sâmbătă, 13 decembrie 2014

Psalmul 2-în tâlcuirea Sf.Părinți


Psalmul lui David nesuprascris.

     Și acest al doilea psalm este în limba evreiască fără suprascriere, precum cel dintâi. Prooroceşte însă despre vrăjmăşirea pe care au facut-o iudeii asupra Mântuitorului Hristos, ca şi despre chemarea neamurilor şi pieirea iudeilor.
      1. Pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat împreună
                  
     Prevăzând David cu ochii prooroceşti ai minţii sale turbarea ce o vor arăta cei care L-au omorât pe Hristos, plânge şi-i jeleşte prin psalmul acesta, zicând: „Vai! Pentru ce aceştia atâta înnebunind asupra lui Hristos au făcut tulburare şi s-au mişcat până la atâta mândrie?”. Că acestea toate le arată zicerea: s-au întărâtat, precum zic cei ce au tălmăcit din limba evreiască în cea grecească[1]. Deci neamuri sunt ostaşii romani cei de pe lângă Pilat, iar popoare sunt evreii cei ce erau pe lângă Anna şi Caiafa, iar împăraţii - Irod, iar boierii sunt [reprezentaţi de] Pilat, ighemonul * Ierusalimului. Că aşa şi în Fapte, dumnezeieştii Ucenici şi Apostolii lui Hristos au tâlcuit zicerea aceasta a lui David, zicând: Care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel (Fapte 4: 25-27). Şi, la plural, a zis David împăraţi şi boieri, iar nu împărat şi boier, la singular, după obiceiul limbii evreieşti, care întrebuinţează adesea numărul plural în loc de cel singular. Însă înţelege aceasta şi în chip mai adânc, că pentru aceasta a zis David la plural împăraţi, pentru că împăratul cel gândit al păcatului, diavolul, unit fiind cu Irod, văzutul împărat, se porneau amândoi împotriva lui Hristos. Asemenea şi începătoriile şi stăpâniile demonilor, împotriva cărora este şi lupta noastră, după Apostolul, unite fiind cu boierul şi ighemonul Pilat, se întrarmau împotriva Mântuitorului. Dar, fiindcă Hristos este îndoit, adică alcătuit din două firi, din cea nevăzută a Dumnezeirii şi din cea văzută a omenirii, pentru aceasta şi războiul cel asupra Lui a fost îndoit, purtat de vrăjmaşi nevăzuţi şi văzuţi, iar cele deşarte şi zadarnice a zis că au cugetat, în loc de a zice că „în deşert s-au ostenit toţi iudeii cei de mai sus, unindu-se ca să scoată din mijloc şi să piardă pe Iisus, fiindcă El, ca Dumnezeu, S-a sculat din morţi, şi viază în veci”. Însă cuvântul acesta îi priveşte mai mult pe evrei, pentru că ei în zadar au citit Scriptura, fără să înţeleagă că aceasta proorocea pentru Hristos.


Diapsalma.
„Neamurile cele de mai sus, zice, s-au întărâtat şi au stătut de faţă şi s-au adunat împreună, atât asupra Părintelui, cât şi asupra Fiului Său, Iisus Hristos, pe Care însuşi Tatăl L-a uns împărat al tuturor neamurilor, dându-le Lui drept moştenire, fiindcă războiul cel asupra Fiului trece şi asupra Părintelui.” Aici numeşte pe Părintele Domn, iar Uns pe Fiul Lui, precum s-a tălmăcit; fiindcă Părintele a aşezat pe Hristos împărat peste neamuri, după cuvântul iconomiei întrupării, iar dacă am citi şi „asupra Unsului lor”, precum se află în multe preziceri, vom înţelege că Hristos este împărat şi Stăpânitor peste toţi - şi peste iudei, şi peste neamuri, şi peste demoni. Pentru că Acestuia I se va pleca tot genunchiul: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dintru adânc, precum zice Pavel (cf. Filip. 2: 10). Adică toţi se vor închina şi se vor pleca Lui.
       În două feluri se pot înţelege cuvintele acestea: fie că Duhul cel Sfânt porunceşte celor ce aveau să creadă să se întoarcă dinspre slujitorii de idoli romani şi dinspre lipsiţii de minte evrei, precum zice Teodorit: „Şi să rupă legăturile robiei romanilor, şi să lepede jugul cel greu şi omorâtor al legii evreilor, iar în locul acestora să alerge şi să primească legea cea uşoară şi pricinuitoare de viaţă a lui Hristos”. Ori cuvintele acestea se zic din partea iudeilor ucigaşi ai Mântuitorului, care, pe unele ca acestea, le ziceau prin cuvinte şi le făceau cu lucrurile, socotind că zdrobesc legăturile robiei Părintelui şi a Fiului şi că leapădă jugul supunerii către Dumnezeu, deşi, după fire, erau supuşi robiei lui Dumnezeu, ca nişte făpturi ale Lui, după ceea ce s-a zis: că toate sunt slujitoare Ţie (Ps. 118: 91).

