Sfântul Proroc Iona
De către faţa lui Dumnezeu odinioară Iona a fugit, iară acum a vedea
faţa Lui s-a învrednicit.[1]
Potrivit cu
sinaxarele Bisericii Ortodoxe, Prorocul Iona a fost originar
din Gat-Hefer, din ţinutul Cariatmaus, aproape de Azot
- cetate grecească aflată pe malul mării. Gat-Hefer [cf. IV Regi 14:25] era o
aşezare de dimensiuni medii, care se afla în ţinutul lui Zabulon, la
aproximativ 8 km în nordul Nazaretului, pe drumul dintre Sephoris şi Tiberias.
Astăzi, pe locul respectiv se află satul Meşdad. Tatăl lui Iona se numea
Amitai: numele acesta nu se găseşte nicăieri altundeva în Vechiul Testament
decât în IV Regi 14:25. Astfel, tot ceea ce ştim despre tatăl Profetului este
că locuia în Gat-Hefer. Numele Profetului, Iona, înseamnă „porumbel"[1],
în vreme ce Amitai înseamnă ,adevăr"[2].
Trei surse diferite îl
identifică pe Profetul Iona cu fiul văduvei din Sarepta Sidonului, şi anume cu
acel copil pe care Ilie Prorocul 1-a readus la viaţă [cf. I Regi 17:17-24],
acestea fiind: 1. Fericitul Ieronim (342), care citează o tradiţie iudaică[3];
2.
Sinaxarub,
3. Sfântul Nicolae Velimirovici. Copilul acesta mai este menţionat şi de către
Sfântul Epifanie (cca 315-403), episcopul Salaminei. Alţii susţin că Iona ar fi
una şi aceeaşi persoană cu tânărul pe care 1-a trimis Elisei spre a-1 unge pe
Iehu ca rege în Israel.
Totuşi Alexandru Mavrocordat
pune la îndoială, în Judaica, veridicitatea acestor supoziţii, în baza faptului că
Iona nu era originar nici din Tir, nici din Sidon, ci era evreu. Pe de altă
parte, el remarcă faptul că, dacă Iona ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu
fiul văduvei, iar noi ştim că Ilie s-a strămutat în jurul anului 852 î.Hr.,
aceasta ar presupune ca prorocul despre care se vorbeşte în această carte să fi
avut o vârstă mult prea înaintată la vremea când porneşte în călătorie spre
Ninive.
Sinaxarul consemnează că, după ce vremea
de foamete a trecut, „tânărul proroc" a intrat în pământul iudeilor[4].
Prin urmare este mult mai probabil ca Profetul Iona, fiul lui Amitai, despre
care se vorbeşte la IV Regi 14:25, în legătură cu domnia în Samaria a lui
Ieroboam al II-lea (793-753), fiul lui Ioaş, rege al Israelului, să fie una şi
aceeaşi persoană cu sfântul care a propovăduit pocăinţa celor 120 000 de
niniviteni [cf. Iona 4:10].
Flavius Josephus (cca 37-cca
100 d.Hr.), istoric iudeu născut în Ierusalim şi fiu de preot, consemnează:
„Iona s-a dus în oraşul Ninive, s-a oprit într-un loc unde putea fi auzit de
toţi şi le-a prezis locuitorilor că în curând vor pierde supremaţia asupra
Asiei. După ce le-a dat această veste, el s-a întors acasă. Istorisirea v-am
depănat-o aşa cum am găsit-o scrisă în cărţi."[5]
In sinaxarele Bisericii şi în
scrierile apocrife se confirmă faptul că, după ce a predicat ninivitenilor,
prorocul s-a întors în ţinutul său de baştină. Klemes mai arată că Iona şi-ar
fi rostit predicile către niniviteni în limba asiriană, despre care el
opinează că nu ar fi fost foarte diferită de ebraica vorbită la acea vreme.
Oricum, se pare că Iona nu a
zăbovit prea mult acasă; ci a plecat împreună cu mama sa în Asur, „cetate a
celor de alt neam", spunând: „Aşa îmi voi ridica ruşinea mea, de vreme ce
am minţit, prorocind asupra Ninivei, cetăţii celei mari."[6]
După ce mama sa a trecut la
cele veşnice, prorocul a înmormântat-o şi apoi a mers să locuiască în Senaar
(Muntele Seir), în apropiere de stejarul Deborei [cf. Facerea 35:8], unde după
moartea lui a fost îngropat şi el, în peştera lui Cenezeu, care fusese
judecător peste unul dintre triburi, în perioada tulbure ce a urmat monarhiei[7].
Cu toate acestea, mai există încă două tradiţii în legătură cu locul unde se
află mormântul Profetului: una care susţine că mormântul se află în Meşdadul
Galileii, alta care susţine că se află chiar în Ninive, în Asiria[8].
