Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 3

Capitolul XIII

1.  Iată, acestea toate le-a văzut ochiul meu şi urechea mea le-a auzit şi ştiu tot atâtea câte ştiţi şi voi. Şi deşi sunt mai tânăr decât voi, nu sunt mai nepriceput ca voi. „Ce oare? Chiar dacă sunt mai tânăr", zice, „ştiu acestea limpede".

2. Şi totuşi eu către Domnul voi vorbi, îmi voi apăra dreptatea înaintea Lui, dacă va voi. Vezi, este tocmai ceea ce am spus. „Nu socotiţi", zice, „că am spus ceva greu şi împovărător, din neştiinţă le spuneam. Căci eu ştiu ce am spus. Totuşi nu voi încerca să vorbesc către Dumnezeu (oare cu un om vorbesc?), către Dumnezeu Care cunoaşte cele ascunse ale cugetului. Este mai bine pentru mine, zice, să fiu judecat de Dumnezeu decât de voi".

3.  Căci voi sunteţi doctori nedrepţi ai nedreptăţii, toţi vin­decători ai răutăţii. O, de aţi amuţi, vi se va întoarce vouă în în­ţelepciune. Când cineva vorbeşte fără sens, mai bine tace şi tăcând va fi mai înţelept decât vorbind.

4.  Ascultaţi deci apărarea gurii mele, luaţi aminte la judecata buzelor mele. Nu înaintea Domnului vorbiţi, nu înaintea Lui spuneţi vicleşug? Bine vorbiţi. Ceea ce spune aceasta este: „Nu socotiţi că Dumnezeu ascultă cele ce spuneţi? Fiindcă vorbiţi cu vicleşug. Nu vorbiţi cu o intenţie bună, ci voiţi numai să mă loviţi şi să răniţi cinstea mea. Chiar dacă vorbele voastre par drepte, ele nu vin dintr-un cuget drept. Vor­bele voastre nu caută să îndrepte, să dea învăţătură, nici să facă mai bun - nu învăţaţi un neştiutor -, ci ele caută să abată la pământ".

5.  Veţi da oare înapoi? Fiţi voi înşivă judecători, bine ziceţi. Căci dacă v-ar urmări pe voi, chiar dacă, făcând toate, v-aţi aşe­zat de partea căii Lui, nu mai puţin vă va mustra pe voi. Dacă v-ar urmări pe voi, zice. „Acum, voi, cei care vorbiţi, dacă faptul s-ar judeca despre voi, nu aţi mai spune acestea. Adică dacă voi aţi fi în locul meu şi vi s-ar cerceta în amănunt faptele voastre, nu aţi mai fi judecători ca acum. Sau iată, vă spun acestea altfel, nu puteţi să fiţi judecători ai cuvintelor mele, voi care spuneţi acestea. Chiar dacă aţi spune mai multe decât acestea şi veţi face toate aşa fel încât să fiţi de partea Lui, nu mai puţin vă va mustra pe voi şi va cere seamă şi socoteală de la voi."

6.   Iar dacă în ascuns sunteţi părtinitori cu El, înfricoşările Lui nu vă vor răscoli? Groaza Domnului va cădea peste voi şi fala voastră se va face precum cenuşa, iar trupul vostru precum lutul. Tăceţi ca să vorbesc. Adică: „Tăceţi, şi îmi voi potoli mânia", Vezi că nu erau cuvintele unuia care se îndreptăţeşte, ci erau oarecum o mângâiere pentru chinul lui?

7.  Şi îmi voi potoli mânia, luându-mi carnea în dinţi. „Aşa cum cei care se muşcă pe ei înşişi au o oarecare mângâiere, precum cei care îşi muşcă carnea lor, în chinurile lor, au o oarecare mângâiere, aşa şi eu, spunând acestea. Oare nu tre­buie să avem milă de aceia mai degrabă decât să le cerem socoteală? Sau îi vom numi mâncători de oameni? Nicide­cum, ci plângem şi ne tânguim".

8.Sufletul meu il voi pune în mâinile mele, dacă Cel Puternic Işi pune mâna peste mine, fiindcă a şi început. Ia aminte mai presus de toate la acest cuvânt: Sufletul meu îl voi pune în mâinile mele. „Adică mă voi nimici pe mine însumi. Precum cei ce se distrug pe ei înşişi, aşa şi eu îmi găsesc mângâiere: aceasta îmi este mie mângâiere. Dacă nu mă nimiceşte Dumnezeu, aceasta este mângâierea mea, să vorbesc".

9.  Totuşi, zice, voi vorbi şi vă voi mustra pe voi înaintea Lui şi aceasta îmi va fi spre mântuire, căci nu va intra înaintea Lui vi­cleşug. Adică: „Aceasta îmi va fi mângâiere". Căci nu va intra înaintea Lui vicleşug. „Vezi că nu vorbesc ca voi, una spunând şi alta având în cuget? Ştiu că nu este înşelătorie la El".

10.      Ascultaţi cuvintele mele căci vă voi vesti dacă veţi asculta. Iată eu sunt aproape de judecata mea. „Vreau să fiu judecat. Nu refuz judecata."

11.      Eu ştiu că voi fi arătat drept. Cine este cel ce se va judeca cu mine, că acum voi tăcea şi voi înceta. De două lucruri am nevoie. Atunci de la faţa Ta mă voi ascunde. Depărtează mâna Ta de la mine şi frica Ta să nu mă mai lovească. Apoi mă vei chema şi eu Te voi asculta. Vei vorbi şi eu îţi voi da răspuns. Iarăşi spune ace­laşi lucru. „Nu mă înfricoşa, nu îmi aduce înainte măreţia Ta de Dumnezeu şi voi fi judecat. Am păcătuit, şi eu spun aceasta. Dar primesc în schimb pedepse cu mult mai mari", zice.

      12. Câte sunt păcatele mele şi fărădelegile mele care sunt? Ara­tă-mi! „Pentru ce am fost tratat astfel?"Pentru ce Te ascunzi de mine şi mă socoteşti ca pe un potrivnic al Tău sau mă vei so­coti ca o frunză bătută de vânt, sau mi Te împotriveşti ca ierbii purtate de o adiere ? „Pentru ce nu faci, zice, lucrurile clare? 

Pentru ce nu spui: pentru cutare lucru te pedepsesc." Nu mică mângâiere este pentru cei pedepsiţi să afle pricina pe­depsei lor. De aceea spune şi acesta: „Arată-mi păcatele mele, dar Dumnezeu nu are a i le arăta". Dar ce zice? „Crezi că m-am purtat cu tine aşa cu alt scop decât pentru a te arăta drept?" Sau mă vei socoti ca o frunză bătută de vânt, adică „nu iei aminte la mine, mă dispreţuieşti, scuipi asupra mea". Aici pe ei îi învaţă. Sau mi Te împotriveşti ca ierbii purtate de o adiere?

13. Mi Te împotriveşti, că ai scris împotriva mea toate relele mele şi m-ai înconjurat cu păcatele tinereţii. Înţelege că se ştia pe sine păcătos şi vrea să dobândească iertarea invocând vârsta, sau că vrea să se arate pe sine păcătos din pricina vârstei.

        14.Ai pus piciorul meu în butuc şi ai pândit toate faptele mele, până la rădăcinile picioarelor mele ai ajuns, care se învechesc ca un burduf sau ca un veşmânt mâncat de molii. Ai pus piciorul meu în butuc. Adică l-ai legat. Până la rădăcinile picioarelor mele ai ajuns. Adică: „Ai venit asupra mea şi m-ai cercetat adânc şi m-ai lovit din cap până în picioare, nu ai lăsat în mine nici o parte sănătoasă". Iarăşi spune mărimea nenorocirii, ia­răşi ia în derâdere nimicnicia firii. Se învechesc ca un burduf. Pentru ce aduce vorba de burduf? Fiindcă burduful este gol, este umplut numai cu aer. Aşa este şi trupul nostru şi era obiceiul la cei vechi să spună „suntem burdufuri umflate". Nu lua aminte la umflarea lor, nici la pielea întinsă, ci gândeşte-te la lăuntrul lui şi vei vedea multa deşertăciune. Apoi vine şi cu un alt exemplu: Sau ca un veşmânt mâncat de molii.
Capitolul XIV

1.  Căci muritorul născut din femeie, este astfel şi prin naştere, este plin de urgie, adică de deznădejde, nu de întristare.

2.  Sau ca floarea, abia înflorită s-a şi veştejit, trece ca umbra şi nu stă. Nu şi acestuia i-ai cerut socoteală şi nu l-ai făcut şi pe el să intre la judecată înaintea Ta? Vezi cum vrea să fie eliberat nu prin faptul că este drept, ci prin nimicnicia firii. Trebuia oare ca acesta, care azi este şi mâine nu va mai fi, să fie cer­cetat, zice, acestuia să i se ceară socoteală?

3.  Cine va fi curat de întinăciune? Nimeni, chiar dacă şi o singură zi ar fi viaţa lui pe pământ. Numărate sunt lunile lui la El. Pus-ai lui un timp şi nu îl va trece. Depărtează-Te de la mine, ca să mă liniştesc şi să mă bucur de viaţă ca un simbriaş. Vezi iarăşi cum scapă la fire, „fiindcă nici nu este cu putinţă", zice, „să fie cineva curat. Nu numai din pricina nimicniciei, nici numai din pricina scurtimii vieţii sau din pricina des­curajării de care este plină viaţa noastră, ci fiindcă nici nu este cu putinţă să fie cineva curat". Depărtează-Te de mine, zice, ca să mă liniştesc şi să mă bucur de viaţa mea ca un sim­briaş. Vorbeşte iarăşi despre vremelnicia vieţii, osteneala şi nenorocirea ei. „Porunceşte ca eu, cel muncit şi nenorocit, să fiu în linişte." Apoi, arată că cel mai nenorocit dintre toate făpturile este omul, [mai nenorocit] şi decât pomii, râurile şi marea.

  

4.   Este nădejde pentru un copac, dacă este tăiat, iarăşi va în­flori şi lăstarul lui nu va pieri. Căci dacă rădăcina lui ar îmbătrâni în pământ şi trunchiul lui pe pietre se usucă, de la mireasma apei va înflori şi va da rod ca şi cum ar fi atunci sădit. Dar omul când moare se nimiceşte, şi muritorul, odată căzut, nu va mai fi. Apoi zice: Cu timpul marea se împuţinează, iar râurile, lipsite de apă, vor seca, dar omul odată adormit, nu se mai scoală şi nu se mai ridică până ce cerul nu se învecheşte, şi nu se vor mai trezi din som­nul lor. Aceasta o spune fiindcă nici marea, cu timpul, nu pătimeşte soarta omului, ci acestea sunt nemuritoare, aşa cum spun unii autori din afara credinţei creştine. Atâta timp cât râurile vor curge şi va fi umbra copacilor, nici ma­rea, nici râul nu vor înceta să existe. Numai omul rabdă o astfel de soartă. Ah! Dacă ar fi cu putinţă să murim şi iarăşi să înviem, dar nu este aşa.

