oameni să se poarte după capul lor?” A zis aceasta ca o metaforă şi ca o pildă luată de la acei oameni care stau departe şi se lenevesc a-i ajuta pe cei ce pătimesc.
A trece cu vederea înseamnă a te face că nu vezi, a-ţi ridica ochii ca să nu vezi ce este înaintea ta. „Pentru ce, dar, Doamne, zice, când eşti de faţă la cei ce se necăjesc, Te arăţi a fi departe de dânşii? Oare pentru că arăţi îndelungă răbdare şi nu pedepseşti pe cei ce se necăjesc? Iar în vreme ce Tu pe toate le vezi, pentru ce Te faci că nu le vezi? De ce nu-i ajuţi nici în necazuri, nici în vremuri de nenorocire pe aceştia, cărora le trebuie ajutorul Tău?” Aceste le zice David, rugând fierbinte pe Dumnezeu ca să-i ajute pe cei ce se necăjesc, şi care nu învinovăţesc şi prihănesc22. Către aceste cuvinte ale lui David, Dumnezeu ar putea răspunde prin cuvintele scrise de Isaia: Oare nu poate mântui mâna Domnului? Îngreuiatu-S-a oare urechea Lui, ca să nu audă? [Nicidecum,] ci păcatele voastre fac osebire între voi şi Dumnezeu, şi pentru păcatele voastre a întors Domnul faţa de către voi, ca să nu vă miluiască (Is. 59: 1, 2).
„Când se aprinde, zice, necredinciosul - pentru că bine-sporeşte în toate lucrurile lui - atunci, văzându-se pe sine bine-cinstitorul şi credinciosul că se nenoroceşte în toate lucrurile lui, se aprinde de râvna sporirii şi a bunăstării celui necredincios, şi scoate din gura sa suspinurile ca pe un fum (după Teodorit), şi se întreabă: „Pentru ce acesta, necredincios fiind, bine-sporeşte în calea lui”?23 Se poate înţelege şi aşa: când se mândreşte diavolul asupra neamului omenesc şi îi aduce război cu atacurile cugetărilor, atunci cel sărac [lipsit] de fapta bună, se aprinde cu patimile şi păcatele.
Şi acest cuvânt se înţelege pentru cei necredincioşi, care într-un fel se ajută în voile pe care le sfătuiesc, adică sporesc şi nimeresc*, ori se întovărăşesc şi sunt ajutaţi de cei necredincioşi asemenea lor. Trebuie însă să luăm aminte, căci uneori David zice acelaşi cuvânt atât pentru cei buni, cât şi pentru cei răi, iar alteori doar cu un singur sens, precum a zis mai sus [poate la v. 15] despre necredincioşii care se ajută [reciproc], iar pricina [ajutorului reciproc] este că cei buni, deşi după număr sunt mulţi, după bunătate toţi sunt unul; iar cei răi, care după număr tot mulţi sunt, după răutate toţi sunt unul*. Însă cuvântul de aici se referă aici şi la cei credincioşi, căci, gândind ei la sporirea necredincioşilor, se prind şi cad în împuţinare de suflet şi nerăbdare, neînţelegând negrăitele judecăţi şi iconomii ale lui Dumnezeu24.
Se cuvine aici să luăm aminte, căci în limba evreiască acest nu este întotdeauna cauzal, ci uneori este folosit pentru întărire [a adevărului], alteori este pus de prisos (precum este şi aici). Deci David vrea să zică că răutatea a stăpânit atât de mult pe oameni, încât cei ce păcătuiesc se laudă în faţa păcătoşilor asemenea cu ei, cu relele ce le poftesc, în loc să se prihănească; iar cei ce nedreptăţesc pe fraţii lor se binecuvântează de cei ce, la fel ca şi ei, fac nedreptăţi25.
„Omul cel păcătos, zice, îndeamnă pe Dumnezeu să-l osândească şi să-l pedepsească, deoarece el este cel ce iuţeşte şi grăbeşte mai înainte cu un ceas pedeapsa sa, prin lucrurile păcătoase pe care le face.”
„Dumnezeu, zice, nu pedepseşte pe oameni precum se cuvine după dreapta Lui mânie, ci mai cu milostivire decât se cuvine, deoarece, după cântătorul de psalmi: Că de vei căuta la fărădelegi, cine va suferi? (Ps. 129: 3). Iar mânia lui Dumnezeu este pedeapsa cea dreaptă, dar fiindcă Dumnezeu este milostiv, pentru această pricină nu munceşte pe cei păcătoşi cu o pedeapsă nestăpânită [violentă], ci printr-o pedeapsă amestecată cu milă, după cum este scris: întru mânie Îţi vei aduce aminte de milă (Avacum 3:1). Însă după dumnezeiescul Chiril, aceasta se înţelege şi altfel: că a întărâtat păcătosul pe Domnul după mulţimea mâniei lui, adică după măsura mâniei pe care chiar el a aprins-o faţă de Dumnezeu, căci aceasta se aprinde din faptele rele ale păcătosului; apoi aceasta se poate citi [şi] în chip întrebător: nu va căuta?26 sau se poate citi ca afirmaţie, adică păcătosul, după ce a mâniat pe Dumnezeu cu păcatele sale, nu caută să-L întoarcă spre milostivire prin pocăinţa sa.
„După socotinţa păcătosului, zice, Dumnezeu nu-l vede atunci când face păcate, ori se înţelege că păcătosul nu are înaintea lui pe Dumnezeu, ca şi cum nu ar fi de faţă când păcătuieşte.”
„Deoarece păcătosul, zice, cugetă că Dumnezeu nu-l vede, din această pricină toate faptele lui se fac scâmave şi pângărite.”
„Judecăţile Tale, zice, Doamne, adică înţelesurile judecăţilor Tale se ridică din mintea ticălosului păcătos, adică se scot din inima lui, pentru că el nu-şi aduce aminte de ele, nici nu se gândeşte că Tu eşti judecător drept şi tare.” Se poate însă înţelege şi astfel: că lepădarea păcatului înseamnă [recunoaşterea] judecăţilor lui Dumnezeu, căci atunci când păcătosul îşi aduce aminte de ele, îl cuprinde teama şi încetează a mai păcătui; iar lepădarea judecăţilor lui Dumnezeu este iarăşi [una cu] uitarea lor27.
„Păcătosul, zice, îi va birui pe toţi potrivnicii săi, căci, pentru îndelungă- răbdarea lui Dumnezeu, el se sloboade[*] [†] de multe ori pentru a birui pe vrăjmaşi în războaie.”
„Păcătosul, zice, şi-a socotit de nădejde sporirea sa şi, de aceea, a zis că nu se va strămuta dintr-însa.”
După Hrisostom, aici lipseşte graiul [verbul] voi fi, voi petrece, adică păcătosul a zis că va petrece din neam în neam tară a pătimi vreun rău, iar prin neam trebuie să înţelegem viaţa sa până la viaţa urmaşilor săi28.

