Psalmul 7 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 7

Psalmul lui David, pe care l-a cântat Domnului,
pentru cuvintele lui Huşi, fiul lui Iemeni.
    Se vede că suprascrierea aceasta nu se potriveşte cu istoria cuprinsă în Cartea a II-a a împăraţilor (cap. 17), deoarece acolo se zice că Huşi a fost fiu al lui Arahi, şi nu al lui Iemeni, însă, după Marele Vasile, acestea se potrivesc în chipul următor: ori că tatăl lui Huşi avea două nume, şi se numea Arahi şi Iemeni, ori că, deoarece Huşi îi era prieten bun, adică cel dintâi prieten al lui David, care s-a prefăcut [a pretins] că s-a dus la Abesalom şi a stricat sfatul dat de marele comandant Ahitofel, şi astfel, pe batjocoritorul de tată Abesalom, l-a oprit de a da război tatălui său, iar lui David i-a dat vreme de a fugi mai departe şi a-şi aduna mai multe oşti, precum le istoriseşte mai pe larg în cea de a II-a Carte a împăraţilor. Deci, dacă Huşi a fost acela care a dat acest sfat bun, din această pricină, de la acest sfat s-a numit pe sine fiu al lui Iemeni, adică fiu al dreptei, că Iemeni înseamnă dreapta, căci este obişnuit în dumnezeiasca Scriptură a numi pe fii [inspirându-se] mai mult din lucrările şi iscusinţele lor, decât de la numele părinţii lor, că aşa [de pildă] avem numiri precum fiu al păcii, fiu al înţelepciunii sau fiu al pierzării. Aşadar şi aici îl numeşte pe Huşi fiu al dreptei, ca pe un drept şi prea iscusit. Iar dumnezeiescul Chiril zice că Iemeni a fost un popor şi o seminţie din care se trage Huşi, asemenea şi Saul şi Semen [ personaj neidentificat în Scriptură], şi vezi despre aceasta în Cartea I a împăraţilor (cap. 9, stih 1).

Pentru cuvintele lui Huşi.

   Dăm şi aici de o nedumerire: David, în tot psalmul, nu a pomenit de Huşi, deşi deasupra apare suprascris: cuvintele lui Huşi. Noi însă vom arăta şi despre aceasta ceea ce ştim; deoarece David s-a căit pentru că a nădăjduit în înţelepciunea şi cunoştinţa lui Huşi, prietenul său, care a amăgit cu sfatuirea sa pe Abesalom şi a risipit sfatul lui Ahitofel, din această pricină a cântat psalmul acesta către Dumnezeu, şi nu pentru înţeleptul sfat al lui Huşi (căci îşi lăsase nădejdea cea către Dumnezeu, nădăjduind în cuvintele lui Huşi către Abesalom, fiind trimis de el către acela). Deci psalmul acesta este unul curăţitor, prin care David îmblânzeşte pe Dumnezeu şi îl roagă spre ajutorul său.

1. Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc, şi mă izbăveşte.

    „Deşi, zice, m-am folosit de înţeleptul sfat al lui Huşi, prietenul meu, fiindcă prin acesta m-am răcorit puţin, şi am luat vreme de a mă găti spre război, dar acum nu mă voi lupta având şi nădejdea în acela, ci cu totul sunt atârnat de nădejdea Ta, Doamne, şi pe toate ajutorările le socotesc mai mici: ale prietenilor, ale aliaţilor şi ale ostaşilor, după cum este scris: Blestemat este omul care-şi pune nădejdea în om (Ier. 17: 5). Căci precum nu se cuvine ca cineva să iubească alt lucru în afară de Dumnezeu, tot astfel, nu se cuvine să nădăjduiască în altcineva afară de Dumnezeu, şi se va mântui acela, rămânând nerănit în războaie; dar se va izbăvi şi acela care desăvârşit se liberează de vrăjmaşii săi. Zice dar David, să-l mântuiască de toţi cei ce-1 prigonesc, arătând prin aceasta pe cei ce s-au sculat asupra sa împreună cu Abesalom, care căutau să-l omoare, însetând de moartea lui. Dar se va mântui şi acela care este neputincios, şi cel ce este rob se va izbăvi şi el. Pentru aceasta zice David: „Mântuieşte-mă, Doamne, ca pe un neputincios, şi izbăveşte-mă ca pe un rob, fiindcă aştept ca degrab să fiu luat în robie de vrăjmaşii mei”.Ori: „Mântuieşte-mă, zice, de văzuţii vrăjmaşi care mă vânează, izbăveşte-mă însă şi de nevăzuţii vrăjmaşi demoni, care, îndată ce moare cineva, cercetează să afle păcatele şi rănile sufletului său, socotind să-l ia în robie şi desăvârşit să-l stăpânească”.Prin urmare, rugăciunea de aici a lui David este îndoită, adică este şi pentru viata aceasta, şi pentru cea viitoare, şi pentru vrăjmaşii cei simţiţi, şi pentru cei gândiţi 1.