5.  Dacă m-ai păzi în locaşul morţilor, zice, de m-ai ascunde până ce se va potoli mânia Ta şi de mi-ai rândui un timp în care să-Ţi aminteşti de mine. Dacă un om moare, va mai trăi oare, odată ce şi-a sfârşit zilele vieţii sale? Aş aştepta eu atunci până ce iarăşi voi fi? Apoi mă vei chema şi eu voi asculta. Lucrul mâinilor Tale să nu îl treci. „Aşadar, nu este cu putinţă să aştepţi. Căci dacă ar fi aşa, aş aştepta până ce iarăşi voi învia. De m-ai as­cunde în locaşul morţilor şi eu aş aştepta până ce voi deveni ast­fel şi, chemându-mă, Te voi asculta, dar nu este cu putinţă aceasta. Ce oare? Chiar dacă nu este cu putinţă nimic dintre acestea, nu mă lepăda, fiindcă sunt lucrul mâinilor Tale."

       6.  Dar Tu mi-ai numărat faptele şi nu ţi-a scăpat nici unul din păcatele mele, mi-ai pecetluit păcatele mele într-un sac şi ai însemnat și dacă am făcut ceva fără voie". „Vreau să fiu izbăvit pentru aceasta", zice, „pentru faptul că sunt lucrul mâinilor Tale şi nicidecum pentru dreptatea mea, nici pentru faptul că îţi pot cere dreptate sau pentru că ai uitat greşelile mele. Căci nu este cu putinţă să ascund de tine ceva din relele mele."

       7.Apoi zice: Şi totuşi, până şi un munte, căzând, se va surpa şi stânca e rostogolită din locul ei. Apele macină pietrele şi valu­rile lor acoperă grămada de pământ şi răbdarea omului ai nimi­cit-o. L-ai lepădat pe el până în sfârşit şi el s-a dus. Întors-ai faţa Ta şi l-ai trimis. Dacă urmaşii lui sunt mulţi, nu ştie, dacă sunt puţini, nu cunoaşte, ci doar dacă trupul lui a suferit sau sufletid lui s-a tânguit. „Căci omul se pedepseşte", zice, „şi, chiar dacă are mulţi fii, nu ştie. După ce moare, este lipsit de fericirea de care se bucura când trăia. Căci ce folos are că a lăsat în urmă copii, odată ce el a plecat de aici?" Vezi? Mereu invocă vre­melnicia vieţii şi faptul că nu îi este cu putinţă să se mai în­toarcă, să revină aici. Dar să presupunem că lasă în urmă fii, nu are habar de bunătăţi. Fie că sunt mulţi, fie că sunt puţini fii, nu ştie. Aşadar, ce este mai nenorocit decât fap­tul că ignoră cele bune făptuite, când el pleacă singur, ştiind propriile rele. Iar dacă după sfârşitul lui se întâmplă ceva bun, nu o ştie, nici nu o va şti vreodată, ci va şti numai că trupul lui l-a durut şi sufletul său s-a tânguit.

■Capitolul XV

1.    Luând, cuvântul Elifaz temanitul, a zis: Ce răspuns plin de înţelepciunea duhului va da înţeleptul? Îşi va sătura chinul pân- tecelui mustrând cu cuvinte deşarte, cu vorbe care nu au nici un folos ? Cel mai cumplit lucru dintre toate este faptul că sub pretextul cuvintelor evlavioase şi sub formă de mângâiere diavolul i-a înarmat pe ei să îl rănească pe Iov. Şi vezi cu câtă violenţă se folosesc de cuvânt, batjocorindu-l pentru nebunia lui. Fiindcă Iov a zis: „Şi eu am o inimă" şi „nu se sfârşeşte cu voi înţelepciunea", „şi ştiu tot atâtea câte ştiţi şi voi. Şi deşi sunt mai tânăr decât voi, nu sunt mai nepri­ceput ca voi". De îndată, pornind chiar de la aceste cuvinte, Elifaz îl atacă pe el şi zice: Ce răspuns plin de înţelepciunea du­hului va da înţeleptul? „Iată", zice, „ce răspuns dă înţeleptul şi cel ce pretinde că ştie toate." Dar el m-a săturat de chinul pântecelui meu. Adică: îi spune lui cuvinte de mângâiere şi totuşi este plin de suferinţă. „Nu este nimic sănătos în această în­dreptăţire", zice Elifaz. „Toate sunt confuze şi pline de în­drăzneală", zice. Vezi cât este de iubitor de slavă şi la ce se pune împotrivă? Fiindcă a spus: „nu se sfârşeşte cu voi înţe­lepciunea", vrea să îi întoarcă înapoi cuvântul şi să arate că Iov nu ştie nimic mai mult decât ei.

2.  Fiindcă şi tu ai depărtat de la tine frica şi ai ţinut asemenea cuvinte înaintea Domnului. Fiindcă eşti vinovat prin cuvintele gurii tale și nu ai deosebit cuvintele celor puternici, te mustră pe tine gura ta şi nu eu. Buzele tale mărturisesc împotriva ta. Ce oare, zice ? Nu cumva ai fost tu cel dintâi om sau ai fost rânduit tu întâistătător? Ai auzit tu porunca Domnului? Sau a venit la tine înţelepciunea? Ce ştii tu pe care noi să nu ştim? Sau ce spui tu şi noi să nu spunem? Şi între noi este un bătrân şi un [om] vechi [de zile], mai îngreunat de zile decât tatăl tău. Puţin ai fost biciuit pen­tru câte ai păcătuit. Ai vorbit cu mândrie şi fără de măsură. Nu­mai nu spune: „Nu cumva tu exişti mai înainte de toate, ca să fi învăţat prin lungimea timpului. Sau ai auzit ceva de la Dumnezeu? În privinţa cunoştinţei nu eşti cu nimic mai pre­sus de noi". Fiindcă Iov zicea: „în timp îndelungat se află în­ţelepciunea". „Aşadar, nu eşti prins în plasă? Căci nu eşti pe lume de multă vreme, nici nu te-ai născut mai înainte de lume." Dar Iov a zis aşa fiindcă aceia se mândreau. Puţin ai fost biciuit pentru câte ai păcătidt. Fiindcă Iov zicea: „Câte sunt păcatele mele şi fărădelegile mele care sunt? Arată-mi!". Elifaz, exagerând şi el, zice: „Nici o mică parte nu ai ispăşit".

3.  Apoi iarăşi îl atacă. Nu cumva Iov a zis: „fără prihană sunt înaintea lui Dumnezeu"? Ci a spus, dimpotrivă, „că ai scris împotriva mea toate relele mele", că păcatele mele le-ai păstrat în amintirea Ta. Pentru ce a îndrăznit, zice, inima ta sau spre ce ai aţintit ochii tăi, că ai izbucnit mânia ta înaintea Domnului şi ai scos din gură asemenea cuvinte? Cine, muritor fiind, va fi fără prihană, sau cine, născut din femeie, va fi drept, dacă Dumnezeu nici în sfinţii Săi nu se încrede şi cerul nu este curat înaintea Lui şi stelele nu sunt fără prihană. Apoi zice:Vai, spurcat şi necurat este omul care bea nedreptatea ca apa". Vezi cum l-a lovit pe el, cum arată că răutatea lui este în fire.

4.   Îţi voi vesti ţie - dar tu ascultă-mă - cele pe care le-am văzut. Îţi voi vesti ţie cele pe care înţelepţii le-au vestit şi părinţii lor nu le-au ascuns - căci numai lor le-a fost dat pământul şi cel de alt neam nu a venit asupra lor. Toată viaţa celor nelegiuiţi este în nelinişte, anii daţi celui puternic sunt număraţi, frica Lui este în urechile lui. Când i se pare că este în pace, atunci va veni nenoro­cirea asupra lui. Să nu creadă că se va întoarce din întuneric, căci deja este hărăzit ascuţişului fierului. Este dat nimicirii şi este rân­duit mâncare vulturilor, ştie în sinea lui că va rămâne stârv. Fiindcă Iov zicea: „în timp îndelungat se află înţelepciunea", Elifaz îi răspunde: cele pe care le-au spus părinţii lor şi nu le-au ascuns de la ei înşişi şi nu a venit nici unul de alt neam asupra lor. Adică, înţelepţii care se bucură de pace o transmit şi urmaşilor lor. Cel de alt neam nu a venit asupra lor. Adică nu au răbdat nici război, nu au văzut nici luptă, nici nu au devenit răzvrătiţi, ci au stat cu vitejie şi bărbăţie şi au biruit şi au stăpânit cu putere şi tărie, bucurându-se de multă pace. Toată viaţa celor nelegiuiţi, zice, este în nelinişte şi când vor fi în pace, conşti­inţa lor va fi neliniştită. Anii daţi celor puternici sunt număraţi, adică celor nedrepţi. Căci tiranii sunt vremelnici. Când par să fie în pace, atunci vine nenorocirea asupra lor, încât să afle că războiul vine de sus şi că nici nu va fi pentru el schimbare din chinuri. Şi este rânduit spre mâncare vulturilor. Deja este hărăzit ascuţişului fierului. Vezi că şi moartea lui e vrednică de plâns, căci nu vine după legea firii, ci prin violenţă, prin război şi luptă şi după moarte, nu are nici mormânt, nici înmormântare şi nu numai că va rămâne neîngropat, ci şi hrană vulturilor.Știe în sinea lui că va rămâne stârv. Conştiinţa acestui fapt este și mai grea, când i se anunţă de mai înainte şi i se ves­teşte de mai înainte.

5. Şi ziua întunecată îl va prinde în vârtej, necaz şi strâmto­rare îl vor împresura, ca pe o căpetenie ce cade-n primul flanc, că a ridicat mâinile împotriva Domnului, împotriva Domnului Atotţiitorul şi-a întărit cerbicea, a alergat înaintea Lui cu mândrie, la adăpostul grosimii scutului său, că şi-a ascuns faţa sub grăsimea lui. Căci aşa cum căpetenia este strălucitoare şi vestită şi, stând într-un loc expus pericolului, piere degrabă, aşa cum căpetenia conducându-i pe ceilalţi, cade înaintea altora, la fel şi acesta. Vezi ce exemplu i-a dat! La ce i-a folosit lui conducerea şi puterea, de vreme ce a ridicat mâinile împo­triva Domnului?

