marți, 9 decembrie 2014

Iov -Comentariu la Iov - Tâlcuire Sf.Ioan Gură de Aur - 1



1.  Mai întâi se cuvine să cercetăm când s-a născut acest bărbat. Unii spun că a trăit mai înainte de Moise, al cincilea neam de la Avraam, iar alţii că a trăit în Lege. Dar să nu ne dăm cu părerea până ce nu vom afla chiar din istorisire dacă a trăit într-una sau alta dintre vremuri. Nu puţin contribuie aceasta la a cunoaşte virtutea bărbatului. Căci nu este ace­laşi lucru dacă un asemenea om, atât de virtuos şi minunat, s-a bucurat de legea mozaică sau a arătat atâta putere şi mai înainte de această învăţătură de lege. Că era un mare bărbat, o arată şi faptele lui, dar o arată şi Dumnezeu Însuşi când zice: „Dacă s-ar afla acolo Noe, Iov şi Danel, nu vor scăpa pe fiii şi fiicele lor".

2.               Dar pentru ce nu este pomenit de însuşi Moise? Dar ce nevoie era să fie pomenit? Sau pentru ce? Tu însă vezi cum strămoşul său Isav nu l-a vătămat în nici un fel. Căci nu era din Avraam, sau, mai degrabă, nu era din Iacov, ci aven şi ţară străină. Vezi că Dumnezeu a trimis tuturor în­văţători? Vezi cum cunoştinţa lui Dumnezeu era vădită pretutindeni? Vezi că şi prietenii lui Iov aveau cunoştinţă despre Dumnezeu? Cine i-a învăţat pe ei, cine le-a vestit lor? Căci mie mi se pare că Iov era mai înainte de Lege - este de la sine evident încât pe bună dreptate ar putea spune cineva că această carte a fost cel dintâi învăţător şi propovăduitor al cunoştinţei lui Dumnezeu, desigur, prin viaţă şi prin răbdare.
3.    Dar trebuia să fie şi semne cu privire la el, astfel încât şi prin aceasta desăvârşit să fie învăţătorul. Căci aşa cum în privinţa lui Avraam au fost multe semne, la fel şi aici. Şi vezi cum vin regii, fiind ei înşişi martori ai nenorocirilor lui. Fiindcă, după înmulţirea chinurilor, schimbarea lui în mai bine era de necrezut, Dumnezeu îi face spectatori pe mulţi şi vreme îndelungată îl aşază pe el afară din cetate, ca să fie „privelişte" tuturor celor ce vor să vadă, pentru ca, atunci când avea să fie schimbată starea lui în mai bine, ni­meni să nu se îndoiască de faptul că el era acela. Căci aşa cum pe Lazăr l-a lăsat patru zile să fie mort, ca să nu fie pusă la îndoială învierea, la fel şi pe acesta l-a lăsat în necaz multă vreme, arătând în acelaşi timp răbdarea lui şi adeverind mi­nunea schimbării lui. Căci cei ce l-au văzut astfel şi care îl luau în râs, văzându-l după aceea schimbat, nu aveau să se îndoiască de faptul că el era acela. Şi aşa cum atunci aceia care ziceau despre Lazăr că „deja miroase" au fost învăţaţi prin fapte adevărul, la fel s-a întâmplat şi acum.

4.    Vezi cum Dumnezeu pretutindeni poartă de grijă oa­menilor? Când iudeii erau în Egipt şi ţara era lipsită de călăuze, aveau exemplul lui Iov. Vezi-l pe el în bogăţie şi in sărăcit, în amândouă fiind pildă, nu plin de mândrie in prima, nici umilit în a doua, şi mai înainte de Lege res­pectând Legea, ca şi când ar fi fost sub Lege. „Căci, zice, legea nu este pusă pentru cel drept". Vezi strălucind aici cu­getele firii. De unde L-a cunoscut acesta pe Dumnezeu? De unde L-a slujit astfel? Cum de a fugit de înşelare? Cum de a arătat o petrecere potrivită Evangheliilor? De unde atâta răbdare? Nimic nu a învăţat de la nimeni. Atunci de unde era astfel? Cine l-a învăţat? Cine l-a educat? Vezi că Hristos nu a venit învăţător a nimic nou şi străin?

1.  Era în ţinutul Ausitis un om pe care îl chema Iov. Vezi această primă laudă, faptul de a fi „om". în ţinutul Ausitis. Şi aceasta este o mare laudă. Căci aceasta era minunat, faptul de a fi [virtuos] în Arabia, unde toţi erau stricaţi, unde nu era nici un exemplu de dreptate. Şi era omul acela - iarăşi om - fără prihană, drept, adevărat, temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău. Fiecare dintre acestea ar fi fost de ajuns ca să înfăţişeze frumuseţea sufletului lui. Dar aşa cum un îndrăgostit descrie cu exactitate frumuseţea iubitei, la fel şi aici. Fără prihană, zice, aceasta înseamnă virtutea întreagă. Drept. Şi aceasta la fel. Adevărat, şi aceasta. Temător de Dumnezeu, şi aceasta. Depărtăndu-se de orice lucru rău, şi aceasta. De orice lucru rău, adică nu doar de un lucru şi de altul nu.
Unde sunt cei care spun că firea înclină mai mult spre rău? Ce frică, ce tribunale, ce legi l-au făcut pe Iov aşa cum era? Fiindcă Scriptura zicea: „Căci nu este om drept pe pă­mânt care să facă binele şi să nu păcătuiască", de aceea zice fără prihană. Nu a zis fără de păcat, ci fără prihană. Nu nu­mai că nu a făcut fapte care să aibă păcat, ci nici pe cele care puteau să aibă vreun reproş sau învinuire nu le-a făcut. Şi îl vei auzi pe el însuşi spunând aceasta mai departe. Când va vorbi despre virtutea lui, aminteşte-ţi de aceste cuvinte. Căci şi acesta este semn al înţelepciunii lui. Nu vorbeşte despre virtutea lui decât când este silit. Cum spunea şi Pavel: M-am făcut ca unul fără de minte lăudându-mă. Voi m-aţi silit''.Pentru ce spune fără prihană? Fiindcă era drept. Adevărat. ,,Căci mincinoşi sunt fiii oamenilor". Adevărat nu nu­mai cu vorbele, ci şi cu faptele. Căci aceasta înseamnă om adevămt. „Aceasta este tot omul: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui". Căci aşa cum statuile sunt oameni falşi, la fel şi aceştia sunt oameni falşi. Căci dacă a fi om înseamnă a te teme de Dumnezeu, cel care nu se teme de Dumnezeu nu este om, ci este un om fals. Iov avea dorinţă numai de lucrurile adevărate. De aceea, zice, era adevărat şi temător de Dumnezeu. Apoi spune pricina tuturor bunătă­ţilor, anume că îl cinstea pe Dumnezeu. Căci pornind de la acelea L-a cunoscut pe Dumnezeu. O viaţă curată te face să îl cunoşti pe Dumnezeu, după cum o viaţă rea, dimpotrivă. Căci cunoaşterea lui Dumnezeu se află prin viaţă şi devine păzitoarea vieţii. Astfel încât de nicăieri altundeva nu vine păgânismul decât dintr-o viaţă necurată. Căci „oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină".
Depărtându-se, zice, de orice lucru rău. Nu a zis „nefăcând nici un lucru rău", ci şi departe fiind de orice lucru rău, ca nu cumva să zică cineva că era drept numai într-o privinţă şi adevărat numai într-o privinţă. Şi nu se poate spune că era astfel din pricina neputinţei. Ascultă şi din altă parte pe cineva care zice: „Ca nu cumva, săturându-mă, să mă fac mincinos şi să mă jur pe numele Domnului". Vezi că, pentru cei ce nu iau aminte, bogăţia devine temei pentru minciună?
Dar Iov nu este la fel. Era bogat, ca să înveţi că avea bogăţia care ar fi putut să-l încline spre rău şi că nu bogăţia esle pricina răutăţii, ci voinţa omului. Vezi-l pe el şi în sărăcie, iarăşi ca să nu socoteşti că sărăcia este pricină pentru nerecunoştinţă. Vezi-l pe el şi în bogăţie, şi în sărăcie, în ambele fiind un mare atlet. Căci era temător de Dumnezeu. De unde era astfel? Textul nu spune. Dar vei auzi mai târziu. Este limpede că de la el însuşi.

2.   Şi i s-au născut lui şapte feciori şi trei fiice. Vezi cum mai întâi spune virtutea şi apoi spune cele de la Dumnezeu. Vezi buna odrăslire de prunci la ambele sexe ale firii, proporţionată în funcţie de genul cel mai dorit? Mai mare ro­dul. Spune mai întâi cele pentru care trebuie să îl fericeşti pe om, multa virtute şi buna odrăslire a sufletului. Căci la cei din vechime aceasta venea de la virtute, mă refer la naş­terea pruncilor, „Nu va fi la tine femeie fără urmaşi, nici stearpă". Dar pentru aceasta Avraam era fără copii, ca să înveţi de aici că nu acestea sunt cu adevărat răsplătirile vir­tuţii, ci altele. Dar din acest motiv Dumnezeu ţi le-a făgă­duit şi pe acestea, pogorându-Se la slăbiciunea ta.

3.                Şi turmele lui erau şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asini şi mulţime mare de slugi şi mari erau lucrările lui pe pământ. Vezi că avea mai ales bogăţii agricole. Nu zice că avea carnete şi dobânzi, profi­turi, nici aur îngropat în pământ. Nimic de prisos, ci toate erau dintre cele necesare. Căci aşa era bogăţia celor din ve­chime. Dacă aveau cumva şi aur, era puţin şi ieftin. Nu spune că avea casă cu acoperişul aurit, bogăţia lui nu era nerodi­toare. Căci de la oi şi boi era cu putinţă să faci bine celor lipsiţi, dar de la acoperişuri de aur, nici un bine nu se poate face. Mare este bogăţia aceasta. Nimeni nu este împiedicat să o aibă. Şi mari erau lucrările lui pe pământ. Unii spun că este vorba despre cele duhovniceşti. Cu adevărat mari lucrări suni acestea. Alţii spun că se referă la vii, măslini şi altele ase­menea. Totuşi acel lucru este mare care rămâne, care nu se pierde, care nu încetează şi nu se surpă. Vezi în ce mare bo­găţie era drept şi depărtându-se de orice lucru răul

4.   Şi era omul acela cel mai de seamă între locuitorii răsări­tului. Autorul îl numeşte pe el răsăritean. Era mai strălucitor decât toţi şi mai vestit şi putea număra strămoşi însemnaţi şi strălucitori. Oare nu l-ar fi înălţat la mândrie virtutea lui, fericirea adusă de copii, faptul de a fi singurul care să aibă şi virtute, şi bogăţie, şi faptul de a avea strămoşi minunaţi? Dar când toate acestea vin la cei necucernici, ascultă ce zice Profetul: „Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îm­bracă cu nedreptatea şi silnicia". Şi iarăşi acesta zice: „Pen­tru ce trăiesc nelegiuiţii şi îmbătrânesc în bogăţie?". Dar Iov nu era aşa. Căci nu firea bogăţiei era pricina acestor [nele­giuiri], ci voinţa celor care nu se folosesc de bogăţie cum trebuie. Nu vezi aici nici cămătărie, nici negustorie nedreaptă, nici afaceri, nici nimic altceva asemănător, ci o bogăţie le­giuită, o bunăstare naturală, pe care însuşi Dumnezeu a lu­crat-o. Nu vezi aici cai, nimic pentru mândrie, nimic iubi­tor de slavă, nimic de prisos, ci toate folositoare. Acestea se pot spune şi despre Avraam. Căci şi pentru el bogăţia era legată mai mult de lucrarea pământului. Această minunată bogăţie este mai dorită şi mai plăcută, mai folositoare şi mai sigură şi mai dreaptă, mai potrivită evlaviei şi, mai ales, mai cuvenită omului, mai lipsită de trudă, nesuferind atâta pa­gubă, neprimind nici schimbare, nici întoarcere. Unii spun că expresia printre locuitorii răsăritului se referă la urmașii lui Avraam, fiindcă de acolo era Avraam.( Cei de la Răsărit sunt cei care au credinţă.)

5.         Feciorii lui se duceau unul la altul, făceau ospețe in fiecare zi, luând totodată cu ei şi pe surorile lor ca să mănânce şi să bea cu ei. Multă era unirea de cuget, cel mai mare dintre bunuri.
Erau învăţaţi să mănânce în comun, să aibă o masă comună. Acest lucru contribuie nu puţin la armonie. Vezi, iubite, bucuria cu siguranţă? Vezi masă frăţească? Vezi adu­nare strâns unită? Aceasta se întâmpla din multa iubire.

6.             Iar când se isprăveau zilele ospăţului lor. Aceasta este cea mai mare dovadă de iubire. De aceea şi Sfântul Pavel a poruncit zicând: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii". Astfel comuniunea mesei este legătură a dragostei, fiindcă biruieşte şi răutatea tâlharilor. Se spune că cei ce îşi împart sarea şi masa îşi schimbă atitudinea fată de cei cu care sunt în comuniune la masă, şi nu se folosesc de răutate împotriva celor cu care şed la masă. Astfel încât Iov a găsit o metodă care unea şi plăcutul, şi utilul, punându-i pe ei să mănânce în comun în fiecare zi. Vezi şi acest obicei: era fapta feciorilor şi nu a fii­celor. Căci aceia, zice, pregăteau ospăţul, şi aceasta nu o dată sau de două ori, ci se întâmpla mereu. Şi când se isprăveau zilele ospăţului trimitea Iov şi îi curăţa pe ei. Unde trimitea? Şi cum îi curăţa pe ei? Care era modul curăţirii? Era ceva necurat la ospăţ? Ce înseamnă cele spuse? Ascultă mai de­parte şi află ce înseamnă îi curăţa pe ei. Căci nu îi curăţa de vreo întinăciune trupească (fiindcă încă nu era această lege), ci de o întinăciune a cugetului.