„Aceştia, zice, care sunt urâţi de iudei şi huliţi de romani, adică Părintele Cel ce locuieşte în ceruri şi Fiul - Domnul tuturor după Dumnezeire, aceştia mult îi vor lua în râs şi-i vor batjocori”, adică îi vor urî cu covârşire pe iudei şi pe romani, că râsul şi batjocura sunt patimi omeneşti, iar când o zice despre Dumnezeu, vrea să spună întoarcerea feţei Sale şi ura Sa. Fiindcă îi vor mustra pe aceia ca pe nişte nebuni, deoarece s-au apucat de lucruri mai presus de ei, socotind că vor omorî viaţa.*      Romanii au cinstit mai mult slujirea demonilor şi nu pe cea a adevăratului Dumnezeu, iar iudeii au ales mai degrabă umbra decât adevărul.
Atuncea când? Adică când Domnul îi mustra pe faţă pe iudei, după Teodorit, şi proorocea relele pe care le vor pătimi, zicând şi alte multe cuvinte mustrătoare, iar mai ales acesta: Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! (Mat. 23: 13) Şi: Nebunilor şi orbilor (23: 19). Şi iarăşi: De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei (Mat. 21:43).
           Domnul era mânios pentru răutăţile iudeilor, şi pentru aceasta, mai-nainte spunându-le lor primejdiile ce urmau să le pătimească, tulburare şi nedumerire a pus în inimile lor, că mulţi dintre ei îl socoteau pe El prooroc, iar alţii, tulburare socotesc a fi frica pe care au suferit-o, mai târziu, iudeii de la înconjurarea şi risipirea ce au făcut-o romanii Ierusalimului. Se înţelege însă zicerea aceasta şi pentru judecata viitoare, precum zice Marele Atanasie, când are să-i osândească Domnul pe iudei şi să-i muncească, zicându-le: Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic (Mat. 25: 41). Iar urgia şi mânia uneori însemnează unul şi acelaşi lucru, iar alteori se deosebesc, că mânia este ceea ce se stârneşte după pornirea urgiei. Iar Marele Vasile zice: „Este foarte mare deosebire între mânie şi urgie: mânia este un proces de gândire prin care se aduc aminte lucruri triste asupra celui ce merită, iar urgia este chiar durerea şi pedeapsa care se dau de Dreptul Judecător pe măsura nedreptăţii săvârşite”. La Dumnezeu, însă, e fără deosebire, zicându-se şi una şi cealaltă, că nici o patimă nu este în fiinţa lui Dumnezeu, şi poate că pedeapsa cea dureroasă se numeşte urgie, iar mustrarea care pricinuieşte în cugetele noastre tulburare se numeşte mânie (La Nichita).