6.  Apoi, de aici, rosteşte blesteme care se împliniseră deja oricum. Căci după ce a zis: Şi şi-a pus o fâşie pe coapsă, lauda lui este hula, să locuiască în cetăţi pustii şi să intre în case nelo­cuite şi ceea ce acela a pregătit, alţii vor lua. Nici să nu se îmbo­găţească, nici să nu rămână averile lui, nici să-şi mai arunce um­bra pe pământ, nici să scape de întuneric, vlăstarul lui să-l veşte­jească vântul, şi să-i cadă floarea, să nu creadă că va rămâne, căci deşert îi va fi sfârşitul, a adăugat: Mlădiţa lui mai înainte de vreme se va strica, şi vlăstarul lui nu se va acoperi de flori, să fie cules ca agurida mai înainte de vreme, să cadă ca floarea de măslin. Căci moartea este mărturie pentru cel nelegiuit. Focul va arde ca­sele celor ce primesc daruri şi în pântece vor zămisli dureri, deşert îi va fi sfârşitul, iar pântecele lui va purta chin. Peste tot înfăţi­şează ceea ce este în pregătire şi ceea ce încă nu s-a împlinit:Căci moartea este mărturie pentru cel nelegiuit.Adică: mus­trare, condamnare, mărturie pentru ceilalţi oameni, că astfel trebuie să pătimească toate cel nelegiuit şi iarăşi mărturie pentru cel  nelegiuit, adică este limpede, este evident tuturor, nimănui nu este necunoscut.

„Grigorie cel Mare aplică aceste cuvinte Antihristului (cf. Moralia in Iob XII, 48)”-versetele20-35.

 Capitolul XVI

1. Luând cuvântul, Iov a zis: Am auzit multe asemenea, voi toţi mângâietori ai răutăţilor. Fiindcă Elifaz a vorbit astfel ca şi cum ar fi spus ceva deosebit şi ca şi cum ar fi istorisit o povestire din vechime, şi ca şi cum Iov şi-ar relua istorisirea de la în­ceput. „Nu sunt acestea evidente?", zice. „Totuşi, fiindcă vorbiţi superficial şi spuneţi ce vă trece prin minte şi nu vă măsuraţi cuvintele, nu vă mâniaţi împotriva mea, dacă eu am vorbit din suflet".

2.  Ce oare, nu cumva este vreo rânduială în vorbele în vânt? Sau ce te va tulbura că răspunzi? Şi eu pot vorbi ca voi. Dacă su­fletul vostru ar fi în locul sufletului meu, atunci aş sări la voi cu vorbe, aş clătina din cap împotriva voastră. De-ar fi putere în gura mea, nu aş cruţa mişcarea buzelor mele. „Aş vrea ca voi să fiţi în locul meu şi în situaţia mea şi aş putea să clatin din cap şi să fac şi eu cele ce faceţi voi: atunci veţi şti să nu fa­ceţi pe înţelepţii în relele altora. Totuşi voi vorbi şi acum căci acest lucru îmi aduce mângâiere, dacă voi vorbi îmi alin durerea", zice, „dacă voi tăcea, chinurile nu îmi vor fi cu nimic mai slabe şi mai mici."

       3.Căci dacă voi vorbi nu mă mai doare rana, iar dacă voi tăcea, voi fi rănit mai puţin ? Sau spune aceasta, că „dacă aş fi în locul vostru şi în afara chinurilor, atunci aţi înţelege. Căci vorbind nu sufeream". Apoi iarăşi îşi vesteşte nenorocirea. 

4. Dar acum a făcut din mine un nebun istovit, putred şi ai pus mâna pe mine, minciuna mea mi s-a făcut spre mărturie şi s-a ridicat împotriva mea, în faţa mea a răspuns împotrivă. Întru urgie m-a doborât la pământ. A scrâşnit din dinţi asupra mea. Săgeţile tâlharilor au căzut peste mine. Cu săgeţi a lovit ochii mei şi cu arcul său a sărit asupra mea. Cu lovitură ascuţită mi-a lovit genunchii, toţi laolaltă s-au năpustit asupra mea, căci Domnul m-a dat în mâna celui nedrept, la cei nelegiuiţi m-a aruncat. Pe mine, care eram în pace, m-a spulberat, luându-mă de păr, m-a smuls. M-a pus pe mine ca pe o ţintă. M-au înconjurat cu suliţele lor, ţintindu-mi rărunchii fără să mă cruţe, risipit-au pe pământ viaţa mea, m-au doborât, lovitură după lovitură, s-au năpustit asupra mea cei pu­ternici. „Nu e de ajuns că sunt pedepsit", zice, „ci par şi ne­bun sau vrea să spună că şi-a ieşit din minţi." Apoi îl pre­zintă pe Dumnezeu în chip omenesc, luptând împotriva lui cu mânie.

5. Sac am cusut pe pielea mea, puterea mea au stins-o în ţă­rână . Adică: „M-a înnegrit din pricina răutăţilor sau al sa­cului care îl încinge".

6. Pântecele meu s-a mistuit de plâns, pe pleoapele mele este umbra morţii. Nici o nedreptate nu era în mâinile mele, dar ru­găciunea mea era curată. Pământul să nu acopere sângele trupului meu. Acesta este obiceiul celor ce se află în chinuri, să nu îşi ascundă relele lor. „Sunt atât de departe de a avea ceva pe conştiinţă, încât vreau ca toţi să vadă cele ce sufăr."

7.Să nu fie nici un loc pentru strigătul meu. Nici strigătul meu să nu îl ascunzi. Şi acum, iată, în cer este martorul meu, Cel ce mă cunoaște pe mine este întru cele înalte. Să ajungă rugăciunea mea catre Domnul, înaintea Lui să lăcrimeze ochiul meu. Nu­mai nu spune: să asculte acestea Dumnezeu, să vadă acestea Dumnezeu.

8.  Să fie apărarea mea înaintea Domnului şi fiul omului îna­intea aproapelui său. Adică: „sunt la judecată cu El". Iarăşi aceleaşi.

       9.Anii mei sunt număraţi, voi porni pe o cale de pe care nu mă voi mai întoarce.
Capitolul XVII 

 1. •Pier purtat de vânt, mă rog pentru mormânt şi nu îl dobân­desc, cerşesc ostenindu-mă şi ce voi face? Străinii mi-au răpit avutul. Cine este acesta? Să fie legat de mâna mea. Căci inima lor şi-au ascuns-o de înţelepciune, de aceea nu-i vei înălţa pe ei. Va vesti rele unora. Ochii mei s-au topit după fiii mei. M-ai făcut de pomină între neamuri, râs m-am făcut pentru ei. S-au înce­ţoşat de mânie ochii mei, am fost împresurat foarte de toţi. Mirare i-a cuprins despre mine pe cei adevăraţi, căci cel fără de lege s-a ri­dicat împotriva dreptului. „Nici măcar nu pot spune - lucru comun celor nenorociţi - că sunt miluit, ci dimpotrivă, sunt luat în râs de oameni fără de minte. Cei drepţi sunt uimiţi de mine. Cum poate un credincios să îşi ţină calea lui?".

2. Poate cel credincios să se ţină de calea sa şi cel curat cu mâi­nile să-şi recapete îndrăzneala ? „Cum va avea îndrăzneală cel curat, de vreme ce acestea s-au întâmplat aşa împotriva oricărei nădejdi? Să fie ale mele ca nimic. Cum alţii vor sta în calea virtuţii? Totuşi iarăşi vă chem la judecată".

      3.Şi totuşi ţineţi-vă tari şi veniţi încoace. Căci nu găsesc [nimic] adevărat în voi. Zilele mele au trecut în vaiet. S-au zdro­bit baierele inimii mele. Am făcut din noapte zi. Lumina e aproape de faţa întunericului. Căci dacă mai rămân, locaşul morţilor îmi este casă. În întuneric este întins culcuşul meu. Moartea am che­mat-o să-mi fie tată, mama mea şi sora mea să-mi fie putrezirea. Unde este atunci nădejdea mea? Sau voi mai vedea încă cele bune ale mele?Sau se vor coborâ cu mine în locuinţa morţilor. Sau voi coborî in pământ împreună cu ele? „Îmi spuneţi mie: rămâi! Unde? În locaşul morţilor. Căci acela mă va primi de acum înainte. Moartea am chemat-o să-mi fie tată. Oricum acolo tre­buie să plec".
Capitolul XVIII

 

1.  Luând cuvântul Baldad sauhitul, zice: Până când nu vei înceta? Opreşte-te, ca să vorbim şi noi. Pentru ce noi am tăcut ca do­bitoacele înaintea ta? Mânia te-a cuprins. Vezi-i pe ei gata să îl judece. Vezi cum vor să îi închidă gura. Nu acesta este obi­ceiul celor care mângâie, ci dimpotrivă, al unora care întă­râtă şi batjocoresc. Opreşte-te, zice, ca să vorbim şi noi. Căci pentru ce aţi venit? Nu ca să vorbiţi şi voi. Pentru ce am tăcut ca dobitoacele înaintea ta? Vezi iubirea de slavă? Socotesc tă­cerea o ruşine şi cea din urmă prostie. Iarăşi, nu astfel sunt cei ce mângâie. „Va face", zice, „mai mult el singur decât noi, care suntem mai mulţi, învingându-ne şi biruindu-ne pe noi în cuvânt?" Vezi-i pe toţi aceştia învinuind lungimea cuvântului. Vezi cum îl insultă şi îl acuză.

2.  Ce oare, zice, dacă tu mori, nelocuite vor fi cele de sub cer? Sau se va cutremura pământul din temelii? Fiindcă neîncetat se tânguia astfel, zicea mereu: vreau să mor. Ce mângâiere este aici? Cum altfel l-ar fi doborât? Nu cumva zice că nelo­cuite vor fi cele de sub cer sau a amintit astfel de sfârşit, ca şi cum ar fi contribuit prin ceva mare la această viaţă care ne este comună. Şi totuşi, dimpotrivă, zice, fiindcă omul este nimic, nici nu este vrednic de vreo pomenire. Pentru ce spui acestea? Apoi şi el aşa pur şi simplu şi în van îi osân­deşte pe nelegiuiţi pentru a-şi susţine presupunerea. Căci nu puteau să îl învinuiască pe Iov că a făcut ceva rău. Dar vezi răutatea! Căci zicând că mari rele se întâmplă celor nelegiuiţi, înşirau relele pe care le răbda Iov şi împleteau nenorocirile lui cu discursul lor, ca şi cum ar fi vrut să arate că la el fac aluzie. Vezi şi priveşte cum vorbeşte şi despre alţii şi despre el.

3.  Şi lumina celor nelegiuiţi se va stinge. Fiindcă odini­oară era în bunăstare. Şi nu se va mai înălţa flacăra lor. Lu­mina lui va fi întuneric în sălaşul lui, lampa de deasupra lui se va stinge. Să vâneze cei mai de pe urmă oameni avutul lui. Or, şi aceasta i s-a întâmplat lui Iov. Să se surpe sfatul lor, să fie prins în cursă piciorul lui. Adică este prins şi nu poate să scape. Şi să se încurce în mreajă.