2. Ca nu cândva să răpească ca un leu sufletul meu.
   David numeşte aici leu, după Hrisostom, pe apostatul său fiu Abesalom, pentru sălbăticia, obrăznicia şi pornirea cea fără omenie pe care o avea. Ori, după Vasile şi Asterie, numeşte pe diavolul; deoarece, precum gura leului este puturoasă, aşa şi gura diavolului puturoasă este, pentru hulele ce le borăşte [scoate], pentru că şi Domnul, venind către patimă, zice: Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine (In. 14 : 30)2. Deci prin leu se va înţelege Abesalom, prin suflet se va înţelege viaţa care se răpeşte de la om, lipsindu-l de ea, fiindcă pricină a vieţii este sufletul. Drept aceea, de multe ori obişnuim a numi cele pricinuite şi isprăvile, şi numirile pricinilor, precum, de pildă: pace şi dreptate este Domnul şi altele ca acestea, iar păcat şi pieire este diavolul, fiindcă Domnul este pricinuitor al păcii şi al dreptăţii, iar diavolul este al păcatului şi al pieirii; iar răpirea se scrie aici prin analogie* şi înseamnă o lipsire totală. Însă psalmul acesta se potriveşte la fiecare om care se află în înconjurări [împresurări] şi în primejdii. Deci să înţelegi de aici că prigonitorii sunt diavolii, iar leul domnul lor, care răpeşte sufletul după ce iese din trup, căutând ca să-l piardă în veac.

Nefiind cel ce izbăveşte, nici cel ce mântuieşte. 

   Cuvintele acestea sunt unite cu cele mai de sus, adică: cel ce mântuieşte cu mântuieşte-mă; iar cel ce izbăveşte cu izbăveşte-mă, vrând să zică aceea că: „Dacă Tu, Doamne, nu-mi vei ajuta, nimeni nu mă va mântui, nici nu mă va izbăvi”.

3. Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate în mâinile mele.
4. De am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele, să cad adică de la vrăjmaşii mei deşert.

   Nu a arătat David ce fel de păcat a făcut fiul său, Abesalom, deoarece încă îl cruţa şi îi era milă de el, nici să-l numească n-a vrut pe Abesalom, ruşinându-se din pricina lui, ci a zis cu bunăvoinţă şi cu cuvânt nehotărâtor [mai neclar]: „De am făcut şi eu ceea ce a făcut fiul meu, şi de m-am făcut batjocoritor de tată ca dânsul, şi de l-am nedreptăţit pe el cu mâinile mele, adică prin fapte, cu toate că cu mult mai-nainte simţeam vicleşugul lui3, sau de am vătămat pe cei care îl ajută în războiul cel asupra mea, care, în locul bunătăţilor pe care le-au luat de la mine, acum îmi răsplătesc cu rele, dacă acestea, zic, toate le-am făcut eu, fie ca să nu biruiesc pe vrăjmaşii mei”. De ar vrea să ştie despre felul cum David n-a făcut rele vrăjmaşilor săi în vremile cele de război, spunem că David zice aceasta pentru cei mai înainte pomeniţi vrăjmaşi ai lui Saul, precum şi cei de pe lângă el, fiindcă, aflând de multe ori pe Saul, şi putând a-l omorî, nu l-a omorât, aşijderea şi pe alţi mulţi; iar atunci, la revolta lui Abesalom, deoarece se primejduia a-şi pierde viaţa, a făcut izbândire [dreptate] nemaiputând suferi fărădelegea lor. Am putea spune şi într-alt fel: să cad de la vrăjmaşii mei înseamnă şi: „O, de aş izbândi întru nădejdile mele faţă de vrăjmaşii mei, pe care nu voiesc să-i nimicesc, ci să-i alung departe de mine, doar-doar de ar înceta a mă vâna, şi de a căuta să mă omoare”. Şi vezi, iubitule, că David nu răsplătea cu rele fiului şi prigonitorului său, ci a poruncit ostaşilor săi să nu-l omoare, zicându-le: Cruţaţi-mi pe copilaşul Abesalom (II Împăraţi 18: 5). Şi iarăşi, după ce a luat înştiinţare de moartea lui, îl bocea plângându-1 aşa: O, fiul meu Abesalom, Abesalom, fiul meu! Mai bine muream eu în locul tău! Abesalom, Abesalom, fiul meu! (II Împăraţi 18: 33)
   Se înţeleg însă şi altfel zicerile: prin vrăjmaşi nevăzuţi trebuie să-i înţelegem pe demoni, de la care zice David să cadă deşert şi nelucrător, fără a-i birui, ruşinându-i prin lucrarea faptelor bune; însă David zicea acestea nu mândrindu-se, ci fiindcă căzuse în nevoie, de aceea, cuvintele acestea le grăieşte în loc de rugăciune. Însă David ar putea zice acestea şi într-alt chip: „Că n-am nedreptăţit pe cineva atât de mult, încât să-l prigonesc pentru a-i lua împărăţia, dar nici lui Saul nu i-am răsplătit cu rele, care, deşi de la mine a primit faceri de bine, uneltea să mă omoare, eu însă, cu toate că a căzut în mâinile mele, nu l-am omorât, precum arată Cartea I a Împăraţilor. Deci de vei potrivi psalmul acesta la Abesalom ori la Saul, nicidecum nu se va vătăma adevărul, iar zicerea am răsplătit, se înţelege aici prin analogie, în loc de „am plătit”, fiindcă, după Marele Vasile, prin dar se face fie începutul facerii de bine, fie al facerii de rău; iar răsplată, înturnare întru aceeaşi măsură fie a facerii de bine, fie al facerii de rău, căci răsplătirea este o a doua începere de bine sau de rele, pe care o fac cei ce răsplătesc celor ce le-au dat din harul lor cel asemenea, sau din răutatea pe care aceia le-au dat-o. Însă este obicei în Scriptură, şi mai ales la David, a lua [folosi] în acest fel înţelesul răsplătirii.