Potrivit celor arătate de către Teodoret de Cyr (cca
393-cca 466) şi de către Fericitul Teofilact al Bulgariei (765-840), se pare
că prorociile lui Iona nu ax fi consemnate integral în Vechiul Testament. In
această situaţie ar fi prorociile rostite cu referire la semnele minunate si
la nenorocirile care se vor abate asupra Ierusalimului şi a întregului pământ:
„Când vor vedea piatra urlând cu jale cu viers subţire, şi gândac din lemn
grăind către Dumnezeu [cf. Avacum 2:11], atunci se va apropia mântuirea. Atunci
vor vedea Ierusalimul stricat până în temelie şi vor veni către dânsul toate
limbile ca să se închine Domnului. Şi vor clădi pietrele lui [ale
Ierusalimului] spre apusul soarelui. Şi acolo va fi închinăciunea Unsului, căci
Ierusalimul s-a dat spre pustiire fiarelor sălbatice.Si atunci va veni
sfârsitul a toată suflarea."[9]
Profetul Iona în arta
religioasă
Reprezentări ale lui Iona Prorocul se cunosc în arta
religioasă încă din timpurile de început ale Bisericii. Numeroase reprezentări
apar în catacombe şi pe sarcofage. Anumite momente din istoria Profetului sunt
reprezentate mai frecvent: Iona aruncat în mare şi înghiţit de către peştele
cel uriaş, numit chit (gr. ketos)-, Iona vărsat de către chit pe ţărm; Iona odihnindu-se
la umbra vrejului. In unele fresce romane, Iona este reprezentat cuprins de
tristeţe din pricina faptului că vrejul s-a uscat; sau tulburat din pricina
arşiţei soarelui, în icoane este reprezentat mergând pe cale spre Ninive sau
urcând pe nişte stânci, după ce a fost vărsat de către chit pe ţărmul mării. In
unele creaţii este pictat ca un tânăr fară barbă. In iconografia bizantină
tradiţională, apare de cele mai multe ori pleşuv şi cu barbă scurtă, căruntă.
Profetul Iona în
slujbele bisericeşti
Profetul Iona
este menţionat în numeroase alcătuiri liturgice, mai cu seamă în cele din
cadrul slujbei de Utrenie. „Cântările acestea se cântau odinioară de către
proroci, iar acum fac parte din rânduiala zilnică de rugăciune a Bisericii - spune Sfântul
Simeon al Tesalonicului, în al său Tratat despre rugăciune. Cele şase cântări în care se
vorbeşte despre Iona sunt, în profunzimea lor, preînchipuiri ale Celui ce a
fost îngropat şi a treia zi a înviat."[10]
Profetul Iona a activat în
timpul domniei lui Ieroboam al II-lea - fiul lui Ioaş şi al patrulea conducător
din dinastia lui Iehu , care a domnit în Israel vreme de 41 de ani. Iona i-a
prevestit acestui rege biruinţa asupra sirienilor şi restaurarea regatului în
vechile lui frontiere. Prorocia aceasta s-a împlinit [cf. IV Regi 14:25].
In Antichităţile iudaice, Flavius Josephus consemnează
că „în cel de al 15-lea an al domniei lui Amazia a început domnia lui Ieroboam,
fiul lui Ioaş, asupra israeliţilor, în Samaria şi ea s-a încheiat după 40 de
ani. Acest rege era potrivnic lui Dumnezeu şi mare dispreţuitor al legilor,
deoarece se închina idolilor si era atras de multe obiceiuri fară noimă si
străine, aducând nenumărate nenorociri poporului israelit. Prorocul Iona i-a
prezis că, în cazul în care va purta război cu sirienii, va clătina din temelii
puterea lor şi că-şi va întinde hotarele regatului său înspre partea de miazănoapte,
până la oraşul Amathus şi către miazăzi, până la Lacul Asfalt. Acestea erau
graniţele de odinioară ale Canaanului, după măsurătoarea făcută de comandantul
Iosua. Ieroboam a întreprins o expediţie împotriva sirienilor şi a pus
stăpânire pe întregul lor ţinut, întocmai cum îi prezisese Iona".[11]
Ieroboam a putut să restaureze regatul în vechile lui frontiere. Cu toate
acestea, Israel nu a adus roadele pocăinţei. Astfel, judecata lui Dumnezeu s-a
abătut asupra Regatului de Nord, după moartea lui Ieroboam[12].