4.  Să vină peste el capcane şi să-l înconjoare şi oameni înse­taţi se vor întări asupra lui. Se ascunde în pământ frânghia lui şi cursa lui este întinsă pe cărările sale. Jur împrejur dureri să-l piardă. Să se târască la picioarele multora în foame cumplită şi o cădere groaznică îi este pregătită. Să-i roadă tălpile picioarelor. Să mistuie moartea frumuseţea lui. Şi aceasta i s-a întâmplat lui Iov.

5.  Să fie smulsă din casa lui vindecarea. Şi aceasta i s-a în­tâmplat. Să-l cuprindă pe el strâmtorare şi pricină împărăteascăi. Împărătească, adică cea de la Dumnezeu, mi se pare mie. Dar dacă se referă la o pricină omenească, amestecă şi lucruri care nu i s-au întâmplat, ca să nu pară că despre el vorbeşte.

     6.Să sălăşluiască în cortul lui şi în trupul lui, să fie presă­rată cu pucioasă bunăcuviinţa lui. De jos rădăcinile lui se vor usca şi de sus recolta lui va cădea. Să piară pomenirea lui de pe
pământ.„Prin copii", zice, „nu va fi cunoscut, ceea ce s-a întâmplat şi lui Iov." „Prietenii mei şi
vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut şi cei de aproape ai mei de­parte au stat."

7. Şi numele lui scos afară. Să fie împins de la lumină la în­tuneric. Nu va fi cunoscut în poporul său nici nu va fi păstrată casa lui sub cer, ci în curţile lui alţii vor trăi. Pentru el au suspinat vrăjmaşii, pe muritori uimirea i-a cuprins, adică şi cei dintâi veniţi, şi cei îndepărtaţi. Aşa sunt casele celor nelegiuiţi, aşa este locul celor ce nu cunosc pe Domnul



 Capitolul XIX


1. Luând cuvântul, Iov a zis: Până când veţi osteni sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu vorbe? Vezi-i pe aceştia, nu numai că nu aduc nici o mângâiere, ci fac contrariul, lucrând împre­ună cu diavolul şi luptând de partea lui şi zdrobind tăria lui Iov. Nu erau de ajuns evenimentele trecute. Vezi-i pe toţi trei spunând aceleaşi lucruri ca dintr-o singură gură.

2. Să ştiţi numai că Domnul mi-a făcut aşa. „Ruşinaţi-vă", zice, „de vrednicia celui care pedepseşte. Nu trebuie să calci în picioare pe cei pedepsiţi de Dumnezeu, ci trebuie să-i plângi şi să-i jeleşti. Şi mai ales nu trebuie să te bucuri de moar­tea nimănui. Căci aceasta nu va rămâne nepedepsit. Cine nu ar respecta nenorocirea măcar, dacă nu vrednicia celui ce pedepseşte?".

3.Voi vorbiţi împotriva mea, zice, şi nu vă ruşinaţi de mine şi vă năpustiţi asupra mea. Da, eu cu adevărat am rătăcit şi în mine s-a sălăşluit rătăcirea. Am spus o vorbă ce nu trebuia, cuvintele mele rătăcesc şi sunt nepotrivite. Aceasta a spus-o ca o concesie, şi pretutindeni face astfel, dând loc la multe concesii. Nu lasă cuvântul să zacă în el însuşi, ci iarăşi reîncepe lupta. „Să admitem că voi condamnaţi pe bună dreptate multa prostie şi vorbărie a cuvintelor mele, precum şi nepotrivirea lor, dar voi nu trebuia să mă atacaţi astfel, chiar dacă lucrurile ar sta astfel, ci trebuia să îmi respectaţi durerea şi să vă temeţi de Cel ce m-a lovit astfel şi să îmi acordaţi iertare din pricina mărimii chinurilor."

4. Vai, însă, fiindcă vă trufiţi asupra mea, zice, săriţi la mine cu ocară, cunoaşteţi că Domnul este Cel ce m-a tulburat. Ce în­seamnă aceste cuvinte? Că trebuie să respecte şi să se teamă. Mie mi se pare că aici vrea să spună că nu pentru păcate a pătimit atâtea (oare dacă Dumnezeu loveşte pe cineva, acesta suferă întotdeauna pentru păcate? după cum nici Iov însuşi), ci pentru încercare şi prilej de mai multe cununi.

5. Fortăreaţa Lui împotriva mea Şi-a înălţat-o, iată, voi vorbi în chip şi nu voi mai vorbi deloc. „Adică voi vorbi pe faţă sau ca şi cum aş vorbi cu cineva." Voi striga şi nicăieri nu este ju­decată. Aceasta este culmea nenorocirii mele: nimeni nu aude, nimeni nu judecă, nimeni nu răspunde. Pe acesta nu trebuie să-l miluieşti? Nu văd pe nimeni. Sunt înconjurat din toate părţile, strig şi nimeni nu aude.

6. Sunt înconjurat de un zid şi nicidecum nu pot trece, pus-a întuneric pe cărările mele. Fie că este vorba despre cărările minţii, fie de căile vieţuirii sale, aceasta înseamnă: „M-a aruncat în întuneric. Nu am unde să plec, nici nu văd, sunt neputincios".

7. De slava mea m-a dezbrăcat, mi-a smuls cununa de pe cap, m-a tras în toate părţile şi am plecat. „M-a legat din toate păr­ţile", zice, „şi nici pe El nu îl văd, nici pe nimeni altcineva."

8. A tăiat ca un copac nădejdea mea, cumplit s-a aprins de mânie împotriva mea, m-a socotit ca pe-un vrăjmaş al Său. Cetele Lui au venit de-a valma peste mine, în căile mele m-au înconjurat şi m-au pandit" Este vorba despre cei ce au uneltit împotriva lui şi i-au luat turmele. Mare este ispita diavolului. Cei rămaşi dintre casnicii lui făceau şi mai cumplită neno­rocirea lui decât cei ucişi. Căci cei ucişi nu mai puteau face nimic de atunci înainte, dar aceştia îl ocărau, nu îl ascultau şi vorbeau împotriva lui.

9. De mine s-au îndepărtat fraţii mei, au cunoscut mai de­grabă pe străini decât pe mine. Prietenii mei au devenit nemiloşi. Cei de aproape ai mei nu m-au luat în seamă. Cei care îmi cunoş­teau numele m-au uitat. Vecini, apropiaţi, slujitori, slujnice ca pe un străin m-au socotit. De alt neam m-am făcut înaintea lor. Pe slujitorii mei i-am chemat, dar nu m-au ascultat, gura mea i-a rugat şi pe femeia mea o rugam stăruitor şi-i imploram linguşindu-i pe fiii ţiitoarelor mele, dar ei în veac m-au lepădat. Când mă ridic, ei împotriva mea grăiesc. Se scârbeau de mine cei ce mă vedeau şi cei pe care i-am iubit s-au ridicat împotriva mea. Sub piele a putrezit carnea mea. Oasele mele sunt măcinate de dureri. Apropiaţi-vă, fie-vă milă de mine, o, prieteni, fie-vă milă. Căci mâna Domnului e cea care s-a atins de mine. Pentru ce mă prigoniţi ca şi Domnul? De carnea mea nu vă săturaţi? Cine ar da ca să fie scrise cuvintele mele ? Fie vorbeşte despre nenorocirea lui, fie despre viaţa lui, despre faptele sale pline de virtute care mărturisesc despre el că nu era rău (şi aceasta este din conştiinţa lui). „Căci sunt atât de sigur", zice, „că nu am nedreptăţit pe nimeni, în­cât vreau ca după acestea să fie scrise cele ale nenorocirii mele. Fiindcă şi aceasta aduce oarecare mângâiere."

10. Să fie puse acestea într-o carte până în veac cu un condei de fier şi de plumb sau să fie săpate în stâncă. Iată: au fost scrise nu cu un condei de fier, ci mult mai bun decât a cerut. Căci acelea dacă s-ar fi scris astfel, timpul le-ar fi şters, dar aşa au fost scrise mult mai bine.

11. Ştiu că veşnic este Cel ce mă va dezlega pe pământ. Adică: „Cel ce mă va trimite în pământ, Dumnezeu". Şi ce înseamnă aceasta? Dacă nemuritor este Dumnezeu, pentru ce vrei tu ca vorbele tale să fie scrise şi să rămână pentru totdeauna spre pomenire veşnică şi nemuritoare? Vezi pătimirea celor ce se află în nenorocire. Vor ca nu numai cei prezenţi să fie martori ai nenorocirilor lor, ci şi cei ce vor fi după aceea, ca şi cum ar voi să-şi atragă de pretutindeni o oarecare com­pătimire. Ceea ce mi se pare mie că făcea şi bogatul din Evanghelie, care voia să vestească celor de pe pământ chi­nurile sale şi în ce situaţie se află cel ce mai înainte de asta trăia în desfătări.

12. Va ridica trupul meu care rabdă acestea. Căci de la Dom­nul s-au săvârşit acestea mie. Oare ştia despre înviere? Aşa mi se pare, chiar despre învierea trupurilor, afară numai dacă cineva nu ar spune că învierea de care vorbeşte este elibe­rarea din chinurile care îl cuprindeau. „Încât vreau", zice, „ca şi după eliberare chinurile mele să fie nemuritoare". Mare este această lecţie şi această filosofie, a avea mereu sub ochi pedepsele lui Dumnezeu, chiar şi pe cele trecute. Căci aceasta însuşi Dumnezeu a făcut-o cu cădelniţele cele de aramă, acelaşi lucru l-a făcut şi cu sodomiţii, la fel a făcut şi cu şarpele de aramă , la fel a făcut şi în privinţa locurilor care şi-au primit numele de la pedepse precum valea Emecahor , ca în zilele de demult. De la Domnul mi s-au săvârşit mie acestea. Bine zice că Domnul este pricina binecu­vântată a schimbării. „El a lovit, El va şi vindeca".