7.                 Ca să nu bănuieşti nimic rău, ascultă ce spune: Şi trezindu-se dis-de-dimineaţă, aducea jertfe pentru ei, după numărul lor și un viţel pentru păcat, pentru sufletele lor. Căci zicea Iov: ,,Nu cumva feciorii mei să fi cugetat rele împotriva lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă îi curăţa. Pentru faptele lor cele ascunse si nemărturisite aducea jertfe. Dacă avea atâta grijă pentru faptele cele ascunse şi ale cugetului, gândeşte-te care era grija lui pentru faptele cele văzute. Vezi cum împlinea de­grabă cuvântul apostolului: „Şi voi, părinţilor, creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului"? Aceasta este grija faţă de copii. Aceasta este protecţia fiilor. Gân­deşte-te cum îi păzea. Mai cu seamă a arătat virtutea lor, vorbind despre armonia lor, apoi însă a arătat că aceasta venea din protecţia tatălui. „Nu cumva feciorii mei să fi cu­getat rele împotriva lui Dumnezeu." Nu fiindcă erau astfel, ci fiindcă erau oameni. Oare el nu a avut niciodată astfel de gânduri? Mare lucru să te temi şi de cele ascunse. „Nu cumva feciorii mei să fi cugetat rele împotriva lui Dumnezeu." Prin cu­vânt nu ar fi îndrăznit să spună, având un astfel de educator şi învăţător. Dar fiindcă nu putea cerceta cele ascunse, cugeta în sine şi se socotea că aducând astfel jertfă, nici cele ascunse nu îi vor putea scăpa. Pe cele vădite vor putea să le îndrepte. Dar cu cele ascunse ce puteau face? Căci spune Dumnezeu lui Moise: „Cele descoperite sunt ale noastre şi ale fiilor noştri pe veci, dar cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru". Dar nici pe cele ascunse nu le-a lăsat lui Dumnezeu, ci şi pe acestea s-a silit să le îndrepte printr-o metodă edu­cativă. Această metodă a fost pentru fiii lui nu numai şter­gerea păcatelor, ci totodată şi învăţătură. Căci aceştia, ştiind că este pedeapsă de la Dumnezeu pentru gândurile rele şi pentru păcate (căci tatăl lor nu ar fi adus jertfă, dacă nu se grăbea să şteargă vreun păcat) şi neîncetat învăţând acestea prin jertfe, ar fi devenit mai zăbavnici în a cugeta răul, dacă se întâmpla ceva de felul acesta. Vezi-l pe el îndreptând nu numai păcatele cu fapta, ci şi pe cele cu gândul şi împlinind prin fapte cuvântul lui Hristos: „Din inimă, zice, ies gândurile rele... şi acestea sunt care spurcă pe om". Aşadar, fiindcă acestea spurcă pe om, îi curăţa. Vezi aici o curăţire nu mozaică, nici după lege, ci apostolică, în fiecare zi curăţind mintea lor, nu numai prin îndemn sau sfătuire, ci şi prin protecţie şi prin rugăciunile cele către Dumnezeu. Nu le purta de grijă numai ca părinte, ci şi ca preot. Deşi ştim că atunci nu era nici un preot. Să audă toţi cei ce au copii, câtă grijă sunt datori să aibă pentru ei. Fiindcă era băutură, fiindcă era ospăţ, şi adeseori în aceste ocazii mintea obişnuieşte să se pervertească. De aceea şi Moise zicea: „mâncând şi bând, aminteşte-ţi de Domnul Dumnezeul tău". Adică, prăpăs­tios este locul acela, îndată duce la uitarea [lui Dumnezeu], Mai ales atunci aminteşte-ţi de El, când diavolul se strădu­ieşte să scoată din cugetul tău comoara. Astfel şi Iov ştia că desfătarea şi veselia lucrează ceva de felul acesta. Astfel şi „fiii lui Israel au mâncat şi s-au sculat să joace". De aceea, după ce se termina ospăţul, Iov „aducea jertfe". Unii spun că erau preoţi în vechime, precum Melchisedec, nehirotoniţi. Căci aceasta înseamnă acel: trimitea. Iar dacă aducea jertfe, aceasta nu era după lege, fiindcă şi Avraam aducea jertfe, şi Noe, şi Abel. Dar ce trebuia să facă? Trebuia să îi pedep­sească. Dar cum să îi pedepsească dacă nu cunoştea greşeala lor? Atunci trebuia să le treacă cu vederea. Dar adeseori se întâmpla să păcătuiască. Vezi cum şi la jertfe îi învăţa pe ei armonia, aducând un singur viţel jertfă pentru toţi, ca pentru un singur suflet? Vezi ce părinte iubitor era, cât de cucernic,cât de temător de Dumnezeu, cât de „drept", de „adevărat", cât de mult „se depărta de orice lucru rău"? „Fără prihană". Nu il puteai învinui că nu poartă grijă de feciorii lui. În sfârșit era drept, fiindcă le acorda grija pe care trebuia să le-o acorde, temător de Dumnezeu, fiindcă făcea aceasta pentru Dumnezeu.Dar oare ce vom spune? Că îşi iubea copiii? Că iubea pe Dumnezeu? Din care dragoste îndeosebi făcea aceasta? Mi se pare mie că mai întâi din dragoste pentru Dumnezeu și apoi din dragoste pentru fiii lui. Şi aşa făcea Iov în toate zilele.Vezi cucernicia lui, că nu se limita la un număr deter­minat de zile, ci era cucernic tot timpul? Dar noi dacă o dată sau de două ori facem ceva bun sau ne rugăm, sau cădem la picioarele Lui, socotim că am făcut totul.
8.   Şi când a fost ziua aceea au venit îngerii lui Dumnezeu să se înfățişeze înaintea Lui şi a venit şi diavolul cu ei, după ce a dat ocol pământului şi a cutreierat cele de sub cer. Se deschide aşadar teatrul: atletul este tras în arenă. Dar pentru ca nimeni să nu spună ceea ce diavolul a zis: Oare degeaba te cinsteşte pe Tine Iov?, Dumnezeu închide gura nu numai diavolului, ci si tuturor acelora care râvnesc lui. Da, era drept, adevărat, te­mător de Dumnezeu, zice, dar nu a răbdat nimic mare, nici o ispită, nici un vifor, nici un naufragiu. Arată-mi-l pe acesta în sărăcie, arată-mi-l pe el în nenorociri. Căci dacă era cu­cernic când era în prosperitate şi în bogăţie, ce mare lucru? Si aceasta era mare lucru, o, omule, căci nu este mai puţin încercat cel ce este cucernic în vreme de bogăţie faţă de cel ce este astfel în sărăcie. Auzi-l pe profet zicând: „Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor". Si iarăşi: „De osteneli omeneşti nu au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria până în sfârşit". Vezi că nu mică era şi această ispită, faptul de a fi bogat şi prosper şi a nu fi biciuit? Astfel încât, dacă vrei, dreptul este deja în arenă şi mereu în luptă, nu numai când este sărac, ci şi bogat. Căci faptul de a fi bogat nu predis­pune la cucernicie, ci te ridică la cele contrare ei. Totuşi cunoaşte-l pe el cine este şi din altă parte. Şi diavolul, zice, a venit cu ei. Ce spui: Cu îngerii? El, cel răzvrătit, cel fără de cinste? Să nu te tulburi, iubite. Aceasta este o imagine şi o figură. Aşa cum zice undeva în cartea a treia a Regilor că „a ieşit un duh rău şi Domnul a zis: «Cine îmi va înşela pe Ahab?» Şi a zis acela: «Eu îl voi ademeni»", şi a zis şi cum. Caracterul antropomorfic al Scripturilor este frecvent, încât să dea un chip cuvântului şi să îl apropie mai mult pe cel mai simplu prin istorisire. Căci, pentru a convinge, a afirma ceva pur şi simplu nu este acelaşi lucru cu a împodobi cu­vântul şi a-l descrie prin imagini. Aşa şi aici, dacă Scriptura ar fi spus că diavolul a uneltit împotriva lui Iov, cu îngă­duinţa lui Dumnezeu, oare ar mai fi avut atâta plăcere isto­risirea? Nicidecum, ci scurtimea cuvântului ar fi curmat plăcerea. Dar acum, prin faptul că adaugă la istorisire şi dialogul şi reproduce exact cele pe care le-ar fi spus diavo­lul, dacă i s-ar fi îngăduit, Scriptura taie orice pretext al ce­lor neruşinaţi. Căci cele pe care pretinde că le-a spus diavo­lul, nu le-a spus către Dumnezeu, ci le-a gândit. Căci nu este propriu diavolului un asemenea cuvânt şi atâta în­drăznire înaintea lui Dumnezeu. Căci chiar dacă demonii, văzându-L pe Fiul lui Dumnezeu, strigau şi ziceau: „Ce ai Tu cu noi?", totuşi nu le este proprie starea împreună cu îngerii.
 Au venit îngerii lui Dumnezeu să se înfăţişeze înaintea Lui și a venit şi diavolul cu ei, după ce a dat ocol pământului şi a cu­treierat cele de sub cer. Ce învăţăm de aici? Că lumea este plină şi de diavoli, şi de îngeri şi că fiecare din aceştia se află sub puterea lui Dumnezeu şi că îngerii se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu primind porunci de la El şi că diavolul nu poate face nimic din cele ce îi plac, dacă nu primeşte îngă­duinţă de sus. Căci dacă refuză frâiele şi este în afară de a-L sluji pe Dumnezeu, totuşi frica este pentru el ca un frâu care nu îi îngăduie să se folosească de propria lui putere. Şi vezi: îngerii se înfăţişează înaintea Lui ca slujitori, aducând cu ei cele bune făptuite de ei, precum se poate vedea şi la Zaharia, dar diavolul nu are nimic bun de spus. Aşadar, expresia „a venit şi diavolul cu ei" nu arată nimic altceva decât că şi diavolul este supus lui Dumnezeu, ca nu cumva cuvântul să dea temei celor care aduc în discuţie materia.

9.  Şi diavolul... Căci îngerii erau slujitori ai lui Dum­nezeu, dar diavolul nu era nicidecum [slujitor] al lui Dum­nezeu. A venit şi diavolul cu ei, nu ca să se înfăţişeze înaintea Domnului precum aceia, ci a venit pur şi simplu. Aceia, pe bună dreptate, aveau îndrăznire şi au venit ca să se înfăţişeze înaintea Domnului, dar diavolul nu a venit ca să se înfăţişeze înaintea Domnului. Dacă şi „Cain s-a dus de la faţa Domnu­lui", cu cât mai mult acesta? Ce înseamnă, aşadar, a venit şi diavolul cu ei? Că şi diavolul este cu ei în lumea aceasta.
 Căci aşa cum oamenii buni şi răi există amestecaţi, la fel şi îngerii şi demonii. Şi, dacă vrei, te voi convinge din Scrip­turi. Ascultă-l pe Pavel zicând: „De aceea femeia este da­toare să aibă semn de supunere asupra capului ei, pentru îngeri". Şi iarăşi Hristos: „Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri". Şi iarăşi în altă parte despre Petru spuneau apostolii: „Este îngerul lui". Şi în Vechiul Testament Iacov spunea: „Îngerul cel ce m-a izbăvit pe mine de tot răul din tinereţile mele". Şi neamu­rilor sunt rânduiţi îngeri. „A statornicit hotarele neamu­rilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu." Şi la Daniel găsim astfel spus: „Mihail, îngerul vostru păzitor". Şi în Vechiul Testament adeseori îngerii nu numai că vin în lu­me din partea lui Dumnezeu, ci li se şi încredinţează ceva cum spune Sfântul Pavel: „Trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii". Şi iarăşi Profetul: „tri­mis-a prin îngeri nimicitori". De aceea şi noi, rugându-ne, cerem înger de pace, fiindcă există şi un înger al războiului şi al luptei, mă refer la diavol. Căci şi aceia sunt numiţi în­geri cum spune Mântuitorul: „Duceţi-vă de la Mine, bleste­maţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi în­gerilor lui". Căci numele de înger este ambiguu. Dacă nu adaugi lui Dumnezeu" sau „al diavolului", nu ai semnificat nimic nicidecum. De aceea nu se spune deloc simplu ingerul, ci îngerul Domnului, şi aceasta înseamnă că acestora li s-a încredinţat rânduirea lumii. Căci aceasta înseamnă că s-au înfăţişat înaintea Domnului, după cum şi Zaharia spune că a văzut cai, semnificând prin aceasta iuţimea şi ageri­mea puterilor cereşti. După ce a dat ocol pământului şi l-a cu­treierat. Vezi că cerul nu este umblat de demonul cel rău? Iar dacă ar spune cineva: bine, cerul este inaccesibil demo­nului, totuşi pământul l-a primit. Da, pentru folosul tău. Căci, având un vrăjmaş atât de veghetor, nu te trezeşti, dacă vei fi slobozit şi de grija şi preocuparea aceasta, cât de ador­mit nu vei fi? Dumnezeu a pus înaintea ta o asemenea spai­mă şi tu nu te trezeşti. Nu vezi cum şi Pavel arată câştigul din aceasta zicând: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împo­triva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului aces­tui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzdu­huri"? Ce faci, Pavele, înfăţişezi puterea potrivnicilor? Abaţi curajul alor tăi? Nu, zice, ci mai degrabă trezesc. Căci dacă nu ar avea atâta putere, încât să îl abată pe diavol la pă­mânt, bine ai zice. Dar dacă oamenii au o putere mai mare decât a lui, atunci înfrângerea oamenilor vine de la lene­vire. Prin aceasta trezesc eu. Aşadar, nu te îndurera că a fost aruncat din cer pe pământ, ci mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat ţie nevoia de a veghea şi că ţi-a pus un astfel de pedagog înfricoşător şi cumplit. Vrei să îţi arăt câştigul pe care îl ai de la diavolul? Ascultă pe Pavel zicând: „I-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească". Vrei să auzi şi alt text încă? „Să daţi pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului." Nu vezi călăii urmând pe cei ce conduc? La fel şi Pavel s-a folosit de demoni. Dar nu diavolul este pricină a acestor bunătăţi, ci iubirea de oameni a lui Dumnezeu se fo­loseşte de cel rău pentru ceea ce trebuie. Şi vezi că diavolul nu este prezent pretutindeni şi mereu, ci numai din când în când.

10.       Atunci Domnul a zis către diavolul: De unde vii?Am dat ocol pământului, am cutreierat toate câte sunt sub cer; şi iată-mă! Vezi că lucrul este în chip şi în simbol?, îl întreabă Dum­nezeu pe el. De aici învăţăm că voia să îl pună la încercare. Şi pentru ce îl întreabă Dumnezeu? Pentru a-i da temei pentru luptă şi înfruntare. Şi vezi cum mai întâi îl prinde în cursă din propriile răspunsuri. Ca nu cumva să spună - când Dumnezeu l-a întrebat: Nu cumva ai văzut pe robul Meu - că nu ştiu, n-am cutreierat pământul întreg. Mai întâi îl face să mărturisească faptul că a vizitat întreaga fire omenească şi după aceea adaugă întrebarea: De unde vii ? Şi nu i-a spus lui simplu: Am dat ocol pământului, ci şi: am cutreierat cele de sub cer, ca să semnifice şi pustiul, şi lumea întreagă, şi orice loc sub cer. Căci iubeşte mai ales pustietăţile, precum spune şi Hristos: „umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă". Şi aceasta este lucrarea purtării de grijă a lui Dumnezeu, faptul că cei mai mulţi dintre demoni locuiesc acolo.
        11.Şi i-a zis lui Domnul: Ai luat aminte la robul Meu Iov, că nu este om asemenea lui pe pământ, fără prihană, drept, ade­vărat, temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău. Vezi cum este propovăduit atletul, pentru a doua oară, de nemitarnica judecată? Iar tu bagă de seamă prostia şi răutatea diavolului. Dumnezeu mărturiseşte că este fără de prihană si tu te aştepţi să covârşeşti mărturia Lui? Nu ar fi spus Dumnezeu fără de prihană, drept, adevărat, temător de Dumnezeu, dacă nu ar fi ştiut mai dinainte că, deşi căzut în ispite, avea să rămână nesupus. Vezi cum face ca începutul şi temeiul luptelor să ia pricină de la cel nedrept? Cineva care are un atlet viteaz vrea ca acesta să se angajeze în luptă cu adversarii săi, dar nu voieşte ca el însuşi să dea pricină luptei, ca să nu pară că este ambiţios, ci îi lasă pe adversari să ajungă la aceasta şi să-l provoace, astfel încât şi victoria lui să fie mai strălucitoare, şi înfrângerea lor să fie mai ru­şinoasă. La fel face şi Dumnezeu aici. Ai luat aminte în cu­getul tău la robul meu Iov? La cine altcineva ia aminte dia­volul? Față de cine are invidie? „Față de robul Meu Iov", zice. Este de ajuns acest cuvânt, robul Meu, ca mărturie pen­tru virtute. Ascultă-L pe El şi în altă parte zicând: „Moise, robul Meu, a murit". Şi iarăşi în altă parte, „adu-ţi aminte de robul Tău, Isaac". Aceasta l-a întărâtat deîndată pe dia­vol, că Dumnezeu l-a numit pe Iov robul Său. Este aproape un reproş, vrând să îl provoace la atac. Şi tu erai mai îna­inte rob, dar tu erai netrupesc, pe când acesta are trup, acesta este pe pământ, iar tu erai în cer. Aceasta este ceea ce spune Pavel: „Nu ştiţi oare că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult pe cele lumeşti?". Pentru ce zice: Ai luat aminte că nu este om asemenea lui pe pământ? De aici aflăm că mai ales aceasta l-a dus pe diavol la invidie, faptul că nu se află ni­meni pe pământ asemenea lui Iov. Ce îl roade? Ce îl întă­râtă pe diavol? Comparaţia lui cu un om? Dumnezeu nu a zis încă nimic despre Iov decât că nu este nimeni asemenea lui pe pământ. Pentru ce zice asemenea? La ce se referă? La bogăţie? La nobleţe? La ceva dintre bogăţiile trupeşti? Nici­decum, ci la virtutea sufletului. Fiindcă asemănarea lui Iov se arăta cu privire la ceva, a adăugat: om drept, adevărat, te­mător de Dumnezeu. Om drept. Dar tu, nefiind om, nu ai ră­mas în virtute. Aşadar, nimeni să nu spună: om era cutare [şi de aceea a păcătuit], iată că şi acesta era tot om. Vezi nimic­nicia firii. Era doar om şi a putut să păzească virtutea. Într-un cort de lut fiind, a arătat atât de mare cucernicie. Nemitarnică este judecata, mai ales şi în primul rând fiindcă este pronunţată de Dumnezeu însuşi şi apoi fiindcă vrăjmaşul este de faţă, şi acuzatorul ascultă.