A cărui gură: limba evreiască are obiceiul să folosească articolele în locul prenumelor, precum zice şi în altă parte: Fericit este acela al cărui ajutor este Dumnezeul lui Iacob (Ps. 145: 5) şi iarăşi: Fericit bărbatul al cărui ajutor este de la Tine (Ps. 83: 6). „Plină de blestem, zice, este gura păcătosului, pentru că pe toţi îi blestemă, plin şi de amărăciune, pentru că grăieşte cu urgie şi cu mânie, dar şi de vicleşug este plină, deoarece îşi foloseşte cuvintele nu după cum îi este inima: unele zicând cu gura şi altele cugetând cu inima.”
„Păcătosul, zice, vorbeşte cele ce pricinuiesc osteneală şi durere celor ce aud şi sunt vrăjmăşiţi de el.” Sau se înţelege aceea că, atunci când îi învaţă pe alţii, în cuvintele păcătosului se află osteneală şi durere, pe care, cei care le ascultă şi se supun lor, se fac părtaşi acestei osteneli, iar în sufletul lor nu-şi găsesc nici o odihnă. Sau se înţelege aceea că limba lui osteneşte şi are dureri ori de câte ori grăieşte împotriva vrăjmaşilor ei; însă prin osteneala şi durerea limbii, Proorocul a înfăţişat clevetirea şi deasa grăire de rău a păcătosului.
Păcătosul stă la pândă în ascuns aproape de drum, unde, de se ascunde cineva, poate sări fără de veste asupra trecătorilor. Proorocul numără aici diferitele răutăţi ale oamenilor vicleni care fac acestea - adică vicleniile, vrăjmăşirile, răpirile, uciderile şi cele asemenea acestora; şi zice: „Omul păcătos se ascunde cu cei bogaţi în loc necunoscut, adică cu cei renumiţi şi plini de răutate*, deoarece păcătosul are prieteni dintre oamenii de acest fel, ca unii care sunt asemenea lui”. După ce David a vorbit despre pândirea păcătoşilor şi pricina ei, acum zice:
„Pentru acesta, zice, se ascunde păcătosul în loc neştiut, ca să omoare prin clevetirile lui pe cel nevinovat, care întru nimic nu l-a nedreptăţit.”29
David descrie aici privirea stăruitoare şi cuprinzătoare a păcătosului care priveşte necontenit, doar-doar de ar trece un sărac pe cale, ca să năvălească asupra lui şi să-l prindă.
Ceea ce David a zis mai sus, zice şi acum, făcând de privelişte [ruşine]* mult împietrită viclenie şi vrăjmăşire a păcătosului, arătând nu un om, ci o fiară sălbatică: „Precum acela, zice, care se ascunde în culcuşul său sare de năprasnă afară cu urlete, răpeşte vitele cele mai mici - atunci când se întâmplă ca bietele vite, fără de vicleşug, să treacă pe acolo - aşa face şi păcătosul: prinde pe cei săraci şi neputincioşi, ascunzându-se într-un loc neştiut ca într-un cuib”30.
Deoarece David a asemănat mai sus pe păcătos cu leul - după vrăjmăşirea şi sălbăticirea lui şi după pornirea spre ucidere - de aceea, şi aici, stăruie în această asemănare, şi potriveşte la păcătos [atribuie păcătosului] şi celelalte însuşiri ale leului, căci aşa cum leul răpeşte pe celelalte vieţuitoare, năvălind de năprasnă asupra lor, trăgându-le în vizuină şi mâncându-le, tot astfel face şi păcătosul: nu pentru a răpi pe vreun pizmaş sau vrăjmaş sau vreo fiară, ci ca să răpească pe vreun sărac de bani, pe cineva slab şi neputincios. Aici se tălmăceşte şi ce înseamnă această răpire a păcătosului: ea se face pentru a-l trage pe sărac în loc osebit ca să-l omoare. Iar să apuce [răpească] este pomenit de două ori, pentru a arăta astfel plângerea şi tânguirea ce se abat asupra păcătosului. Iar cu această repetiţie, precum şi cu liniştirea zicerilor pătimaşe, Proorocul îndeamnă pe Dumnezeu să izbândească [facă dreptate] pentru sărac31.
 