13. Căci eu cunosc în mine însumi cele ce ochii mei au văzut şi nu altul. Toate sunt săvârşite în sânul meu. Căci nu este ome­nească lovitura. „Cele întâmplate cu vitele mele, ştiu din cele ce se întâmplă în trupul meu, sunt lovitura lui Dumnezeu." De aceea zice: Cele pe care eu le cunosc în mine însumi. Am un învăţător potrivit să mă înveţe că lovitura este de la Dumnezeu, şi anume, cele ce se întâmplă cu mine, ca atunci când spune: Văd că mâncarea mea miroase urât, ca duhoarea de leu. Aces­tea nu ţin de o boală naturală. Demult i-ar fi nimicit trupul. Ca să nu considere că spune acestea dintr-o conştiinţă vi­cleană, adaugă: „Păzit-am poruncile Tale", iar dacă nu mă credeţi, ci mă contraziceţi, temeti-vă, căci viitorul este nearătat. Fără îndoială că cel ce trăieşte în răutate trebuie să piară. Căci dacă eu fiindcă sunt în răutate pătimesc acestea, atunci şi voi trebuie să vă temeţi şi să vă înspăimântaţi. 14. Şi dacă ziceţi: „Ce vom zice înaintea lui?" şi rădăcina vorbirii vom găsi în el? temeţi-vă şi voi de judecată. Căci mânia va veni peste cei fără de lege şi atunci vor cunoaşte că tăria lor nu va fi nicăieri.

Capitolul XX

1.  Luând cuvântul Sofar mineul, a zis: Nu mă gândeam că eşti astfel sau că astfel vei răspunde la acestea. Vezi iarăşi altă lo­vitură. Şi oare nu pricepeai tu mai mult decât mine ? Adică nu credeam că tu ignori cele ce sunt şi eu cunosc ceea ce este atât de evident şi care urmează propria lege fără abatere.

2.  Certare spre ruşinea ta voi asculta şi un duh din pricepere îmi dă răspuns. Nu ai cunoscut acestea până acum de când a fost pus omul pe pământ ? Nu cumva s-a întâmplat ceva nou de când lumea a fost creată? Şi nu s-a întâmplat nimic neobiş­nuit, nici o noutate, nici o schimbare.

3.  Bucuria nelegiuiţilor, cădere groaznică şi veselia celor fără de lege, pierzanie . Dacă, aşadar, bucuria lor este cădere groaznică şi veselia lor, pierzanie, cum vom socoti pierzania lor, spune mie, cum vom socoti chinul şi deznădejdea lor?

      4.  Apoi, vrând să arate că lovitura vine de sus, adaugă: Dacă vor urca până la cer darurile lui şi jertfa lui va atinge norii, când i se pare că de-acum s-a întărit, atunci se pierde până în sfârşit. Şi cei care l-au văzut pe el vor spune: „Unde este?". Căci ca un vis care a zburat, nu se va afla. A zburat ca o nălucă de noapte. Ochiul l-a văzut trecând, dar nu îl va mai vedea, nici locul său nu-l va mai cunoaşte. Pe fiii lui să-i nimicească cei din urmă oameni, mâinile lor să pipăie dureri. Ceea ce şi David s| spunea: „Şi am trecut şi iată nu era, l-am căutat şi nu s-a aflat locul lui". Adică pierzania lor va veni dintr-odată, ca să nu socoteşti că nenorocirea lor este o consecinţă naturală, ci este după puterea şi minunea dumnezeiască. Şi nu îmi vorbi numai de fărădelegea lor, ci, chiar dacă vor aduce jertfe, de nici un folos nu le va fi. Pe fiii lui să-i nimicească cei din urmă oameni. Şi de aici este evident că de la Dumnezeu este lovi­tura ca oamenii inferiori să îi stăpânească pe cei mai puter­nici şi cei lepădaţi să biruiască pe cei care au putere.

5.   Oasele lui s-au săturat din tinereţea lui şi cu el vor zace în ţărână. Răul este dulce în gura lui, îl va ascunde sub limba lui, nu va fi cruţat de el, nu-l va lepăda şi-l va lipi de mijlocul gâtle­jului său. Nu va putea să se ajute singur. Venin de aspidă în pân­tecele său şi chin. Bogăţia adunată cu nedreptate o va vărsa din pântecele lui . Chiar dacă ar avea-o astfel în siguranţă ca în pântece, îndată o va lepăda cu chin. Căci aceasta înseamnă o va vărsa. Aceasta se întâmplă bogaţilor. Apoi este bleste­mat pentru bogăţia cu care se lăuda.

       6.Din casa lui îl va smulge îngerul morţii. Venin de balaur va suge şi limba şarpelui să-l nimicească. Să nu mai vadă laptele turmelor nici măsurile de miere şi de unt. În zadar şi în deşert s-a trudit. Chiar de-ar avea bogăţie, nu va gusta din ea, ca dintr-o carne tare ce nu se poate mesteca şi înghiţi. Căci a zdrobit casele multor neputincioşi şi a răpit sălaşul lor pe care nu l-a construit. De aceea nu va fi lui mântuire în bunurile sale, nici nu vor înflori bunătăţile lui, din pofta lui nu va fi izbăvit. Nu este rămăşiţă din hrana lui. Când i se pare că şi-a împlinit pofta lui, va fi strâmtorat, toată silnicia va veni asupra lui şi va umple pântecele lui. Să tri­mită Dumnezeu asupra lui urgia mâniei Lui. Să arunce asupra lui chinuri şi nicicum să nu-l izbăvească din mana săbiei. Să-l străpungă arc de aramă, săgeată să treacă prin trupul lui, stele sa nu treacă peste sălaşul lui, asupra lui să vină spaime şi toată bezna să-l aştepte, foc nestins să-l mistuie şi un străin să-i strice casa. Cerul să-i descopere păcatele, pământul să se ridice împotriva lui. Pieirea să îi smulgă casa până la capăt şi ziua mâniei să vină asu­pra lui.

      7. Aceste cuvinte fac iarăşi aluzie la Iov. Aceasta este par­tea celor nelegiuiţi de la Domnul şi câştigul bunurilor lui de la Veghetorul. Vezi pe fiecare din aceştia doi întâlnindu-se, în ciuda diferenţelor dintre ei, şi Iov, şi Sofar spun acelaşi lucru, că cei nelegiuiţi vor pieri.

Capitolul XXI



        1.Luând cuvântul Iov, zice: Ascultaţi cuvintele mele, ca să nu-mi fie aceasta mângâierea de la voi. Aceasta înseamnă: „Ca să ştiţi că nu rodesc nimic de la voi, că lucrurile nu stau astfel".

2. Ridicaţi-mă, iar eu voi vorbi. Apoi să nu râdeţi de mine. Ce oare? Nu cumva cearta mea este cu un om? Şi pentru ce nu îmi voi arăta mânia? Privind la mine, minunaţi-vă, ducând mâna la gură. Căci dacă îmi aduc aminte, mă tulbur. Chinurile îmi cu­prind trupul. „Să presupunem că sunt viclean şi nelegiuit, dar nu voi rodi nimic de aici şi ştiu că veţi râde de mine, şi totuşi nu mă voi abţine." Ce oare? Nu cumva cearta mea este cu un om? Adică, nimeni nu mă poate mustra. Lupta mea nu este cu un om. Căci dacă îmi aduc aminte, mă tulbur. Chi­nurile îmi cuprind trupul. Vezi cum mereu se apără, cum pune înainte chinurile, cum spune pricina cuvintelor înfricoşă­toare pe care le-a rostit, că nu de la el însuşi, nici din vreo stare oarecare, ci spune acestea din pricina tulburării sufle­tului şi a întunecării minţii.

       3.  Pentru ce, zice, trăiesc nelegiuiţii şi îmbătrânesc în bogăţie ? Aceasta o spune pentru prietenul lui, fiindcă zicea: „Bucuria nelegiuiţilor, pierzanie", şi că: „chiar dacă ar urca la cer daru­rile lor", se vor nimici. Pentru ce trăiesc nelegiuiţii şi îmbătrânesc în bogăţie? Seminţia lor este după sufletul lor, fiii lor înaintea ochilor lor. Casele lor înfloresc. Frică - de nicăieri, biciuire de la Domnul nu este la ei, vaca lor nu fată mai înainte de vreme, se izbăveşte cea care are în pântece şi nu leapădă, rămân ca o turmă veşnică, copiii lor se joacă în preajma lor luând harfa şi alăuta şi se bucură de glasul cântării. Se sfârşeşte în bunătăţi viaţa lor, întru odihna locaşului morţii au adormit.

4.  Vezi cum nu spune că nu până în sfârşit, dar ceea ce e mai cumplit e că cel nelegiuit zice Domnului: Depărtează-Te de mine, nu vreau să cunosc căile Tale. Ce poate să ne facă să-l slujim Lui? Şi ce folos avem că îi ieşim întru întâmpinare? Căci în mâinile lor erau cele bune, iar El faptele celor fără de lege nu le ia în seama. „Nu trebuie să ne mirăm", zice, „că în schimbul unei asemenea răutăţi primesc răsplătiri, ci că această bu­năstare îi face şi mai răi."

5.  Căci zice Domnului: Depărtează-Te de mine. Pentru ce? Fiindcă în mâinile lor erau cele bune. Totuşi făclia celor nele­giuiţi va fi stinsă. (Şi aceasta se întâmplă iarăşi.)

6.  Şi va veni asupra lor nimicirea şi chinuri vor avea din pri­cina mâniei. Vor fi ca pleava în vânt sau ca praful pe care-l spul­beră vântul. Aşa cum se bucură de bunăstare, la fel vor pătimi şi cele contrare.

       7.  Să nu rămână fiilor bunurile lui. Dumnezeu îi va răsplăti lui şi el o va şti. Ochii lui să vadă pieirea lui, să nu fie izbăvit de Domnul, că voia lui rămâne în casa lui după el. Căci numărul lu­nilor lui e socotit. Oare nu Domnul este Cel ce mă învaţă price­pere şi ştiinţă? Fiindcă cel ce a vorbit înaintea lui spunea că acestea se întâmplă „de când este omul pe pământ" şi îl învinuia pe el, ca pe unul care nu ştia cele ce erau limpezi şi evidente. Spui că nu se întâmplă numai acestea, ci şi dim­potrivă? N i meni să nu pretindă că ştie raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu pentru care se întâmplă toate. Spune mie: Cei ce nu sunt nelegiuiţi pentru ce sunt pedepsiţi? Unul este în foame, altul în bogăţie, răutatea este aceeaşi.

8.  Apoi zice: Dar El va judeca pe cei înţelepţi. Unul va muri în puterea nebuniei lui, altul în bunăstare şi în plină înflorire, măruntaiele lui pline de grăsime şi măduva lui se revarsă. Iar altul se sfârşeşte în amărăciunea sufletului, fără să fi mâncat nimic bun. Laolaltă fiii lui zac pe pământ. Putreziciunea i-a acoperit în pă­mânt. Astfel încât eu vă ştiu pe voi că mă atacaţi cu îndrăznire şi spuneţi: Unde este casa conducătorului? Şi unde este acoperămân­tul corturilor celor nelegiuiţi ? „Oare nu trebuia să cercetaţi în privinţa acestor lucruri din cugete înţelepte şi cu minte dreaptă? Oare nu aţi venit să aduceţi mângâiere?"