5. Să prigonească vrăjmaşul sufletul meu, şi să-l prindă,
   „De am răsplătit, zice, cu rele vrăjmaşilor mei, să vâneze Abesalom sufletul meu, adică pe mine, şi să mă prindă viu.”

să calce la pământ viaţa mea
   Prin viaţă trebuie să înţelegem aici sângele cel ce se calcă, pentru că şi sângele este pricinuitor firesc al vieţii, fiindcă acesta este cel mai întăritor decât cele trei umezeli [celelalte trei curgeri lichide ale trupului].

şi slava mea în ţărână să o aşeze.

    David numeşte aici slavă trupul său cel slăvit şi vestit la toţi atât pentru fireasca putere şi bărbăţie pe care o avea, cât şi pentru câştigată frumuseţe şi strălucire a împărăţiei; iar prin a o aşeza în pământ zice despre fiul său cel răzvrătit, ca să-i lase trupul lui cel slăvit să putrezească mort în pământ şi să se topească. Însă cuvântul acesta se poate înţelege şi pentru nevăzutul vrăjmaş diavol. Blestemă dar David, şi zice: „Că de a răsplătit el rele cuiva, să fie prigonit de diavol şi să se prindă de el, neputând a fugi de lovirile lui, şi de cugetele cele rele, şi să se calce viaţa lui în pământ, adică în lucrurile cele pământeşti şi stricăcioase, că aceasta se înţelege prin călcare, adică să calce diavolul peste omul cel ce zace jos, şi spre ruşine să joace peste el. Şi blestemă David nu numai pentru pătimirea trupului său, ci şi pentru slava sa, adică mintea sa, care este slavă şi cinste a sufletului, şi însăşi mintea sa, zic, o blestemă ca să se coboare la cele pământeşti, şi să se pironească în ţărână şi în stricăciune, încât să nu poată să se mai înalţe la Dumnezeu cu aripa teoriei.*4

6. Scoală-Te, Doamne, întru mânia Ta;

   Deoarece este cu putinţă a Se scula Domnul fără de mânie, după psalmul care zice: Scoală, Doamne, mântuieşte-mă Dumnezeul meu (Ps. 3: 7). Pentru aceasta zice aici David, şi se roagă să Se scoale Domnul cu mânie şi cu pedeapsă. Şi precum prin a şedea Dumnezeu nu se înţelege trupeşte, tot aşa şi a Se scula ; prin a şedea Dumnezeu se înţelege tronul cel împărătesc şi judecătoresc şi nestrămutat; iar prin a Se scula se înţelege lucrarea lui Dumnezeu cea pedepsitoare şi ajutătoare faţă de cineva; iar prin mânie a lui Dumnezeu înţelegem iarăşi bătaia* celor ce sunt vrednici de bătaie.

înalţă-Te, Doamne, întru hotarele vrăjmaşilor Tăi;
    „Fiindcă eşti, zice, fireşte înalt, Doamne, pentru aceasta, înălţimea cea de acest fel ajunge şi la oameni, şi va ajunge una ca aceasta la sfârşituri, adică la morţile şi pierzările vrăjmaşilor Tăi; căci sfârşit al vieţii fiecărui om este moartea, iar aceşti vrăjmaşi ai mei cu adevărat sunt şi vrăjmaşii Tăi, căci ei au călcat poruncile Tale.”5

şi Te scoală, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca care ai poruncit.

   „Nu mai răbda îndelung Doamne, zice, ci izbăveşte, pentru porunca care ai dat prin Moise, adică: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe maica ta (Ieş. 15: 12). Deoarece fiul meu s-a ridicat asupra mea, a părintelui său.” Se poate însă a se înţelege şi într-alt chip zicerea: David se roagă pentru taina învierii, pentru că Domnul a zis în Evanghelie către iudei pentru trupul Său: Stricaţi biserica aceasta, şi eu în trei zile o voi ridica (In. 2: 16). Scoală-Te, dar, Doamne, după porunca aceasta, cu care ai poruncit şi ai zis: stricaţi biserica aceasta.

7. Şi adunare de popoare Te va înconjura.
   „De-mi vei ajuta Tu, Doamne, zice, vor vedea mulţi acest ajutor al Tău şi, prin urmare, se vor teme şi se vor întoarce către Tine; iar Te vor înconjura înseamnă aici că se vor pune împrejurul poruncilor Tale şi nu se vor depărta de ele, căci, după Hrisostom, Dumnezeu este nemărginit cu firea, şi deci nu se poate zice propriu-zis împrejurul Lui. Putem însă să înţelegem zicerea şi pentru învierea lui Hristos, căci, după ce a înviat Hristos, adunarea tuturor neamurilor s-a făcut la Dânsul ca un ţarc din toate marginile pământului. Te vor înconjura mai înseamnă, după Hrisostom, că: „Adunarea neamurilor va cânta şi Te va lăuda, fiindcă iudeii dansau în cerc [horă] şi cântau laude lui Dumnezeu”. Pentru aceasta, de la chipul danţului, prin care cei ce cântau stăteau împrejur, s-au arătat laudele pe care le cântau, după acelaşi Hrisostom.

Şi pentru aceasta la înălţime Te întoarce. Domnul va judeca popoarele.
   „Nu va trece Domnul cu vederea meşteşugirile, zice, pe care vrăjmaşii mei le-au alcătuit asupra mea, căci Domnul judecă: pe cei răi îi va osândi cu muncă, iar pe cei buni îi va pune de-a dreapta Sa, învrednicindu-i împărăţiei Sale.”6

8. Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nerăutatea mea asupra mea.