„Prin cuvântul său, zice, păcătosul îl stăpâneşte şi-l supune pe sărac, trântindu-l la pământ ca să-l omoare”, căci aceea că se află jos pe pământ se numeşte că este smerit, de unde şi zicerea îl va smeri înseamnă că-l va arunca jos la pământ.
„Atunci când păcătosul şi cel puternic, zice, va stăpâni pe săraci, atunci şi el [de asemenea] se va pleca la pământ şi va cădea, în cele din urmă pierind, pentru că cei ce cad întâi se pleacă în jos şi apoi cad; aceasta se face ca să se arate şi nevindecata pieire a păcătosului, şi îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, şi suferinţa săracilor care erau stăpâniţi de Dânsul, şi izbândirea [dreptatea] pe care o face Dumnezeu.”32
„Deoarece păcătosului, zice, i se îngăduie de către Dumnezeu să-şi facă poftele cele rele ale inimii, din această pricină el cade în cugete hulitoare şi în prejudecăţi *, gândind întru sine că Dumnezeu uită şi nu mai proniază lumea şi pe oameni, ci S-a întors dinspre privirea şi cercetarea lor, încât nu mai vede cele ce se fac în lume.” Căci în sfârşit se foloseşte [înţelege] uneori în loc de „totdeauna”, iar alteori în loc de „cu totul şi desăvârşit”, precum se foloseşte şi aici, însă dacă le cercetăm cu de-amănuntul, ambele înseamnă acelaşi lucru. Însă trebuie să ştim că cele mai sus zise pentru păcătos se înţeleg şi se potrivesc şi la poporul evreiesc, cel ce pândea împotriva lui Hristos, căci el - împreună cu boierii [dregătorii, principii] şi cu bogaţii - îl pândeau pe Iisus Cel fără de păcat, pe Cel ce pentru noi S-a făcut sărac, pe Care totdeauna îl iscodeau şi Căruia îi întindeau curse, iar prin cuvinte şi prin fapte, căutând în tot chipul să-L omoare. Deci în sfârşit se referă la vremea când L-au omorât pe Hristos, iar pe Apostolii Săi i-au prigonit, după care au căzut şi ei, fiind pierduţi cu toţii de către romani.
„Porneşte Doamne, zice, spre izbândire [dreptate]”, iar zicând înalţă-Se mâna Ta, a folosit metafora şi pilda celor care bat pe vreun om, după Hrisostom şi după Chiril, că aici, bătând şi biciuind, îşi înalţă mâna şi pogoară cu greutate toiagul sau biciul Său asupra acelora33. Ori vrea să zică că: „Înaltă şi nebiruită este putere Ta, Doamne”, arătând şi acum acest fel [de bătaie şi biciuire] asupra celor răi, că prin mână trebuie să înţelegem pedeapsa lui Dumnezeu, după Eusebie şi Origen.
„Să nu uiţi, Doamne, zice, pe săraci până în sfârşit, adică pentru totdeauna. Ci adu-Ţi aminte [de ei] şi fa izbândire pentru dânşii.”34
Deoarece lui David i s-a îngreuiat inima din pricina cugetărilor şi răutăţilor de mai sus ale oamenilor răi, el îşi formulează cuvântul în chip de întrebare şi nedumerire*, apoi iarăşi singur răspunde şi dezleagă nedumerirea, zicând:
„Aceasta, zice, este pricina lucrării celei rele a necredinciosului şi păcătosului, adică socotinţa lui că Dumnezeu nu va căuta, nici nu va judeca faptele oamenilor.”34b
Acest vezi trebuie să-l citim deosebi, punând după el punct desăvârşit, iar înţelesul lui este acesta: omul păcătos, socotind [frământându-se] de nenumărate ori, zice: „O Doamne, Tu nu vei căuta, nici vei cerceta faptele oamenilor, pentru îndelungă-răbdarea Ta”. Dar acesta este nebun şi fără de mine, căci zice psalmistul: „Tu, Doamne, vezi toate faptele, şi pretutindeni străbaţi şi cercetezi, şi vezi cu de-amănuntul atât durerile şi necazurile săracilor şi a celor ce nedreptăţesc, cât şi mânia şi răutatea celor ce-i nedreptăţesc pe aceştia”, precum tâlcuieşte Atanasie, care mai zice că privirea este cunoştinţa cu de-amănuntul a lucrului: „Şi priveşti acestea cu acrivie*, pentru ca apoi să dai pedepselor pe păcătos”, căci aici prin mâinile lui Dumnezeu se înţeleg pedepsele: că înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu, după cuvântul Apostolului (Evr. 10: 31).
„Fiindcă, zice, toţi îşi întorc faţa şi urăsc pe sărac, pentru aceasta, a rămas ca numai Tu, Făcătorul lui, să-i fii de ajutor.”
Tu, zice, eşti ajutorul sărmanului (adică al celui lipsit de părinţi), ca Făcător şi Stăpân al lui. Dar aceste cuvinte se potrivesc şi săracilor şi orfanilor, nu mai puţin poporului din păgâni, după dumnezeiescul Chiril, [popor care] cu adevărat era sărac, pentru pricinile pe care le-am zis mai sus, iar orfan, ori sărman, deoarece nu cunoştea pe Părintele şi Făcătorul Său - Dumnezeu.
David numeşte aici braţ puterea, fiindcă puterea omului se află în braţe; însă păcătos este acela care se află robit de tiranicele şi dobitoceştile pofte; iar rău este acela care se face de voie îndărătnic; păcătos şi rău se înţelege dar şi diavolul33.
„De vei cerceta, zice, Tu, Doamne, păcatul păcătosului şi nu-l vei răbda pe el îndelung, el îndată va pieri, fiind vrednic de moarte şi de muncă”, precum zice şi Teodorit, însă înţelege cuvântul acesta şi potrivit la Hristos, proorocind ceea ce a zis Pilat la sfârşit: Eu nu aflu nici o vină întru El (Lc. 23: 4) şi ceea ce însuşi [Hristos] a zis: Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic cu Mine (In. 14: 30). Căci nici Pilat nu a aflat vină în Hristos ca să-L omoare, nici diavolul, în vremea despărţirii preacurat sufletului Său de trup, n-a putut să afle vreun păcat oarecare, cu toate că mult a iscodit, cercetând şi amăgind36.
După Hrisostom, cuvântul acesta este zis pentru cei ce se smintesc, pentru că nu îndată pedepseşte Dumnezeu pe omul cel rău şi viclean, de aceea zice către dânşii David: „O, oamenilor, împărăţia şi judecata lui Dumnezeu nu este vremelnică, ci veşnică, pentru aceasta, deşi acum omul cel rău şi viclean nu va fi pedepsit, va fi negreşit pedepsit veşnic în viaţa viitoare”. Însă, după Eusebie, cuvintele proorocesc şi [despre] împărăţia lui Hristos, Care, deşi ca Dumnezeu o avea din totdeauna, a luat-o şi ca om, că zice: Mi S-a dat toată stăpânirea în cer şi pe pământ (Mt. 28: 18). Drept care, Hristos împărăţeşte nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor37.
David numeşte neamuri pe cei care au primit legea Evangheliei, adică pe păgâni, căci păgânii ţin fărădelegea, iar pământul este al Domnului, deoarece s-a întins peste el credinţa şi buna-cinstire cea întru Hristos. Ori pământ al Domnului numeşte împărăţia Lui, din care vor cădea cei ce vieţuiesc în farădelege38.
„Ai ascultat, Doamne, zice, dorul săracilor şi gătirea inimii lor, căci ambele acestea strigă oarecum către mine, căci săracii doreau ca nedrepţii să se piardă, căci ei erau drepţi cu inima, fără a fi împiedicaţi şi smintiţi de vreo răutate.” Ori prin acest cuvânt se mai înţelege că Proorocii cei săraci de cele ale lumii, doreau înomenirea lui Hristos, pe care erau gata s-o primească, atât ei, cât şi ceilalţi care au primit-o39 .