12.       Oare degeaba îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu? Aceasta este caracteristic oamenilor răi, ca, atunci când se aduc laude cuiva, să nu rabde cele spuse, ci să încerce şi să se strădu­iască să le nimicească. Dacă sunt unii care se topesc de in­vidie din pricina laudelor aduse altora, să audă ai cui uce­nici sunt. A răspuns diavolul şi a zis împotriva Domnului. O, neruşinare! A îndrăznit să răspundă împotrivă lui Dum­nezeu. Aceasta o face nu numai demonul acela, ci şi toţi oamenii răi. Sau nu era astfel şi cel ce zicea în Evanghelie: „Am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat". Şi iarăşi alţii spuneau: „Ori­cine face răul este bun înaintea Domnului". Oare degeaba cinsteşte, zice, Iov pe Dumnezeu? Fiindcă nu putea să primească cele spuse despre Iov, diavolul învinuieşte intenţia lui Iov. Nu se poate atinge de cele văzute, ci se atinge de cele ne­văzute. Şi totuşi Dumnezeu ar fi putut să-i spună: „De unde, o, spurcatule, susţii că pentru aceasta îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu, pentru bogăţii şi pentru avuţii?". Dar Dum­nezeu vrea ca biruinţa lui Iov să fie copleşitoare şi neîndo­ielnică. Şi diavolul rămâne în limitele impuse de Dumnezeu. Caci tu ai zis: nu degeaba cinsteşte Iov pe Dumnezeu, şi ai adus drept pricină şi argumente avuţiile. Aşadar, când avuţiile lui îi vor fi luate, iar el va rămâne temător de Dumnezeu, atunci tu însuţi vei mărturisi că Iov, într-adevăr, L-a cinstit pe Dumnezeu în mod gratuit. Întotdeauna Dumnezeu vrea să aducă judecăţile din înseşi vorbele duşmanilor, încât să nu le lase nici un cuvânt de apărare, cum spunea şi acolo: „slugă vicleană, din cuvintele tale te voi judeca". Şi iarăşi despre iudei: „Porunceşte ca mormântul să fie păzit ca nu cumva să vină ucenicii Lui şi să-L fure". Aşadar, dacă veţi primi pază, nu vă mai este îngăduit să spuneţi că l-au furat. Astfel, înşelarea cade mereu în propria cursă. Aşa şi aici, dacă îi vei lua averile, nu îţi mai este ţie îngăduit să spui că nu degeaba cinsteşte pe Dumnezeu. Ce să mai spunem de­spre oamenii de acum, care nu îl cinstesc pe Dumnezeu nici plătiţi? Dacă nu este nimic de laudă în faptul de a cinsti pe Dumnezeu pentru bani, ce să mai spunem despre faptul de a-L dispreţui în mijlocul averilor fiind... Să se ruşineze iu­deii care nu îl laudă pe Dumnezeu, chiar în mijlocul averilor fiind. Dar Iov nu era plătit. Îl cinsteşte pe Dumnezeu, fiindcă ştia că aceasta era bine, dar acum sunt mulţi care nu îl cinstesc pe Dumnezeu în mijlocul averilor fiind. Dar tu, spurcatule şi atotrăule diavole, pentru ce nu îl cinsteşti pe Dumnezeu?

13.       N-ai făcut Tu gard în jurul lui, în jurul celor din afara şi dinlăuntrul casei lui, îngrădindu-l pe el? Ai văzut că şi dia­volul ştie foarte bine că toată siguranţa lui Iov vine de la Dumnezeu?   




 14.      Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui le-ai în mulţit pe pământ. Vezi bogăţia dată de la Dumnezeu? Vezi că nu era din nedreptate? Cât trebuie să fi trudit Iov să-i con­vingă pe oameni că bogăţia lui nu era agonisită din nedrep­tate? Iată, diavolul a mărturisit aceasta şi nu îşi dă seama că şi prin aceasta îl laudă pe el, că nu din dobânzi, nici năpăstuind pe alţii avea Iov bogăţia, ci o avea din binecuvântarea lui Dumnezeu şi fiindcă se bucura de protecţia de sus. Şi nu s-ar fi bucurat de asta, dacă nu ar fi fost virtuos, încât şi prin aceasta, fără să ştie, diavolul l-a lăudat pe el şi l-a încununat. Bine zice cele dinlăuntru ale casei lui şi cele din afară şi în jurul tuturor avuţiilor lui. Nu avea ispită nici din afară, nici tulbu­rare nu era înăuntru, ci se bucura de pace adâncă. Copiii trăiau într-un cuget, turmele sporeau şi se înmulţeau, nici un război nu îl împresura. Nu avea luptă nici în casă, nici între oamenii lui, nici nu îl vătăma vreun război din afară. Şi bine zice mai întâi: cele dinlăuntru ale casei lui. Căci acest război dinlăuntru este cel mai cumplit. Casa lui era toată în pace şi dinlăuntru şi din afară. De aceea este întotdeauna nevoie de Dumnezeu pentru ca pacea să domnească înăun­tru şi în afară. Căci Dumnezeu nu refuză, nici nu se ruşi­nează să pună pază turmelor tale şi să îţi păzească cirezile, numai dacă şi tu vei lua aminte la El. Şi vezi siguranţa pa­zei Lui. Ai făcut gard în jurul lui din toate părţile şi lucrurile mâinilor lui le-ai binecuvântat. Vezi că nu prin fire erau multe turmele şi cirezile lui?

15.                Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce are. Nu a spus: Dă-mi mie putere, ci: întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce are, să vedem dacă Te va binecuvânta în faţă. Voia şi poftea să ia putere asupra lui Iov, dar nu îndrăznea să o spună pe faţă.
Ci Tu,zice ,întinde mâna Ta. Apoi Dumnezeu, ca să nu spună  diavolul: „Tu l-ai lovit pe el cruţându-l, fiindcă era slujitorul Tău", nu a făcut ceea ce a cerut diavolul. Deşi ar fi putut să îşi pledeze cauza: „ceea ce ai voit am făcut. Tu ai spus ca Eu să mă ating". Cu toate acestea, Dumnezeu a făcut ceva mai mult.

16.                Şi a zis Domnul diavolului: Iată, toate câte are le-am dat în mâna ta, numai de el să nu te atingi. Atât de mare este în­crederea pe care o am în atletul Meu! Tu ai zis: Întinde-Ţi mâna Ta. Iar Eu spun: în mâna ta am dat toate câte are. Să ve­dem dacă nu Te va binecuvânta în faţă, adică Te va blestema, Te va huli pe faţă, nu în ascuns, căci aceasta înseamnă în faţă, adică nu pe ascuns, ci fără ruşine. De unde ştii, o, necuratule, aceasta? Din propriile tale sentimente presupui pe ale altora? Fiindcă tu, fără să pătimeşti nimic înfricoşător, te-ai răzvrătit împotriva Stăpânului, cugetând aceasta că, dacă eu, netrupesc fiind, zice, astfel m-am răzvrătit, cu cât mai mult acesta care este în trup! Şi a zis Domnul diavolului: Iată, toate câte are în mâna ta le-am dat, numai de el să nu te atingi. Adică de trupul lui. Adică de sufletul lui. Vezi că se dă o măsură ispitelor? Vezi că nu se atinge de turme până ce nu ia putere? Iată, toate câte are le-am dat în mâna ta, cea spurcată, cea nesătulă. Acestea le citim şi nu ne tulburăm. Când vezi că Dumnezeu dă pe un om drept în puterea diavolului, să nu te tulburi. Nimeni nu este ca Iov. Ce spui? Tu l-ai mărturisit că este drept, adevărat, temător de Dumnezeu. Ce nevoie mai era, pe lângă mărturia Ta, de vreun alt chin? Ca să se închidă gura diavo­lului, ca să se arate mai strălucitor dreptul, ca să lăsăm un leac de răbdare în necaz celor ce vin după aceea, astfel încât să se arate că din aceeaşi dragoste s-au pronunţat cuvintele acelea: fără prihană, drept, adevărat, şi: Iată, toate câte are le-am dat în mâna ta.

 Ca să înţelegi că nu mărturisesc pe Iov în mod părtinitor, îngădui cercarea prin experierea faptelor, nici nu fac egală lupta, ci îl voi da ţie pe cel mărturisit. Căci aşa cum noi când suntem iubiţi de cineva voim să facem tutu­ror cunoscut faptul, la fel şi Dumnezeu face cu privire la cel pe care îl iubeşte: a voit ca acesta să nu fie minunat numai din mărturia Lui, ci şi din experienţa faptelor. Căci nimeni nu vorbeşte împotriva experienţei faptelor, pe când împo­triva lui Dumnezeu mulţi vorbesc. Vezi şi pe diavol pus în frâu? îl vezi păzind limitele impuse de Dumnezeu? Vezi că nu depăşeşte poruncile Lui? Dar nu depăşeşte poruncile când o constrângere îl împiedică şi când frica îl sileşte. Ca să ştii că, dacă ar fi putut, de la început ar fi vrut să îi facă rău. Ca să ştii că nu degeaba i se impun astfel de limite. Şi a ieşit dia­volul de la faţa Domnului. Căci în afara lui Dumnezeu este vrând mereu să îi împiedice pe drepţi.

17.                 Şi a fost ca ziua aceasta, şi fiii lui Iov şi fiicele lui mâncau şi beau în casa fratelui lor mai mare şi, iată, un vestitor a venit la Iov şi i-a spus: boii în jug erau la arat şi asinele păşteau pe lângă ei. Şi au năvălit jefuitorii şi le-au răpit, iar pe robi i-au trecut prin ascuţişul săbiei. Numai eu am scăpat şi am venit să-ţi dau de veste.Şi iată, zice, un vestitor a venit. Ai văzut cât de mare era iuţimea loviturii? Şi vezi cât de vrednică de milă este căderea, nouă şi străină nenorocirea! Şi cel care era întotdeauna în siguranţă, în atâta siguranţă câtă era de aşteptat de la cineva care se bucura de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, vezi cum a auzit aceasta el, care niciodată nu a avut o asemenea expe­rienţă, ci din prima copilărie a trăit o viaţă senină? Şi nu putem spune că unele lucruri i-au fost luate şi altele i-au fost lăsate, încât să se mângâie prin cele rămase de pierderea celorlalte, ci i-a mai rămas numai acest slujitor care i-a vestit tragedia.Şi mai grea devine pătimirea prin faptul că Iov nu era de faţă și nu vedea aceste nenorociri producându-se. Mare este frica, nu pentru boi, ci pentru întreaga casă. Dacă a izbucnit război, de unde, spune mie, şi de la cine? Ce luptă este aceasta? Cum să nu se uimească auzind lucru nou el, care trăia necontenit în bunăstare. Cum? Niciodată nu s-a întâmplat aceasta, nici nu s-a auzit vreodată. Apoi pământul rămânea nearat şi chiar în momentul lucrului a fost lipsit de toate bunurile. Dar şi felul pierderii animalelor este mai cum­plit, mai ales când aceasta are loc în momentul în care este mai mare nevoie de ele, căci întreruperea a fost chiar în mij­locul lucrului, încât îndoită a fost paguba, neisprăvirea lu­crului şi pierderea animalelor. Apoi la pierdere se adaugă şi uciderea, ceea ce face ca războaiele să fie de nerăbdat. Mare este cruzimea şi neomenia. îndoită nenorocirea. Jaf şi uci­dere. Şi izbăvirea celui rămas în viaţă sporeşte încă răul, de vreme ce nu îl lasă să ignore chinurile.

18.                Pe când acesta grăia încă, a venit un alt vestitor la Iov şi i-a zis lui: Foc a căzut din cer pe pământ şi a mistuit oile şi pe ciobani deopotrivă. Numai eu singur am scăpat şi am venit să-ţi dau de veste. Vezi că loviturile sunt neîncetate şi nu îi îngă­duie lui Iov nici să răsufle puţin. Fiindcă turmele de oi erau un bun mai ieftin, diavolul a făcut mai cumplită pierderea lor prin modul pedepsirii. Să nu socoteşti, zice, că loviturile erau omeneşti, auzind de jefuitori. De sus din cer te războieşte pe tine Dumnezeu. Foc a căzut din cer. De unde este vădit că vine din cer? Şi cum se face că numai tu ai scăpat? Ce s-a întâmplat? Până în ziua aceea a stăruit în virtute. Cum de a văzut petrecându-se o asemenea schimbare a lucrurilor, fără ca el să se schimbe? Căci dacă ar fi fost să păcătuiască vreun păcat mare sau ar fi devenit nepăsător, ar fi putut să soco­tească greşeala lui drept pricină a celor întâmplate, dar cât timp a stăruit în aceeaşi virtute, a rămas oarecum mut de uimire. Şi vezi ce se întâmplă. Diavolul începe prin lovituri mai mici, păstrându-le pe cele mai mari pentru mai târziu, prin aceasta socotind să îl abată, dacă, începând mai întâi să îl clatine prin cele mai mici, ar aduce apoi asupra lui pe cele de nerăbdat. Dar s-a întâmplat contrariul. Căci antrenându-se bine în cele mici, Iov le-a purtat cu înţelepciune şi pe celelalte. Vezi că cei ce stăteau cu turmele au pierit odată cu ele, încât nu i-a mai rămas nici o nădejde să dobândească alte turme în viitor. Căci dacă ar mai fi existat oameni care să stea cu turmele, ar mai fi fost o nădejde ca iarăşi să le do­bândească. Dar dacă şi aceştia au pierit, lucrurile devin şi mai fără de nădejde.

19.                Dar pe când încă mai grăia şi acesta, vine alt vestitor la Iov şi îi spune lui: Nişte călăreţi au venit peste noi în trei cete, au în­conjurat cămilele şi le-au răpit, iar pe slujitori i-au ucis cu sabia. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit ca să-ţi dau de veste. Ca să nu se considere şi aceste lovituri de la Dumnezeu, prin varietatea nenorocirilor vestite, diavolul amplifică peste mă­sură tragedia. Poate că Iov, evlavios fiind, spune că Dumnezeu loveşte, aşadar, trebuie să suporte lovitura. „Dar iată, şi oame­nii", zice, „lovesc. Nu numai Dumnezeu te războieşte. Dar vezi cât de mare este puterea diavolului, cum a pus în miş­care atâtea cete... Iar dacă a dat o formă vizibilă demonilor, gândeşte-te la dibăcia lui, fără a socoti că era foc din cer într-adevăr (căci nu poate să creeze), ci s-a manifestat astfel şi a ars toate".

20.                Pe când încă grăia acesta, vine un alt vestitor la Iov, zi­când: Când fiii tăi şi fiicele tale mâncau şi beau la fratele lor mai mare, dintr-odată un vânt mare a venit din pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei şi casa s-a prăbuşit peste copiii tăi şi ei au murit. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau deveste. Vezi şi aici felul morţii cât de vrednic de milă este!+Și nu numai aceasta, ci şi faptul că tinerii erau minunaţi, aflându-se in floarea vârstei. Ca şi în cazul turmelor, conta : și mulţimea, şi calitatea celor pierdute, căci oile erau bune de prăsilă şi multe. La fel şi în privinţa fiilor, trebuie să ţinem seama şi de mulţimea, şi de calitatea acestor tineri aleşi, în floarea vârstei, şi de vremea morţii lor. Căci pe când prân­zeau şi vinul era încă pe masă, un vânt mare a venit din pustiu. Vezi şi aici, ca şi la oi, că moartea n-a fost comună, nu a fost natural sfârşitul, nici treptat. Nici nu au rămas supravie­ţuitori, care să aducă mângâiere pentru pierderea suferită, ci casa a fost mormânt tuturor. Căci diavolul a dărâmat peste ei acoperişul, încât să nu se mai deosebească bine trupul fiecăruia pentru înmormântare. Ce este mai jalnic decât această privelişte? Ce este mai greu decât această nenorocire? Pe când beau şi mâncau, chiar în momentul armoniei lor, chiar în ceasul veseliei lor. Am scăpat, zice, numai eu singur. În ce­lelalte cazuri expresia numai eu singur am scăpat avea oarecare raţiune, dar aici mai mare face suferinţa, fiindcă în timp ce fiii lui au pierit toţi, numai el a scăpat. De aceea mi se pare mie că însuşi diavolul este cel ce aduce vestea. Iarăşi, acest mod de a se exprima nu este ca cel dinainte. Doi vestitori sunt care anunţă că moartea vine de sus, nu după legea co­mună. Acolo, zice, jefuitorii şi călăreţii, aici focul din cer şi vântul din pustiu.

21.                Acestea auzindu-le Iov, s-a ridicat şi şi-a sfâşiat veşmin­tele. Să nu socoteşti că acest lucru este o înfrângere, iubite. Aceasta arată mai curând izbânda. Căci dacă nu ar fi făcut nimic, putea să pară că este nesimţitor, dar acum a fost deo­dată şi înţelept, şi părinte, şi temător de Dumnezeu. Căci cu ce s-a vătămat? Nu plânge numai pe copiii săi, nici pierderea vitelor, ci felul morţii lor. Cine nu ar fi mişcat de acestea? Ce om de oţel ar putea răbda? Fiindcă şi Pavel s-a lăsat îndu­ioşat de lacrimi: „Ce faceţi de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima?". Dar pentru aceasta era vrednic de admiraţie, după cum şi Iov, tocmai de aceea era minunat, fiindcă, silit fiind de suferinţă să facă acestea şi să le pătimească, nu a rostit nici un cuvânt hulitor. S-a ridicat şi şi-a sfâşiat veşmintele. Fiindcă şi Moise a sfărâmat Tablele Legii, şi Iosua şi-a sfâşiat veşmintele. Dacă nu ar fi făcut aceasta, cineva ar fi putut spune că Dumnezeu a făcut din el o fiinţă insensibilă, dar a îngăduit ca dreptul să fie stăpânit de suferinţă, ca să vezi că şi suferind a rămas înţelept. Vezi cu câtă răutate diavolul a păstrat pentru mai târziu o lovitură mai cumplită? Pe cele dinainte Iov le-a dispreţuit ca fiind nimic, nu s-a clintit pentru pierdere. Când a auzit acestea s-a arătat slăbiciunea firii, dar mai degrabă înţelepciunea dreptului. Ca un atlet şi-a cinstit copiii; mai presus de toate acestea, îl cinsteşte însă pe Dumnezeu.

22.                Şi căzând la pământ, s-a închinat. Ca să nu socoteşti că sfâşierea veşmintelor este a unuia ce huleşte şi se răzvră­teşte pentru cele întâmplate, ascultă ce zice. Şi veşmintele înseşi le lasă diavolului de acum înainte.