    Deoarece David a pomenit mai sus de judecata lui Dumnezeu, pentru aceasta, prin urmare, zice aici că: „Fă-Te judecător şi al meu şi cercetează dreptatea ce o am păzit de către răzvrătitul meu fiu, şi către cei ce sunt cu dânsul, şi după simplitatea mea, aşa facă-se mie”. Dar pentru ce David zice undeva: Să nu intri la judecată cu robul Tău? (Ps. 142: 2), iar aici se roagă să se judece? Răspundem cu dumnezeiescul Hrisostom, [care parafrazează]: „Căci acolo [în Ps. 142] zice: Să nu Te judeci Tu, Dumnezeule, cu mine, nici să cumpăneşti vieţuirea mea cu facerile de bine şi darurile ce mi-ai făcut mie; iar aici cere să se judece cu oamenii care l-au nedreptăţit şi care caută să-l omoare”7.


9. Sfârşească-se răutatea păcătoşilor, şi vei îndrepta pe cel drept.
   „După ce se va sfârşi, zice, şi se va opri răutatea păcătoşilor, negreşit se vor îndrepta drepţii: adică fără împiedicare vor umbla în calea faptei bune.”8

Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule, cu dreptul.

   „Dumnezeu, zice, cu dreptate cercetează inimile şi rărunchii oamenilor, adică câte naşteri ale mâniei celei aprinse împrejurul inimii sunt, şi câte naşteri ale poftei celei ce se află în rărunchi sunt”, că din aceste două patimi îşi ia fiinţa fiecare păcat. Ori se înţelege şi aşa: „Dumnezeu, zice, este Cel care cercetează şi cearcă inima şi rărunchii; iar zicerea cu dreptul se uneşte împreună cu următorul stih, după Hrisostom, adică: „Cu dreptate [este] ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi cu inima, căci cu dreptate mi se va da ajutorul, pentru că eu nu am nedreptăţit pe Abesalom.

10. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă.
   „Eu, zice, fiindcă sunt drept şi neviclean cu inima, şi fiindcă mă îndreptez pe mine în calea cea dreaptă şi netedă a faptei celei bune, pentru aceasta aştept să iau nu ajutor omenesc, căci acesta este netrebnic [nefolositor], ci pe al lui Dumnezeu, care are putere a mântui pe cei ce năzuiesc la Dânsul.”

11. Dumnezeu este judecător drept şi tare şi îndelung răbdător* ,
   Acest cuvânt se vede că-l zice David celor care atunci se sminteau şi se nedumereau faţă de Pronia lui Dumnezeu, [întrebându-se] cum Dumnezeu a îngăduit a se scula fiul Abesalom asupra lui David, tatăl său? Pentru aceasta şi zice către dânşii că Dumnezeu este drept, pentru că măsoară cu faptele fiecăruia răsplătirile; iar tare, pentru că toate câte voieşte poate face, şi îndelung răbdător, pentru că nu pedepseşte pe om îndată ce păcătuieşte, ci întârzie cu pedeapsa 9.

neaducând mânie în toate zilele. 

   Această zicere tălmăceşte pe ceea ce s-a zis mai sus: îndelung răbdător, pentru că noi, oamenii, păcătuim în fiecare zi şi, prin urmare, totdeauna suntem vrednici de pedeapsă; iar fiind Dumnezeu îndelung răbdător, nu ne pedepseşte, ci ne dă vreme să ne pocăim. Că prin mânie se cuvine aici să înţelegem pedeapsa. Unii însă se nedumeresc, zicând că, dacă Dumnezeu este drept, şi pedepseşte pe fiecare după cum i se cuvine, cum este şi iubitor de oameni? Răspundem, zicând că Dumnezeu este drept cu adevărat, pentru că dă fiecăruia după faptele lui; iar iubitor de oameni, pentru că nu îndată pedepseşte, ci rabdă răutăţile fiecărui om, şi dă pricini şi vremi ca să se pocăiască, şi pentru că nu lasă pe diavolul să facă rău păcătosului atâta cât voieşte, şi mai ales pentru că în tot chipul doreşte şi iubeşte mântuirea oamenilor.

12. De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci: arcul Său l-a încordat, şi l-a gătit pe el.

   De vreme ce David, ca prooroc, ştia că toate neamurile au să ţină în mâini Cartea Psalmilor săi, din această pricină, alături de oarecari pricini ale sale, amestecă în psalmi şi obşteşti învăţături.* De unde şi zice de obşte către toţi oamenii: „O, oamenilor, dacă voi nu vă veţi întoarce la calea cea dreaptă a faptei bune, din care v-aţi abătut şi v-aţi pironit în lucruri pământeşti, să ştiţi că nu veţi scăpa de pedeapsa şi osândirea dumnezeiască”. Deci sabie este moartea cea amară a păcătoşilor, iar arc, grabnica lor moarte, lucirea, ascuţirea săbiei, iar încordarea arcului, pregătirea pedepsei şi îndelunga răbdare pe care o arată Dumnezeu până la o vreme, iar gătirea arcului este apropierea lovirii, care se face prin lovirea săgeţii. Iar după Hrisostom se înţelege şi într-alt chip, că ascuţirea săbiei este prea grabnica pedepsire, iar încordarea arcului este [menită] a lovi numaidecât pe păcătoşi, de nu se vor schimba şi nu se vor pocăi.10

13. Şi într-însul a gătit vasele* morţii;