       6. Iar Eu sunt pus împărat de Dânsul.
     Cuvintele acestea le aduce David ca de la faţa [din partea] lui Hristos, că astfel sunt Proorocii, uneori vorbesc despre un lucru, iar alteori sar la altul, încât din aceasta se arată că, precum organul* este lovit de altul, aşa şi Proorocii, numai pe acelea le grăiesc, câte le răsună şi le insuflă Duhul Sfânt. Iar aici David prooroceşte despre împărăţia lui Hristos, care, ca om, a luat-o de la Tatăl, precum însuşi a zis: Mi s-a dat toată stăpânirea în cer şi pe pământ (Mat. 28: 18).
       Peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
     Prin muntele Ierusalimului, care se cheamă Sion, David a numit aici toată Iudeea, iar înţelesul celor zise aici este acesta: „Eu, zice Hristos, am fost aşezat împărat de Tatăl, ca să învăţ [pe alţii] evanghelicele porunci în muntele Sionului, adică în Ierusalim”. Iar porunca Domnului, adică a Tatălui, a numit Hristos poruncile Sale, pentru ca să arate astfel că voia Tatălui şi a Sa este una şi aceeaşi, precum şi zicea: Cuvintele pe care vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, face lucrările Lui (In. 14: 10), şi iarăşi: Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc (In. 12: 50).
         7. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu.
Aceasta a zis David pentru naşterea cea mai înainte de veacuri a Fiului după Dumnezeire, precum zice dumnezeiescul Chiril.
              Eu astăzi Te-am născut.
Aceasta o zice David pentru iconomia întrupării Fiului, precum au tâlcuit Chiril, Origen, Grigorie al Nyssei şi Teodorit, iar zicând astăzi a zis în loc de „ziua cea din timp şi de faţă, ce se supune numărului”; iar Te-am născut, în loc de „Te-am zidit”, ceea ce nu înseamnă naşterea ce se face din zidire. Căci este numit Dumnezeu Tatăl ca Făcător şi Plăsmuitor al zidirilor, după zicerea: „Tu eşti Părintele (adică Plăsmuitorul) nostru”.

Fiindcă Hristos era, după trup, rudă a iudeilor, a venit la ai Săi ca să-i înveţe, iar iudeii L-au lepădat, pentru aceasta cu dreptate Domnul se întoarce către neamuri, îndemnat fiind de Tatăl a le cere, ca să Şi le ia spre moştenire, că dator era să ia moştenire, fiindcă şi cu omenitatea s-a făcut Fiu al lui Dumnezeu[2].
„O, Fiul Meu, zice, voi da Ţie stăpânirea moştenirii Tale atât de mare, încât să ajungă până la marginile pământului, de vreme ce în tot pământul şi la marginile lumii s-a întins cuvântul Evangheliei.” Însă Tatăl îndeamnă pe Fiul să ceară, de vreme ce poftea şi bine voia prefacerea cea de a doua oară a oamenilor, iar Fiul cere aceasta, fiindcă pentru noi S-a făcut om şi a stătut Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Deci, să se ruşineze iudeii, fiindcă la nimeni altul nu pot să se potrivească aceste cuvinte ale lui David, căci care altul a câştigat atâta stăpânire afară de Hristos?
         Cuvântul acesta îl zice profetul David ca din partea sa, ca şi cum ar zice că: „Iudeii nu vor primi cuvintele Tale, Doamne, pentru aceasta Tu îi vei pedepsi cu toiag de fier, adică cu stăpânirea şi împărăţia romanilor, pentru că iudeii, lepădându-se de împărăţia lui Hristos, au mărturisit că au împărat pe Cezarul Romei, punând peste capul lor stăpânirea Cezarului, de care apoi au fost nimiciţi şi împrăştiaţi. Iar de fier a numit stăpânirea romanilor, după Hrisostom şi Teodorit, fiindcă şi Daniel a văzut de fier în vedeniile sale, adică când a văzut chipul Acela, ale Cărui picioare din jos de genunchi erau de fier (Dan. 2: 33, 40­43).
      Acest cuvânt îl zice David pentru lesnicioasa pieire a întregului popor iudeu ce urma să pătimească de la romani, după Hrisostom şi Grigore Teologul. Iar alţii, precum Chiril şi Grigorie al Nyssei, zic că prin aceste cuvinte, David se referă la stăpânirea neamurilor, [anume] că le va paşte Hristos cu toiagul crucii şi cu stăpânirea Sa cea atotputernică, aşa precum olarul, când vede vasele sale cele ce le-a făcut din lut că sunt netrebnice, mai înainte de a le pune în cuptor, le strică şi le preface, aşa zice aici: „Tu, Doamne, zice, vei zdrobi cugetările neamurilor cu Evanghelia Ta şi, după ce îi vei preface în scăldătoarea Sfântului Botez, îi vei întări cu focul Sfântului Duh”, precum zice Teodorit.