„Ai auzit, Doamne, zice, glasul săracilor şi ai luat aminte la gătirea inimii lor, ca din aceasta să Te faci judecător al orfanului şi smeritului, şi să le izbândeşti [faci dreptate].”
„De vei judeca, zice, şi vei face izbândă [dreptate] pentru orfan şi smerit, tot omul care va vedea izbândirea aceasta care se face pentru cei nedreptăţiţi nu se va mai mândri în faţa celor mai mici.” Iar prin pe pământ vrea să arate cuprinderea tuturor oamenilor40.


[I] Iar Grigorie al Nyssei înţelege cunoştinţa lui Dumnezeu ca o temelie [], care [temelie] este credinţa întru Fiul. (...) Căci cu adevărat acel lucru este ascuns, neînţeles şi nevăzut, mai presus de orice limită la care poate ajunge înţelegerea, spre care cel ce s-a apropiat prin credinţă a ajuns la sfârşitul [scopul] biruinţei. Prin ascunse ale Fiului se înţelege toată taina lui Hristos. Vezi şi zicerea Sfântului Maxim la: Şi S-a pogorât... (Ps. 17: 11), ca să te înveţi că înomenirea Domnului a fost cunoscută îngerilor; însă chipul acesteia le era necunoscut. Iar Teodorit zice: „Cei şaptezeci [de traducători ai Scripturii în greceşte] au numit ascunsă taina morţii, fiindcă era neştiută de toţi, chiar şi de înşişi Apostolii, iar martor este Evanghelistul, că Domnul de multe ori le zicea: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul omului Se va da spre răstignire, şi-L vor omorî, iar a treia zi va învia (Mt. 20: 18), iar această taină era ascunsă de la ochii lor”. Iar Atanasie zice: „Multe ale Lui erau ascunse, ca Dumnezeu-Cuvânt cu trup născut din Fecioară, iar facerile lui de minuni cele minunate cuprindeau cuvinte ascunse, iar pecetluirea celor ascunse a fost moartea şi cele făcute în iad, şi învierea, şi înălţarea. Cam acestea le zice şi Eusebie, iar dumnezeiescul Dionisie zice şi el că Cel mai presus de fiinţă a ieşit din ascunzimea Sa la arătare, luând fiinţă în mod omenesc. Dar este ascuns şi după arătare sau, ca să spun mai dumnezeieşte, şi în arătare. Şi prin aceasta taina lui Hristos a rămas ascunsă, nefacându-se înţeleasă nici unei raţiuni şi nici unei minţi, ci chiar spusă rămâne negrăită şi chiar neînţeleasă, rămâne necunoscută”.

  * Vezi nota de la Ps. 3: 6.
[2] Iar dumnezeiescul Chiril zice că David începe acest psalm rostindu-l ca din partea neamurilor şi a oamenilor [în general], iar Hrisostom zice: „«Voi mulţumi Ţie nu numai pentru buna proorocire, ci şi pentru cele dimpotrivă, care lucru este pricinuitor de mai multă plată», că pentru cele bune mulţumind, datoria ai plătit, iar pentru cele rele, L-ai făcut Dumnezeu datornic”. Încă şi Teodorit zice: „Însuşirea celor desăvârşiţi este de a-şi ridica toată inima lor către Dumnezeu, şi toată mintea a o afierosi Lui. Că zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta... (Lc. 10: 27). Iar cel ce-şi împarte gândurile între Mamona şi Dumnezeu, între Hristos şi aur, între viaţa aceasta şi cea ce va să fie, nu se poate dovedi sincer adevărat în a zice: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea”, Iar Isihie zice: „Dar cum ne mărturisim cu toată inima? Atunci când nu ne vom mai întoarce către acel păcat pentru care solim la Dumnezeu iertare”.

 3 Zice Hrisostom: „Ce este veseli-mă-voi (...) întru Tine? Un astfel de Stăpân am, Acesta îmi este îndulcirea, Acesta mi-e bucuria. Cine ştie această bucurie aşa cum trebuie a o şti, de altă îndulcire nu se mai îndulceşte”. Că aceasta este curata îndulcire: a ne desfăta de moarte, fiindcă astfel este şi cel ce este iubit, căci toate celelalte numai numiri de îndulciri nu sunt [sunt îndulciri doar cu numele, aparente], însemnează aici că, într-alţi psalmi, veselia se vădeşte mai mare decât bucuria: Că a scos pe poporul Său, întru bucurie şi pe cei aleşi ai Săi, întru veselie (Ps. 104: 42). După cum zic unii, de multe ori, bucuria şi veselia se pun fie alături [în paralel - pentru accentuare, efect etc.], fie separat [cu conotaţii, nuanţe diferite],
* fiinţă; fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă în sine.
[†]* fire; cei doi termeni pot fi, la o adică, şi sinonimi; în ce sens? prin fire - prin care aici se înţeleg starea, puterea, însuşirile de caracter - este manifestată firea lui Dumnezeu: Dumnezeu Se descoperă pe Sine; de aceea, în ambele - deşi nu se poate face o despărţire între ele decât pe un plan mai mult raţional - este prezent Dumnezeu, sau este Dumnezeu prezent, noi intrând în comuniune cu Dumnezeu întreg, după cum zice undeva Sfântul Maxim Mărturisitorul. Prin raza de har [puterea, însuşirile etc.] ce ne-o trimite, El e prezent întreg, e cunoscut întreg, deşi nu poate fi vorba de o cunoaştere obiectivă, cuantificabilă.
 [1] Prin vrăjmaşi, Grigorie al Nyssei a înţeles moartea care se întoarce înapoi: adică [întorcându-1 pe om] întru a nu fi [în nefiinţă]; dar dacă moartea a fost pierdută, vădit este că şi puterile potrivnice de mai-nainte de dânsa au fost pierdute şi omorâte.
* Lenea e o invitaţie către demoni, o lipsă a râvnei iubitoare către Dumnezeu şi aproapele, care ne îndeamnă la defăimarea poruncilor lui Dumnezeu.
  * tendinţă [potrivnică],
5 Aceasta tâlcuind-o Hrisostom, zice: „Aceasta nu se poate zice [şi] despre oameni, căci, cu adevărat, aceştia nu judecă [cu] dreptate măcar de ar fi de mii de ori drepţi (...) fie uneori din necunoştinţă, iar alteori din lenevire, necunoscând ce este drept, aşa judecă [adică strâmb]”. Iar Dumnezeu, de toate acestea fiind slobod, ştiind [având cunoştinţă] şi voind, dă hotărârea cea dreaptă.
[†]* Hesiod [secolele VIII-VII], poet epic grec, cel mai important poet al epocii arhaice alături de Homer [alt mare „bârfitor”, sau mai degrabă flecar], în „Naşterea [genealogia] zeilor” sunt pomenite peste 300 de personaje mitice, a căror identitatea e discutată şi în zilele noastre de cei care continuă şi astăzi să pună nume dracilor de modă mai nouă: globalizare, progres, horoscop, TV, eroi „mitici”, moderni, staruri de cinema, de muzică etc.