23.                 Şi şi-a ras părul capului său şi, căzând la pământ, s-a în­chinat Domnului şi a zis: Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ. Şi bine zice gol, fiindcă de acum se aruncă în luptă. Şi căzând la pământ s-a închinat, şi a zis: gol am ieşit... Vezi cum mărimea nenorocirii nu îl cla­tină pe cel cucernic? Şi a zis: gol am ieşit... Vezi ce lovituri îi dă diavolului şi cum l-a întins la pământ? Iov a căzut cu faţa la pământ şi pe diavol l-a trântit la pământ. Şi-a arătat sufe­rinţa, şi-a arătat însă şi evlavia. Nu era cu putinţă, om fiind, să nu se îndurereze de cele întâmplate, după cum nu era cu putinţă, Iov fiind, să se răzvrătească; în primul caz, a arătat firea, în cel de-al doilea, râvna. Astfel fac şi atleţii, mai îna­inte de luptă se închină agonotetului şi după biruinţă iarăşi se închină, precum face şi Iov, căzând la pământ, s-a închinat. Şi vezi care este puterea diavolului că nu a putut decât să îi sfâşie veşmântul. Şi dacă unul dintre filosofii pretenţioşi din­colo de măsură ar spune că nu trebuia nici aceasta să facă, să afle că şi Sfântul Pavel a plâns şi că însuşi Hristos a vărsat lacrimi. Să ştie ce înseamnă dragostea pentru copii. Dar să auzim cu câtă înţelepciune filosofează Iov chiar în momen­tul nenorocirii. Şi cele pe care i le-ar sfătui cineva, pe acelea le repeta cel ce, deşi suferea, mişca întru sine gânduri pline de evlavie. Dacă nu ar fi făcut acestea, cine nu l-ar fi numit crud, insensibil şi sălbatic? Şi apoi, cum nu s-ar îndurera pentru cei pentru care trudea atât? Nu cumva a pierdut sim­plu copiii? A pierdut totodată nişte ucenici ai evlaviei. Moar­tea lor a fost prematură şi neaşteptată. Pe acestea nu le cer­cetezi, omule? Atunci i s-au întâmplat acestea toate pentru prima oară, toate au venit asupra lui dintr-odată, neîngăduindu-i nici măcar să-şi tragă sufletul. Diavolul l-a făcut să creadă că Dumnezeu este Cel ce îl luptă. Dar să vedem cuvintele atletului. Aici mai cu seamă sunt luptele, aici un­gerile cu untdelemn. Să vedem mai întâi cum l-a zdrobit pe duşmanul său, prin închinare. Căci, închinându-se, nu a îngăduit sufletului să spună nimic hulitor. Gândul a sărit îndată la Dumnezeu şi nu a mai văzut nimic din cele pre­zente. Gol, zice, am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ. Vezi cum s-a lepădat de sine? Vezi cum s-a detaşat de toate? Oare am eu ceva al meu, zice? Vezi iarăşi împlinind cu fapta spusele apostoliceşti: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară". Vezi ce cuvinte spune, nu nu­mai pentru folosul lui, ci şi pentru al nostru. Gol am ieşit din pântecele maicii mele, adică: „Nu m-aş fi despărţit, oare, de acestea puţin mai târziu? Nu ale mele erau acestea. Nu cumva le-am dobândit eu! Nu erau ele la mine ca într-un depozit? Acestea erau lucruri străine, fiindcă nu au intrat în lume împreună cu mine, nici nu vor ieşi din lume odată cu mine". Astfel trebuie să fim şi noi, iubiţilor! Faţă de averi să fim fără pătimă. De aceea Dumnezeu, la început, ne-a plăs­muit goi şi ne-a făcut muritori, ca să învăţăm şi astfel că cele din jurul nostru ne sunt exterioare. De aceea şi dincolo ple­căm astfel. De aceea avuţiile se numesc avuţii, fiindcă ele ne sunt date să le avem spre folosul nostru aici.

24. Domnul a dat, Domnul a luat, cum a voit Domnul, aşa s-a şi întâmplat. Vezi că a crezut că Domnul a luat? Dar noi nu putem spune aceasta. Aceasta este o a doua mângâiere: prin faptul că cele luate nu erau ale noastre şi prin faptul că Dumnezeu a luat, chiar dacă erau ale noastre. Este cea mai mare mângâiere, fiindcă mai cu seamă suferim pentru cele care ne sunt luate, când sunt ale noastre. Cum a voit Dom­nul, aşa a şi fost. Ce este asemenea cu aceasta? Nu caută să ştie, nici nu spune: „pentru ce a dat, pentru ce iarăşi a luat ?" Şi aceasta se întâmplă în toate privinţele. Ceea ce avea oricum să se întâmple puţin mai târziu, aceasta s-a întâmplat acum. Nu ca şi când ar fi vorba despre un lucru neobişnuit, ci ca despre un lucru obişnuit, aşa era dispoziţia sufletului lui: nimic nu se întâmplă, zice, care să fie în afara obişnuinţei, nimic împotriva firii, ci era în firea lucrurilor să se întâmple aşa.

 25. Fie numele Domnului binecuvântat până în veac. Vezi prin câte mijloace îşi găteşte mângâiere. Mai întâi că lucru­rile pierdute nu erau ale mele, apoi că nici nu vor fi ale mele, fiindcă gol voi pleca de aici. Pe lângă acestea, chiar dacă ar fi ale mele, Cel ce le-a luat poate să mă mângâie. Dar când nici măcar nu sunt ale mele şi Cel ce le-a luat este mare şi, luând pe cele ale Lui, cum este cu putinţă să te îndurerezi? Cum a voit Domnul, aşa a şi fost. Spune pentru ce a voit aşa? Nu voi spune nimic. Pentru ce nu mă întrebi: când am pri­mit cele bune, pentru ce a voit aşa? Când m-a făcut bogat, nu am întrebat pentru ce mi-a dat bogăţiile, aşadar, nici acum nu voi întreba pentru ce le-a luat. Nu cumva mi le-a dat fiindcă eram vrednic? Nu cumva le-am primit ca răsplată a faptelor mele? Astfel a voit, şi a dat, şi iarăşi a voit, şi a luat. Or, aceasta ţine de un cuget evlavios, faptul de a lăsa totul în voia lui Dumnezeu şi de a nu cere nici socoteală, nici ex­plicaţii. De unde ştii că Domnul a voit astfel? Am auzit, zice, că foc din cer a căzut, şi faptul nu era potrivit legii firii. Dacă „El însuşi mă păzea", nu aş fi pătimit acestea, dacă nu ar fi lepădat paza Lui. Aşadar, diavolul se străduia să îl facă să hulească pentru pierderea bunurilor lui, iar Iov mul­ţumea şi pentru faptul că le-a avut. Să nu credem, iubiţilor, că avem ceva al nostru şi aşa nu ne vom îndurera pentru
nimic. Aceasta o gândea şi despre copii. Căci nu atribuia faptul de a fi părinte firii lucrurilor, ci lui Dumnezeu. Şi vezi: era în sărăcie, nu a fost crescut în sărăcie de la început, astfel încât să o poată purta cu uşurinţă, ci o vedea căzând asu­pra lui pe neaşteptate, ceea ce este mai greu de răbdat. Dintr-odată, cel cu mulţi copii s-a văzut fără copii. E mai bine să nu primeşti decât să primeşti astfel, ca să afli de ce ai fost lipsit. Astfel, trecuta pace şi seninătate şi bunăstare îi făceau mai insuportabilă nenorocirea. Dar era oare supărat când vor­bea aşa? Nicidecum. Fie numele Domnului binecuvântat până în veac. Nu numai acum, când Dumnezeu a luat, nici numai când a dat, ci pururea şi fără încetare. Nu numai că nu a hulit, ci a şi binecuvântat. Nu numai că a răbdat în tăcere nenorocirea, ci a şi dat slavă lui Dumnezeu, nu numai în prezent, ci şi în viitor. Deşi viitorul este necunoscut, totuşi trebuie să mulţumim, orice s-ar întâmpla. Şi celor ce vor să hulească le închide gura, le pune frâu limbii. Dar pentru ce nu a spus aceasta de la început şi nu a binecuvântat, ci a adus raţionamente drepte? Pentru ca şi alţii care vor să hulească să închidă gura. Dacă ar fi spus de la început, Fie numele Domnului binecuvântat, ar fi părut că este înţelept. Dar acum aduce şi argumente drepte, tăind orice pretext celor ce voiau să învinuiască pe Dumnezeu. Dar să presupunem că nu Iov a pătimit acestea, ci cineva la întâmplare. De ce te plângi? Nu ai avut cele ale lui Dumnezeu? Da, zice. Dar pentru ce le-a mai dat dacă urma să le ia înapoi? Trebuie să ştii timpul în care te-ai folosit de ele. La fel, dacă cineva ţi-ar împrumuta bani, e ca şi cum i-ar pune într-un depozit. Acestea să le spună şi să le cugete cei bogaţi, fie că vor fi lipsiţi de bogăţii, fie că bogăţia ar curge. Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ. „Pentru ce să adun bogăţii? Ce câştig am din bogăţie", zice. Gol mă voi întoarce în pământ. „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ca afară". Vezi cât de mare câştig a rodit? Vezi că paguba a devenit temei pentru bogăţie? A pierdut avuţiile şi a aflat virtutea. A devenit sărac, dar mai cu seamă atunci s-a îmbogăţit. A lepădat aurul şi mai tare l-a rănit pe diavoli.

26. În toate câte i s-au întâmplat, nu a păcătuit, zice, Iov îm­potriva Domnului nici cu buzele lui şi nu a dat nici o nebunie lui Dumnezeu. Aşa cum la icoane se înscrie jos „cutare a ofe­rit-o", aşa şi aici, zugrăvind prin cuvinte icoana sufletului lui, cel ce a scris cartea, înscriind în josul ei ca o inscripţie, zice: în toate câte i s-au întâmplat, nu a păcătuit Iov împotriva Domnului nici cu buzele lui. Nici să nu crezi că înaintea oa­menilor a tăcut şi înaintea lui Dumnezeu nu, ci nici cu min­tea nu a păcătuit. Ce înseamnă nici cu buzele lui? Adeseori, fiind copleşiţi de suferinţă, rostim cuvinte necugetate, fără ca mintea să se învoiască, dar limba se lasă antrenată de des­curajare. Dar Iov nici aceasta nu a pătimit, ci cugetul lui era curat de orice gând hulitor şi curată îi era şi limba de cu­vinte rele. În toate câte i s-au întâmplat... Bine zice: în toate. Ca nu cumva să socoteşti mici pe cele întâmplate, din cauză că au fost istorisite în scurt timp. A spus pe scurt nenorociri care au durat mult timp. Dacă vrei, să ne oprim asupra cu­vântului şi vei vedea ce înseamnă expresia în toate câte i s-au întâmplat... Vezi dar: câmpurile pustiite, cirezile răpite, pă­mântul lăsat fără rod, toate pline de bocete, vaiete în casă, toate lăsate vraişte, fiindcă toate au fost prădate. Ce război, ce luptă, ce jaf s-a abătut aşa asupra casei dreptului? Ce tre­buie să spunem? Că multe nenorociri i s-au întâmplat? Că toate s-au întâmplat de-a valma, ca o pedeapsă cumplită? Că s-a întâmplat neaşteptat, că nu se ştia a fi făcut vreun rău? Pe care să o spunem mai întâi? Pe care să o socotim a doua? Trebuie să ne gândim la vârsta copiilor? La virtutea sufletului lor? La cruzimea pedepsei? Tineri şi în floarea vârstei, mâncau şi beau în casa lor, când deodată acope­rişul, cutremurându-se, se surpă şi îi îngropă de vii. Nu de­geaba a zis: în toate câte i s-au întâmplat. „Vistierie de răutăţi, bogăţia tragediei". Una după alta loviturile. Mulţi nu spun nimic în faţa oamenilor, dar în mintea lor îl învinuiesc pe Dumnezeu. Dar nu la fel era şi Iov, ci a rămas neabătut. Şi nu a dat, zice, nici o nebunie lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Este neclar cuvântul. Ceea ce spune şi David: „Şi noaptea, zice, şi nu spre nebunie mie". Aceasta şi aici s-a întâmplat, adică nu a dat vina pe nedreptatea celor întâmplate. Nici nu a zis că evenimentele se produc fără motiv, la întâmplare. Nici nu a zis: „Sunt drept şi nu mă ştiu să fi greşit cu nimic,unii oameni sunt fericiţi, iar eu sunt în atâtea răutăti. Pentru ce? Ce nedreptate am făcut? Cu ce am greşit? Oare lui Dumnezeu îi pasă de lucrurile noastre?". Dar nimic dintre acestea nici nu a spus, nici nu le-a gândit, cum păţesc mulţi văzându-i pe alţii bucurându-se de bunăstare, iar pe ei în­şişi în cele mai de pe urmă chinuri. Aşadar, nu  evenimen­tele, ci cugetul rău ne face să bănuim ceva rău cu privire la Dumnezeu, fiindcă altminteri şi Iov ar fi bănuit la fel. „Şi ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit?" Ţi-a murit copilul? Spune: „Domnul a dat, Domnul a luat". Spune aceste cu­vinte pentru toate câte ţi se întâmplă. Te bucurai de sigu­ranţă şi apoi ai căzut în primejdii. Poate acest cuvânt să fie leac în orice situaţie, să-ţi stea alături în orice nenorocire, în orice necaz, poate să îndepărteze orice deznădejde. Cum a voit Domnul, aşa a şi fost. Aşa zice şi un altul: „Iată-mă, facă Domnul cu mine ce va fi plăcut înaintea Lui". Şi iarăşi altul: „Domnul însuşi va face ceea ce este plăcut înaintea Lui".Şi în Evanghelie ne îndeamnă pe noi Hristos să spu­nem: „Facă-se voia Ta".

1.   Şi când a fost, zice, ziua aceea, îngerii lui Dumnezeu au venit să se înfăţişeze înaintea Domnului şi a venit şi diavolul în mijlocul lor să se înfăţişeze înaintea Domnului. Pentru ce auto­rul îi aduce să se înfăţişeze astfel în fiecare zi? Ca să aflăm că cele prezente nu sunt în afara proniei lui Dumnezeu, ci îngerii dau socoteală în fiecare zi de cele petrecute. Şi în fiecare zi îngerii sunt trimişi să rânduiască ceva, chiar dacă noi nu ştim. Pentru aceasta au fost creaţi. Aceasta este lu­crarea lor, după cum spune Sfântul Pavel: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”. Şi diavolul a venit şi el în mijlocul lor. Vezi pentru ce s-a înfăţişat diavolul şi pentru ce s-au înfăţişat îngerii. Unul ca să ispitească, ceilalţi ca să rânduiască cele ale noastre. Pentru ce iarăşi este întrebat chiar înaintea îngerilor? În mod absolut necesar, pentru că în faţa lor zicea mai înainte: „să vedem dacă nu te va binecu­vânta în faţă". O, fire neruşinată! Iarăşi a îndrăznit să vină!

2.      Şi a zis Domnul diavolului: „De unde vii?". Atunci a răs­puns diavolul înaintea Domnului: „Am cutreierat toate cele de sub cer şi am înconjurat pământul şi iată-mă!”. Vezi că şi acesta în fiecare ceas face înconjurul lumii? Că şi îngerii cutreieră lu­mea, aflăm de la Zaharia. Dar acesta nu cutreieră lumea aşa,pur și simplu .Căci si aceasta este lucrarea proniei lui Dumnezeu, faptul de a cutreiera lumea în fiecare zi pentru ca şi judecata lui să fie mai mare, iar noi să priveghem şi mai mult. De aceea este numit „Stăpânitorul întunericului aces­tui veac", al răutăţii. Spune, diavole, ce ai făcut? „Am cutre­ierat pământul şi l-am înconjurat şi iată-mă!" Ce ai lucrat? Nimic bun, nici un bine. Nu a îndrăznit să spună nimic bun, ci că a cutreierat.

