joi, 1 ianuarie 2015

Psalmul 13 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 13

Întru sfârşit. Psalm al lui David.

   Și acest psalm făgăduieşte a pune sfârşit celor proorocite de David, însă alţii, precum Vasile, zic că aici se proorocesc cele ce s-au făcut în vremurile împăratului Iezechia şi ale lui Senherib, împăratul asirienilor, care au împresurat Ierusalimul; iar alţii, precum Atanasie, zic că se prooroceşte cele ce s-au făcut în vremea înomenirii lui Hristos. Noi însă vom tâlcui psalmul după ambele socotinţe [judecăţi].

1. Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu.
   „Nebunul Senahedrin, zice, a zis în inima sa că nu este Dumnezeu - Dumnezeul iudeilor, pentru că de ar fi crezut că este Dumnezeu, nu ar fi ajuns la o cugetare păgânească ca aceasta; dar mai ales atunci când auzea în toate zilele câte minuni a făcut Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor iudeilor, iar după ce a cugetat întru sine unele ca acestea, atunci prin cuvânt grăitor a hulit pe Dumnezeul lui Israel, trimiţându-l pe Rabşache, căpetenia oştilor sale, ca să împresoare Ierusalimul; despre acestea putem citi la Cartea a IV-a a împăraţilor, la cap. 18 şi 19, şi la Isaia, cap. 36 şi 37 58 .

Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru meşteşugirile lor;

   „Cei ce erau, zice, în jurul împăratului Senahedrin s-au stricat, întrucât au căzut din dreapta credinţă şi din buna-cinstire a lui Dumnezeu, şi s-au fâcut urâţi lui Dumnezeu pentru faptele lor necuvioase şi rele, căci aceşti spurcaţi ocărau şi huleau pe Dumnezeu, zicând că este neputincios şi cum că n-ar fi [exista] Dumnezeu.” Mai suflau şi cu îngrozire, zicând că vor pierde poporul lui Israel.* Prin urmare, mândrindu-se cu o astfel de aşezare [dispoziţie], se tăvăleau şi se pângăreau în beţii şi în fapte de ruşine [desfrânări], însă acest stih se poate înţelege şi după o formă inversată*, care se poate [îndrepta] reda aşa: „S-au stricat şi s-au făcut urâţi întru meşteşugiri”59.

nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.

   „Nici unul, zice, dintre oamenii lui Senahedrin nu este bun, ci toţi sunt răi.”


2. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu.

   „Dumnezeu, zice, a căutat peste fiii oamenilor, adică peste oamenii lui Senahedrin, care avea o aşezare atât de stricată şi urâtă.” Iar din cer, a zis pentru că se socotea că acolo locuieşte, după zicerea: Cel ce locuieşte în ceruri (Ps. 2: 4). însă a căutat să vadă de se află vreunul printre ei care să-L cunoască pe Dumnezeu din minunile pe care le-a făcut, ori de caută spre El, adică dacă cheamă numele Lui, precum zice undeva: Căutat-am pe Domnul, şi m-a auzit (Ps. 33: 4). Căci unii dintre ei, cunoscând pe Dumnezeu, pizmuiesc şi nu-L mărturisesc ca Dumnezeu 60, însă David, după omeneasca cuviinţă, şi-a închipuit [s-a gândit] că Dumnezeu Se pleacă din cer, ca dintr-un loc preaînalt, de unde vede, dar Dumnezeu, fiind pretutindeni de faţă, toate le cunoaşte. Trebuia dar să luăm aminte, că această închipuire - adică că Dumnezeu Se pleacă şi vede - se află în multe locuri din Sfânta Scriptură. Iar într-alt chip, prin aceste cuvinte, David înfăţişează puterea atoatevăzătoare a cercetării şi privirii lui Dumnezeu, căci din cer El vede pe pământ, cunoscându-le pe toate cu de-amănuntul, fără a fi oprit câtuşi de puţin de depărtarea cea nemărginită.

3. Toţi s-au abătut, împreună-netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul 61.

   „Toţi, zice, s-au aplecat către relele cele zise mai sus, şi toţi împreună s-au netrebnicit, pentru că s-au făcut greţoşi [scârboşi] şi urâţi lui Dumnezeu, şi nici măcar unul dintre ei nu este bun.”

4. Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea?
   Pentru a se putea reda un înţeles ca acesta, aici trebuie să se citească în chip întrebător, căci deşi asirienii de mai sus au zis că nu este Dumnezeu, oare nu vor cunoaşte cu toţii, ei, cei neînfrânaţi, cu graiul şi cu faptele că Dumnezeu [ul adevărat] este Dumnezeul iudeilor? Iată cum vor cunoaşte aceasta: atunci când, într-o noapte, vor fi omorâţi de către îngerul lui Dumnezeu o sută optzeci şi cinci de mii, atunci Senahedrin va fugi de ruşine, atunci va cunoaşte că Dumnezeul evreilor a fost Cel care a făcut această pierzare.[*] Însă cuvântul se mai înţelege şi astfel: că nu numai asirienii vor cunoaşte că Cel care i-a stricat este Dumnezeu, ci îl vor cunoaşte şi toate celelalte neamuri nelegiuite, atunci când vor afla de sfărâmarea şi pierzarea asirienilor 62.

Cei ce mănâncă pe poporul Meu întru mâncare ca pâinea pe Domnul nu L-au chemat.

   Această grăire se zice ca din partea* lui Dumnezeu: „Căci cei ce mănâncă pe poporul meu ca pâinea, şi-l strică prin împresurare, foamete şi îngrozire, aceştia, zic, nu M-au numit Domn şi Stăpân a toate, adică nu M-au numit Dumnezeu”. Însă popor al lui David pot fi numiţi şi acei iudei care au fost împresuraţi [fiind aflaţi] înăuntru Ierusalimului de către Senahedrin, deoarece şi aceştia se trăgeau din împărăţia lui David, care nu s-a numit pe sine Domn, ci pe Dumnezeu 63.

5. Acolo s-au temut de frică unde nu era frică.
   Atunci când Rabşache a înconjurat Ierusalimul, Iezechia şi cei ce erau cu el s-au temut de frica lui şi a lui Senahedrin, pentru aceasta zice David că s-au temut de frică unde nu era frică, adică de Senahedrin, sau şi de Rabşache, de care nu se cuvenea să se teamă, căci aceştia nu puteau înfricoşa pe iudei, ca unii care aveau luptător împotrivă-le pe Dumnezeu. Aceasta a arătat-o în continuare, zicând:64

Că Domnul este în neamul drepţilor.
   Aici numeşte drepţi pe cei bine-cinstitori. Căci un astfel de bine-cinstitor era Iezechia şi cei dimprejurul lui, căci avea de partea lui prietenia lui Dumnezeu* prin care ocârmuia popoarele pe care le-a supus, iar despre neamul lor a zis că toţi sunt israeliteni, coborând din una şi aceeaşi rădăcină. Şi iarăşi pomeneşte aici ceea ce s-a zis mai sus, adică: acolo s-au temut ostaşii lui Senahedrin cu frica de Dumnezeu, de Care nu le era frică mai înainte de ispită şi de moartea celor ucişi, deoarece însuşi Dumnezeu era în neamul iudeilor celor vrăjmăşiţi, pentru aceştia bătând pe asirieni. Ori asirienii s-au temut de frica lui Iezechia, a cărui frică ei nu o aveau, căci el mai vârtos se temea şi aştepta ca a doua zi să fie omorât împreună cu toţi iudeii, că, atunci când asirienii erau junghiaţi de înger, el socotea că erau junghiaţi de către împăratul Iezechia. Prin urmare, el înţelegea că Dumnezeul iudeilor este Dumnezeul cel adevărat, Care-i ajuta pe ei.

6. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este.

   David zice aceasta către asirieni, anume că: „Voi aţi defăimat socotinţa lui Iezechia, care în privinţa oştirii era sărac. Însă ce a socotit el? Anume a se deznădăjdui de tot ajutorul omenesc, şi a alerga numai la singur Dumnezeu, îmbrăcat în sac şi cu cenuşă pe cap”. Auzind asirienii de una ca aceasta, au râs de ea [de deznădăjduite şi pocăinţă] ca de un lucru nefolositor. „Deci voi, zice, aţi batjocorit sfatul acesta al lui Iezechia, el însă are ca nădejde pe Domnul, şi numai pe El singur şi L-a aflat ajutor.”

7. Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?
   „Cine, zice, din locuitorii Sionului, adică ai Ierusalimului, va da mântuire iudeilor? Sau cine-i va slobozi din mâinile lui Senahedrin şi a lui Rabşache? Negreşit, nici unul dintre oameni, ci numai singur Dumnezeu, întru Care au nădăjduit.” A zis însă din Sion căci se socotea că Dumnezeu locuieşte în Biserica Sionului şi a Ierusalimului, care era vrăjmăşit de dânşii 65.

Când va întoarce Domnul robia poporului Său, bucura-se-va Iacov şi se va veseli Israel.
   Robia de care zice aici David nu este una făcută, ci aşteptată să se facă, căci evreii socoteau, după multa frică pe care o aveau, că vor cădea în scurtă vreme în robie, că vor fi prinşi aproape toţi de oştirile asirienilor. Iar prin Iacov şi Israel numeşte însuşi poporul, căci acesta cobora din rădăcina lui lacov, care apoi a fost numit de Dumnezeu Israel 66. Iar înţelesul celor zise este următorul: „Căci de vreme ce Domnul i-a slobozit pe iudei, pe cei ce mai-nainte au fost luaţi în robie, pentru aceasta cei slobozi se vor bucura şi se vor veseli - trupeşte se vor bucura, iar sufleteşte se vor veseli, una pentru îmbelşugarea şi sănătatea celor hrănitoare [ce vine din hrană], şi a doua pentru citirea dumnezeieştilor cuvinte, pe care nu puteau să le dobândească din pricina împresurării pe care o sufereau de la asirieni”.

    Iar după tâlcuirea acestui psalm - despre cele întâmplate lui Iezechia şi lui Senahedrin asirianul - trebuie însă să-l tâlcuim şi după vremile în care Dumnezeu S-a făcut om.

    A zis poporul nebun al iudeilor, zice, cel ce nu înţelege proorociile cele pentru Hristos, că nu este Hristos-Dumnezeu Cel care făceau minuni între ei. Iar după ce poporul iudeilor a cugetat astfel întru sine, au purces apoi să-L prihănească pe faţă pe Hristos, fiindcă Se numea pe Sine Dumnezeu. Iar cuvintele care urmează se tâlcuiesc după tâlcuirea asemănătoare pe care am făcut-o mai sus. Căci nu era nimeni între iudei care să facă bunătate, adică între cei care au primit învăţătura Domnului.

   Însă Domnul S-a plecat din ceruri, adică plecându-Se Fiul din cer, S-a pogorât pe pământ venind la oameni, şi vorbind cu ei în trup, căci [faptul de] a se pleca înseamnă că cineva se pleacă de la cele înalte la cele de jos. Iar cuvintele care urmează se tâlcuiesc asemenea cu tâlcuirea pe care am făcut-o mai sus. Iar aceasta: Nu este până la unul (Ps. 13: 3) se înţelege în loc de: „numai unul”, adică singur Hristos este făcător de bine, Cel ce umblă printre iudei. Iar: Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea? (v. 4) nu trebuie citit în chip întrebător, ci hotărât [ca afirmaţie], întrucât iudeii, cei ce erai pizmăreţi şi răi ca păgânii, nu au voit să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu. Iar aceasta: Cei ce mănâncă pe poporul meu ca pâinea (v. 4) se zice din partea lui Hristos către netrebnicii iudei, care mâncau* cu ascuţişul săbiei -iar pe gură scoteau felurite alte munci [chinuri, ocări] - ca pe o pâine pe ucenicii Domnului şi pe Domnul lor, adică pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care nici nu L-au chemat, nici nu L-au numit Dumnezeu.

   Iar acolo s-au temut de frică unde nu era frică zice deoarece iudeii se temeau să-L mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu, ca nu cumva să calce legea care porunceşte, zicând: Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine (Ieş. 20: 3), după dumnezeiescul Chiril. Şi iarăşi s-au temut când nu se cădea a se teme, căci atunci când L-au pironit pe Iisus pe Cruce au socotit că s-au slobozit din mâinile Lui, văzându-1 că a murit, atunci mai vârtos s-au temut, văzând cutremurul, semnele şi minunile ce s-au făcut. Şi iarăşi s-au temut, ca nu cumva ucenicii Lui să vină noaptea şi să-L fure din mormânt, drept care au pus ostaşi de pază, însă s-au temut acolo unde nu era frică, căci ucenicilor Domnului nici nu le-a trecut prin gând să-L fure, căci Domnul le zisese mai-nainte că cu de la Sine putere va învia a treia zi. Iar că Domnul este în neamul drepţilor (v. 5) se înţelege în loc de: „Adunarea celor din păgâni au crezut întru Hristos, care, după ce au cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu, au umblat pe împărăteasca cale a dumnezeieştilor porunci”. Căci iudeii, fiindcă nu L-au primit pe Hristos, pentru aceasta Hristos a chemat neamurile la credinţa şi cunoştinţa Sa.