 
         Prin acum înţelege aici „pentru aceasta”, adică zice: „Pentru aceasta, voi, împăraţii romanilor şi ai altor neamuri, şi voi, judecătorii, care vă aflaţi peste tot pământul, judecând pe oamenii cei pământeşti, fiindcă aţi înţeles ce fel de mari primejdii a suferit neamul evreiesc, care a defăimat pe Hristos, şi că Hristos v-a luat pe voi ca neamuri spre moştenirea Sa, fiţi înţelepţi şi lepădaţi de la voi pe necunoştinţa cea de mai-nainte şi rătăcirea voastră şi primiţi folosul vostru, atât din pilda evreilor, cât şi din dumnezeieştile Scripturi”. Zicând însă David împăraţi şi judecători, a cuprins împreună şi popoarele cele supuse lor.
 
        „Voi, neamurile, zice, socotind că Hristos este şi Dumnezeu izbăvitor şi înfricoşător şi că voi v-aţi făcut agonisită şi moştenire Lui, îndreptaţi bine moravurile şi viaţa voastră şi slujiţi cu frică Stăpânului Hristos”, pentru că, după Grigorie Teologul, unde este frica lui Dumnezeu, acolo se află şi paza poruncilor Lui. Iar Hrisostom zice: „Toată porunca plinind-o, cu frică şi cu sfială să lucrăm aceasta, şi cu inimă zdrobită şi cu minte smerită să aducem rugăciunile noastre, fiindcă plinirea faptei bune, zice, obişnuieşte a face bucurie celui ce se iscuseşte în fapta bună, căci aceasta cu frică şi cu sfială se cuvine a o face, ca nu, amestecându-se cu necredinţa, de osteneli să ne păgubim şi pe Dumnezeu să-L mâniem.


    „Slujind, zice, voi, neamurilor, lui Hristos, bucuraţi-vă Lui, pentru că este Înainte-văzătorul şi Mântuitorul vostru, căci şi Pavel zice: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul (Filip. 4: 4). Însă această bucurie a voastră să fie amestecată cu cutremur şi să nu fie despărţită, fără sfială şi fără evlavie, pentru că va cădea în defăimare, căci se cuvine a vă bucura pentru nădejdea mântuirii voastre, iar a vă cutremura, pentru păcatele voastre, fiindcă Dumnezeu este Judecător nepărtinitor şi ştie toate şi va pedepsi pe cei ce păcătuiesc[3].

      Acest cuvânt este mult mai puternic decât învăţaţi-vă, care s-a zis mai sus, şi însemnează aceasta: „O, neamurilor, să nu aveţi învăţătura nedeplină şi numai de faţadă, ci, precum cei ce prind oarece cu palmele în pumni şi îl ţin cu încredinţare şi nu îl lasă, aşa şi voi prindeţi cu încredinţare învăţătura şi cunoştinţa Evangheliei, şi nu o lăsaţi din mâinile voastre”.
            Cale dreaptă numeşte aici David vieţuirea şi rânduiala drepţilor, fiindcă în limba evreiască cuvântul cale însemnă multe lucruri: despre vieţuire se zice că este cale, pentru că oamenii umblă într-însa; alţii zic şi aceasta: fiindcă David a zis mai sus înţelegeţi, adică cunoaşteţi, pentru aceasta mai jos zice: Luaţi învăţătură, căci nu ajunge spre mântuire şi desăvârşire doar cunoştinţa goală a lui Dumnezeu, ci trebuie, după Teodorit, şi învăţătura, adică fapta bună cea prin lucrări, ca să nu se mânie Domnul asupra celor care se lenevesc la lucrarea poruncilor, silindu-se doar cu credinţă deşartă şi cunoştinţa de Dumnezeu, că de se va mânia Domnul şi Se va depărta şi vor cădea în ispite cei ce au credinţa şi cunoştinţa de Dumnezeu goală, adică fără lucrări, vor pierde calea dreptăţii, fiindcă nu au ajuns prin lucrări a se forma pe ei cu dreptatea şi cu fapta bună, astfel încât să le aibă încredinţate şi nestrămutate.