3.     A zis Domnul către Satana: Ai luat aminte la robul Meu Iov, că nu este între oamenii de pe pământ nimeni asemenea cu el: fără prihană, drept, adevărat, temător de Dumnezeu, depărtăndu-se de orice lucru rău? Iarăşi îl provoacă la o a doua luptă. Încă are şi nerăutate, zice. Dar tu în deşert mi-ai spus să îi prăpădesc tot avutul. Nu ai voit, o, neruşinatule, să dai crezare lui Dum­nezeu? După această încercare nu trebuia oare să fie crezut de acum înainte? Nu ţi-a spus că este fără prihană? Nu vezi asta din cercare? Cum te apropii iarăşi? Ce aflăm din acestea? Că chiar dacă ar da greş de mii de ori, diavolul nu renunţă niciodată, ci stăruie fără ruşine. Dar tu ai spus, zice, în deşert să prăpădesc tot avutul lui. Oare în zadar i s-au întâmplat lui toate? Şi totuşi nu degeaba, ci spre folosul lui. Dar tu în deşert ai spus să prăpădesc. Nu a zis că avutul lui s-a prăpădit în deşert, ci tu în deşert ai spus să prăpădesc, fiindcă Iov a pri­mit o răsplată nu obişnuită pentru pierderea lui. (Nu cumva Iov a cerut ca Eu să îi dau iarăşi lui?) Ci fiindcă tu în deşert şi degeaba ai insultat pe acest om. Şi nici aşa nu s-a ruşinat şi nu a cedat spurcatul, ci pretinde o a doua încercare, ca să îl arunce pe Iov a doua oară în luptele olimpice. „Ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul." Dar vezi multa nebunie. Dumnezeu a zis că încă are şi nerăutate. 
   Ce nădăjduieşti lovindu-i trupul, zice? Cel ce nu l-a lăsat pe Iov neluptat şi care i-a adăugat nenorocire la nenorocire nu a putut face nimic asupra lui, ci, ispitindu-l mai tare, Iov nu a cedat nici aşa. Vezi cu câtă moderaţie răspunde Dumnezeu diavolului, învăţându-ne pe noi să nu ne înfu­murăm în reuşitele noastre, căci cumpătarea şi stăpânirea de sine sunt mare lucru. Ce face diavolul cel nesătul care niciodată nu încetează să ne facă rău zi de zi?

4.                Diavolul, luând cuvântul, a zis Domnului: Piele pentru piele, toate câte are omul le va da să-şi scape viaţa. Chiar dacă i s-ar cere să dea încă un alt trup, nu va refuza. Aceasta în­seamnă: chiar dacă a dat pe copiii săi (acesta este obiceiul oamenilor: nimic nu este mai scump omului decât sine în­suşi), încă nu s-a atins de viaţa lui. Şi totuşi tu ziceai că dacă i le voi lua pe acestea, Te va huli pe Tine. Pentru ce nu a cerut de la început să se atingă de osul şi de carnea lui? Fiindcă socotea că, dacă se va întâmpla să-l înfrângă pe Iov, e mai bine să-şi câştige biruinţa prin lucruri mai mici. „Iar dacă nu îl voi birui prin bogăţiile lui, zice, atunci îl voi bi­rui prin trup. Dar ruşinoasă îi va fi înfrângerea, dacă pen­tru avuţii va huli. Dacă nu va huli, îmi rămâne să ajung şi la celelalte." De aceea l-a păstrat pe Iov. Toate câte are omul le va da să-şi scape viaţa. Nu cumva el însuşi le-a dat? Ci tu i le-ai luat. Nu cumva i s-a propus dinainte lui Iov propria sa pier­dere şi cea a bunurilor sale, iar el a ales-o pe cea din urmă? Cum de nu a hulit, o, spurcatule! Aceasta spune, este că ceea ce îi este omului mai necesar decât toate este el însuşi, toate celelalte îi sunt secundare. Vezi cum iarăşi este prins în capcana propriilor răspunsuri? Ca să nu lase nici un pretext, nici o pricină pentru care să nu se atingă de bunurile ab­solut necesare, nici să ia pe cel mai important dintre toate –  viaţa, diavolul de la început afirmă că, faţă de propria per­soana, loate sunt secundare omului şi că omul va renunţa cu uşurinţă la toate pentru a se păstra şi a se păzi pe sine însuşi. Fiindcă lucrul cel mai necesar omului între toate este el însuşi. Aici, aşadar, vreau eu să am stăpânirea. Ave­rile nu sunt mare lucru pentru oameni. Să auzim, iubiţilor, chiar dacă afirmaţia vine de la diavolul, şi să ne ruşinăm! Trebuie să renunţăm la toate pentru suflet, şi aceasta se află în firea oamenilor, încât vom fi lipsiţi de orice iertare dacă, pentru averi, vom huli pe Dumnezeu. Averile nu sunt mare lucru, zice, de vreme ce le dăm pe toate bucuros pentru iz­băvirea sufletului nostru.
5.      Iarăşi cere diavolul: Dar ia Întinde-Ţi mâna Ta şi atinge-Te de oasele şi de carnea lui. Să vedem dacă Te va binecuvânta în faţa. Cu răutate vorbeşte. Nu pomeneşte numai de car­nea lui, ci şi de oasele lui, astfel încât răul să se nască din­lăuntru. Ce zice iarăşi Dumnezeu? Şi a zis Domnul către diavol: Iată, îl dau ţie, numai sufletul lui păzeşte-l. Adică să nu-l omori. Astfel încât are putere numai dacă i se îngăduie. Dacă îl omori, nu ne mai este cu putinţă să aplaudăm spectacolul. Astfel încât diavolul poate să ucidă omul, dar să îi facă rău nu poate. Vezi: De aici învăţăm că diavolul pizmuieşte pe cei buni şi că, deşi îi pizmuieşte, nu îi poate ataca până ce nu îngăduie Dumnezeu. Dar Dumnezeu îngăduie adeseori, dar nu în toate privinţele, ci uneori în privinţa averilor, alteori în privinţa trupului. Aceasta se semnifică prin faptul că a luat putere asupra lui Iov a doua oară. De aici învăţăm că toate câte le poate, le poate numai prin îngăduinţă. Şi chiar dacă este biruit, nu se opreşte, ci pururea ne încearcă prin mai mari ispite. Dar de Dumnezeu depinde a îngădui sau a nu îngădui. Dar pentru ce nu a spus „Numai de sufletul său să nu te atingi", ci Numai sufletul lui păzeşte-l? L-a aruncat pe diavol în mare frică: „nu l-am atins!". Dar în vreun alt chip l-ai făcut să moară. Cer de la tine mântuirea sufletului său. Mai mare este acel păzeşte-l decât nu te atinge. Aici îl înfri­coşează pe vrăjmaşul, ca nu cumva, din pricina puterii lui mari, să se atingă de sufletul lui. Fiindcă era cu putinţă să aducă asupra lui o asemenea boală, încât să îi ucidă trupul şi astfel să poată spune că de sufletul lui nu m-am atins. De aceea zice păzeşte-l. Nu spun numai atât, să nu te atingi, ci să-l şi păzeşti, ca să nu păţească ceva, mă refer la viaţa lui.

6.     Şi a ieşit diavolul de la Domnul şi l-a lovit pe Iov cu o bubă rea din tălpi până în creştet". Iarăşi se depărtează de Dum­nezeu, ori de câte ori face ale sale, după ce primeşte îngă­duinţa. Şi vezi: nu amână, ci îndată atacă. De aici învăţăm că prin îngăduinţă se întâmplă cele pe care Dumnezeu le îngăduie diavolului. Că acela cere şi atacă prin ispite, nu fiindcă i se porunceşte astfel, ci pentru că el le doreşte şi le cere de la Dumnezeu. Vezi că Dumnezeu El însuşi „nu is­piteşte pe nimeni"? Ci ori de câte ori diavolul atacă, Dum­nezeu pe unele le îngăduie, pe altele nu. Dar dacă ar spune cineva cu privire la cei căzuţi în ispitele lui: „Pentru ce îngă­duie Dumnezeu?". Adeseori ca să fie mustraţi făţarnicii şi ipocriţii. Ca în cazul lui Iuda, a îngăduit să îl atace, ca să mustre răutatea lui, dar în cazul lui Simon Petru, nu a în­găduit, ci i-a venit în ajutor, astfel încât uneori îngăduie, alte­ori nu îngăduie să cazi şi să fii mustrat. Şi iarăşi mai îngă­duie pentru ca omul să fie pus la încercare, dar nu îngăduie să cadă. De aceea ni se şi porunceşte să ne rugăm „ca să nu ne ducă pe noi într-o ispită pe care să nu o putem purta". Vezi: când i s-au întâmplat lui Iov cele ale bolii şi neputinţei lui? Când a rămas lipsit de slujitorii lui. Căci sărăcia este grea şi în sănătate, iar când intervine o boală care are nevoie de mai mulţi slujitori, atunci chinul devine şi mai insupor­tabil. Vezi furia diavolului: nu i-a cruţat nici o parte a tru­pului, i-a stricat întreg trupul. Ca un atlet viteaz şi ca un erou, lovind pe diavol prin trupul său, ca unul căruia i s-au luat toate armele şi care ar fi silit cu mâinile goale să zdro­bească capul adversarului său, sau să biruiască, lovit fiind, Dumnezeu îi leagă mâinile, ca să dezlănţuie pe vrăjmaşul. Iată, zice, îl dau ţie. Nu a zis să lupte faţă în faţă, ci, legându-l, a zis: ţi-l dau ţie, fiindcă nici aşa nu îl vei birui. Vezi cât de mare este puterea robilor lui Dumnezeu şi cât de mare este slăbiciunea diavolului. Nu îi biruieşte pe cei drepţi nici când sunt legaţi.

7. Poate nu ţi se pare că este rea suferinţa aceasta, fiindcă ai auzit de bubă. Dar ascultă urmarea. Şi a luat Iov un ciob ca să se scarpine de puroi. Cum s-ar putea descrie prin cuvânt nenorocirea aceea? Dar ce spun? Nici cu mintea nu ne-am putea-o închipui. Numai prin experienţă se poate cunoaşte bine. Pentru ce se scărpina el însuşi? Era singur, lipsit de slujitori. Căci şi aceasta era tot o lucrare diavolească, să îl facă dispreţuit şi urât de toţi. Pe cei care trebuiau să îi fie devotaţi în nenorocirea lui, diavolul i-a răpit mai înainte, singura mângâiere care i-a mai rămas, mă refer la femeia lui, nu numai că nu a lăsat-o să-l mângâie, ci a şi înarmat-o împotriva lui. Dar pentru ce nu se scărpina cu mâna sau cu degetele? Ca nu cumva o mai mare îngrijire să devină pricină
de mai mare scârbă. Dacă el nu suporta să se îngrijească pe sine, cum ar fi putut alţii să o facă? El însuşi era pentru sine ca propriul său călău, nu sfâşiindu-şi coastele, ci scărpinându-şi rănile purulente. Dacă ar fi avut încă slujitorii, aceasta nu ar fi provocat milă. Dar acum el însuşi se îngrijea pe sine. Era spectacol public pentru toţi cei care priveau. Atletul s-a dezbrăcat şi a pornit la luptă. De care iertare suntem vred­nici noi, care nu suportăm nici să auzim acestea? Ce este mai greu decât această pedeapsă? Fiecare să înţeleagă lucrul prin experienţa proprie, să nu ia aminte numai istorisirea prin cuvinte. Puţin câte puţin, se vedea pierind în mod ru­şinos şi în dispreţul tuturor. Căci se ştia pe sine însuşi, cum se purta. A fost izgonit afară din cetate.

8.     Şi ne spune textul: stătea pe gunoi, afară din cetate. Pen­tru ce? Nu ar mai fi suportat cetăţenii să vadă această pri­velişte cumplită şi vrednică de plâns, minune străină. Ai văzut nenorocirea cea de pe urmă? Ai văzut pe acest om de oţel? Ai văzut pe acest om de fier? Pentru ce nu se închidea în casă, ci era afară, expus tuturor privirilor? Mie mi se pare că pentru a stârni şi mai mult mila. „pe cât omul din afară se strică, pe atât cel dinlăuntru se înnoieşte". Cei care se mân­dresc cu frumuseţea trupului să se gândească la firea lui Iov. Tot trupul era plin de puroi, hrană şi masă pentru viermi. Dacă unii se ascund din pricina mirosului neplăcut sau a unei mutilări, să cugete la eroul acesta. Ce era mai urât mirositor decât el? Ce era mai respingător decât el? Sau mai degrabă, ce era mai scârbavnic? Dar nimic nu era mai înmiresmat decât sufletul lui. Se strica firea trupului, dar sufletul rămâ­nea nestricăcios. Dar pentru ce şedea pe gunoi? Ca să as­cundă în grămada de gunoi cele ce cădeau. Pentru ce stătea în aer liber? Ca să aibă oarecare mângâiere. Căci dacă s-ar fi inclus in casă, aerul din casă, fiind închis, s-ar fi stricat şi l-ar li sufocat din pricina mirosului fetid. Astfel a socotit că era mai bine pentru el să suporte neplăcerea expunerii în aer liber, decât pe cea care venea de la aerul stricat. De altfel, cred că nu mai pătimea nimic din cele omeneşti: ca unul care cu­noştea învăţătura lui Dumnezeu, nu se ruşina, nici nu roşea, ci se expunea derâderii tuturor.

9.        După ce a trecut multă vreme, i-a zis lui Iov femeia lui: „Până când vei mai răbda spunând: Iată, mai îndur încă puţin, aşteptând nădejdea mântuirii mele". După toate urzelile de mai înainte, diavolul o aduce la urmă pe cea mai puternică. Ah! Dacă ai fi luat-o şi pe această femeie, dacă ai fi îngro­pat-o împreună cu copiii! Unii spun că nici nu sunt cuvin­tele femeii, ci ale diavolului, luând chipul ei, vorbind în locul ei. Căci nici nu era cu putinţă ca femeia lui Iov să fie astfel, afară numai dacă cineva ar spune că, înnebunind din pricina nenorocirii, a devenit astfel. După ce a trecut multă vreme, spune textul. Vezi cu câtă elocinţă îşi alcătuieşte dis­cursul, având multe argumente pentru a convinge, timpul pe lângă toate celelalte. Căci nu au trecut o zi, două sau trei, ci multe luni. Până când vei răbda zicând... Cele pe care se cuvenea să le audă de la alţii pe acestea ea nu înceta să i le sfătuiască. Din aceste cuvinte, se pare că nu era la primul ei sfat, ci adeseori, probabil, Iov auzea multe asemenea cuvinte, mai grele încă, de la femeia sa. Vezi viclenia diavolească. Diavolul s-a gândit la Eva. Aceasta, zice, l-a făcut să cadă pe primul om, tot ea va putea să îl biruiască şi pe acesta. Dar, o, nenorocitule şi lipsitule de minte, pe Adam l-a aflat Eva biruit de pântece şi aşa a putut să-şi verse veninul. Dar pe Iov îl vezi înţelept şi biruind firea însăşi. Nu l-a plecat pe el pierderea avuţiilor, nici moartea prematură a copiilor, nici  chinuirea trupului cea fără de mângâiere, nici timpul înde­lungat al suferinţei. Şi cel care n-a fost zdrobit de evenimente, acesta te aştepţi să fie biruit de nişte cuvinte? Da, zice. Mulţi oameni adeseori au rezistat încercării evenimentelor, dar au fost biruiţi de cuvinte, mai ales când cuvintele veneau de la femeie. Nu se poate spune că rostea aceste cuvinte din pizmă, căci era femeia lui. Ci vorbeşte astfel cu tine, silită fiind chiar de evenimente. Sfatul ei nu poate fi bănuit de răutate. Ajutor este femeia. Pentru ajutor a fost dată bărba­tului. Da, dar şi cea de mai înaintea ei, Eva, era astfel. „Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat."Nici Iov nu i-a îngăduit să fie astfel. Şi vezi răutatea femeii: după ce a trecut mult timp, atunci atacă. Atunci mai cu seamă lepezi nădejdea, atunci mai cu seamă slăbeşte puterea. Îndoită era atunci slăbiciunea, prin faptul că cel ce îndura devenea mai slab cu trecerea timpului şi, mai ales, prin faptul că renunţa la nădejde. Vezi că mai îna­inte de aceasta nici nu avea atâta îndrăzneală? Aşa o for­mase Iov. Acum însă faţa îi era compătimitoare, dar cuvin­tele erau crude şi lipsite de omenie. Aplecarea şi dispoziţia sufletului erau ale unei femei compătimitoare, dar sfatul era al unei femei care voia să te arunce în prăpastie. Să nu privim la scopul cu care spunea acestea, ci la ceea ce voia să facă. Dacă cineva mă ameninţă cu un cuțit sau cu o otravă,nu voi sta să cercetez intenţia lui, fiindcă dorinţa lui de a-mi face rău este evidentă. Aşa şi aici, să nu ne gândim că este femeie, ci să luăm aminte la ce sfaturi dă. Aşa îi îndemn şi pe bărbaţii de acum să privească nu la vrednicia oame­nilor, ci la felul sfatului pe care îl dau. Este femeie pentru a te ajuta, nu pentru a te face să te clatini. Până când vei în­dura, zicând... Pentru ce îl descurajezi pe atlet? Pentru ce îl faci să coboare mâinile? Trebuind să spună ca Apostolul:„Încă puţin...”Acestea, poate, le spunea Iov către cei care Îl învinuiau pe Dumnezeu, Iov luându-I apărarea şi ştiind că toate chinurile aveau sfârşit. El aştepta o schimbare, ceea ce era semnul unei mari credinţe şi al unei nădejdi pline de vitejie. Cunoştea iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi fiindcă Iov vedea mai mult durerea celorlalţi, decât propria lui suferinţă, mângâia slăbiciunea acelora, dar i se lua şi această mângâiere, chiar dacă cineva îi spunea aceste cuvinte pentru a-l întări prin sfatul lui. [...]