* sau veacul prin excelenţă, veacul plin de Hristos.
* totdeauna, în toate vremurile etc.
* Aici, şi în alte locuri, Mitropolitul Veniamin traduce literal  prin buna-cinstire.
Buna-cinstire este un frumos sinonim al evlaviei, termen cu care se traduce adesea . Poate că evlavie este puţin mai abstract şi poate că, pentru aceasta, nu a fost preferat întotdeauna în traducerile vechi.
* lit. necurăţii, care necurăţii se lucrează prin meşteşugiri.
[6] Iar Sfântul Chiril zice că Scriptura obişnuieşte a numi pe cei prea tari zidiri şi cetăţi, de unde şi Ieremia a fost numit de Dumnezeu zid şi cetate, zicând: Că iată, Eu te-am făcut astăzi cetate întărită, stâlp de fier şi zid de aramă... (Ier. 1: 18). Pentru aceasta, prin cetăţi se înţeleg aici puterile potrivnice şi însuşi Satana. A zis însă şi Teodorit: „Vrăjmaşul a rămas lipsit de armele lui, nemaiavând pe slujitorii păgânătăţii, căci cei ce se făcuseră pe ei unelte ale lui, schimbându-se acum, au primit să ducă războiul împotriva lui. Încă şi cetăţile stricându-se, păgânătatea care se afla întru dânsele a primit zidirea bunei-cinstiri, căci era cu neputinţă a se întări buna-cinstire, dacă păgânătatea nu s-ar fi stricat de mai-nainte”.
 
[1] Marele Vasile zice că sunetul însemnează covârşirea pustiirii, căci sunetul se aude şi se răsfrânge mai mult în locurile pustii decât în cele locuite. Deci zicând cu sunet însemnează pieirea cea cu totul, ori mărimea răului, adică lucrul de vestit şi auzit.
* ghicitoreşte, în mod enigmatic. Apostolul Pavel vorbea şi el de cunoaşterea prin ghicitură, prin care voia să arate cunoaşterea nedesăvâşită din veacul de acum.
  
  *  Este vorba de un paralelism climatic sau sintetic. A doua propoziţie o întăreşte sau o amplifică pe prima.
 * Adică aceea că Domnul nu va judeca cu răutate, nu va avea o înfăţişare ca a unuia ce judecă cu răutate.

 [1]          Teodorit zice astfel: „Cuvântul acesta ne învaţă că Domnul a lucrat mântuirea noastră în vreme potrivită. Iar sărac numeşte firea oamenilor, pentru multa sărăcie pricinuită din fărădelege. Despre această vreme prielnică, Fericitul Pavel învaţă, zicând: Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii; iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Gal. 1: 3, 4).
[2]          Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Care sunt cei ce nădăjduiesc într-însul şi cunosc numele Lui? Cei ce şi-au plecat grumazul legiuirilor Lui, iar aceasta a învăţat-o chiar El, zicând: Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele (In. 14: 21)”.
[3]  Zice însă Hrisostom: „Şi cum este căutat Dumnezeu, de faţă fiind pretutindeni? Cu osârdia şi cu silinţa şi cu ferirea de cele rele ale vieţii, că [tot astfel] şi multe din cele aflate dinaintea ochilor noştri nu [reuşim să] le vedem şi, în mână avându-le, nu le cunoaştem, de multe ori umblând chiar împrejur, căutând pe cele ce le ţinem, în timp ce mintea este abătută spre altceva. Deci cum este a căuta pe Dumnezeu? Atunci când suntem izbăviţi de cele ale vieţii, ne vom întinde mintea într-acolo, şi nu trebuie doar simplu a căuta, ci cu tot dinadinsul [cu toată fiinţa] a căuta, că cel ce caută cu dinadinsul, nu el singur caută, ci şi pe alţii îi ia ca ajutor, ca să afle pe cel căutat”.
 
[I]  Care mai adaugă că aceea că Domnul locuieşte în Sion este zisă pentru legătura Lui cu locul, căci El nu este circumscris de loc, [de asemenea] şi pentru noi, căci este numită casă din pricina simţirii noastre cum că casa noastră este acolo. [Din pricina afinităţii noastre faţă de acel loc, care anticipează locuinţa cea veşnică pe care ne-a gătit-o Hristos.]
12 Pentru aceasta a zis şi Chiril: „Sion zicem a fi gândita Biserică de pe pământ, care se înţelege a fi soră a celei de sus”. Se înţelege dar a se numi Sion atât Biserica cea de sus, cât şi cea de pe pământ: că Sion se tâlcuieşte [pri]veghere. [la Mitropolitul Veniamin; pănditorie. Etimologia termenului rămâne incertă chiar şi astăzi. Sfântul Chiril îi atribuie o etimologie duhovnicească.] Că aceasta este şi aceasta şi aceea. [Ambele interpretări sunt valabile. Biserica din veacul de acum - veacul aşteptării împărăţiei depline - este un veac al Bisericii (fie ea cea din cer, fie de pe pământ) care priveghează, se pregăteşte pentru venirea Sionului celui de sus, Împărăţia lui Hristos.]
* maşini, instrumente. Pentru detalii vezi II Paralip. 26: 15. II Macab. 6: 20 etc.
* lit. a se face; a se împlini, a deveni, a ajunge, a se naşte.
* lit. sânge, jertfe.
 