       9.Întrebaţi-i pe cei ce trec pe cale şi mărturiile lor nu vă vor fi străine. Căci pentru ziua pierzaniei este cruţat cel rău, spre ziua mâniei Lui vor fi duşi. Cine va vesti în faţă mânia Lui? El însuşi a făcut. Cine-i va răsplăti lui? Şi el a fost dus la morminte şi a pri­vegheat peste raclă. Dulci au fost pentru el pietricelele din pârâu şi în urma lui va pleca tot omul şi înaintea lui [mulţimi] fără nu­măr. Cum dar mă mângâiaţi în deşert? Şi n-am deloc răgaz din partea voastră.
Capitolul XXII

1. Luând cuvântul Elifaz din Teman, a zis: Oare nu Domnul este Cel ce învaţă pricepere şi ştiinţă ? Şi Elifaz mărturiseşte aceasta, fiind biruit. Apoi fiindcă din cele spuse se putea deduce că Iov nu era nelegiuit, nici că trebuie să judecăm din pedepse modul de viaţă, vezi cu câtă răutate aproape că înlătură pronia.

2.Ce va fi Domnului dacă tu eşti fără prihană în faptele tale? Adică, aceasta nu înseamnă nimic pentru Domnul. Sau îi este de vreun folos că tu îţi îndrepţi calea? „Nu cumva aceasta îi aduce vreun folos Lui", zice. Fiindcă Iov spunea mereu că Dumnezeu a făcut acestea şi din pricina Lui suferă, Elifaz vrea să arate că aceste nenorociri nu vin de la Dumnezeu.

3. Sau cerându-ţi socoteală, zice, te va mustra şi va intra cu tine la judecată? Desigur, chiar dacă ai fi drept, nu îi este Lui de nici un folos, nu ţine seama de tine, adică faptul nu este

vrednic de atentia lui Dumnezeu.

      4.  Totuşi dacă ar fi vrut să te judece, multe păcate ţi-ar fi găsit. Oare nu este mare răutatea ta? Fără de număr sunt pă­catele tale. Luai zălog pe fraţii tăi pentru nimic, luai îmbrăcă­mintea celor goi, nici nu ai dat apă celor însetaţi să bea, iar pe cei flămânzi i-ai lipsit de îmbucătura lor. Ai căutat la faţa unora, iar pe săraci i-ai culcat pe pământ, pe văduve le-ai trimis cu mâinile goale şi pe orfani i-ai prigonit. De aceea te-au înconjurat curse şi un război îngrozitor te-a tulburat. Şi de unde spune acestea? „Fiindcă te pedepseşte", zice. Lumina ta s-a întors în întu­neric şi apa te-a acoperit pe când dormeai. Adică: în singură­tate, sub cerul liber, ai devenit vagabond şi fugar, fără adăpost.

5.Oare Cel ce locuieşte în înălţimi nu te vede? Pe cei purtaţi de mândrie nu i-a smerit? Şi ai spus: Ce ştie Cel Puternic dacă nu să judece în întuneric? Norii sunt ascunzişul Lui şi nu va fi vă­zut şi El trece prin crugul cerului. Ai păzit tu calea pe care au um­blat bărbaţii <ne>drepţi care au fost luaţi înainte de vreme? Râu curgător temeliile lor. Cei ce spun: Ce ne va face nouă Domnul sau Ce va aduce asupra noastră Cel Atotputernic? Dar El a um­plut casele lor de bunătăţi. Departe de El sfatul celor necredin­cioşi. Văzându-i, drepţii au râs şi cel fără prihană şi-a bătut joc de ei. Dacă nu le-a fost nimicit avutul lor, şi ce a mai rămas din ale lor focul va înghiţi. Fii tare, aşadar, dacă poţi răbda, cu siguranţă, rodul tău va fi întru bunătăţi. Primeşte din gura Lui graiul cu mărturisire şi păstrează cuvintele Lui în inima ta. Adică, să răs­punzi împotriva Lui nu e cu putinţă cu nici un chip.

        6.Dar dacă te întorci şi te smereşti înaintea Domnului şi de­părtezi din sălaşul tău nedreptatea, vei grămădi [aur] în stâncă şi aurul de Ofir îţi va fi ca piatra în şuvoi. Cel Atotputernic îţi va fi ajutor împotriva vrăjmaşilor tăi şi te va scoate curat ca argin­tul trecut prin foc. Apoi dacă vei avea îndrăznire înaintea Dom­nului, privind către cer cu bucurie, când te vei ruga către El, te va auzi. Şi îţi va da să-ţi împlineşti făgăduinţele. Va restabili pentru tine un sălaş al dreptăţii, lumină va fi în cărările tale. Că te-ai smerit pe tine şi vei spune: M-am mândrit şi pe cel ce îşi pleacă ochii îl va mântui, va izbăvi pe cel nevinovat. Şi tu fii mântuit prin mâinile curate.

Capitolul XXIII

1.  Luând cuvântul, Iov a zis: într-adevăr, ştiu că mustrarea mea vine din mâinile mele.Adică: „Port cu mine însumi dovada care mă acuză. Dovada relelor o am de la mine însumi". Mâna Lui s-a făcut grea peste mine, suspin în mine însumi. Dacă ar fi cu putinţă să aduc judecata pedepselor înaintea Lui, ar fi cu putinţă să îl găsesc. Dacă ar fi cu putinţă să ne judecăm, să-L întâlnesc şi să aflu care erau răspunsurile Lui la acestea. Cele pe care Dumnezeu avea să le spună. Vezi cum a obţi­nut exact ceea ce a cerut? Căci aceasta s-a întâmplat la sfâr­şitul cărţii. „Voiam să aflu ce avea să-mi spună şi dacă avea de asemenea să mă pedepsească. Acestea le-am spus nu ca să acuz vreo nedreptate."

2.  Cine ar fi ştiut că L-aş găsi pe El şi că aş ajunge la capăt. De mi-aş putea spune pricina, gura mea s-ar umple de învinuiri, aş şti cuvintele pe care mi le-ar spune, aş înţelege cele ce mi-ar vesti şi dacă ar veni asupră-mi cu putere multă şi dacă nu se va folosi de ameninţare împotriva mea. „Şi chiar dacă se va folosi de multă putere împotriva mea şi de ameninţare, totuşi ştiu că ade­văr este la El."

3.  Adevăr şi mustrare sunt la El, ar duce până la capăt pri­cina mea. Asta se roagă - asta este ceea ce spune - să pună capăt chinurilor mele. Apoi zice că voia să fie astfel încât să moară, nu că El avea să îl judece acum.

4. Dacă voi porni spre cele dintâi, nu voi mai fi, iar cu privire la cele din urmă, ce ştiu despre El? A lucrat la stânga mea, nu ini-am dat seama. De mă cuprinde de-a dreapta, nu voi vedea. Căci El ştie deja calea mea, ca aurul m-a încercat. Voi umbla după poruncile Lui, căci am păzit căile Lui, nicicând nu mă voi depărta de poruncile Lui, nici nu mă voi abate ca să nu mor. Căci El ştie deja calea mea, zice, şi că m-am străduit mereu să îi dau as­cultare, dar cine, când El judecă, poate să-I răspundă ?

5.   În sânul meu am ascuns cuvintele Lui. Dar dacă El a ju­decat astfel, cine este cel ce poate să-I răspundă? Căci ceea ce a voit a şi făcut. De aceea m-am tulburat înaintea Lui. Mustrat fiind, la El am luat aminte. Pentru aceasta trebuie să iau aminte în faţa Lui. Voi cugeta şi mă voi îngrozi de El. „Nu am păcă­tuit", zice. Atunci ce înseamnă ceea ce mi se întâmplă? Nu numai din puterea pe care o are asupra păcatelor îi este lui Dumnezeu cu putinţă să pedepsească, ci şi fără acestea (fără păcate adică).

        6.Dar Domnul a înmuiat inima mea, Cel Atotputernic m-a tulburat. Căci nu ştiam că va veni asupra mea întuneric şi negura va acoperi faţa mea . Un rău neaşteptat nu s-a întâmplat po­trivit unei rânduieli omeneşti, prin urmare, presupun că lovitura este din mâna lui Dumnezeu. Şi bine zice faţa mea, căci întunericul nu este comun, ci este bezna deznădejdii mele.
Capitolul XXIV

1.   Apoi iarăşi este în nedumerire şi zice: „Pentru ce ne­legiuiţii au parte de fericire?". Pentru ce, Doamne, bărbaţii nele­giuiţi au tăinuit ceasul şi au trecut hotarele şi au răpit turma cu tot cu păstor, au luat catârul orfanilor şi pe boul văduvei au pus zălog, i-au abătut pe cei neputincioşi de la calea cea dreaptă şi s-au as­cuns laolaltă blânzii de pe pământ şi [nelegiuiţii] au plecat ca mă­garii pe câmp, s-au năpustit asupra mea în fapta lor. Ogorul ce nu era al lor l-au secerat mai înainte de vreme, a fost plăcută pâinea tinerilor lor. Cei neputincioşi au lucrat via celor nelegiuiţi fără mâncare şi fără plată. Pe mulţi i-au lăsat să doarmă goi, fără veş­mânt, acoperământul sufletului lor l-au luat. De la ploile mun­ţilor s-au udat şi pentru că nu aveau acoperământ, sub stâncă s-au adăpostit. După cum suntem nedumeriţi pentru ce unul su­feră astfel de nedreptăţi şi pentru ce altul le face, tot aşa este firesc ca aceste nedreptăţi, din ambele părţi, să tulbure şi să neliniştească. Au plecat ca măgarii în câmp. Adică au dispre­ţuit pe toţi şi şi-au bătut joc de toţi. Nimeni nu îi nedreptă­ţeşte, nimeni nu le face rău. „Pentru ce El nu a vegheat asu­pra lor", dar va veghea după aceea şi va cerceta păcatele lor şi nu le va trece cu vederea.

      2.  L-au răpit pe orfan de la sân şi au umilit pe cel căzut, i-au lăsat să doarmă goi pe nedrept, celor flămânzi le-au luat îmbucă­tura, în întuneric au întins curse pe nedrept, calea drepţilor nu au cunoscut-o. I-au scos afară din cetate şi din casele lor, sufle­tele drepţilor, încă prunci, au suspinat puternic. Dar El pentru ce nu a vegheat asupra lor pe când erau încă pe pământ şi nu ştiau? Calea dreptăţii nu au cunoscut, nici pe cărările ei n-au umblat. Dar cunoscându-le faptele lor i-a dat pe ei la întuneric. Adică, fiindcă a aflat faptele lor, sau mai degrabă fiindcă le-a cercetat, aceasta înseamnă că „a cunoscut" faptele lor.