    Iar aceasta: Sfatul săracului l-aţi ruşinat, o vom înţelege ca zisă către iudei, către poporul cel din păgâni, care din vechime era sărac după [lipsit de] cunoştinţa lui Dumnezeu, faţă de Care era departe, închinându-se idolilor neînsufleţiţi, după care s-a făcut sărac de averi pentru Hristos. Deci acest sfat al poporului din păgâni 1-au defăimat iudeii, luându-1 în râs ca pe un lucru zadarnic, iar sfatul acesta a fost de a primi credinţa în Hristos. Iar aceasta: Cine va da din Sion mântuire lui Israel? (v. 7) se înţelege în loc de: „Cine se va sui în muntele Sionului, care înconjoară Ierusalimul, iar de acolo să citească poporului mântuirea, adică legile cele mântuitoare?”. Zice aceasta în loc de: „Nimeni nu se va sui...”*, căci era obicei la iudei a se face aceasta în zile hotărâte (adică suirea în muntele Sionului), iar de acolo să se citească legea în auzul tuturor. Însă David zicea aceasta proorocind că după ce Ierusalimul va fi risipit [pustiit] de romani, iar Evanghelia se va propovădui până la marginile pământului, acest obicei va conteni (adică citirea legii din muntele cel înalt al Sionului)*.

   Însă când va întoarce Hristos robia poporului Său - că-Ţi voi da Ţie, zice, neamurile, moştenirea Ta (Ps. 2: 8), pe care Diavolul a robit-o cu suliţa rătăcirii sale - atunci, zice, se va bucura Iacov şi se va veseli Israel. Adică Prooroci care s-au născut din rădăcina lui Iacov şi care au proorocit o astfel de taină, şi ei se vor bucura şi se vor veseli pentru că vor vedea plinirea proorocirilor lor. Sau Iacov şi Israel sunt cei ce au crezut în Hristos, care, în locul iudeilor care n-au crezut, au intrat în credinţa lui Hristos, şi al căror strămoş a fost Iacov; iar a întoarce se zice pentru iudeii care s-au întors la drepturile şi moştenirea strămoşilor lor, de la care au căzut.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx


58 Altul însă zice: „Aceasta este vârful a toată răutatea, adică a socoti că nu este Dumnezeu şi că toate s-au făcut de la sine (adică ateism), începutul a toată desfrânarea şi fapta cea nelegiuită. [Cine mai poate tăgădui că aceasta nu este credinţa oficială a civilizaţiei (post)modeme? Iar vârful a toată răutatea nu poate fi decât Antihrist.] Dar cum se face că a zis în inimă? Deoarece din cuvinte, unul este rostit, iar altul este aşezat în minte, cu toate acestea, Proorocul nu se referă la cel rostit, ci la socotinţa cea din suflet: că a zis în inima sa, adică a cugetat că nu este Dumnezeu; [tot astfel] şi cel ce păcătuieşte fără de ruşine, prin cele ce se văd defăimând - deşi nu o zice cu glăsuirea, ci cu însuşi faptele sale şi cu nebunia vieţii - numai că nu strigă şi el aceasta: nu este Dumnezeu. Iar alţi învăţători mai noi zic că pentru aceasta a zis nebunul doar cu inima, necutezând a rosti pe faţă că nu este Dumnezeu: pentru că s-a temut ca nu cumva oamenii şi stihiile lumii nesimţitoare să audă glasul lui şi să-l omoare, căci acestea [stihiile], cu frumuseţea şi buna-rânduială pe care o au, propovăduiesc că este Dumnezeu, iar omul nebun tăgăduieşte existenţa lui Dumnezeu, făcându-se mai rău decât zidirile cele nesimţitoare, [în lumea (post)modemă şi nu numai, nu puţini zic pe faţă că nu este Dumnezeu, iar rezultatul îl poate vedea oricine: stihiile omoară realmente oameni.]