10. Şi zice: Căci iată, ţi s-a şters amintirea de pe pământ, fiii şi fiicele tale, chinurile şi durerile pântecelui meu pentru care în zadar m-am ostenit în dureri. Vezi femeia rea şi vicleană. Nu pomeneşte de averi, nu aduce la mijloc pierderea cirezilor, ci în primul rând ceea ce putea mai mult să îl doboare. Ştia că Iov era mărinimos şi că socotea ca nimic pierderea ave­rilor. Aşadar, ca nu cumva să îi facă mai uşoară suferinţa, ci să sporească şi mai mult tragedia, aceea îi pune înainte ceea ce era mai de nesuportat decât toate, cele pentru care Iov se îndurera cel mai mult şi care îl rodeau cel mai tare. Şi vezi cu câtă ură, cu câtă nemilostivire vorbeşte. Iată, zice, ţi s-a şters amintirea de pe pământ. Nu numai că arată iarăşi ne­norocirea, reînnoind amintirea celor date uitării, nu spune cele prezente, ci şi pe cele trecute, astfel încât să provoace multă confuzie în cugetul lui. Cu acelaşi atac prin care s-a apropiat de el, diavolul şi ea aduc sfatul, tulburându-l pe el prin amintirea copiilor, sperând prin aceasta să îi schimbe cugetul. Apoi astfel alege pe cel mai important dintre rele. Nu spune că au murit, ceea ce este expresia nenorocirii co­mune tuturor oamenilor, nu a folosit expresia obişnuită, dar ce? Ţi s-a şters amintirea de pe pământ. Mie mi se pare că a spus acestea voind să facă nenorocirea şi mai crudă încă.

Ceea ce vrea să spună aceasta este: „Ce schimbare nădăjduieşti că va fi? Nu cumva speri că cei plecaţi dincolo se mai pot întoarce sau cei ucişi înviaţi? Căci copiii pentru aceasta mai ales sunt atât de doriţi, fiindcă fac amintirea noastră nemu­ritoare. Şi spre aceasta mai ales toţi oamenii tind, să lase pe pământ o amintire. Prin copiii tăi, tu însuţi ai murit. Fără rod, fără copii, ai fost dezrădăcinat cu totul". Şi vezi cât de măsurat îşi face sfatul pierzător, încât să nu mişte spre mâ­nie, ci mai degrabă să încline spre milă. Nu a spus că Dum­nezeu i-a luat şi i-a prăpădit, ci se foloseşte de un termen neutru. Fiii tăi şi fiicele tale, zice, pomenind de ambele sexe. Apoi indignarea. Chinurile şi durerile pântecelui meu. Fiecare din aceste cuvinte arată firea unei mame roditoare, iubi­toare. Suferinţele tale le suporţi cu mărime de suflet, zice. Ai milă şi de chinul meu. Fiindcă nu nădăjduia să îl abată pe Iov amintindu-i suferinţele lui, le istoriseşte cu mult patos pe ale sale. Chinurile şi durerile pântecelui meu. Chinurile naş­terii, durerile creşterii. Eu sunt cea mai vrednică de plâns dintre toti. Pentru care în zadar m-am ostenit în dureri. Vezi cât de nepotrivit este epitaful pe care îl face copiilor. Acestea le spune ca să arate că este şi ea părtaşă nenorocirii lui. Cel ce vrea să sfătuiască şi să îndemne pe cel ce pătimeşte nenoro­ciri nu trebuie să fie în afara chinurilor, fiindcă sfatul lui nu va fi vrednic de crezare, fiindcă face pe înţeleptul în pri­vinţa relelor străine şi astfel îndemnul lui dă de bănuit. Fiindcă ea avea să îl sfătuiască să moară, ca să nu pară că spunea acestea din duşmănie, arată că ea rabdă chinuri mai mari şi ridică în slăvi prin cuvânt nenorocirea ei.
 
11.      Tu însuţi în putreziciunea viermilor şezi şi îţi petreci nopţile afară, iar eu rătăcitoare şi slujnică sunt cu ziua .Vezi cum îşi împleteşte propria ei istorisire la cea a lui Iov? Iată, ţi s-a şters amintirea de pe pământ. Aceasta este a bărbatului.Chinurile şi durerile pântecelui meu. Acestea sunt ale femeii. Tu însuți în putreziciunea viermilor şezi. Aceasta iarăşi aparţine bărbatului. Iar eu rătăcitoare şi slujnică sunt cu ziua. Aceasta aparţine femeii. Neîncetat mută cuvântul de la el la ea, ca să-şi atragă bunăvoinţă de la ascultător. Nu vor putea să îl stăpânească ale lui, să-l supună atunci ale mele. Tu însuţi, zice... mare emfază... Tu însuţi... dreptul acela, minunatul, marele, căpetenia tuturor bunătăţilor pentru noi, în putrezi­ciunea viermilor şade şi îşi petrece nopţile afară. Ziua şi noaptea, nimeni nu ţi-a dat adăpost, nimeni nu te compătimeşte, ni­mănui nu îi este milă de tine, nimeni care să-ţi împărtă­şească durerea. Iar eu, rătăcitoare şi slujnică sunt cu ziua. O, nenorocire! Nimeni nu o miluieşte pe femeie, nici nu îi uşu­rează sărăcia; soţia împăratului era slujnică şi trăia sub cerul liber. Mi se pare mie că din pricina nenorocirii o socoteau fără de lege: fără un cămin, fără cetate, fără casă, rătăcesc, zice, în cetate, neagonisind nici cât o roabă, neputând primi nici plata unui zilier. Alerg la uşile altora, ca şi cum m-aş lupta să arăt toate nenorocirile mele. Nici nu-mi este cu putinţă să-mi reprim, într-o singură casă, ruşinea sărăcirii mele, ci trebuie ca pretutindeni să fiu luată în derâdere şi dată pildă. Cu cât mai mare este această nenorocire decât moartea co­piilor! Pretutindeni cutreier ca să fiu vestitorul nenorocirilor mele. Ceea ce spuneam la început, că de aceea a îngăduit Dumnezeu să fie acestea timp îndelungat, ca nu cumva, după schimbarea situaţiei, să fie pusă la îndoială nenoro­cirea lui. De aceea şi stătea în aer liber, ca toţi să îl vadă. Aceasta se poate spune şi despre femeie pentru ca, atunci când o vor vedea pe ea schimbată şi devenită mai bună, şi că are copii şi încă mulţi copii, să nu pună la îndoială neno­rocirea ei de mai înainte cei care i-au dat adesea plată pen­tru multele sale osteneli.

12.        Din loc în loc umblu şi din casă în casă, aşteptând să apună soarele. Pe bună dreptate, fiindcă această femeie fu­sese crescută ca o persoană liberă. Ca să-mi alin durerile şi chi­nurile care mă stăpânesc acum. Vorbeşte despre multa ei oste­neală, despre rătăcirea ei din casă în casă, de slujirea ei. Dar spune un cuvânt împotriva Domnului şi mori. Vezi: după ce şi-a istorisit cu exactitate tragedia, atunci adaugă şi sfatul cel neruşinat, neîndrăznind mai înainte să spună acestea, ci mai întâi s-a arătat convingătoare în îndemnul ei şi apoi îşi varsă veninul, şi nici aşa nu la vedere. Căci nu a spus: huleşte, ci spune un cuvânt împotriva lui Dumnezeu şi mori. Pentru ce? Oare ştii că lucrul înseamnă moarte? Care este mângâierea ta din moartea mea? Ce consolare ai? Căci cei care sfătuiesc rău nu îndrăznesc să-şi aducă sfatul descoperit la lumina zilei, ci învăluie răutatea îndemnului lor în neclaritate. Ceea ce nu îndrăzneai să mă sfătuieşti făţiş, aceea mă îndemni să accept? Pentru ce nu spui direct ce cuvânt să spun împo­triva lui Dumnezeu? Din toate părţile ţi se închid punţile? Copiii îţi sunt nimiciţi, femeia ta pătimeşte în chip vrednic de plâns, trupul tău ţi se destramă, precum vezi. O singură consolare îţi rămâne, singura care poate aduce o schimbare: să spui ceva împotriva lui Dumnezeu. Ce spui, o, femeie? Atunci când trebuie să îl îmbunezi pe Dumnezeu, când tre­buie să îl împaci, tu mă îndemni mai tare să îl întărât? Dacă Dumnezeu a făcut acestea, trebuie să îl rugăm, iar nu să îl hulim. Iar dacă nu El, cu atât mai mult nu trebuie să îl hulim pe El astfel. Pentru ce sporeşti încă povara chinurilor mele, pomenind de dezlegarea lor prin moarte? Cum crezi şi de unde îţi este limpede că voi vorbi şi voi muri? Dar dacă, după ce voi vorbi, iarăşi voi fi aruncat în chinuri şi mai mari?Dar nu a spus nimic dintre acestea. Cum de nu i-a spus omoară-te! Dar ceea ce poftea diavolul mai mult, aceea îl sfătuia și îl îndemna. Aşa cum a lucrat odinioară prin şarpe, aşa acum prin femeie. Dacă îl voi învinui pe Dumnezeu, zice femeia, Iov nu va primi sfatul meu. Voi invoca chi­nurile mele: pe mine miluieşte-mă. Şi ce mângâiere în chi­nuri dobândeşti dacă moare Iov? Ce consolare? Nenoro­cirea ta nu se va întinde şi mai mult? Căci acum mai poţi nădăjdui ceva bun, dar după aceea nimic nicidecum, ci vei fi într-o nemângâiată văduvie. Dar mi se pare mie că ea se ruşina cu Iov.

13. Cine nu s-ar tulbura la aceste sfaturi? Pe cine nu l-ar face să-şi piardă cumpătul cele spuse? Ce face, aşadar, acest bărbat viteaz şi iubitor de Dumnezeu? El însă a privit-o. Şi bine a zis: A privit-o. Căci prin privire şi-a arătat mânia, cu­vintele nu ar fi fost de ajuns să o atingă. Şi vezi cu câtă stăpânire de sine îi vorbeşte. Nu a rostit nici un cuvânt greu, nici mânios. Cunoştea şi el cele ce spunea femeia, dar sfatul ei nu l-a primit şi nu i-a zis: „Nebuno şi fără de minte"! Dar ce i-a zis?

14. Pentru ce ai grăit aşa, ca una dintre femeile nebune?Adică, nu ai grăit nimic vrednic de tine, nici de creşterea ta, nici de educaţia pe care ai primit-o de la mine. Nu sunt ale tale cuvintele acestea. Nu numai că încerca să o smerească, ci să o şi depărteze de acest gând rău.

15.  Dacă am primit pe cele bune de la Domnul, nu vom răbda şi pe cele rele? Adică, dacă nu ar fi fost decât rele, trebuia ori­cum să le suportăm. Domn este şi Stăpân. Nu are putere să aducă toate asupra noastră? Pentru ce ne-a dat cele bune? Nu ca unor vrednici. Aşadar, nici acum să nu ne îndurerăm fiindcă suferim pe nedrept. Mai ales, fiindcă era liber să ne dea nu­mai pe cele rele. Dar dacă ne-a dat şi cele bune, pentru ce să ne mâhnim? Vezi cum nu vorbeşte nicăieri nici de pă­cate, nici de fapte bune, ci numai de faptul că lui Dum­nezeu Îi este cu putinţă să facă ceea ce voieşte? Aminteşte-ţi bunăstarea de dinainte şi nu vei mai purta cu greutate cele prezente. De ajuns ne este drept mângâiere faptul că Dom­nul este Cel ce ne trimite acestea. Să nu vorbim dacă pe drept sau pe nedrept.

16.  Şi vezi: iarăşi se propovăduieşte izbânda atletului. Şi în toate câte i s-au întâmplat nu a păcătuit Iov nici cu buzele lui împotriva Domnului. Nu se poate spune că vorbea astfel către femeia sa, dar cele din cugetul lui erau pline de mânie şi descurajare, ci textul ne spune că nici cu buzele nu a spus ceva.

17.             Auzind trei prieteni ai lui toate relele care s-au abătut asupră-i, au venit la el, fiecare din cetatea lui: Elifaz, regele te- manilor, Baldad, stăpânul sauheilor, şi Sofar, regele mineilor, şi au venit într-un cuget la el să îl cerceteze şi să îl mângâie. Aşa cum, acolo de unde aştepta să afle oarecare mângâiere şi cel mai bun îndemn - de la femeie -, de acolo a aflat pierzanie, la fel şi de la prieteni. Au venit ca unii care voiau să îl aline, dar fac dimpotrivă şi chiar mai înainte de cuvintele lor, e de ajuns vederea lor, ca să îl abată pe cel drept. Căci chi­nurile noastre devin mai mari atunci când vedem fericirea altora. Gândeşte-te cât de mare era durerea lui Iov, când se vedea pe sine în asemenea răutăţi şi pe prietenii lui şi cu­noscuţii lui rămânând în fericirea de mai înainte. Nimic alt­ceva nu se închipuia în aceştia decât propria lui fericire de mai înainte, gândindu-se în ce situaţie se afla şi cel mai cum­plit era faptul că vestea nenorocirii lui s-a întins pretutin­deni. Dacă aceştia care erau atât de departe au auzit, cu cât mai mult cei ce se aflau aproape. Dar mai ales îl întrista nu atât mărimea chinurilor, cât faptul că părea că suferea aces­tea toate ca un necredincios şi un om fără de lege, ca un duş­man al lui Dumnezeu şi vrăjmaş, ca unul care mai înainte vreme ar fi trăit ca un făţarnic. Nu îi păsa atât de stricarea trupului său, cât de faptul că vedea cinstea lui terfelită. Nu fiindcă era un om iubitor de slavă, nici fiindcă a trăit în slava multora, ci fiindcă vedea că mulţi se sminteau de acestea. La fel şi Moise se temea pentru slava lui Dumnezeu şi Pavel de asemenea. Ascultă ce zice Moise. „Ca nu cumva să zică egip­tenii că i-ai scos pe aceştia din Egipt pentru răutatea lor, ca să-i pierzi aici în pustie" Ce gândea, aşadar, Iov? Că mulţi care au pătimit cele bune de la el, pe care i-a scos din sără­cie, pe care i-a ajutat să suporte văduvia, orfanii, cărora le-a fost liman şi adăpost, auzind că acest om este bătut de va­luri, neavând nici o mângâiere de nicăieri, de câte întreite valuri nu va fi bătut cugetul lor? Încât chinurile lui Iov bântuiau cugetele altora. Că aşa stau lucrurile, să aşteptăm, şi vom cunoaşte aceasta de la cei ce stăteau în faţa lui. Şi au venit, zice, într-un cuget la el să îl cerceteze şi să îl mângâie. Dar nu au făcut aceasta, ci dimpotrivă. Prietenească a fost ve­nirea, dar sfatul şi îndemnul nu a fost prietenesc.

    18.      Văzându-l pe el de departe, nu l-au recunoscut şi strigând cu glas mare au plâns, fiecare sfâşiindu-şi veşmintele şi presărându-şi ţărână pe cap, s-au aşezat lângă el pe pământ şi au stat şapte zile şi şapte nopţi şi nici unul dintre ei nu a grăit nici un cuvânt către el, văzând că nenorocirea lui era cumplită şi mare foarte. Acestea toate sunt bune şi frumoase, vrednice de nişte pri­eteni şi dovezi de compătimire, dar cele ce au urmat nu sunt la fel, ci contrare mult acestora şi lipsite de compătimire. Şi vezi ce se întâmplă. Ca să nu pară că cele ce vor spune după acestea sunt din partea unor vrăjmaşi şi calomniatori, pre­venind aceasta prin cele săvârşite, au îndepărtat această bănuială de la început, astfel încât cel ce ar judeca cuvintele lor să nu se lase abătut de vreo bănuială de duşmănie. Şi nici unul dintre ei, zice, nu a grăit nici un cuvânt către el. Vezi că durerea lui Iov este mai mare decât orice mângâiere prin cuvânt. Şi au procedat cu înţelepciune, mângâindu-1 pe el prin fapte, prin faptul că s-au aşezat lângă el şi că şi-au sfâ­şiat veşmintele.