       3.Şi noaptea, zice, va fi ca furul. Şi ochiul celui desfrânat a pândit întunericul. Zicând: Nici un ochi nu mă va vedea, şi şi-a pus un văl pe faţă, a intrat în case pe-ntuneric, ziua s-au pe­cetluit. Nu au cunoscut lumina, căci pentru ei zorile sunt deopo­trivă umbra morţii, căci va cunoaşte tulburările umbrei morţii. Uşor este. De la faţa apei, blestemată să fie partea lor pe pământ. Semă­năturile lor să se arate pe pământ uscate, că snopii orfanului au răpit. Apoi de i se aminteşte păcatul, ca aburul de rouă s-a făcut nevăzut. Să i se răsplătească după cum a făcut. Să fie zdrobit tot nelegiuitul ca lemnul putred. Căci nu s-au îndurat de cea stearpă, nici nu au miluit femeia cea slabă, cu mânie a doborât pe cei ne­putincioşi. De aceea, când se va ridica, nu va fi sigur pe viaţa sa, slăbit fiind, să nu nădăjduiască să se vindece, ci va cădea de boală, mândria lui pe mulţi i-a vătămat, s-a veştejit ca o nalbă în arşiţă sau ca spicul care cade singur de pe pai. Iar dacă nu, cine este cel ce zice că eu spun minciuni şi va socoti ca nimic cuvintele mele ?
Capitolul XXV

1. Luând cuvântul Baldad sauhitul, a zis: Ce este la început, dacă nu frica de El? Adică toate sunt pline de frică şi de cu­tremur şi nu este nimeni care să poată scăpa de mâna aceea.

2.  Cel ce a făcut lumea este întru cele înalte. Crede oare ci­neva că este răgaz pentru tâlhari? Peste care dintre ei nu va veni cursă de la El? Cum va fi un muritor drept înaintea Domnului? Sau cine, născut din femeie fiind, se va curaţi pe sine ? Fiindcă Iov zicea: „Şi El nu a vegheat asupra lor", Baldad răspunde: Da, zice, nu este răgaz pentru tâlhari. Totuşi spune contrariul a ceea ce se întâmplă. Este un răgaz. Dar spune acestea ca să îl contrazică pe Iov. Cum va fi un muritor drept înaintea Dom­nului? Fiindcă în mod necesar se pedepseşte. Fiindcă Iov zicea că vrea să intre la judecată şi, deşi nu a păcătuit, este pedepsit, Baldad răspunde că nimeni dintre oameni nu este drept. Cum va fi cu putinţă aceasta, zice, să fie cineva drept pe de-a-ntregul? Astfel încât în zadar ceri judecată şi cercetare.

3.  Căci, zice, cerul nu este curat. Cel ce zice soarelui să nu răsară şi el nu răsare porunceşte lunii, şi ea nu îşi mai dă stră­lucirea sa, stelele nu sunt fără vină înaintea Lui. Vai, orice om este putreziciune şi fiul omului, un vierme.

Capitolul XXVI

1.  Luând cuvântul Iov, a zis: De partea cui eşti şi pe cine vrei să ajuţi? Oare nu pe Cel ce are multă putere şi braţul Căruia este puternic? Cui dai tu sfat? Oare nu Celui ce are toată înţelepciu­nea? Sau pe cine urmezi? Nu pe Cel ce are cea mai mare putere? Cui vesteşti cuvinte? A cui suflare este cea care iese din tine? Adică: „Nici eu nu te învinuiesc că ai luat partea lui Dum­nezeu, căci aşa trebuia. Dar nu trebuia să mă osândeşti". Căci era cu putinţă şi să spui un cuvânt în apărarea lui Dumnezeu, şi să nu-l laşi pe Iov să fie supus atâtor învinuiri.

       2.Oare se vor naşte uriaşi în adâncul apei şi printre locui­torii ei? Descoperit este locaşul morţilor înaintea Lui şi nu este veşmânt pentru pierzanie, Cel ce întinde miazănoaptea peste ni­mic şi atârnă pământul pe nimic, Cel ce leagă apa în norii Lui şi nu se rupe norul sub ea. Cel ce ţine faţa tronului, Cel ce-l acoperă cu norul Lui. Cu poruncă a împrejmuit faţa apei până la întâl­nirea luminii cu întunericul. Stâlpii ceridui s-au desfăcut şi s-au uimit de certarea Lui. Cu puterea Lui a îmblânzit marea, cu şti­inţa Lui a întărit chitul, încuietorile cerului se tem de El. Cu po­runca Lui a ucis şarpele răzvrătit. Iată, acestea sunt doar o parte a căii Lui şi să luăm aminte la cel mai mic cuvânt al Lui, puterea tunetului Său cine ştie când se va face?
Capitolul XXVII

1.   Iov a mai adăugat la începutul vorbirii sale şi a zis: Viu este Domnul Care m-a judecat astfel şi Cel Atotputernic Care a amărât sufletul meu, cu adevărat cât timp se mai află în mine su­flare - căci duh dumnezeiesc trece prin nările mele - nu vor grăi buzele mele fărădelegi, nici sufletul meu nu va cugeta nedreptăţi. Adică: „Mă voi opri la judecata mea. Nimeni nu mă va pu­tea abate, nimeni nu mă va putea clătina, nimeni nu mă va putea întoarce de la hotărârea mea".

2.  Să nu-mi fie mie să vă dau dreptate până ce voi muri. Adică: „Nu mă voi osândi pe mine, nici nu mă voi schimba. Chiar dacă aţi aduce mii de argumente, nu voi renunţa la jude­cata mea".

3.   Căci nu voi depărta nevinovăţia mea de la mine, ci, luând aminte la dreptate, cu nici un chip nu o voi lepăda. Căci nu mă ştiu pe mine să fi făcut lucru nelegiuit. Ceea ce spune aceasta este: „Cel ce face nelegiuiri nu are îndrăznire nici să vor­bească, nici să spună acestea, pe care le spun eu acum, ci îndrăznirea i-a fost luată şi a fost redus la tăcere. Dar eu nu am pătimit aceasta, ci vorbesc şi dau răspuns. Cei nedrepţi nu fac astfel".

4.  Totuşi, de ar fi duşmanii mei precum nimicirea nelegiuiţilor şi cei care se ridică împotriva mea ca pieirea celor fără de lege. „Să piară vrăjmaşii mei, că m-au învinuit pe nedrept."

    5.Întradevăr, ce nădejde mai este pentru nelegiuit, că se agaţă de ea, daca nu se încrede în Domnul, oare va fi mântuit? Sau Dumnezeu va auzi rugăciunea lui? Dar când vine asupra lui ne­voia, nu cumva are îndrăznire înaintea Lui? Sau cum îl va auzi Dumnezeu, când îl va chema pe El ? Ce nădejde mai este pentru cel nelegiuit, că se agaţă de ea? „Aşa cum eu mă aştept să fiu izbăvit şi spun că voi scăpa din această primejdie", zice.

6.  Dar vă voi vesti vouă ce este în mâinile Domnului, cele ce sunt la Cel Atotputernic. Nu voi minţi. Adică: „ce face, ce rân­duieşte pururea, care este lucrarea Lui".

7.   Iată, acum toţi vedeţi că adăugaţi deşertăciuni la deşertăciuni. Aceasta este partea omului nelegiuit de la Domnul, urgia celor pu­ternici va veni de la Cel Atotputernic asupra lor. „Aceasta este lucrarea Lui, să îi piardă pe cei nelegiuiţi. Ştiu asta şi eu". De aceea pretutindeni susţine că îi pedepseşte pe cei răi, ca nu cumva să socotească ei că îl acuză pe Dumnezeu de vreo nedreptate.

        8.Dacă i se vor naşte mulţi fii, vor fi spre tăiere. Dacă vor ajunge bărbaţi, vor cerşi, iar cei ce rămân după el, de moarte rea vor pieri şi pe văduvele lor nimeni nu le va milui. De-ar aduna argintul ca pământul şi ar găti aurul ca lutul, pe toate acestea drepţii şi le vor însuşi, iar avuţiile lui cei adevăraţi le vor stăpâni. Şi casa lui a pierit ca moliile şi ca o pânză de păianjen bogăţia lui. A adormit bogat, la nimic nu-i va folosi. A deschis ochii lui şi, iată, [bogăţia lui] nu mai este. Pe când dormea l-au întâmpinat ca apa chinuri, noaptea 1-a cuprins întunericul, vânt arzător îl va lua şi îl va duce şi îl va spulbera din locul lui şi îl va arunca şi nu îl va cruţa. Din mâna Lui va scăpa prin fugă, va bate din palme împo­triva lui şi-l vor huidui din locul lui.
Capitolul XXVIII 

1.   Este un loc de unde vine argintul şi un loc de unde se scoate aurul pentru a fi lămurit. Căci fierul vine din pământ, iar arama, precum piatra, este tăiată din stâncă. Rânduială a pus întuneri­cului şi cercetează cu de-amănuntul hotarul anotimpurilor. Fie aceasta spune că dacă Dumnezeu a pus o rânduială în cele ce se întâmplă, cu atât mai mult a pus rânduială în cele omeneşti. Că Dumnezeu proniază şi poartă de grijă de lucrurile omului, nimic nu se întâmplă de la sine sau la întâmplare. Fie spune că toate celelalte lucruri sunt vizibile, dar iconomia lui Dumnezeu este nevăzută. Căci aurul şi arama au un loc, dar locul înţelepciunii nu îl cunoaşte nimeni, numai El singur cunoaşte înţelepciunea şi oamenilor le spune că cinstirea lui Dumnezeu este înţelepciune şi a face binele este ştiinţă.

2.  Rânduială a pus întunericului. Bine zice rânduială. Căci întunericul ştie să se retragă şi să se oprească înaintea zilei. Cine va risipi întunericul acela? De unde atâta rânduială într-un asemenea lucru? Apoi Iov vorbeşte despre puterea Lui, despre înţelepciunea Lui, pentru a ne convinge că el nu vrea să ceară socoteală lui Dumnezeu. „Pentru ce întu­nericul?", zice, „Nu ştim? Pe toate le poate, pe toate le face cu înţelepciune".

3.  Apoi, după ce a vorbit multe între timp, zice: Iată cin­stirea lui Dumnezeu este înţelepciune şi a te depărta de rele este știință .Nimic nu este asemenea cu această artă, nimic nu este mai puternic decât această înţelepciune. „Începutul în­ţelepciunii este frica de Dumnezeu şi conştiinţa bună este a tuturor celor ce o lucrează". Acesta este cel mai mare bine, aceasta e cea mai mare înţelepciune: a-L cinsti pe Dumne­zeu, iar nu a se strădui în zadar a aduce judecăţi şi a cere socoteală pentru cele întâmplate. Să nu socotiţi că veţi des­coperi o altă înţelepciune.