            Când se va aprinde degrab mânia Lui.
       Prin aceste cuvinte, David arată Ziua Judecăţii, iar degrab însemnă iuţimea şi puternicia, deoarece acum, deşi se mânie Dumnezeu asupra păcătoşilor, se mânie însă mai rar şi mai puţin decât se cuvine, pentru ca să le dea vreme şi loc de a se pocăi, iar atunci, în Ziua Judecăţii, se va mânia asupra lor degrab şi înfricoşător.
            Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.
      „Fericiţi, zice, sunt toţi cei ce au defăimat cele pământeşti şi au toată nădejdea lor spre Dumnezeu.” Zice şi Teodorit că: „Deşi în viaţa aceasta au fericire cei ce se iscusesc întru fapta bună, însă, mai cu adevărat, în ziua aceea vor primi fericirea, întru care zi, cei ce au vieţuit cu răutate vor atrage asupra lor dumnezeiasca urgie”. Mai zicem şi aceea că cei ce unesc acest al doilea psalm cu cel dintâi, zicând că ar fi unul, se sprijină pe aceea că David, precum a început psalmul cel dintâi de la fericire, zicând: Fericit bărbatul, aşa şi aici, în fericire l-a sfârşit.
 

 



[1] Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte - pornind de la etimologia greacă a lui „s-au turbat” (întărâtat) - că, asemenea forăitului unit cu un duh puternic ce iese din nările cailor zburdalnici şi nesupuşi acelora care caută să-i îmblânzească, la fel evreii au forăit zburdând şi nevrând să se supună lui Hristos.

* Guvernatorul.

* Atât Viaţa ca Persoană - Hristos, cât şi viaţa ca har al Duhului - Dătătorul de viaţă, Care ne aduce Viaţa - pe Hristos - în suflete.
 
* Instrument muzical.

 [2] Iar Grigorie Teologul zice: „Cu adevărat noi, neamurile, suntem moştenirea lui Hristos, pe care, ca Dumnezeu, a facut-o şi, ca om, a moştenit-o, căci cele ce le are cineva nu le cere, ci însă ca unui om I S-a zis aceasta: Cere, deoarece S-a pus moştenitor al tuturor ca om, pentru ca apoi să mântuiască, ca pe o moştenire a Sa, pe cei de pe pământ, ce erau răpiţi de Satana şi de puterile potrivnice; că zicându-se că cere de la Tatăl Său ca să ia, nu o face întru trebuinţă de slavă sau de altceva, că nu pentru aceasta a fost pus Fiul (fiindcă El este Cuvântul lui Dumnezeu). Iar de este ocară Celui Unuia Născut a cere, cerând El pentru iconomie, ascultă şi pe Dumnezeu că cere de la oameni: Şi acum, Israele, zice, ce cere Domnul de la tine, fără numai a te teme de El? Iar Eusebie adaugă: „Şi pentru ce spun iudeii că s-a zis către David aceasta: Fiul meu eşti Tu şi voi da Ţie neamurilel Căci, când a stăpânit împărăţia lui David marginile pământului? Ori, când s-a mutat de la evrei la neamuri?”

[3] Zice însă şi dumnezeiescul Hrisostom: „Cum este cu putinţă a se bucura cineva întru Dumnezeu cu frică!”. Şi răspunde, aducând spre pildă pe Serafimi care, deşi totdeauna se află în bucurie pentru că văd frumuseţea cea neînţeleasă a Ziditorului lor, cu toate acestea, amestecă bucuria lor cu frică şi cu evlavie, şi nu numai faţa şi-o acoperă cu aripile lor, ci şi picioarele, pentru ca să arate cu acest chip evlavia ce o au către Făcătorul lor. Iar Teodorit, zicând despre cutremur, îl numeşte umilinţă, ca nu cumva bucuria de Dumnezeu să cadă în bucuria lumească.