13 Hrisostom înţelege aici prin săraci pe cei săraci cu duhul, pe care îi fericeşte Hristos, ca aceştia mai vârtos să asculte rugându-se, [adică] cei smeriţi cu inima şi zdrobiţi, şi două pune aici: rugăciune şi smerită cugetare, căci în tot locul, temelia rugăciuni este smerita cugetare: drept aceea, cel ce se roagă trebuie mai vârtos a se scăpa de umflare (adică de mândrie). Iar Teodorit zice: „Numeşte aici strigare nenorocirea care a venit prin păcat, pentru care se întâmplă şi morţi fără de vreme, şi plângeri, şi primejdii. Căci cam de acest fel, zice, era strigarea din suspinuri şi plângeri, având oarecare cerere pentru relele care stăpâneau”.

 *  în mod minunat, paradoxal.
14Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Balaurul , apostatul, aflătorul a toată răutatea şi puterile cele împreună cu dânsul rele s-ar putea numi nu cu nepotrivire porţi ale morţii, căci aduce în tartarul iadului şi în adâncul morţii pe cei ce s-au supus lor; însă porţi ale morţii s-ar putea înţelege şi păcatele cele de multe feluri, că şi înţelepţii cei dintre elini, îndemnându-se cu rătăcirea şi nefrumseţea [ urâţenia, nebunia] slujirii de idoli, cu a lor bună limbuţie vrând a o înfrumuseţa (au greşit)”. Şi Origen: „Porţi ale morţii a zis că sunt păcatele de moarte din care se înalţă cel ce socoteşte că nici nu le-a păcătuit, care numai el singur poate vesti toate laudele Domnului”.
[†]         Avem de-a face cu două acţiuni ce se împlinesc într-un singur loc: porţile fiicei Sionului. În Ps. 85: 11, la fel: Lăuda-Te-voi, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea voi slăvi numele Tău în veac, aici nemaifiind comun locul, ci instrumentul: inima. Traducătorii mai vechi şi mai noi adaugă între afirmaţii un şi nejustificat, chipurile pentru o mai mare claritate.
15                Pentru aceasta şi dumnezeiescul Chiril zice că: „Prin aceste cuvinte se bucură cei dintre neamuri, pentru iconomia pe care a facut-o Dumnezeu Tatăl în Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul, arătându-L tuturor că bine a voit ca toate să se încheie [ recapituleze, unifice; vezi şi Ef. 1: 10] în Hristos - atât cele din ceruri, cât şi cele de pe pământ”.

* Au rămas neputincioşi.
16   Iar Hrisostom tâlcuieşte aşa: „Stricăciune este numită răutatea, că nimic nu strică aşa de mult ca răutatea, nu este nimic mai slab decât cel rău, prinzându-se cu înseşi armele sale, precum şi fierul este stricat de rugină şi lâna de molii, tot astfel şi cel rău, de răutatea lui este pierdut. Drept aceea, şi mai-nainte de pedeapsa cea de la Dumnezeu, însăşi răutatea pe lucrătorul ei îl pedepseşte”.
17   Hrisostom zice: „De vreme ce Dumnezeu îndelung rabdă, pentru aceasta Domnul se cunoaşte făcând judecăţi, adică mustrând, izbândind şi răsplătind”.
 

 *  cf. vinovăţiei, vredniciei, axiologic.
18  Iar la Grigorie al Nyssei şi la alţii, aici se scrie nu diapsalma, ci cântare de diapsalma. Pentru ce? Pentru că, după acelaşi Grigorie, la alte diapsalme se facea curmare glasului Proorocului, liniştindu-se şi primind strălucirea cea de la Duhul. Iar aici, urmarea cântării nu se curma, ci se lucra învăţătura cea de la Duhul. Vezi şi la înainte cuvântare, la cap. 3.
19  Iar alţii zic că păcătoşii, adică păgânii şi cei nepocăiţi, care după moarte se pogoară în iad, aceştia, după ce se vor scula şi se vor înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, iarăşi se vor întoarce la iad, în muncile iadului.
20  Iar Sfântul Chiril zice: „Cei ce au crezut în Hristos, pentru multa lor iubire de Dumnezeu, blestemă pe cei ce tăgăduiesc înomenirea lui Hristos şi darul Lui prin care puteau să moştenească împărăţia cerurilor”.
 

*    cinstea, reputaţia; valorile după care se călăuzea; vezi nota de la Ps. 8: 8.
*    înţelesul verbului e mai bogat. E vorba de o privire (contemplaţie) profundă care merge până la despărţirea sufletului de trup, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Dumnezeu, ca un Atotştiutor, nu trebuie să judece fapte ca Unul care n-ar avea o cunoştinţă clară despre ele, căci El le ştie, şi într-o oarecare măsură le ştie şi omul.
 

Păcatele omului se „răscolesc” (judecă) prin focul harului dumnezeiesc, care le dă la iveală pe acestea, producând în sufletul omului o ruşine care-1 determină să se judece şi să se considere vrednic de osândă pentru ele, drept care se simte îndemnat să caute ajutorul lui Dumnezeu.
*   Vezi nota de la Ps. 9: 7.
*    raţionali, logici, gânditori la sensul cel mai presus de fire al existenţei.
21 însemnează [ia aminte] că la cea [Scriptura] evreiască, psalmul acesta se desparte în două, iar de la acest stih până la sfârşit se numără Psalmul 10, iar de la cei şaptezeci [din Septuagintă], tot psalmul este unul, al 9-lea la număr.
 