Capitolul XXIX

       1.  Apoi Iov a adăugat la începutul vorbirii sale: Cine mi-ar putea întoarce vreo lună asemenea cu luna din zilele mele de dina­inte ? Ce înseamnă a adăugat la începutul vorbirii sale? Adică nu şi-a încheiat cuvântul, ci revine la începutul vorbirii sale, neîngăduind acelora să îl întrerupă, nici să îl contrazică. Ce spune deci? „Aş vrea să mai trăiesc o lună din fericirea de altădată. Pentru a vă închide gurile voastre, pentru a vă arăta cine eram." O lună asemenea cu o lună din zilele mele di­nainte. Nu cerea ceva mare. Numai treizeci de zile să mai fie în bunătăţile de mai înainte, să se mai bucure de fericirea aceea, pe care nimeni cu nici un chip nu i-o poate reda. Apoi o descrie prin cuvânt. Fiindcă aceasta era cu nepu­tinţă, să mai trăiască odată fericirea dinainte, după putere, o înfăţişează prin cuvânt şi spune ce făcea şi în ce stare era mai înainte. Vezi evlavia bărbatului. Atribuie totul lui Dum­nezeu. Căci nu este cu putinţă ca un om lipsit de ajutorul de sus să reziste încă.

2. În zilele în care Dumnezeu mă păzea, ca atunci când candela Lui strălucea deasupra capului meu, când în lumina Lui umblam prin întuneric, când eram greu pe cale, când Domnul veghea peste casa mea, când eram înstărit foarte şi copiii mei erau împrejurul meu. Pentru aceea căuta fericirea de mai înainte, ca să arate purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este limpede din faptul că spunea: „Când Dumnezeu mă păzea". Apoi spune dovezile pazei lui. Când candela Lui strălucea deasupra capului meu. Adică „Tu vei face să strălucească lumina mea şi candela meu" Căci cu adevărat este nevoie de candelă care să lumi­neze, atât de mare este întunericul prezent, atât de mari sunt greutăţile stării de acum, atât de mari asalturile suferin­ţelor trupeşti, uneltirile oamenilor răi, luptele şi atacurile demonilor sălbatici, încât toate acestea arată că în lumina Lui umblam prin întuneric. Vezi că întunericul cuprinde toate şi „lumina luminează în întuneric" ? Dar aşa cum acest în­tuneric este de folos pentru odihnă, la fel acel întuneric ne este de folos nu prin firea lui, ci prin înţelepciunea lui Dum­nezeu Care le-a creat pe toate. Când eram greu pe cale. Adică: „Eram greu de roade". Când Domnul veghea asupra casei mele. Vezi că aceasta doreşte? Să arate paza şi purtarea de grijă ale lui Dumnezeu.

3. Când căile mele revărsau de unt şi munţii mei revărsau de lapte. Vezi că nu aminteşte cu nici un chip de vreo bogăţie ne­dreaptă, nici ostentativă, ci de una folositoare şi raţională.

4. Când ieşeam dimineaţa în cetate, în pieţe era aşezat jilţul meu. Vorbeşte despre îndrăznirea şi despre vrednicia de mai înainte. Apoi de slavă.

5. Când mă vedeau, tinerii se dădeau deoparte, bătrânii toţi se ridicau, mai-marii îşi curmau vorba, punându-şi degetul la gură. Mi se pare mie că Iov aici pe prietenii săi îi loveşte şi la ei face aluzie, fiindcă îl insultau. „Căci mai înainte", zice, „eram temut şi slăvit."

      6. Cei ce auzeau despre mine mă fericeau şi limba lor li se lipea de gâtlej, fiindcă urechea lor auzea şi mă fericeau şi ochiul lor văzându-mă se pleca. Căci izbăveam pe cel sărac din mâinile ceuil puternic şi ajutam orfanului care nu avea ajutor. Pentru ce anume îl fericeau, o spun faptele lui. Căci am izbăvit pe sărac din mâna celui puternic, dar mai întâi atribuie lui Dumnezeu veghea şi paza şi apoi „se laudă în Domnul".

        7.  Binecuvântarea celui pe moarte să vină peste mine. Gura văduvei m-a binecuvântat, m-am îmbrăcat cu dreptatea, am în­cins judecata ca o mantie, eram ochiul orbilor, piciorul şchiopilor, părinte celor neputincioşi, pricina pe care nu o cunoşteam am ur­mărit-o, dinţii celor nedrepţi i-am zdrobit şi ce-au prădat am smuls din dinţii lor. Vârsta mea va îmbătrâni ca trunchiul de palmier, voi trăi multă vreme. Nu fiindcă făcea toate acestea cu această nădejde, ci că aştepta o bătrâneţe lungă dintr-o conştiinţă bună şi cele mai bune nădejdi. Căci am izbăvit pe sărac din mâna celui puternic. Vezi-l pe el că nu se mândreşte cu depăr­tarea de rele, nici cu jertfele precum iudeii, ci cu ceea ce vo­ieşte Dumnezeu. „Faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe vă­duvă!" Vezi-l pe el că nu era înfumurat, ci se folosea de puterea lui cum trebuia, fiind liman de obşte şi scăpare pen­tru cei aflaţi în nevoi. Părinte şi apărător obştesc era. Nu se folosea de bogăţie pentru nedreptate, nici de slavă nu se folosea pentru mândrie, nici de înţelepciune nu se folosea pentru a urzi răul, ci ca să izbăvească de chinuri pe cei prinşi de ele. Şi am ajutat orfanului care nu avea ajutor. Vezi-l pe el, că şi pe acestea le spune cu reţinere. Gura văduvei m-a bine­cuvântat. Ştiţi cât de nemulţumitor este neamul acesta de fe­meie, nu prin firea ei proprie, nici din alegere, ci din con­strângerea sărăciei. Şi este un lucru greu ca să fie lăudat de cel e1 cel face bine. „Căci este cuptorul nenorocirii." M-am îmbracat cu dreptatea. Sunt şi unii care stau înaintea altora, dar adeseori nedreptăţesc. Dar nu la fel este şi Iov. Ci el era ne­încetat într-o viaţă dreaptă. La fel şi despre Dumnezeu, când vei auzi că are mantia dreptăţii, să nu crezi că vreun veş­mânt îmbracă firea cea netrupească, nici că El are vreo man­tie. Am încins judecata ca o mantie. „Astfel m-am împodobit. Deşi alţii socotesc această activitate grea, se indignează şi o consideră o povară şi o greutate. Dar nu şi eu", zice, „ci ca şi cum s-ar împodobi cineva cu o mantie, aşa sunt şi eu neîn­cetat, nu azi da şi mâine nu, ci cum e necesar să ai mantia cu tine mereu, aşa şi eu dreptatea". Şi cine l-a pus pe el judecător? A devenit judecător prin sine însuşi, prin vir­tutea lui, precum Moise. Astfel trebuia să fie toţi oamenii, dar fiindcă oamenii au părăsit virtutea, Dumnezeu le-a rân­duit judecători. Vezi cum faptul se află în fire, adică mă refer la rolul Lui de apărător? În virtutea cărei legi l-a învăţat pe Iov, spune mie. Cine l-a constrâns pe Iov? Cine l-a ales? Cine l-a urcat pe tron? Căci zice, eram ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor. Nu a zis: „Le-am uşurat povara nenorocirii lor, nici nu le-am îndepărtat simţirea orbirii lor. Vedeau prin mine, nu mai simţeau încercarea nenorocirii lor, nu mai că­utau oameni care să îi conducă de mână, care să îi călău­zească. Pretutindeni întunericul lor l-am făcut lumină. Aşa cum mulţi care au ochi nu văd decât întuneric, la fel şi Iov îi face pe orbi să vadă. Vezi „minune apostolească"? Nu le-a dat vederea, căci încă nu era dat acest har, ci le dădea lumină, deşi rămâneau orbi. Iar cei de astăzi şi pe cei ce văd îi fac orbi.        Nu a zis: „Prin slujitorii mei făceam asta", ci:

 „eu însumi îndreptam păcatele firii, nu numai cele de la oa­meni, ci şi cele de la însăşi firea". Eu eram părintele celor nepu­tincioşi. Vezi după cât timp spune aceasta. Nu ca să se laude, nici ca să se mândrească, ci constrâns fiind să spună pronia lui Dumnezeu şi în ce stare se bucura de ea şi în ce stare se află acum. Pricina pe care nu o cunoşteam am urmărit-o. Vezi că apărarea lui nu mergea numai până la bogăţii, până la hrană şi îmbrăcăminte, ci chiar până la a înfrunta pericole? „Am stat înainte într-o luptă străină, care nu era a mea, într-un lucru care nu mă interesa, am făcut cercetări, precum cel mai bun vânător. Nu numai că refuzam să favorizez pe cunoscuţii mei, cum se obişnuieşte astăzi, nici nu îi res­pingeam pe cei prezenţi, ci, ca şi cum aveam datoria asta şi ca cel mai bun vânător, umblam neobosit veghind ca nu cumva cineva să fie asuprit." Am urmărit-o, zice. Şi vezi cum vor­beşte despre pricinile tăinuite, ascunse şi care sunt greu de dezlegat. Dinţii celor nedrepţi i-am zdrobit. Acel îndemn apos­tolic: „Cine stă în frunte să fie cu tragere de inimă!". Şi ce-au prădat am smuls din dinţii lor. Vezi greutatea faptului? Ceea ce era deja înghiţit şi apucat l-am îndreptat. Nu ca noi as­tăzi: „Nu se poate, este inutil". Dinţii celor nedrepţi i-am zdro­bit. Vezi că în ambele situaţii virtutea deţine întâietatea şi când trebuia să pedepsească, şi când trebuia să ajute. Pen­tru ce, oare? Dinţii celor nedrepţi i-am zdrobit. Căci ajuta până şi acelora şi îi făcea incapabili de un alt asemenea exces şi lucrul minunat era că ei nu aveau nici un resentiment, ci primeau tot ceea ce le spunea el.

       8. Apoi zice: Rădăcina mea s-a deschis spre apă şi rouă se va aşeza pe secerişul meu. Şi slava mea înnoită cu mine, şi arcul meu va propăşi în mâna Lui. Bătrânii, auzindu-mă, luau aminte, tăceau la sfatul meu. La cuvântul meu nu mai adăugau şi deveneau plini de bucurie, ori de câte ori le grăiam. Precum primeşte ploaia pă­mântul însetoşat, aşa aceştia primeau graiul meu. Dacă le zâmbeam, nu le venea să creadă. Vezi ce zice: bogăţia lui nu îl făcea urât, nici faptul că lua apărarea celor nedreptăţiţi, nici ni­mic asemănător.

       9. Şi lumina feţei mele nu slăbea. Am ales calea pentru ei şi am şezut la cârmă şi sălăşluiam ca un împărat între oşteni în chipul unuia care mângâie pe cei suferinzi.