   „În arc, zice, şi în săgetarea lui Dumnezeu se află multe feluri de chipuri ale morţii, adică într-aceasta se află morţi cu tăiere de sabie, morţi prin foc, prin ape, de cutremure, în crăpături de pământ, şi morţi cu felurite soiuri de boli.” Toate acestea sunt unelte şi vase cu care se lucrează moartea păcătoşilor 11 însă trebuie să ştim că, deşi cuvintele acestea ale lui David, care se zic pentru Dumnezeu, se cuvin mai degrab. Îă oamenilor, însă înţelepţirile* pe care ele le cuprind se cuvin lui Dumnezeu, şi pricina este aceea că Proorocul, cu grăbirea omeneştilor ziceri, a voit să aducă în simţire inima cea groasă* ascultătorilor, pentru aceasta şi înfăţişează pe Dumnezeu, arătându-L cu sabie, arc, săgeţi, arme ucigătoare şi că îşi ascute sabia şi încordează arcul, pentru ca prin toate acestea să crească frica în ascultători şi ca prin obişnuitele numiri de la oameni, şi cu pildele, să deştepte inima cea de piatră şi adormită a celor nesimţitori, deoarece Dumnezeu nu are trebuinţă de acest fel de arme ucigătoare pentru a pedepsi pe cei păcătoşi, căci El din fire este atât de înfricoşător, încât numai de ar căuta cu privirea asupra pământului, îndată l-ar face să se cutremure. În mâinile Sale are toată suflarea, cu puterea Sa topeşte munţii şi dealurile, şi toate le face câte grăitorii de Dumnezeu Prooroci zic pentru negrăita Lui putere.

săgeţile Sale în focul celor ce se ard le-au lucrat.

   Cu cuvântul acesta îi mângâie David pe oamenii cei buni, zicând: „Pedepsele lui Dumnezeu nu se lucrează asupra celor buni, ci asupra oamenilor celor răi”. Prin se ard, numeşte aici pe cei ce nu au nici un fel de fapta bună, căci atâta sunt de uscaţi în lucrurile cele bune, încât îndată se aprind de focul muncii celei veşnice. Ci încă şi aici, în lume, unii ca aceştia se muncesc chiar şi numai de aşteptarea şi pomenirea muncii; sau îi numeşte aşa David pentru că se ard de focul patimilor, adică de mânie, de poftă, de iubirea de îndulciri, de iubirea de slavă, de iubirea de argint şi de celelalte ca acestea. Cu un chip ca acesta, Proorocul, după ce a zugrăvit pedepsele dumnezeieşti cele de multe chipuri, spânzurându-le deasupra păcătoşilor, prin urmare îi înţelepţeşte şi de la lucrurile cele de atunci, întorcând cuvântul său la Abesalom.12

14. Iată, a chinuit nedreptate,

   „Răzvrătitul meu fiu, zice, s-a îngreuiat de nedreptate, şi pentru aceasta a socotit fără dreptate a mă prigoni din împărăţia pe care mi-a dat-o Dumnezeu.”13
    A întrebuinţat însă David zicerea chinuirii, adică a durerii pântecelui femeiesc pe cale să nască, pentru ca să arate ce durere şi strâmtorare suferă cei ce gândesc să nedreptăţească pe fratele lor; fiindcă aceştia se umflă de mânie, se rup de urgie, se vatămă de gânduri şi alte nenumărate rele pătimesc: se tem, au nelinişte şi, zicând pe scurt, aceştia nu se astâmpără în nici un chip, decât atunci când îşi pun în lucrare gândurile lor cele rele, adică când vor nedreptăţi, măcar că şi după nedreptate iarăşi nu rămân ticăloşii slobozi de mustrarea şi osândirea [con]ştiinţei lor. Deci dumnezeiasca Scriptură, unde voieşte să arate o durere de nesuferit, o arată prin chipul chinuirii femeilor îngreunate; deoarece atunci când pruncul se face de nouă luni, nu suferă să mai stea în pântece, şi, pentru aceasta, prea iuţi dureri pricinuieşte celei îngreunate, căutând să iasă afară şi să se nască. Însă, prin această pildă, David arată că răutatea nu este sădită în om prin fire, ci se naşte şi creşte din afară, şi multe dureri pricinuieşte celor ce o au.

zămislit-a durere şi a născut fărădelege.

   Din pruncii cei fireşti, întâi se face zămislirea, apoi urmează chinuirile, după ce creşte pruncul. Aici, însă, David a pomenit mai întâi chinuirea şi apoi zămislirea. Din ce pricină? Răspundem că, acolo, adică la pruncii cei fireşti, către unul şi acelaşi prunc se zice şi zămislire şi chinuire, iar aici, la păcat, către altceva se zice zămislire şi către altceva chinuire. Adică, de pildă: Abesalom mai întâi a păcătuit pe nedrept cu sufletul, pătimind rău, de la dânsul mâniindu-se şi poftind, şi mai ales pentru că nu găsea vreme prielnică de revoltă, apoi a zămislit durere, adică a luat şi durere trupească; căci atunci când pătimeşte sufletul, împreună pătimeşte şi trupul. Deci Abesalom avea durere nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul, până ce a născut păcatul răzvrătirii. Căci cu adevărat necinstit lucru a făcut, să necinstească pe tatăl său, să-l prigonească şi să spurce ţiitoarele lui. Iar unii tâlcuiesc aici mai pe scurt: chinuirea este gândirea şi reaua cugetare a revoltei lui Abesalom; iar zămislirea, statornicirea şi întărirea cugetului revoltei. Sau se mai înţelege şi aşa: că chinuindu-se el mai înainte şi multe pătimind din cugetul revoltei, şi nesuferindu-l, a zămislit alt cuget, tot din pricina revoltei, care cuget i s-a făcut lui durere şi altă chinuire. 14

15. Groapă a săpat şi a deschis-o, şi va cădea în groapa pe care a făcut-o.
   „Primejdie, zice, a pregătit mie fiul meu, mie, părintelui său, şi primejdie din care cu anevoie pot scăpa.”15
   Primejdia a asemănat-o David cu groapa, căci precum cei ce cad în groapă nu pot să iasă din ea, mai ales dacă se va săpa a doua oară, facându-se mai adâncă. „Tot aşa, zice, nici eu nu pot a mă izbăvi de relele uneltite împotrivă-mi de batjocoritorul de tată, fiul meu, fiindcă acestea au adânc de răutate, şi împresurare aducătoare de moarte, dar el, însă, va cădea în groapa şi în primejdia aceasta pe care a uneltit-o împotriva mea, şi în loc să mă prindă pe mine, se va prinde pe sine”.