Capitolul III



1.    Şi după acestea şi-a deschis Iov gura sa şi a blestemat ziua [în care s-a născut] şi a răspuns Iov, zicând: „Piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a spus: iată prunc de parte băr­bătească". Că erau cumplite cele întâmplate, aceştia o mărtu­risesc prin tăcerea lor. Nu ar fi îndrăznit să îl mângâie, dacă Iov nu ar fi vorbit cel dintâi. Ce înseamnă aceasta? Piară ziua în care m-am născut. Aceasta o spune şi Ecclesiastul: „Şi am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi, pe cei care deja au murit, dar mai fericit decât aceştia doi este cel ce nu s-a născut deloc". Să nu cercetăm simplu aceste cuvinte, ci să vedem din ce cuget sunt spuse. Un cuget deznădăjduit şi tulburat. Fiindcă şi David spune: „Iar eu am zis întru uimi­rea mea: Lepădat sunt de la faţa ochilor Tăi.. ,". Dar a spus acele lucruri stăpânit de frică, de stupoare, fiindcă în altă parte zice: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: «Nu mă voi clătina în veac»". La fel a zis şi Iov în nenorocirea lui. Nu vezi, iubite, pe cei tăiaţi cum strigă tare? Oare le vom reproşa aceasta? Nicidecum, ci îi vom ierta. Dacă nu ar spune acestea, ar putea părea că nici nu participă la firea noastră comună. Nu îl auzi şi pe Moise cum zice: „Dacă faci aşa cu mine, atunci mai bine omoară-mă"? Cu ce diferă de acestea, spune mie, faptul de a spune: „Piară ziua în care m-am născut"? Aceasta o spune şi Ieremia: „Blestemată fie ziua în care m-am născut". Aşadar, nu lua aminte la cuvinte, ci cer­cetează cugetul. Că nu a păcătuit Iov nici cu buzele, ai auzit de multe ori. Că nici după acestea nu a păcătuit, iarăşi îl vei auzi pe Dumnezeu zicând: „Crezi că M-am purtat aşa cu tine din altă pricină decât ca să te arăţi tu drept?". Nu ar fi pri­mit îndoit de la Dumnezeu faţă de cele de mai înainte, dacă nu ar fi arătat îndoită virtute. Aşadar, numai după ce am luat în considerare afirmaţia lui Dumnezeu, să luăm aminte la cele spuse. Şi dacă găsim ceva de spus, să mulţumim lui Dum­nezeu. Piară, zice, ziua aceea în care m-am născut şi noaptea în care s-a zis: iată prunc de parte bărbătească. Ce înseamnă piară? Să vedem şi să observăm că aceste cuvinte sunt ale deznă­dejdii, nu ale răutăţii sau vreunei hule. Căci nu a pierit. Oare era cu putinţă să se întoarcă iarăşi şi să se nască din nou? Căci vorbeşte ca despre un lucru inexistent.
 
2.   Să fie ziua aceea întuneric şi Domnul să nu o cerceteze ia­răşi, nici să vină asupra ei lumină, bezna şi umbra morţii să o cuprindă şi întunericul să vină peste ea, blestemate fie ziua şi noaptea aceea, întunericul să o cuprindă şi să nu mai fie pusă în zilele anului, nici să mai fie numărată în socoteala lunilor, iar noaptea aceea să fie durere, să nu mai vină în ea bucurie şi veselie, ci s-o blesteme cel ce blestemă ziua aceea, cel ce va să îmblânzească chitul cel mare! Să se întunece stelele nopţii aceleia. Să le aştepte şi ele să nu apară şi să nu lumineze. Nici să vadă luceafărul de dimineaţă răsărind, fiindcă n-a închis porţile pântecelui maicii mele! Aşa ar depărta durerea de la ochii mei! Vezi că aceste cu­vinte sunt ale deznădejdii? Oare ziua de naştere a lucrat acestea toate? Spune mie!

3. De ce n-am murit, zice, în sânul maicii mele, de ce n-am pierit îndată ce am ieşit din pântece? Pentru ce m-au primit ge­nunchii ei, pentru ce m-au alăptat sânii maicii mele? Acum ador­mit fiind, aş fi liniştit, dormind m-aş odihni cu împăraţii şi cu dre­gătorii pământului care se făleau cu săbiile lor, cu cârmuitorii care aveau mult aur, cei care îşi umpleau casele lor cu argint sau aş fi ca un prunc lepădat din pântecele maicii, sau ca pruncii care nu au văzut niciodată lumina. Ce spui? Nu tu ai zis: „Dacă am pri­mit cele bune de la Dumnezeu, nu le vom răbda oare şi pe cele rele"? Ce s-a întâmplat? Dintr-odată te-ai schimbat şi ai blestemat şi ai învinuit ziua în care te-ai născut şi acestea în prezenţa ascultătorilor. Dar tu nu te miri că nu a spus cu­vintele acelea, că îl iei drept altcineva, fiindcă acestea sunt împotriva iubirii de străini; acestea sunt împotriva multei iubiri de oameni. Ci nimic dintre acestea nu a vrut să spună. Aşa cum a răbdat ca un drept cele pe care le-a răbdat şi pe bună dreptate şi în mod raţional s-a rugat să nu se fi năs­cut. Ceea ce şi Hristos spunea despre Iuda: „Bine era de omul acela dacă nu se năştea!". Ceea ce spune şi Iov. Pentru ce m- am născut? Bine era de nu mă năşteam.

4. Acolo nelegiuiţii au încetat urgia mâniei lor, acolo cei oste­niţi cu trupul au aflat odihnă. Toţi laolaltă nu mai aud glasul strângătorilor de biruri. Acolo cel mic stă lângă cel mare şi sluga nu se mai teme de stăpânul lui. Ce spui? Că eu sunt nelegiuit şi rău şi [de aceea] nu am dobândit o asemenea mângâiere? Pentru ce le este dată lumina celor aflaţi în amărăciunea sufletului şi viaţa celor cu suflete chinuite, cei ce tânjesc după moarte şi nu o află şi care scormonesc după ea ca după o comoară şi se umplu de bucurie dacă o dobândesc pe ea? Moartea este odihnă bărbatului a cărui cale este ascunsă, căci Dumnezeu îl îngrădeşte de jur îm­prejur. Admiră şi aici evlavia lui, cum doreşte moartea şi nu o află şi cum nu îndrăzneşte să se sinucidă. Acestea nu sunt cuvintele unuia care acuză, ci ale unuia care este nedume­rit şi nu îşi află vină. Când Hristos a zis: „Bine era de omul acela dacă nu se năştea", nimic altceva nu a arătat decât că lucruri înfricoşătoare îl aşteptau şi cumplite. Aşa şi aici, când Iov a zis: „Bine era de nu mă năşteam", nu învinuieşte creaţia lui Dumnezeu, ci înfăţişează mărimea nenorocirii lui. Pentru ce spune: „dacă nu m-aş fi născut"? Că ai suferit vreo nedreptate? Nicidecum, zice, ci pentru că nu rabd ne­norocirea. Şi vezi evlavia: toată mânia şi-o revarsă asupra zilei în care s-a născut, neîndrăznind să depăşească această limită, mereu zicând aceleaşi: ziua şi noaptea, noaptea şi ziua... şi nimic mai mult. Deşi era de ajuns primul cuvânt să explice toate. Căci zicând: „Piară ziua în care m-am năs­cut", le-a arătat pe toate cele enumerate mai jos. Dar pen­tru ce a spus: nici să vină asupra ei lumină şi toate celelalte asemenea. Este obiceiul celor îndureraţi să repete de multe ori acelaşi lucru. Să nu aducem învinuirea de hulă cuvinte­lor lui Iov. Căci „pe cel pe care Dumnezeu îl îndreptăţeşte cine îl osândeşte?". Să fie ziua aceea întuneric şi Domnul să nu o cerceteze iarăşi, nici să vină asupra ei lumină, bezna şi umbra morţii să o cuprindă. Prin ce diferă acest pasaj de cel dina­inte? Şi iarăşi: ci s-o blesteme cel ce blestemă ziua aceea, cel ce va să îmblânzească chitul cel mare!. Ce are a face aici chitul?

Arată multa putere a lui Dumnezeu. Acum adormit fiind, aş fi liniştit, dormind, m-aş odihni cu împăraţii şi cu dregătorii pă­mântului. Ceea ce zicea şi Ilie: „Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei".
Cu cârmuitorii care aveau mult aur. Mi se pare mie că şi pe aceia îi reduce la tăcere şi îi convinge să nu socotească lucru­rile omeneşti că sunt mari. Căci nu întâmplător aduce vorba aici de regi şi de împăraţi. Cei care se făleau cu săbiile lor. Vezi că şi în nenorocire rosteşte cuvinte pline de înţelepciune. Bogăţia acelora nu le-a fost de nici un ajutor. Nimic nu le-a folosit puterea lor. Moartea i-a biruit pe toţi. Sau aş fi ca un prunc lepădat din pântecele maicii. Vezi cum, ca să nu pară că se laudă, se compară cu avortonii, atât era de smerit şi de vrednic de plâns.

5. Acolo nelegiuiţii au încetat urgia mâniei lor. Apoi urmează un elogiu adus morţii, de vreme ce unii s-au despărţit prin ea de răutate, alţii s-au slobozit din nenorocirea lor. Unii au aflat liman chinurilor, alţii piedică în calea răutăţii. Şi cel mai important lucru este că nu mai aşteaptă să se întoarcă cele de dinainte, ci odată ce s-au odihnit, rămân în mod ne­cesar pururea în odihnă şi că moartea va fi dezlegarea tu­turor chinurilor. Cum vrei să mă odihnesc aşa cum doreşti tu? Pentru ce nu am plecat de aici? Aceste cuvinte nu sunt  ale unuia care învinuieşte, ci ale unuia aflat în impas şi ale unuia care numai doreşte moartea. Toţi laolaltă nu mai aud glasul strângătorilor de biruri. Moartea este mai presus de toţi. Nu numai că nu mai este cu putinţă să răbdăm nici un rău, ci nu mai ajung la urechile noastre nici răsunetele relelor.Acolo cel mic stă lângă cel mare şi sluga nu se mai teme de stăpâ­nul lui. Nimeni nu poate să scape din tirania morţii, nici rob, nici liber. Toate cele omeneşti se desfiinţează, şi bogă­ţie, şi ranguri. Mare este nedreptatea în viaţa prezentă, mare libertatea după plecarea de aici. Fiindcă moartea pare înfri­coşătoare, Iov filosofează asupra morţii, constrâns de neno­rocire, arătând că pentru cei aflaţi în suferinţe şi în chinuri moartea este mai bună decât viaţa. Mare este egalitatea în cinste, zice. Acolo nu mai trebuie să te temi de vreo schim­bare precum aici. Moartea se întâmplă în mod necesar tu­turor, pe toţi îi stăpâneşte laolaltă, este piedică răutăţilor, dezlegarea nenorocirii. Cele ce păreau înfricoşătoare se ni­micesc. Pentru ce le este dată lumina celor aflaţi în amărăciunea sufletului şi viaţa celor cu suflete chinuite? Iarăşi şi aici cuvintele nu aparţin unuia care învinuieşte, să nu fie!, ci unuia care caută şi suferă. Cele care nu sunt spuse cu acelaşi cuget nu trebuie interpretate la fel. Ca atunci când spune un înţelept: „Pentru ce banii sunt în mâna celui nebun?", nimic altceva nu arată aici decât că este nevrednic. De aici aflăm că nu numai viaţa, ci şi moartea este folositoare, când este atât de dorită. Cei ce tânjesc după moarte şi nu o află. De aceea şi Ecclesiastul zice: „Vreme este pentru orice lucru". Şi iarăşi: „O, moarte, cât de dulce este amintirea ta!". Acestea Iov le spune pentru ca, atunci când o vei auzi pe femeia lui sfătuindu-l: „spune un cuvânt împotriva lui Dumnezeu şi mori", să nu socoteşti că din dragoste de viaţă Iov nu a spus nici un cu­vânt, ci din evlavie. Cel ce socotea moartea atât de dorită şi o considera un mare bine, fiindu-i cu putinţă să o afle ast­fel, nu a îndrăznit să spună vreun cuvânt hulitor. Moartea odihnă bărbatului. Aceasta este afirmaţia lui. Dacă deci este odihnă, pentru ce nu aleargă spre ea cei mai mulţi? Dum­nezeu pentru aceasta ne-a făcut dragă viaţa, ca să nu ne gră­bim prea repede spre moarte. A cărui cale este ascunsă. Mie mi se pare că aici este vorba despre calea morţii, alţii spun că se referă la calea omului. Că este vorba despre calea morţii rezultă limpede din cele spuse mai înainte: care scormonesc după ea ca după o comoară, adică este ascunsă, îngropată. Necu­noscut este viitorul, zice: nu aflăm calea [spre moarte]. Nu-mi vorbi mie de cei ce se spânzură. Aici se referă la moartea cea după fire şi după porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îngră­deşte de jur împrejur, potrivit cu ceea ce se spune în Evanghelii că „ziua Domnului vine aşa ca un fur noaptea". Ca să nu spună cineva: „pentru ce nu alegi moartea?", zice: Dumnezeu îl îngrădeşte de jur împrejur. Porţile, zice, sunt închise. 

6. Apoi îşi plânge nenorocirea. Mai înainte de hrana mea, vine suspinul, plâng covârşit de frică. Mă tânguiesc pentru cele prezente, cele viitoare mă umplu de jale. Vremea hra­nei mele este vreme de lacrimi pentru mine. „Ne vei hrăni pe noi cu pâine de lacrimi." Frica de care m-am temut, aceea a venit peste mine şi de ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă. Vezi înţelepciunea bărbatului? Nu este precum cel care zice în psalmi: „Nu mă voi clătina din neam în neam, rău nu-mi va fi", sau: „Nu mă voi clătina în veac!". Ci avea mereu un cuget omenesc, bucurându-se de atâta fericire, deşi în fiecare zi se aştepta la lucruri potrivnice. De aceea nici nu purta cu greutate cele venite asupra lui fără de veste, ci antrenându-se şi pregătindu-se neîncetat prin aşteptarea lor, ducea lupta cea bună prin nădejde.

7. Nu am nici pace, zice, nici odihnă, urgie a venit asupra mea. Nu vorbeşte despre cele trecute, ci despre cele prezente, adică: sunt plin de teamă, de luptă, de tulburare, zice, luptând cu mine însumi. După ce l-au copleşit chinuri exterioare, răz­boiul gândurilor s-a arătat mai greu. Nici o seninătate nu avea în mintea lui; pricina, zicea el, era faptul că a venit asu­pra lui mânia lui Dumnezeu. Vezi cum mai mult deplânge chinurile sufleteşti decât pe cele trupeşti, fiindcă sufletul era mai topit de suferinţă, mai tulburat, pătimind mai multe chinuri? Aşa şi noi, e bine să avem astfel de dispoziţii, să le socotim pe toate vremelnice, şi pe cele bune, şi pe cele ce nu sunt astfel. Procedând astfel nu vom mai simţi chinurile acelora, nici nu vom mai fi stăpâniţi de ele, ci pururea în aceste schimbări de situaţie ne vom bucura de seninătate şi pace. Şi mai de mirare este că după o viaţă curată şi un trai desă­vârşit, aştepta lucruri potrivnice, şi nu numai că le aştepta, ci se şi temea de ele, gândindu-se la cele petrecute mai înainte, ca în cazul lui Avraam. Dar noi, care în fiecare zi trăim în răutate, nu ne aşteptăm la nici o potrivnicie din partea lui Dumnezeu? Vezi cum şi mai înainte de încercare se arată înţelept? Cel care după o viaţă bună aştepta o schim­bare în rău nu era ca un simbriaş, încât mare virtute ne arată nouă prin faptul că spune: Frica de care mă tem, aceea a venit peste mine.

 Capitolul IV



1. Luând cuvântul, Elifaz temanitul a zis: „oare nu ai vorbit adeseori în necaz? Puterea cuvintelor tale cine o va răbda? Bine a făcut Iov că, apucând mai înainte, a zis toate relele care l-au cuprins şi sporirea chinurilor lui, fiindcă prietenii lui voiau să îl calce în picioare şi să sară asupra celui ce zăcea jos. Căci nu toţi ştiu să se adapteze unor asemenea nenorociri, ci mulţi adeseori fac rana şi mai dureroasă încă; unii din invidie şi răutate, alţii din prostie. Cel căruia i s-a încredinţat cuvântul de mângâiere are nevoie de o îndemânare nu mai mică decât cea a medicilor care taie rănile. Aşadar, bine sunt numiţi de Iov „doctori răi", ei care zădărăsc rana şi pătimesc aceasta din invidie. Câtă răutate este să invidiezi pe cineva aflat într-un asemenea vifor şi pe cel ce zace jos să-l pizmuieşti şi pe cel vrednic de milă să îl arunci în mii de chinuri? Vezi cum cuvintele lor nu numai că sunt străine de orice mângâ­iere, dar aruncă şi în multă deznădejde şi dezvoltă cuvinte lungi de învinuiri şi acuzaţii? De aceea şi zice cineva: „Sufletul urgisit nu îl tulbura". Să vedem ce spune Elifaz şi să ne fe­rim a-l imita. Ce spune deci?

2.  Oare nu ai vorbit adesea în necaz? Se ştie că Scriptura numeşte „necaz" şi păcatul, ca atunci când spune: „Sub limba lui necaz şi durere". Nu a zis: „Oare ai făcut ceva rău?", ci oare ai vorbit. Fiindcă viaţa lui Iov a strălucit pretutindeni şi a lăsat multe mărturii ale virtuţii lui pretutindeni pe pă­mânt, să nu spui, zice, că faptele tale sunt bune şi frumoase, căci adeseori se întâmplă ca în cuvintele tale să fie păcatul. Puterea cuvintelor tale cine o va răbda? Şi vezi şi acel: Oare nu ai vorbit adeseori? Şovăiala şi îndoiala din aceste cuvinte nu sunt ale unuia care cruţă, ci vin din faptul că nu are a-i re­proşa lui Iov ceva limpede. Şi ce a vorbit Iov? S-a rugat să moară şi să fie eliberat din această viaţă. Nici nu a spus: „Drept fiind şi făptuind lucruri măreţe, pătimesc asemenea lucruri. Ci vreau să plec din această viaţă cu cei necredin­cioşi, cu slujitorii şi cu avortonii, să am aceeaşi soartă cu păgânii". Nu a zis: eu sunt aşa şi aşa.