* Aceste fapte de ruşine continuă până astăzi: popoarele păgâne de astăzi nu aduc cine ştie ce lucruri noi; toate ţintesc - prin lucrarea Diavolului - la pierderea noului Israel (cf. Lc. 2: 32) - Biserica creştină; în schimb, vechiul Israel continuă în mod nejustificat să se împotrivească mai mult sau mai puţin indirect adevăratului Israel.

* schimbare, sărire. Termenul a dat românescul hiperbat [figură de stil constând în schimbarea, prin dislocări, a topicii normate; inversare]. Mitropolitul Veniamin a redat literal, prin „formă săritoare”. Eu am ales o variantă literală pe care o cred mai exactă: „formă inversată”.

59 „Rădăcina păgânătăţii, zice, este stricarea vieţii: că la desfrânare şi la viaţa de fiară dându-se pe sine, pomenirea lui Dumnezeu a lepădat-o din minte.” Acestea sunt cuvintele lui Teodorit. Dar şi Hrisostom zice: „S-au stricat pentru că au ostăşit stricăciunea asupra Celui nestricăcios, oamenii cei stricaţi la minte au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea chipului stricăciunii omului”.

60 Iar Marele Vasile zice: „Dumnezeu se pleacă din cer, pentru că întru cele înalte locuieşte şi spre cele smerite priveşte, că cerul îmi este, zice, scaun, şi pământul, aşternut picioarelor (Is. 66: 1).

61 Însemnăm aici că: în oarecare Sfinte Scripturi tipărite în Lipsia [localitate neidentificată] se află adăugat şi acest psalm, că unii - văzând pe Apostolul pomenind psalmul de faţă în Epistola către Romani, cap. 3, şi că după: nu este până la unul, adaugă Mormânt deschis este gâtlejul lor; viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor şi alte ziceri - au socotit că acestea au fost din psalmul de faţă, şi pentru aceasta le-au adăugat până la nu vor cunoaşte toţi. Însă au socotit cu greşeală, pentru că Pavel a luat acele ziceri de la Solomon, de la Isaia şi din alţi psalmi ai lui David, şi nu din acesta. Mai preînchipuim şi aceea că Pavel ia [înţelege] această zicere de obşte, adică pentru toţi oamenii, care fără osebire erau păcătoşi: Căci am învinuit mai înainte şi pe iudei, şi pe elini, că toţi sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este drept nici unul; Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu, toţi s-au abătut şi celelalte (Rom. 3: 9-12). De unde a zis şi Teodorit: „Astfel era cu adevărat toată viaţa cea de dinainte de venirea Mântuitorului”.

[*] Acest sfârşit al asirienilor este unul de tip eshatologic (dar oare pot fi şi alte tipuri de sfârşituri?), asemănător cu cel al sfârşitului lumii descris în Apocalipsă, unde neamurile necredincioase vor recunoaşte, după un lung şir de calamităţi şi războaie - însă prea târziu - cine este Dumnezeul cel adevărat.

62 Iar dumnezeiescul Chiril zice că, de vreme ce mai sus a zis că toţi s-au abătut şi lucrează fărădelege, acum zice: „Dar oare aceştia urmează să cunoască pe Dumnezeu şi să creadă în El?”. Şi răspunde: „Că, astfel, mulţi negreşit vor crede, însă unii vor rămâne în necredinţă şi îi vor prigoni pe cei ce au crezut”. Ori se înţelege şi ca afirmaţie, că toţi cei ce lucrează fărădelegea nu vor cunoaşte. (...) După Chiril, ce zice aceasta: „Că nu vor cunoaşte zice în loc de «cei ce lucrează nelegiuirea nu vor fi în cunoştinţa celor bune», pentru care pricină? Că într-un suflet rău lucrător nu va intra înţelepciunea, nici în trup îngreunat de păcate nu va intra. Că aşa cum noi nu punem Mirul cel bine-mirositor în vase necurate, ci mai ales în cele preacinstite, tot astfel şi Dumnezeul a toate, nu în sufletele necurate, ci în cele sfinte şi curate închide împărtăşirea dumnezeieştilor bunătăţi. ” * faţa, persoana lui.