16. Întoarce-se-va durerea lui pe capul lui,

   Amândouă acestea s-au plinit cu lucrul asupra lui Abesalom*, deoarece el, ticălosul, a căzut în primejdia pe care a gătit-o tatălui său, şi osteneala şi sârguinţa pe care le punea ca să-l prindă pe tatăl său cu minune s-au întors asupra capului său, căci silindu-se el să îmbărbăteze pe poporul său în războiul cel asupra tatălui său, alergând călare pe sub crengile unui stejar, i s-a agăţat părul capului în crengi, şi cu amar a fost omorât de Ioab 16.

şi pe creştetul lui nedreptatea lui se va pogorî.
   „Nedreptatea, zice, a cărei începător s-a făcut Abesalom, aceasta, zic, în capul său va lovi, adică într-însul, căci de la cea mai de frunte parte a trupului, adică de la cap, tot trupul l-a arătat, precum s-a şi făcut, căci el, aducând război împotriva tatălui său, în loc să-l omoare pe el, s-a omorât pe sine.*

17. Mărturisi-mă-voi* Domnului după dreptatea Lui.
   „Eu, zice, fiindcă războiul a luat un astfel de sfârşit, iar ce mă vrăjmăşea a fost omorât, pentru aceasta voi mulţumi lui Dumnezeu pentru dreapta Lui judecată.” Iar înţeleptul Teodorit zice: „Eu, însă, învrednicindu-mă de atâta purtare de grijă a lui Dumnezeu, voi lăuda neîncetat pe făcătorul de bine, dreptatea judecăţii povestind-o”.

Şi voi cânta numele Domnului Celui preaînalt.

    „Voi cânta, zice, cântări de biruinţă întru numele lui Dumnezeu, pentru că L-am chemat şi a venit în ajutor; căci dacă singur numele lui Dumnezeu are putere atât de mare, cine nu se va teme de însuşi Dumnezeu?” Iar zicând preaînalt, a vrut să-L înfăţişeze ca pe cel mai înalt decât toate fiinţele, ca pe cel mai presus de ceruri. Aceste cuvinte de mulţumire le-a zis David, nu bucurându-se de moartea fiului său, căci mult plângea şi se tânguia în ziua în care a fost omorât Abesalom, ci aceasta o făcea, primind şi cinstind hotărârea lui Dumnezeu, care cu dreptate pe cei nedrepţi îi ajunge [nimiceşte]. Unii însă, tâlcuind mai pe scurt, zic că [zicerea] Groapă a săpat arată adâncimea nedreptăţii lui, cea care i s-a pogorât pe creştet [v. 17], că David arată metaforic că relele meşteşugite de Abesalom împotriva lui au fost pătimite chiar de acesta. Pe acestea, şi noi, creştinii, le îndreptăm împotriva diavolului, a nevăzutului şi obştescului nostru vrăjmaş.

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

1 A zis încă Hrisostom: „Mântuieşte-mă (adică nu mă lăsa să pătimesc rău) de toţi cei ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă. Vezi că, chiar şi rău pătimind, nu pomeneşte pe batjocoritorul de părinte, şi-şi cunoaşte firea în [vreme de] primejdie, şi în război vede pe fiul, iar în relele întâmplări sângele său: tot astfel şi iubitorul de copil era şi voitor de bine; iar mai vârtos aşa de filosof, că nu tirania firii, ci blândeţea socotinţei îl face pe el a fi astfel”. Zice însă şi Marele Vasile: „Prin ce se deosebeşte mântuirea de izbăvire? Căci, într-adevăr, de mântuire au trebuinţă cei ce sunt bolnavi, iar de izbăvire, cei ce sunt în robie. S-ar părea că cererea aceasta este simplă şi că oricine ar putea, pe bună dreptate, să spună: Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă! Dar nu-i aşa! Cel care-şi pune nădejdea în om, cel care umblă după altceva din cele din viaţă, de pildă după putere, după bani sau îşi înalţă mintea spre altceva din cele ale acestei vieţi, nu poate să spună: Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit”.

2 Zice şi Marele Vasile: „Socotesc, însă, că atleţii viteji ai lui Hristos au luptat din destul în toată viaţa lor cu duşmanii cei nevăzuţi; dar după ce au scăpat de toate prigonirile lor, când ajung la sfârşitul vieţii, sunt cercetaţi de stăpânitorul veacului, ca să-i ia în stăpânire, dacă ar găsi că au răni de pe urma luptelor sau unele pete şi urme de păcat; dacă, însă, vor fi găsiţi fără răni şi fără pete, îi lasă să se odihnească slobozi în Hristos, pentru că au fost nebiruiţi. Şi iarăşi, cel ce nu a făcut păcat (adică Hristos) zicea că întru El nu are nimic [păcătos]. Însă omului i-ar fi destul de ar îndrăzni să zică că vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine are puţine şi mici”.