22  La aceasta, Hrisostom aduce spre pildă doctorul şi pe cei ce sunt tăiaţi de doctor, zicând: „Precum cei ce sunt tăiaţi, când încă tăierea nu s-a făcut desăvârşit, roagă pe doctor să-şi depărteze mâna, cerând un dar [] ajutător [adică cere puţină blândeţe], strigând de multe ori către doctor: «M-ai muncit, m-ai pierdut, m-ai omorât». Dar acestea nu sunt graiuri ale minţii, ci ale durerii, tot astfel şi cei mici cu sufletul zic [acelaşi lucru] în necazurile lor, nesuferind durerile”.
23  Pentru aceasta şi Teologul zice: „Când se mândreşte necredinciosul, săracul se aprinde cu gândurile”. Şi Hrisostom: „Cel ce nedreptăţeşte se vaită mai-nainte de muncă şi de chinuire, nesuferind sporirea celui rău”. Zice însă şi Teodorit: „Pare-se că stai departe, Stăpâne, şi nu vezi cele omeneşti, nefacând izbândă celor nedreptăţiţi, şi aceia se topesc de mâhnire ca de foc văzând trufia celor ce-i nedreptăţesc. Foarte potrivit a pus aici zicerea se aprinde, pentru cei ce se întristează, căci cei aprinşi se aseamănă cu cei întristaţi, care scot suspinul pe gură ca un fum”.
* îşi ating scopul.
 

* Atât în trupul celor răi, cât şi în Trupul hristic al credincioşilor există o unitate în simţiri, fiecare simţind în felul lui nevoile, bucuriile etc. celuilalt, responsabilizându-se astfel după putinţă pentru sporirea sau slăbirea unităţii trupului.
24   Iar Teodorit a înţeles şi zicerea aceasta ca legată de zicerea cea de mai sus (v. 22): „Din pricina mândriei necredincioşilor, care le face vătămare, zice, se întristează, venindu-le gânduri necuvioase, şi îndoindu-se cu gândul faţă de purtarea Ta de grijă [faţă de Pronie], că aceasta însemnează zicerea: se prind în sfaturile pe care le gândesc”.
25   Pentru aceasta a zis şi Hrisostom: „Aici face pomenire de un fel nesuferit de rău, că despre cele ce trebuia a se acoperi [ascunde] şi a se ruşina, de acestea se minunează şi se laudă, vorbind adică de linguşitori. Cum dar se face vindecare acestora, când răutatea se adaugă?” Despre unii ca aceştia scrie şi Chiril: „Că dacă cei ce se şi laudă pentru răutate, şi cugetă înalt pentru că sunt răi, nefiind nici unul ca să-i prihănească, mai vârtos îi binecuvântează”.
 26 Adică păcătosul mânie astfel pe Dumnezeu, iar Dumnezeu oare nu va căuta [cerceta] păcatele păcătoşilor la judecată? Negreşit că le va căuta. Iar Teodorit citeşte zicerea astfel: „A întărâtat păcătosul pe Domnul după mulţimea mâniei lui”. Aici se stă; apoi merge mai departe: nu va căuta, în loc de: „întărâtat-a pe Domnul, zicând: Nu va căuta (Domnul adică)”. Adică - lăsându-se prins de nebunie şi turbare, ca şi cum n-ar privi nimeni de deasupra - cade în toată fărădelegea, nesocotind că Judecătoml cercetează cele ce se fac.
  27 Zice Hrisostom: „Precum cel orbit deseori cade în gropi, tot aşa şi acesta, fiindcă nu are înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, petrece totdeauna în răutate, şi de viitoarea judecată nu-şi aduce aminte (...) că cel ce nu ştie [înţelege] că este Dumnezeu, nici de judecată nu ştie că este”. Zice însă şi Chiril: „La tot omul cel iubitor de păcat, şi care fără oprire priveşte la păcat, şi în tot chipul caută să mânie pe Dumnezeu, pentru că nu Îl are în mintea sa, i se spurcă cu adevărat căile, adică faptele, şi de necurăţie sunt pline, şi cu noroiul răutăţii se pângăreşte, şi tinde oarecum la lepădarea judecăţilor lui Dumnezeu, adică a legilor, luptându-se cu tot păcatul împotriva scopului sfinţitelor legiuiri”.
*[†] În sensul că îşi ia libertatea dăruită de Dumnezeu, respectiv profită de îndelungă- răbdarea Lui pentru a-i birui pe vrăjmaşii săi.
28 Însă Hrisostom adaugă şi acestea: „Când omul fără de minte [] câştigă multă sporire şi pe vrăjmaşi îi biruieşte, şi se laudă, şi se făleşte, se face mai smerit decât toţi. [De fapt] neaşteptând nici o schimbare în bunele-sporiri, se poartă cu înţelepciune, şi în nenorocire căzând, neiscusit fiind, şi necugetând una ca aceasta, se tulbură şi se zbuciumă, iar Iov, în buna-sporire fiind, îl lăuda pe Dumnezeu zicând: ...de ceea ce mă tem, de aceea am parte (Iov. 1: 23). Şi Isus Sirah: De vremea foametei adu-ţi aminte în vremea îmbelşugării, şi de sărăcie în zilele bogăţiei (Înţ. lui Isus Sirah 18: 25).
  * Literal: slăviţi în răutate, care „strălucesc” de răutate.
29 Iar Teodorit zice: „Şi în adunări încă şezând (păcătosul), oarecari curse şi meşteşugării găteşte celor fără de pricină [nevinovaţi], în acest fel şi bogaţii îl pândesc pe sărac”. A zis încă şi Marele Atanasie: „Cel lovit de piatră caută doctor, dar mai ascuţite [dureroase] sunt acele lovituri venite din clevetire, căci clevetirea este calomnie [], şi sabie, şi săgeată ascuţită, precum a zis Solomon: ...şi acestea singur adevărul le poate vindeca, dar dacă [calomnia, clevetirea] este trecută cu vederea, creşte mai cumplit pe rană[.Apologia întâi].
 

