Psalmul 6 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 6

   Întru sfârşit, în laude pentru al optulea veac. Psalm lui David. Ce însemnează întru sfârşit am tâlcuit în Psalmul 4, iar Proorocul, lăudând şi mărind pe Dumnezeu, îl roagă pentru al optulea, adică pentru veacul cel viitor, că veacul acesta este al şaptelea, fiindcă se numără cu şeptimea şi se întoarce şi se sfârşeşte cu ea; iar cel viitor este al optulea, fiindcă vine după acest al şaptelea1. Însă David nu aduce psalmul acesta la Dumnezeu numai din partea sa, ci aduce rugăciune şi din partea noastră, a tuturor, către Dumnezeu, Care va judeca lumea în al optulea veac; însă psalmul acesta l-a scris în vremea când l-au înconjurat ispitele, ispite ce i-au venit din pricina acelor două greşeli. Vezi şi Psalmul 11, care are aceeaşi suprascriere.

1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri* pe mine, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti.

   În cartea lui Iov scrie: Fericit este omul pe care Domnul îl mustră (Iov 5: 17). La fel şi David zice undeva: Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne (Ps. 93: 12). Oare fuge aici de mustrare? Răspundem cu Marele Vasile şi cu Asterie*, că Proorocul nu fuge aşa simplu de mustrare, nici de pedeapsă, ci de mustrarea cea cu mânie, şi de pedeapsa ce se face cu urgie, ca să nu obosească şi să cadă în deznădejde, neputând suferi unele ca acestea, ca să se îndrepteze cu certare, cu măsură şi cu blândă pedeapsă, şi prin acestea să scape de muncile de la judecata ce va să fie. A pus însă mai întâi certarea şi apoi pedeapsa, pentru că pedeapsa lui Dumnezeu urmează după certarea Lui2. Şi deşi Dumnezeu este slobod de toată patima şi mânia, cu toate acestea, Proorocii potrivesc la Dumnezeu patimi omeneşti, ca acestea de faţă, pentru ca să-i încredinţeze pe oameni că Dumnezeu este cunoscător al tuturor şi judecă, şi se mânie, şi urgiseşte, folosind şi alte cuvinte ca acestea, ca de acestea să se teamă oamenii şi să se ferească de răutate.

    După Hrisostom, se mai înţelege şi în alt chip: prin lucrările omeneşti, Proorocii arată lucrările lui Dumnezeu, deoarece şi cei ce zic acestea sunt oameni, asemenea şi cei ce le aud şi, prin urmare, şi răspunsul către dânşii este omenesc,fiindcă nu este cu putinţă să vorbească cineva cu cei ce au trup, fără numai trupeşte; pentru aceasta, şi când vorbim cu barbari, folosim limba barbară, pentru ca să le dăm să înţeleagă; iar când vorbim cu copiii mici, gângurim şi noi ca ei: chiar dacă suntem prea înţelepţi, ne coborâm totuşi la smerenia şi pruncia acelora; aşijderea şi Dumnezeu, când vorbeşte cu noi, oamenii, întrebuinţează glasuri [forme de exprimare] şi patimi omeneşti, pentru a ne face să înţelegem. Acestea pe care le-am zis aici să-ţi fie ţie, o cititorule, o învăţătură desăvârşită pentru toate cele pe care dumnezeiasca Scriptură, după omeneasca cuviinţă, le zice pentru Dumnezeu. Deci zicerea Nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă pedepseşti se înţelege prin: „Să nu mă osândeşti după cum mi se cuvine, nici să-mi dai pedeapsa pe care o merit pentru faptele mele”.



2. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. 

   „De nu ar fi fost neputincioasă mintea mea, zice, nu ar fi biruit-o patimile”, ori se numeşte pe sine neputincios, comparându-se pe sine cu vrăjmaşul nevăzut - diavolul, cu cel ce pe faţă şi într-ascuns îl războieşte în fiecare zi şi îl vrăjmăşeşte. Ori, zice că: „De vreme ce eu am căzut în păcat, pentru aceasta a slăbit puterea mea; deci ia aminte, Doamne, la neputinţa mea, şi să nu mă osândeşti desăvârşit, ca pe unul ce de voie m-am lăsat biruit de păcat”. Iar de acest miluieşte-mă, noi toţi avem trebuinţă totdeauna, după Hrisostom, fiindcă, precum zice însuşi David: De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? (Ps. 129: 3). Şi iarăşi: Că nu se va îndrepta înaintea Ta tot cel viu (Ps. 142: 2). Iar Solomon a zis: Cine se va lăuda că are inimă curată? Sau cine se va înfăţişa pe sine zicând că este curat de păcate? (Pilde. 20: 9.) Toţi dar avem trebuinţă de mila lui Dumnezeu pentru ca să ne mântuim, însă nici unul nu ne învrednicim de mila lui Dumnezeu, deoarece dumnezeiasca milă pe cei vrednici îi caută, precum zice Hrisostom3, iar Iară ajutorul lui Dumnezeu rămânem neputincioşi, fiindcă zice: De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce zidesc, şi de nu va păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte (Ps. 126: 1).

Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele.

   „Întristarea, zice, şi truda ispitelor, au străbătut până la oasele mele cele nesimţitoare şi le-au clătinat, şi le-au tulburat.” Prin cuvântul acesta, David a înfăţişat covârşirea patimii; prin oase se înţeleg şi puterile sufletului, pe care sufletul se întăreşte, după dumnezeiescul Chiril.

3. Şi sufletul meu s-a tulburat foarte.
   „Sufletul meu, zice, foarte s-a tulburat, nesuferind sila celor ce-l mâhnesc.” Când cineva se tulbură de dobitoceasca mânie ori de ruşinata şi trupeasca poftă, potrivit este a zice un grai ca acesta; căci când porneşte diavolul cu întâia lovire patimile acestea în om, împreună îi tulbură şi sufletul, şi trupul, precum şi vântul, când cade cu repejune multă asupra mării, pe toată de la fund o tulbură, după Hrisostom, pentru că atât sufletul, cât şi trupul se tulbură de patimile de mai sus, învăluindu-se un pe alta, neputând a-şi păzi fireasca lor rânduială şi liniştita stare.

Şi Tu, Doamne, până când?
   Nu pentru că cârteşte şi se supără zice David cuvântul, ci pentru că este copleşit de dureri, după Hrisostom. „Multă vreme, zice, m-ai trecut cu vederea, Doamne, pentru care multe am pătimit eu”. Aceasta pentru că pe cei ispitiţi din pricina păcatelor lor, Dumnezeu, din iconomie, nu-i ajută îndată, pentru aceasta zice prin Isaia: În vreme potrivită te-am ascultat (Is. 49: 8). Iar pe cei ce pătimesc de bântuirea şi pizma diavolului, îndată îi ajută Dumnezeu. Şi tot Isaia zice: Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! (Is. 58: 9).4

4. Întoarce-te, Doamne; izbăveşte sufletul meu.

   „Întoarce-te către mine, zice, Doamne, căci deşi ai întors faţa Ta de la mine, pentru că am greşit Ţie, izbăveşte-mă de necazurile şi ispitele mele.”

Mântuieşte-mă, pentru mila Ta.
   „Pentru singură mila Ta, zice, mântuieşte-mă, Doamne, şi nu pentru faptele mele bune, căci nu le am.”

5. Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine.
   Aici David numeşte moarte păcatul, pentru că acesta pricinuieşte moartea sufletului şi a trupului, că dintru-nceput păcatul a adus moartea în oameni; ceea ce vrea să zică e aceea că cel ce face păcatul nu-şi aduce aminte de Dumnezeu în ceasul în care-l face, fiind beat şi nesimţitor din pricina patimilor; ori moarte numeşte vremea de după moartea omului căci, murind el, nu mai poate a-L pomeni şi a-L ruga pe Dumnezeu5, fiindcă atunci se roagă fără folos.

Şi în iad cine se va mărturisi Ţie?

   „Mai înainte, zice, de a muri cineva, este vreme potrivită de pocăinţă, iar după ce va muri, atunci nu mai este vreme de pocăinţă, ci de răsplătire.”6

6. Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda.

    Nu simplu zice că s-a ostenit, ci şi că a ostenit suspinând, că suspinul este mai mare decât osteneala; nici n-a zis simplu că va lăcrima, ci şi că va spăla patul său, şi nu o dată sau de două ori, ci în fiecare noapte. „Că de vreme ce ziua grijile trag mintea mea la un lucru şi la altul, pentru aceasta, eu, vremea nopţii şi a odihnei o voi face vreme de mărturisire, când cineva nu mă supără.” Că vremea este potrivită spre pocăinţă pentru liniştirea ce o aduce. Iar spăla-voi este ca o explicare că [a afirmaţiei cf. căreia] cu lacrimile mele aşternutul îl va uda. „Să auzim, noi, cei simpli şi supuşi, ce fel de căinţă a făcut împăratul şi Proorocul David, zice Hrisostom, şi să-i urmăm.”7 Însă David aduce cuvintele acestea înaintea lui Dumnezeu ca mai mult să-l îndemne spre milă, şi ca să-L plece să se milostivească asupra lui, ca nu cumva, prin covârşirea ticăloşiei pe care o suferă, să-i slăbească puterea, şi de aici să se facă netrebnic [bun de nimic],

7. Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu.
   „Ochiul sufletului meu, zice, adică mintea mea, s-a tulburat, că gândind ea la mânia ce o vei arăta, Doamne, asupra păcătoşilor în ziua judecăţii, foarte s-a tulburat.”8 Însă potrivit a numit mintea ochi, căci mintea este cea care povăţuieşte trupul şi sufletul, mintea fiind cea care vede şi aude (precum a zis vechiul Heraclit). Iar unii zic că şi ochiul trupului lui David s-a tulburat când s-a mâniat asupra vrăjmaşilor săi; este cunoscut că cei se mânie foarte cumplit se tulbură împreună cu mintea şi ochii lor trupeşti.

   Învechitu-m-am întru toţi vrăjmaşii mei. „Necinstit, zice, m-am făcut, Doamne, ca nişte haine prea învechite, şi defăimat am fost de vrăjmaşii mei, care mai înainte de a păcătui eu se temeau de mine.” Ori prin învechitu-m-am se înţelege şi „am slăbit”, căci cei vechi de ani şi bătrâni sunt şi neputincioşi. Ori, după Hrisostom: „învechirea se înţelege a fi o putrejune din pricina păcatului, că nimic nu se învecheşte aşa de mult precum firea păcatului. Deci şi tu, când te vei învechi de păcat, înnoieşte-te cu pocăinţa”.

8. Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelege.

   Deoarece David a simţit ajutorul lui Dumnezeu, a luat îndrăzneală, şi pentru aceasta înfricoşează pe vrăjmaşii săi, poruncindu-le să fugă de la el atât cei văzuţi şi simţiţi, cât şi cei nevăzuţi şi gândiţi, adică demonii.

Că auzit-a Domnul glasul plângerii mele.
9. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit.

   David pune aceste cuvinte ca pricini atât ale îndrăznelii sale, cât şi a fugii vrăjmaşilor săi; dar aceste trei cuvinte: glasul şi cererea şi rugăciunea înseamnă unul şi acelaşi lucru, precum am zis în tâlcuirea Psalmului 5, stihul 1, adică la Graiurile mele ascultă-le, Doamne ; dar fiindcă şi pentru sărăcie poate plânge cineva sau pentru alte oarecare, pentru aceasta David zice că această plângerea a sa s-a făcut pentru rugăciunea dumnezeiescului ajutor; şi iarăşi adaugă rugăciunea, ca să arate întinderea şi intensitatea cererii.9

10. Să se ruşineze şi să se tulbure toţi vrăjmaşii mei;

    Cu aceste cuvinte se roagă David ca să se plinească degrab cererea ce a făcut, adică în grabă să-i vie ajutorul lui Dumnezeu, căci cum nu se vor ruşina vrăjmaşii săi, văzându-şi mincinoase şi zadarnice nădejdile pe care le aveau? Nădejdi că David va fi biruit de dânşii, fiindcă se lipsise de ajutorul lui Dumnezeu; iar ruşinându-se ei pentru aceasta, cum nu se vor tulbura de multa frică ce-i va cuprinde?

să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrab.
   „Vrăjmaşii mei, zice, după ce se vor ruşina şi se vor teme, vor fugi înapoi.” Iar foarte degrab trebuie alăturat la toate cele de mai sus, la să se ruşineze, la să se tulbure şi la să se întoarcă, deoarece David se ruga ca vrăjmaşii lui să le pătimească pe toate acestea foarte degrab. Iar unii zic că David, prin cuvintele acestea, se roagă mai mult pentru folosul vrăjmaşilor lui decât pentru vătămarea lor, de vreme ce roagă pe Dumnezeu ca ei să se ruşineze, deoarece cugetă vicleşuguri, şi să se teamă de Dumnezeu că ajută lui David, şi să se întoarcă de la răutatea lor, şi aşa, prin acestea, să se pocăiască şi să se îndrepteze.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