* lit. cu rea întrebuinţare, tratat negativ, necuviincios [sens redat ca atare şi de Mitropolitul Veniamin în toate locurile în care apare adverbul]; prin analogie. Unele moduri de manifestare ale lui Dumnezeu nu se pot descrie decât pornind de la analogii preluate din viaţa umană, cu „omenească cuviinţă”.

3 Drept aceea, cu conglăsuire zice dumnezeiescul Chiril, tâlcuind zicerea aceasta: „Poate că David nu se mărturiseşte pe sine cu totul slobod de nedreptate, pentru că l-a nedreptăţit pe Urie, el zicând aceasta deoarece în pricina [ problema] fiului său este curat şi fără pricină [de acuzare]: „Căci în nimic nu l-am nedreptăţit, nici pe cei împreună cu dânsul, ca şi lor să le fie cu bun prilej prigoana cea împotriva mea”.

* vederea duhovnicească, mai presus de fire, cu mintea, contemplativă.

4 Frumoasă este şi potrivirea pe care o face Avva Dorotei la zicerile acestea, zicând: cădea înseamnă a nu mai avea putere a sta împotrivă, pentru că [omul] este căzut jos, iar a cădea deşert înseamnă a nu avea ceva bun, nici a reuşi a se scula; iar a fi prins de vrăjmaş înseamnă a fi supus sub mâna lui, a fi biruiţi în toate; iar viaţa noastră sunt bunătăţile [âpexou =virtuţile], iar acestea sunt călcate la pământ atunci când cineva are toată cugetarea pământească, iar slava noastră este cunoştinţa ce se face în suflet prin paza poruncilor, iar aceasta este călcată la pământ atunci când nu cugetă nimic despre Dumnezeu, ci toate trupeşte. Deci ca să nu pătimim ceva de acest fel, să nu răsplătim răul cu rău, nici cu lucrul, nici cu cuvântul, nici cu înfăţişarea, că ceea ce zice şi David este de acest fel: „De am făcut aceea şi aceea, să nu mă slobozesc de păcat mai-nainte de moarte”.

  * pedeapsă, bătaie.

5 Pentru acesta se scrie în alte locuri: La marginile vrăjmaşilor mei (deci nu Tăi); şi zice Grigorie al Nyssei: „Vrăjmaş prin fire este numai lucml care este privit contrar binelui, care [lucru] este răutatea, a cărei margine este pierzarea şi intrarea în nefiinţă. Deci cel ce zice: Inalţă-Tepână la marginile [întru hotarele] vrăjmaşilor Tăi, mai-nainte însemnează prin mărginirea răutăţii vrăjmaşilor a nu mai rămâne vieţii calea către răutate”. Zice încă şi Teodorit: „Pune asupra vrăjmaşilor Tăi margine, contenind nedreapta lor năpădire”. Iar Isihie zice: „Se roagă ca Hristos să Se înalţe pe cruce pentru sfârşitul cel mai de pe urmă [al] şi pieirea demonilor, căci când Mă voi înălţa, zice, îi voi trage pe toţi la Mine (In. 12: 32). Acestea [sfârşitul şi pierirea] s-au făcut margini şi sfârşit al silniciei gândurilor” (La Nichita).

6 Iar Marele Vasile zice că Dumnezeu va judeca altfel pe evrei, adică mai greu, altfel pe sciţi şi pe elini, adică mai uşor; dar şi pe unii şi pe alţii îi va judeca după păcatul lor, nepărtinitor, după diferitele împrejurări ale chipului [în care acesta a fost făcut], ale locului, ale vremii şi ale altora.

7 Pentru aceasta, Marele Vasile a zis că: „Prin a se judeca se înţelege uneori «a se cerca», precum aceasta: Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat (Ps. 25: 1). Iar uneori lasă [redă prin] «a osândi», cu alte cuvinte, când Domnul va cerceta cele săvârşite de oameni, se va judeca cu fiecare şi va pune faţă în faţă poruncile Lui cu faptele săvârşite de păcătoşi; Domnul Se va îndreptăţi cu dovezi, că toate ce-L privesc pe El le-a făcut spre mântuirea celor judecaţi, pentru ca păcătoşii să se convingă că sunt vinovaţi de păcate. Zicerea a judeca însemnează şi osândirea cea întru cumpănire [ comparativă, care socoteşte ce este bine şi ce este rău] şi împotrivă punere [ înfruntare, sfădire, ceartă] cu neamul său, precum se zice aici: împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată şi va osândi neamul iudeilor (Mt. 12: 42).

8 Iar Hrisostom zice: „Ce este sfârşească-se? Adu asupră-le muncă şi pedeapsă, şi îi vei opri de la răutate, şi vei îndrepta [ a călăuzi pe calea cea dreaptă] pe cel drept, căci cei răi, muncindu-se, se fac drepţi mai cu luare-aminte”. Drept aceea, de aici se nasc două [lucruri] bune. Unul: că răutatea încetează; iar al doilea: că este cu putinţă a se apropia mai mult de fapta bună.

* lit. îndelung pătimitor.

9 Iar Hrisostom tâlcuieşte astfel: „Cel ce grăieşte astfel curat este: de este drept, negreşit va voi să muncească pe cei nedrepţi; de este tare, negreşit va putea...; deci dacă şi voieşte şi poate, pentru ce nu-i munceşte? «Pentru că, zice, este îndelung răbdător»”.

* Comune, specifice vieţii de zi cu zi.