63 Aceasta o zice pentru iudeii care n-au crezut, după dumnezeiescul Chiril, care mâncau oarecum pe aceia care crezuseră în Hristos, prigonindu-i şi vrăjmăşindu-i, şi averile lor răpindu-le, despre care Pavel scria către credincioşii evrei: ...răpirea averilor voastre cu bucurie o aţi primit (Evr. 10: 24). Iar Isihie zice: „Toţi cei ce nedreptăţesc pe săraci şi răpesc cele ale aproapelui, potrivit se zice că mănâncă pe poporul lui Dumnezeu ca pe pâine. Căci hrana lăcomiei lor este nedreptatea pe care o fac acelora; şi să înţelegi mai ales că aici pe învăţătorii iudeilor îi zice”.

64 Altul însă a zis că asemenea oarece pătimind cu patima celor ce se tem de apă (a turbaţilor), care de ar putea să primească apa, ar vindeca patima bolnavului, dar se tem că ceea ce le stau înainte spre mântuire se înstrăinează de ceea ce-i mântuieşte, cu frica de a nu pieri îşi gătesc propria pieire. Tot astfel şi iudeii [Izvorul însuşi strigând: De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7: 37)], cu turbare necredinţei mai-nainte fiind prinşi în simţurile sufletului, se temeau de frică unde nu era frică, întorcându-se de la băutura mântuirii (La Nichita). Zice încă şi Isihie: „Pentru iudei scrie acestea, că pe adevăratul Dumnezeu, pe Hristos, nu L-au chemat, şi s-au temut în zadar de frică, unde nu era frică, că ziceau întru sine: Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul (In. 11: 48), deşi aceasta nu s-ar fi făcut, dacă ar fi păzit credinţa întru Domnul”.

* iubirea, prietenia lui Dumnezeu.

65 Eusebie însă zice: „Glasul este de la cel ce însetează de vremea întru care va străluci la cei de pe pământ Hristos”, ca şi cum ar fi zis: „Cine va da cândva a se face acestea prin lucruri, încât să se facă fiilor oamenilor slobozenie din rele prin arătarea lui Hristos? Se vor bucura dar drepţii prin Prooroci pentru mântuirea noastră şi pentru împlinirea proorociilor veselindu-se”. A zis însă şi Isihie: „Din Sion se roagă Proorocul să vină mântuirea, căci acolo ne-a dat Hristos insuflarea cea dintru început, pe care însemnând-o, a adăugat: când va întoarce Domnul”.

66 Întâi a zis Iacob şi apoi Israel, deoarece, după Isihie: „Trebuie ca noi să ne pricopsim [să ne îmbogăţim, să înaintăm] în desăvârşirea cea după Dumnezeu: întâi să ne facem Iacob, lovind cu călcâiul pe Diavol şi nevoindu-ne prin faptele bune cele practice; apoi Israel, curat văzând pe Dumnezeu ca nişte slobozi de legătura ce o avem cu trupul. Deci ne vom veseli şi noi, mai întâi adică lovind şi amăgind pe vrăjmaş, ca Iacob şi Isav, că lacov se tâlcuieşte cel ce împiedică, iar apoi, şi de Dumnezeu gânditor apropiindu-ne, învrednicindu-ne a-L vedea după dorinţă, căci Israel se tâlcuieşte minte care vede pe Dumnezeu (după Nichita)”. Zice însă şi Chiril: „Sufletul se robeşte păcatului prin trândăvire şi, căzând din fapta bună, se întoarce însă şi se liberează prin iertare şi pocăinţă, pe care Domnul prin Cruce o a dat”. A zis încă şi Isihie: „Satana a robit [] împărtăşirea noastră cu Duhul Sfânt prin amăgire. Dar Hristos a dat-o în Sion prin insuflarea asupra Apostolilor”.

*Verbul înseamnă la figurat şi „a distruge” [v. Gal. 5: 15].

* Deci este o întrebare retorică.

* Cf. capitolelor eshatologice de la Matei, cam acelaşi lucru se va întâmpla şi la sfârşitul veacurilor cu Biserica. Păcatele omenirii, dar şi ale creştinilor [mai ales ale pseudo- creştinilor], vor atrage mânia pustiitoare a lui Dumnezeu.