1 Pentru aceasta a zis şi Sfântul Grigorie al Nyssei: „Sfârşindu-se pământeasca vreme, ca ziua a opta după cea de-a şaptea, a opta adică zicându-se că se face după cea de-a şaptea, nemaiprimind după sine moştenirea numărului, ca una ce rămâne în veacul cel nesfârşit, nedespărţindu-se niciodată prin întunericul nopţii, căci alt soare o face pe ea, Acela care străluceşte adevărata lumină, Care, după ce va lumina o dată peste noi, nu se [va mai] ascunde în apusuri, ci totdeauna cu puterea cea luminătoare învăluind, nesfârşită şi nemoştenită face lumina celor vrednici, şi pe aceştia care se împărtăşesc de acea lumină alţi sori făcându-i, căci atunci drepţii vor străluci ca soarele”. Dar şi după Sfinţii Atanasie, Chiril, Vasile şi Grigorie, a opta zi este ziua Domnului cea după înviere şi veacul cel viitor; deci suprascrierea sfătuieşte să nu ne uităm la înşeptitul veac de acum, ci la al optulea, cel viitor. A zis însă şi Eusebie: „A opta este ziua învierii Mântuitorului, Duminica mântuitoare, întru care credem că este curăţirea de toate păcatele, în care simbolic tot trupul se taie împrejur, iar după adevăr, tot sufletul care se naşte întru Dumnezeu se curăţeşte prin a doua naştere, şi deci, iată cu cât este mai bună [ziua a opta] decât a şaptea”. întru aceasta se dezleagă darea legii privitoare la sâmbătă, pruncul prinzând a fi dus în ziua a opta.

*Atât aici, cât şi în unele versete de mai jos, verbul folosit este = a educa, instrui, călăuzi, pedepsi, mustra, certa etc. Toate sensurile sunt aspecte ale aceleiaşi realităţi: îndrumarea omului de către Dumnezeu prin diferite mijloace, fie ele pozitive sau negative.

*Asterie al Amasiei, episcop şi scriitor bisericesc, trăitor în secolele IV-V.

2 Iar Grigorie al Nyssei zice: „Că David, luând în privire înfricoşătoarele munci, gheena şi focul cel întunecat, acum se face rugător lui Dumnezeu, rugându-se ca nu cu mânia aceea să se dea spre vădire, nici ca urgia aceea să aducă asupra lui pedeapsa cea pentru cele ce le-a greşit. (...) Deci zice: «Nu aştept din mânia aceea - cea prin pedepse înfricoşătoare - să mi se facă mustrarea celor ascunse, ci acum, mai-nainte, prin mărturisire, [să scap] de nevoia cea din urgia aceea», şi precum cel ce se chinuie le îndură pe acelea pe care le fac cei ce se bat (nevrând ei a da pe faţă cele ascunse ale fărădelegii lor), [psalmistul] face aceasta cu de la sine alegere, pe sine prin pocăinţă pedepsindu-se şi muncindu-se şi descoperindu-şi păcatul cel acoperit”.

3 El însuşi adăugând acestea: „Cel ce a făcut ceva vrednic de a se milui zice miluieşte-mă, iar [în timp ce] cel ce se scoate pe sine dintru dobândirea acestei iertări, în zadar va zice miluieşte-mă, căci de ar urma să vină mile peste toţi, nici unul nu s-ar milui, căci şi mila are oarecare judecată, şi caută pe cel vrednic şi îndemânatic [priceput], ca acela să o dobândească”. A zis şi Teodorit: „Nici un suflet nu va cădea în păcat înainte de a-i slăbi tăria, căci dacă cuvântărimea [raţionalitatea] cea dintru noi nu va slăbi, patimile nu se vor scula asupra noastră, căci sănătos fiind hăţuitorul [căruţaşul] şi cu ştiinţă îndreptând caii, zburdările nu vor avea loc”. Hrisostom zice iarăşi: „Eu însă socotesc că David nu pune înainte numai lesnicioasa lucrare a firii, ci şi cealaltă neputinţă ce i s-a făcut lui din scârbe şi dureri, căci covârşirea scârbei obişnuieşte ca, atunci când cade asupra noastră mai cu tărie, mănâncă toată tăria sufletului, pe care mi se pare să o fi pătimit dreptul din pricină că foarte se judeca vinovat, neavând niciodată judecăţi bune [despre el], ci pururi potrivnice”.

4 Iar dumnezeiescul Chiril zice [parafrazând]: „Pentru ce, dar, amâni vindecarea? Până când nu aduci asupră-mi mila?”. Iar dacă trebuie mai ales a zice ceva şi mai tainic, nu cere ajutor de la Stăpânul tuturor, ci mai mult cercetează vremea venirii lui Hristos, Cel ce la sfârşit, în a opta [zi] S-a sculat, căci zice: „Când vei veni, Cel ce prin învierea Ta vei dărui nouă vindecare? (La Nichita)”.