10 Alt tâlcuitor zice: „Iubitoare de oameni este propovăduirea, că nu doar pentru că s-au făcut lucrători de rele, i-a îngrozit pe ei cu sabia, ci şi dacă nu vor voi [refuza], cu moarte li se va întoarce. Deşi întinde asupra lor sabia cea goală, nu [intenţionează să] taie îndată, ci doar o luceşte, ca, numai strălucirea ei văzând-o, să nu ajungi a fi muncit: nu taie, ci doar înspăimântă, ca frica să te deştepte spre pocăinţă”. Şi Grigorie Teologul zice: „Luceşte sabia, însă întârzie, încordează arcul şi îl găteşte, însă îşi ţine furia [nu se dezlănţuie], care lege este a judecăţii lui Dumnezeu, ca ori să mântuiască cu pocăinţa, ori să osândească la munci mai cu dreptate (după Nichita)”. Şi Teodorit: „Dacă atunci când Dumnezeu va vedea pe oameni că nu se folosesc prin iubirea de oameni, îndată îi înfricoşează cu îngrozirile, prelungind pedeapsa, iar dacă şi aceasta o vor defăima, continuând în păcate, va aduce îndată asupra-le pierzarea cea de istov [definitivă, mortală]”.

* vase, lucruri, instrumente.

11 Prin vasele morţii Marele Vasile a înţeles puterile cele pierzătoare care nimicesc pe vrăjmaşii lui Dumnezeu; însă mai simplu, vasele morţii le-a tâlcuit [psalmistul] prin săgeţi.

* modele, pilde.

* Insensibilă, îngroşată şi înăbuşită de fumurile mândriei, păcatelor.

12 Dar şi Marele Vasile a înţeles prin cei ce se ard pe cei vrednici focului: „Săgeţile lui Dumnezeu au fost lucrate de El pentru sufletele care lesne se ard”. Iar Teodorit zice: „Cei ce au primit materia care lesne se aprinde din pricina păcatului şi au zidit lemne, fân şi trestie, după cum zice dumnezeiescul Apostol (cf. I Cor. 3: 12), se vor săgeta cu aceste săgeţi purtătoare de foc”.

13 Teodorit însemnează că zicerea aceasta se referă şi la Ahitofel, care aici a socotit cu răutate [viclenit], întrarmând pe fiul cel nelegiuit [Abesalom] asupra părintelui său, care întru nimic nu l-a nedreptăţit.

14 Marele Vasile zice: „Cât priveşte rânduiala lor, zicerea acesta pare a fi tulburată [confuză, stârnind nedumerire], căci cele ce vor să nască trebuie ca mai-nainte să zămislească, apoi simt dureri de naştere şi în urmă nasc; aici, însă, sunt puse mai întâi durerile de naştere, apoi zămislirea şi la urmă naşterea; dar când e vorba de zămislirea care are loc în inimă, este vădit că pornirile nesocotite ale desfrânaţilor şi poftele nebuneşti, pline de furie sunt numite chinuire [durere], pentru că se nasc în suflet cu iuţime şi durere; după acest fel de pornire, cel biruit de răutăţi, neprimind sfatuirile, a zămislit durere; iar cel ce prin lucrări viclene a aprins în inima sa răutatea, acela a născut fărădelege”.

15 Iar altul zice la Nichita acestea: „Încă şi iudeii, după ce au născut vrăjmăşia cea împotriva Mântuitorului, au murit de sabie şi de foamete, iar alţii s-au împrăştiat; iar Satana, moartea asupra Mântuitorului Hristos prin Cruce gătindu-i, morţii s-a dat, încât noi zicem către Hristos cu Sfântul Ioan Damaschinul [alcătuitorul de cântări]: „Prin Crucea ta s-a ruşinat cel necredincios, că groapă a lucrat, pe care săpând-o, a căzut într- însa, şi Iuda vânzătorul cu ştreangul viaţa şi-a pierdut”. De unde şi Hrisostom a zis: „Sfaturile cele asupra drepţilor se întorc peste capetele celor ce se sfătuiesc, că şi săgeţile cele ce se aprind asupra unor trupuri tari se întorc asupra celor ce le aruncă”.

* De durerea şi primejdia pomenite mai sus a avut parte Abesalom.

16 Iar altul zice:,, Întoarce-se-va durerea lui pe capul lui, s-a zis ca şi pentru Ahitofel şi pentru Abesalom: capetele amândurora au căzut în pedeapsă - că cel dintâi adică, spânzurare alegând, aşa şi-a topit viaţa; iar cel de-al doilea, pe sub copaci trecând, şi de părul capului prinzându-se, multă vreme sta spânzurat, Dumnezeu dând hotărâre de sus ca să te înveţi că ce s-a făcut nu a fost din silinţă omenească, ci toată judecata era dumnezeiască, perii capului şi creanga l-au legat şi dobitocul l-a dat, iar în locul funiei i­au fost pletele, iar în locul lemnului a slujit stejarul, iar în locul ostaşului l-a adus pe el dobitocul, şi ceea ce este mai minunat este că cel ce a împăcat pe tatăl cu el (adică Ioab), acesta l-a omorât, că Dumnezeu hotăra”.

* Răutatea s-a întors împotriva lui.

* Verbul folosit aici, dar şi în multe alte locuri din psalmi, înseamnă, pe lângă sensul de mai sus: a lăuda, a mulţumi, a recunoaşte, a fi de acord, a da dreptate etc. Adesea fiecare sens îl implică pe celălalt. Contextual, a fost redat fie cu un sens, fie cu altul.