3.  Căci dacă ai dat învăţătură multora şi ai întărit mâini slăbite şi pe cei slabi i-ai ridicat prin cuvintele tale şi ai încins cu curaj genunchii neputincioşi. Vezi, acum vorbeşte despre ajutorul şi sprijinul dat prin cuvintele lui, arătând că nici aceasta nu era puţin lucru. Căci dacă ar fi zis: „dacă tu ai întărit pe alţii cu bogăţiile tale, cum atunci pe tine însuţi nu te poţi întări?", este cu putinţă să spună aceasta şi despre să­răcie: „Dacă pe mulţi i-ai întărit prin cuvintele tale, zice, şi pe alţii care se aflau în nenorociri i-ai ridicat, cum leacul a de­venit neputincios pentru tine însuţi? 
Cel ce ai dezlegat ne­voile altora prin îndemnul şi sfatul cuvintelor tale cum nu te folosești acum de aceeaşi metodă de vindecare pentru propriile rele?".

4.               Iar acum nenorocirea a venit peste tine, te-a lovit şi tu te-ai pierdut cu firea . Ce înseamnă: te-ai pierdut cu firea? Te-ai tul­burat, te-ai zbuciumat, te-ai agitat, te grăbeşti să pieri, ţi-ai ieşit din fire.
5.        Oare frica ta nu este întru nebunie şi nădejdea ta, şi răuta­tea căii tale? Cu adevărat, cuvintele tale sunt ale nebuniei: dacă ajutând altora, pe tine nu te poţi ajuta, nici a te sfătui pe tine însuţi cum îi sfătuiai pe alţii, nu este oare limpede de aici că tu însuţi eşti cu totul nepărtaş oricărei virtuţi? Căci cel ce nu îşi poate fi sieşi de nici un folos cum va putea să fie de vreun folos altora? Prin acestea, Elifaz încearcă să surpe slava faptelor de mai înainte ale lui Iov. Încât mi se pare mie că acelaşi scop are şi acel: Oare nu ai vorbit adeseori în necaz? Nu ai vorbit adeseori în necazul altuia? Cine poate răbda pu­terea cuvintelor tale, pe care adeseori le spuneai lăudându-te. Iată, acum se mustră mândria cuvintelor tale. Era firesc ca dreptul să spună unele dintre faptele lui bune, odinioară ca şi acum, când a căzut în nevoie. De aceea zice: în necaz. Căci cine putea atunci să istorisească sau să poarte laudele tale? Dar acum se mustră, deşi i-ai ajutat pe alţii. Şi vezi cum se lăuda. Elifaz nu vorbea de faptele lui Iov când era bogat, ci dacă cineva s-a folosit de cuvintele lui. Căci pe acestea i le reproşează. Oare frica ta nu este întru nebunie şi nădejdea ta, şi răutatea căii tale? Adică scopul cu care ai făcut acestea. Fie nici nu le-ai făcut, fie că viaţa ta este plină de răutate, fie că nu te-ai temut de Dumnezeu cu cuget drept, dar acestea erau doar cuvinte. Şi nădejdea ta întru nebunie. Era plină de nebunie, zice. De ce? Oare nu e cu putinţă ca adeseori cel ce ajută pe alţii să fie el însuşi în nenorociri? Nu, nu este cu putinţă, zice. Apoi adaugă şi un raţionament ieftin. Fiindcă Iov spunea: Frica de care mă tem, aceea a venit peste mine, Elifaz zice: oare frica ta nu este întru nebunie? Şi nădejdea ta era din răutatea inimii tale. Căci dacă faptele tale erau sincere şi viaţa ta curată, nu ai fi aşteptat aceste rele, încât însuţi pe tine te în­vinuieşti că ai o viaţă necurată şi rea. Căci este prostesc, zice, ca, fiind bun, să te temi de asemenea lucruri şi să te aştepţi la astfel de nenorociri. Căci dacă ţi-ai cheltuit viaţa îndrep­tând nenorocirile altora, cum spui că frica de care mă tem, aceea a venit peste minei Şi răutatea căii tale, aceasta te face să aş­tepţi asemenea nenorociri. Vezi cum Elifaz îl atacă şi îl ceartă şi pune toate în mişcare numai ca să arate că Iov pătimeşte acestea din pricina răutăţii şi a vicleniei?
6.  Adu-ţi aminte, zice. Nu a zis: uite, ci: adu-ţi aminte: Cine, curat fiind, a pierit?. Adică: recapitulează tot trecutul, atât este de limpede şi de clar. Apoi, fiindcă era uşor de învins acest cuvânt, adaugă un altul care părea să fie afară de orice îndoială.
7.        Sau au fost vreodată oamenii adevăraţi scoşi din rădăcină? Aici îl loveşte prin nenorocirea copiilor. Căci: poţi spune că şi alţii au pătimit ceva înfricoşător, dar chinurile nu au ajuns până la urmaşii lor, nici nu s-au întors până în rădăcină. Fiindcă primul cuvânt a fost respins, îl adaugă pe al doilea, care părea să fie puternic şi care îi amintea lui Iov propria lui nenorocire.

8. După cum am văzut eu pe cei ce ară nedreptatea. Adică aceasta este nenorocirea celor ce lucrează nelegiuirea. Cine a pierit, zice, cum îi vedem pe aceia pierind? Sau: Cine, curat fiind, a pierit? După cum am văzut eu pe cei ce ară nedreptatea, iar cei ce o seamănă chinuri îşi vor secera . Bine zice arat şi se­mănat . Ca să nu spună cineva: Pentru ce nu au pierit de îndată? Nici sămânţa nu odrăsleşte dintr-odată.
9. La porunca Domnului vor pieri, de suflarea urgiei Lui vor fi stârpiţi. Vezi şi alt chin. Să nu socoteşti, zice, că cele în­tâmplate sunt din pricina demonilor răi sau a oamenilor unel- titori. Dumnezeu este Cel ce pedepseşte. Aşadar, fără îndo­ială, dreaptă este pedeapsa.
 10.Puterea leului, răgetul leoaicei, cutezanţa şerpilor s-au stins. Vezi ce spune. Căci aşa cum lucrurile firii nu se pe­trec altfel decât cum rânduieşte firea, la fel, zice, şi aici: cum este firesc ca cei răi să piară, la fel de firesc este ca cei buni să fie în bunăstare. Nu cumva ai văzut vreodată cursul na­turii întrerupt? Cum zice Profetul despre cele cu neputinţă: „Oare pot merge doi laolaltă fără să se fi înţeles? Oare urlă leul în pădure fără a fi găsit prada? Oare puiul de leu face să-i răsune glasul din culcuşul său fără să fi prins ceva? Va cădea oare pasărea în laţ fără ca el să fi fost întins, sau se ridică oare cursa de pe pământ fără să se fi prins ceva în ea?". Şi iarăşi: „Oare vor fi urmăriţi caii pe stânci? Oare se va ara marea cu boii?". Şi vezi, ia în discuţie lucruri fireşti, adică :nimic nou, nimic străin nu se întâmplă, ci toate se rânduiesc potrivit unor legi şi nimic nu se schimbă. Căci dacă legile fiarelor sălbatice se păstrează, cu cât mai mult ale noastre. Căci aşa cum nu putem pune în frâu puterea leului, tot aşa nici îndrăznirea dreptului. Căci nu este atâta putere în firea fiarei, câtă este puterea şi tăria dreptului. Căci mai uşor poate fi biruit leul fricos decât dreptul.

11.  Leul furnică a pierit, fiindcă nu are ce mânca, iar puii leilor se risipesc. Animalul acesta, se spune, nu poate să se hră­nească. Ce oare? A pierit? Nicidecum. Acest lucru e neobiş­nuit şi mare, fiindcă acest animal supravieţuieşte fără hrană, bucurându-se de purtarea de grijă de sus. Aşadar, pronia care a rânduit asemenea lucruri şi nu le întrerupe cum va dezlega legile dreptăţii? Atâta purtare de grijă pentru animale, şi pentru oameni deloc? Şi dă exemplu firea necuvântătoa­relor care nu sunt imediat folositoare neamului omenesc, ci vătămătoare şi aducătoare de moarte. Aşadar, Cel ce nu modifică nimic cu privire la firea animalelor veninoase şi vătămătoare pentru noi, Cel ce păzeşte buna lor rânduială, deşi ele nu au hrana de la natură, cu cât mai mult nu va face aceasta cu privire la oameni? Atât de mult Se îngrijeşte de leul furnică, iar de drept nu? Puii leilor se risipesc. Şi aceasta este ceva natural, a se aduna laolaltă. Deşi este mic, totuşi acest fapt nu strică firea, ci Dumnezeu conservă ceea ce a pus în fire. Vezi cazul animalului sălbatic.

12.              Dacă ar fi fost vreun cuvânt adevărat în vorbele tale, nici unul dintre relele acestea nu ţi s-ar fi întâmplat. Şi în acest caz, mi se pare mie, Elifaz dă de înţeles că Iov a spus asemenea lucruri adeseori, poate pentru a provoca invidie sau pentru alt scop. Vedeţi, voi toţi câţi vă încurcaţi încă şi acum în ast­fel de raţionamente, cu cine vă asemănaţi. Căci dacă Elifaz  în vremurile acelea, zicând asemenea lucruri, nu a dobândit iertare, cu cât mai mult noi, care, după cunoaşterea faptelor, îl acuzăm pe Iov de asemenea lucruri, găsind multe pricini pentru care i s-au întâmplat lui Iov aceste nenorociri, aşa cum par ei să fi aflat prilej să îl insulte şi să îl atace, fără să aştepte cunoaşterea faptelor.

13. Urechea ta oare nu a primit grozăvii? Ceea ce spune aceasta este: „Nu ai văzut niciodată vedenie de noapte?, zice, şi nu te-ai tulburat?". Sau altceva vrea să spună: „Nu ai auzit asemenea istorisiri? Oare mint eu?, zice. Urechea ta nu a primit grozăvii? Căci nu numai ziua Dumnezeu înspăi­mântă şi tulbură, ci şi în vedeniile de noapte, zice, şi adese­ori multe asemenea lucruri am pătimit şi eu". Dumnezeu ştie că şi numai visele pot tulbura şi pedepsi. Fiindcă se pu­tea întâmpla să îi opună acestui cuvânt: mulţi oameni, deşi sunt nedrepţi, nu pătimesc nici o pedeapsă, ci numai în vise, zice. Fiindcă Iov nu L-a văzut pe Dumnezeu, nici nu I-a simţit mâna atingându-se de el, să nu te miri de aceasta, fiindcă Dumnezeu pedepseşte în mod nevăzut. Fiindcă şi pe mine adeseori m-a tulburat prin vedenii de noapte şi nu am avut nici o simţire a celor întâmplate, ci auzeam doar o adiere şi un glas. Numai aceasta, zice, te poate tulbura, cum ştie Dumnezeu să o facă, şi să nu te miri. Dar acestea toate le spune ca să arate că „de la El este urgia". Mie mi se pare că şi altceva vrea să sugereze Elifaz. Fiindcă Iov a petrecut toată viaţa lui de mai înainte în linişte, ce spune? Dacă te-a tulburat pe tine în vise, de unde ştim dacă nu cumva ţi-a prevestit pentru a te înspăimânta şi a te avertiza? Dar tu nu te-ai păzit. Dar şi eu am răbdat multe asemenea lucruri. Nu socoteşti că este o  viaţă de nesuportat pentru cei care sunt tulburaţi şi zbu­ciumaţi astfel în fiecare noapte, deşi ziua o petrec în bună­stare şi fericire? Mie mi se pare că e mai greu să suporţi greutăţile zilei când ţi se închide portul odihnei. Căci călă­torul care luptă ziua întreagă cu arşiţa soarelui şi cu oboseala, dacă, voind să se odihnească seara, se duce la vreun han şi i se arată vedenii şi pătimeşte tulburări ale sufletului, oare nu crezi că va suferi chinuri mai mari decât cel care merge pe cale?

14.  Spaime nemaiauzite, zice, de la El şi zgomot de noapte, spaimă căzând peste oameni, frică a venit peste mine şi cutremur a scuturat mult oasele mele, duhuri mi-au venit în faţă, s-au în­fiorat de frică părul şi carnea mea, m-am ridicat, dar nu l-am re­cunoscut, l-am văzut, dar nu era nici o formă înaintea ochilor mei, ci auzeam doar o adiere şi un glas. Nu ai auzit, zice, că mulţi sunt pedepsiţi astfel? Apoi ca să facă vrednic de cre­zare cuvântul, se aduce pe sine exemplu, că, fără a i se vesti de mai înainte, fără nici o apariţie, dintr-odată o frică şi o tul­burare au căzut peste cugetul său. Aceasta şi cartea înţelep­ciunii o spune despre întunericul acela, zicând că o nălucă li s-a arătat lor în noapte şi în întunericul acela şi aceasta era de ajuns ca să-i pedepsească. Apoi iarăşi trece de la general la particular. Vezi prin câte vrea să o doboare la pământ fiindcă a văzut că slava dreptului se opune cuvintelor lui.

15. Ce oare, zice, nu cumva curat va fi vreun muritor îna­intea Domnului sau vreun bărbat va fi fără prihană din faptele sale. Altul zice: „Nu este cu putinţă să fie om curat". Să nu primim acestea ca pe nişte păreri, iubiţilor. Şi bine a adăugat „înaintea Domnului", precum zice şi Profetul: „Că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta". Şi iarăşi: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea şu­ieri?". Căci aşa cum bunătatea noastră comparată cu bună­tatea Lui este răutate, la fel şi celelalte. Sau vreun bărbat fără prihană din faptele sale. Vezi-l pe Elifaz contrazicându-L pe Dumnezeu, căci la cuvântul lui Dumnezeu: „Om drept, fără prihană...", Elifaz zice: „nu fără prihană".

16.Îşi sprijină raţionamentul chiar pe îngerii lui Dum­nezeu. Căci dacă nu se încrede în slugile Sale, dacă şi în îngerii săi descoperă vină. Mi se pare că vorbeşte aici despre puterile cele de sus. Ce trebuie să spunem despre oameni, zice, când îngerii nu sunt fără prihană? Ce înseamnă nu se încrede? Ca în nişte drepţi, fără prihană şi care nu păcătuiesc. Mie mi se pare că firea îngerilor este capabilă de dispoziţii contrare. Ce înseamnă descoperă vină. Nu a îngăduit, zice, ca firea lor să fie perfectă şi bine zice descoperă vină, ca nu cumva mă­reţia firii lor să îi facă să se mândrească, ci să fie pururea supuşi lui Dumnezeu. La fel şi la firea oamenilor. Neavând omul nemurirea în suflet, totuşi s-a mândrit. Iar dacă ar fi avut-o în fire ce s-ar fi întâmplat? „Cerul nu este curat îna­intea Lui." Curăţia unei asemenea firi prihană este înain­tea Lui, nu ca şi cum cerul ar avea voie liberă, ci se com­pară curăţia cea după fire cu curăţia virtuţii lui Dumnezeu.

17. Şi pe cei ce locuiesc în case de lut. „Ce trebuie să spunem despre oameni", zice. Mai întâi, pornind de la pro­pria lui casă - trupul a lovit firea. Apoi o arată ieftină şi
de nimic şi din altă parte. Nu era de ajuns să spună că sun­tem din lut, ci şi din ce fel de lut. A numit firea de la cel mai rău lut. Pe bună dreptate zice că aşa cum la noi alcătuirea firii noastre este pricină pentru păcatele noastre, la fel şi la îngeri. Dumnezeu a descoperit vină la ei, ca să-i smerească şi să-i umi­lească, fiindcă şi la noi a descoperit aşa. Prin faptul că spune a descoperit vină arată înţelepciunea Lui, nu ca şi cum S-ar stră­dui să afle, ci ca Unul care a găsit ceva înţelept şi priceput.

18. Apoi, ca să nu pară greu de suportat cuvântul său, îl face comun. Din care şi noi suntem toţi, din acelaşi lut. Căci şi din altă parte iarăşi înfăţişează puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea noastră, zicând: îi striveşte pe ei ca pe o molie. Adică poate cu uşurinţă să distrugă cele mai lăuntrice părţi. De dimineaţa până seara nu mai sunt. Adică, într-o singură zi sau neîncetat.
Şi pentru că nu pot să se ajute singuri au pierit. Adică nimeni nu poate să stea împotriva lui Dumnezeu. Nu pu­tem să ne ajutăm pe noi înşine atât din pricina superiori­tăţii firii lui Dumnezeu, cât şi din pricina mulţimii relelor. „Dacă mâna cea sfântă le voieşte, cine I se va împotrivi?". Căci a suflat peste ei şi au murit şi fiindcă nu aveau înţelepciune au pierit. Nimic nu este mai puternic decât înţeleptul. Aceasta i-a făcut pe ei uşor de biruit. Aşadar, mai ales firea lor îi face uşor de prins, apoi şi răutatea şi necucernicia. -■-