5 A zis, dar, Sfântul Chiril că: „Cel ce s-a prins o dată în cursele morţii nu mai lucrează nici o bunătate, că este Dumnezeu Cel ce le închide, iar cel ce a murit s-a îndreptat [eliberat] de păcat. Iar dacă, nelepădând păcatele, a murit în ele, nu mai poate lucra cele bune”. Şi Teodorit: „Dumnezeu a închis aici atât viaţa, cât şi lucrarea, iar acolo, cercetarea celor lucrate, căci este însuşire a zilei a opta a nu mai da vreme celor ce vor fi întru dânsa spre gătirea de [fapte] bune sau de rele, ci ale căror lucruri va fi semănat cineva seminţele întru sine, întocmai ale acelora va culege şi roadele”.

6 A zis şi Marele Vasile: „Nu este în iad cel ce se mărturiseşte, pentru că împreună cu el nu mai este ajutorul cel prin Sfântul Duh, că acum se socoteşte oarecum a fi de faţă la cei ce odată s-au pecetluit de Duhul, aşteptând mântuirea lor cea din întoarcere, iar atunci Se va fi depărtat cu totul de sufletul care a spurcat darul Lui, că aceasta înseamnă şi tăierea în două din Evanghelie (cf. Lc. 12: 46)”. Iar Hrisostom zice: „Zicerea nu se vor mărturisi Ţie s-a zis nu pentru că în iad nu ne vom mărturisi, ci că aceasta o vom face acolo, fiindcă şi bogatul (cf. Lc. 16) se mărturisea şi se căia, dar la nimic nu folosea, pentru că nu mai era vreme”.

7 Iar oarecari învăţători în chip mai iscoditor au înţeles zicerea patul meu, au înţeles adică acel pat peste care a făcut David preacurvia, iar aşternut acel loc în care a hotărât ca să dea morţii pe nevinovatul Urie. Alt tâlcuitor zice că David, pentru puţine picături de scurgere îndulcitoare, vărsa în toate zilele ca un rău lacrimi amare (după Nichita). Iar Hrisostom zice: „Cei care au încercat cele de care vorbesc eu acum, adică câtă veselie au izvoarele acestea ale lacrimilor, (...) lacrimile acestea pot stinge locul cel nestins, [adică] râul lacrimilor care curge înaintea înfricoşătorului divan, pentru aceasta şi Pavel, trei ani (cf. Gal. 1: 18), a lăcrimat noaptea şi ziua, îndreptând patimile cele străine [de el], iar noi nici pe ale noastre [nu le îndreptăm]”.

8 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Hrisostom: „Tulburarea de acest fel este maica alinării, frica cea de acest fel este pricina slobozeniei; cel ce nu are această tulburare va suferi cumplită înviforare, ca o corabie neîncărcată dându-se suflărilor celor sălbatice, degrab se va afunda, tot astfel şi sufletul care viază fără dureri este supus nenumăratelor patimi”.

9 Iar Hrisostom zice: „Glas numeşte aici nu tăria strigării, ci aşezarea [dispoziţia] gândului; iar plângerea nu numai pe cea din ochi, ci şi pe cea din suflet”. Şi Sfântul Chiril: „Glas însă zice, nu cu adevărat cel prin buze, ci mai vârtos pe acela ce se trimite prin lucruri către Dumnezeu, căci aşa cum este glas al păcatului, după cum acela care s-a zis către Cain: Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine, tot astfel şi glas al pocăinţei este cel pe care îl aude Dumnezeu, dar şi strigare, care este ceea ce se zice din durere, care este un obicei urmat de sfinţi, că zice: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu (Ps. 129: 1) căci urmează, precum rugăciunile cele cu lacrimi, a se asculta de iubitorul de îndurări Dumnezeu (după Nichita)”. Zice încă şi Isihie: „Vezi că precum ne depărtăm de lucrătorii fărădelegii (fie ei oameni sau gânduri), atunci Dumnezeu şi primeşte îndată cererile şi rugăciunile noastre”. Încă şi Hrisostom zice: „Şi aceasta nu este mică cale care duce la fapta bună, adică fuga de cei răi, aceasta este rodul pocăinţei, aceasta e câştigul lacrimilor, aceasta încă şi noi să o facem”.