* Mitropolitul Veniamin încearcă o traducere literală: priveleştind (!).
30   Sfântul Chiril zice că „Satana este asemenea leului, şi pândeşte ca să răpească pe cel lipsit de fapta bună [adică pe cel neîntărit de Dumnezeu din lipsa faptelor bune], căci de aceasta se tem cei care sunt bogaţi în fapta bună şi care se împotrivesc lui. (...) A cărui cursă este de a face pe oameni să lase [părăsească] pe Domnul cel firesc [Cel care împlineşte aspiraţiile naturale ale firii umane]”. Şi tot el zice: „Însă zic că leii, în munţi, în cuiburile lor se liniştesc şi oarecum se ascund, ca nu cumva, văzuţi fiind, să înspăimânte pe vreuna din celelalte vietăţi, pe care le folosesc ca hrană loruşi (...), iar când le vede că au ajuns aproape, îndată sărind şi urlând cu putere, şi rănind nesuferit [pricinuind răni de nesuferit], sare asupra acelora şi le răneşte”. Deci Diavolul este asemenea leului.
31   Iar Teodorit zice că: „Leul, în vizuina sa, de-a pururi pândeşte ca să răpească”. Tot astfel şi Diavolul în sinagoga evreilor, ca dintr-un cuib a vânat pe Hristos, socotindu-L a fi un simplu om”.

 32 Iar dumnezeiescul Chiril, în unire cu tâlcuirea aceasta a Cuviosului Eftimie, adaugă zicând că zicerea se va pleca şi va cădea se poate înţelege astfel: că atunci când necredinciosul va stăpâni peste săraci, tot omul care va fi stăpânit se va pleca, adică se va smeri sub mâna lui, şi va cădea oarecum la pământ. Iar Teodorit zice: „Deci vrăjmaşul a socotit să domnească peste Apostoli şi peste mucenici. Când i s-a părut că i-a biruit pe toţi, atunci a căzut zdrobindu-se; că zicerea va cădea însemnează „se va zdrobi”.
* ■ suspiciuni, ipoteze, judecăţi pripite, cârteli, pripeli fără judecată.
 

33 De unde a zis şi Grigorie Teologul: „Împotriva unei înălţări de acest fel să ne rugăm, ca să nu vedem înălţată mâna asupra celor ce nu se supun Lui: că şi Isaia a zis aceasta însemnând: ...şi mâna Lui stă mereu înaltă (Is. 5: 25). [Nu e vorba aici de o împotrivire faţă de lucrarea lui Dumnezeu, Care voieşte să-i nimicească pe cei răi, ci se exprimă o milă faţă de aceştia, ca de unii care sunt de-o fire cu noi şi pentru care suferim, dar dacă în cele din urmă Dumnezeu socoteşte că nu mai sunt vrednici de milă, nemaifiind nici nădejde de întoarcere, purcede la nimicirea lor; vezi cazul Sodoma şi Gomora, Ierusalimul etc.] Iar Chiril înţelege prin mână pe Fiul, Care, înălţându-Se de la pământ şi Crucea suferind, a stricat puterea morţii.
34 Iar altul zice: „Sculându-Se Domnul din morţi, iarăşi S-a înălţat la ceruri, pe care [de fapt] nu le-a părăsit [niciodată]; iar când S-a înălţat, cu slavă a ridicat mâna Sa peste vrăjmaşi [peste iudei], risipindu-i pe ei în tot pământul. Iar nu uita este în loc de: «Nu uita pe omul cel ce atât de mult a sărăcit, încât a mâncat coarne [coarne, sau oase goale, am zice noi]»”.
* dificultate ce pare de nerezolvat.
 

34b [Fiindcă în original există două note 34, am numit-o pe a doua 34b], Iar Isihie zice: „Întreabă de la care păcat îşi întoarce Dumnezeu faţa mai mult - al necredinciosului, al Diavolului ori al omului celui ce mult se afundă în păcate”; apoi, el însuşi adăugând întrebarea, o dezleagă zicând: „În inimă nu va căuta”; cleveteşte pe Dumnezeu şi zice: „Cum ar ierta Dumnezeu cele neprevăzute şi necercetate ale noastre”, [cele pe care, chipurile, nu le-ar putea prevedea sau cerceta] care lucru este ca o îndemnare spre pieirea celor ce se amăgesc [astfel]”.
*  cu acrivie, exactitate, cu de-amănuntul, în profunzime.
* Biblia Sinodală redă mai liber: căci în Tine se încrede săracul.
 
35 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Nu cere simplu să se zdrobească păcătosul, ci tăria, puterea şi aprinderea răutăţii lui”. A zis încă şi Chiril: „De sfinţenie cuviincioasă este plină cererea şi plină de toată lauda, căci cuvios lucru şi trebuincios este în toată viaţa a se zdrobi braţul a tot păcătosul, adică puterea, că pentru nimic altceva nu o are decât pentru a zdrobi pe sărac şi a pierde pe orfan”.
36 Iar Marele Vasile tâlcuieşte aceasta astfel: „Păcatul nu este [n-a existat] niciodată, că nu poate fi înţeles ca având ipostas deosebit al său [nu poate fi, subzista prin sine], ci întru cei ce-l fac, şi mai vârtos în cele ce se fac rău, având lipsă de fiinţa binelui, iar nedrepţilor le este pregătit întunericul, iar încetând faptele cele rele, împreună se pierde şi fiinţa răutăţii, că se va căuta, zice, păcatul lui şi nu se va afla, deşi pedeapsa pentru păcate se păstrează, iar munca cea pentru răutăţi rămâne nedezlegată”.
 

37 Teodorit însă zice: „De vreme ce necredincioşii ziceau: „Nu caută, nu vede (Dumnezeu), potrivit învaţă proorocescul cuvânt, că va împărăţi, şi nu simplu va împărăţi, ci în veacul veacului, că este lucru însuşit [specific] al împăratului a purta de grijă pentru supuşii Săi”.
38    Iar dumnezeiescul Chiril înţelege aici prin neamuri pe necuraţii demoni.
39  Marele Vasile însă zice: „O astfel de gătire a inimii însemnează [uitarea] dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe el” (.Epistola 1). Iar Teodorit zice că: „Simah a numit gătirea «sârguinţă» (a inimii adică): „Ştii, zice, ce doresc săracii cu de-adinsul şi ce fel de osârdie au”.
 

40   Iar altul zice: „Chiar şi Diavolul nu se va mai mândri, zdrobindu-se sub picioarele sfinţilor, care calcă puterea lui cu darul lui Iisus”. Şi cum că om este numit şi Diavolul, vezi Psalmul 42, la tâlcuirea zicerii: ...de bărbatul nedrept şi viclean, izbăveşte-mă”.