Cartea Profetului Iona dă mărturie despre dorinţa lui
Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, inclusiv ninivitenii. Pentru a
înţelege mai bine aceasta, va trebui să luăm aminte la o seamă de incidente
care au avut loc, la acea vreme, în istoria asirienilor: o anumită tendinţă
spre monoteism, manifestată mai cu seamă în timpul domniei lui Adad-Nirari al
III-lea (cca 810-783) şi marea epidemie de ciumă din timpul domniei lui
Assurdan al III-lea (cca "71-754). Puterea asiriană a intrat în declin
după moartea lui Adad-Nirari al III-lea şi odată cu urcarea pe tron a lui
Tiglath-Pilesser al III-lea[13],
în anul 745 î.Hr. Concomitent cu aceasta, Asiria era angajată într-un conflict
pe viaţă şi pe moarte cu triburile de munteni Urartu şi cu aliaţii acestora,
Mannai şi Ma- dai, care exercitau presiuni dinspre partea de nord a imperiului
şi căutau să-şi aducă hotarul până la mai puţin de 150 km de Ninive.
Ninive, capitala Imperiului Asirian şi cetate de reşedinţă a
împăratului, fusese construită de către Nimrod, potrivit cu Facerea 10:8-11, şi
de către Ninos, reputatul întemeietor al Imperiului Asirian, potrivit unor
izvoare romane şi greceşti. în Sfânta Scriptură, Ninive este desemnată
adeseori prin sintagma „cetatea cea mare" [cf. Iona 3:2-3; 4:11] şi se
spune despre ea că „îţi trebuia trei zile ca s-o străbaţi" [cf. Iona 3:3].
Aceste afirmaţii concordă cu informaţiile altor autori din epoca clasică, după
care Ninos - numele atribuit cetăţii în sursele greceşti şi în cele romane -
era recunoscut ca fiind cel mai mare oraş din lume la vremea aceea. Strabon
arată că Ninive depăşea în dimensiuni Babilonul şi că oraşul era situat în
câmpia Aturiei, pe malul stâng al Tigrului. După Ctesias[14],
oraşul avea o circumferinţă de 480 de stadii, adică aproximativ 20 km - fapt
confirmat de către săpăturile arheologice făcute la fata locului[15].
Profetul Iona este socotit a fi
al cincilea dintre cei doisprezece Proroci mici ai Vechiului Testament.
Evenimentele consemnate în cartea sa trebuie să se fi petrecut înainte de anul
612 Î.Hr., când cetatea Ninive a fost distrusă. Textul ebraic al cărţii este
bine păstrat. Limba folosită este cultivată, ebraica clasică, cu câteva
aramaisme.
Exegeza acestei cărţi era
foarte răspândită în secolele al III-lea-al V-lea d.Hr. Majoritatea
explicaţiilor urmau două direcţii principale: fie alegorică, fie hris-
tologică- subliniind asemănările dintre Iona şi Hristos. în cel de al doilea
caz, Iona este înţeles ca prefigurare a lui Hristos, mai precis a pogorârii Lui
la iad. în acelaşi timp, perspectivele de abordare a cărţii variază în funcţie
de sensurile atribuite misiunii lui Iona pentru niniviteni: astfel, unii
exegeţi consideră că Iona este animat de sentimente de simpatie faţă de
locuitorii păcătoşi ai Ninivei, în vreme ce alţii, aşa ca Sfântul Efrem Şirul
(cca 306-383), îl tratează cu asprime şi chiar îl mustră pe proroc pentru
atitudinea lui ezitantă faţă de cei netăiaţi împrejur. Fericitul Ieronim - bazându-se pe
cuvântul prorocului: ştiam că Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv,
îndelung-răbdător şi mult-milosârd şi Iţi pare rău de fărădelegi [Iona 4:2] - consideră că lui
Iona îi era cunoscut faptul că Domnul îi va cruţa pe ninivitenii păcătoşi, dacă
aceştia se vor pocăi, şi din acest motiv refuză el la început să coopereze. De
asemenea, „prin descoperirea Sfântului Duh, el cunoştea faptul că pocăinţa
păgânilor urma să fie căderea iudeilor; şi, iubitor fiind de ţară şi de neam,
el nu era însufleţit atât de strădania de a lucra spre mântuirea Ninivei, cât
era însufleţit de împotrivire, la gândul că poporul său va să piară"[16].
Unii socotesc chiar că purta pizmă din pricina mântuirii păgânilor, pentru că
se temea că întoarcerea lor la adevăratul Dumnezeu va atrage după sine o
scădere a privilegiilor de care se bucura mai înainte Israel şi va însemna
încetarea statutului de popor ales, de popor al lui Dumnezeu, al acestuia. Nu
este de mirare că mulţi au văzut în această carte o mustrare adresată poporului
iudeu pentru atitudinea lui exclusivistă şi extremist naţionalistă.
Din Cartea lui Iona aflăm că Domnul Dumnezeu cere
ca Israel să-şi trateze inamicii tradiţionali cu milostenie. Naraţiunea este
plină de istorisiri de fapte minunate: stârnirea şi potolirea din senin a
furtunii, apariţia monstrului fabulos care-1 înghite pe Iona, creşterea
vertiginoasă şi uscarea subită a vrejului. Cu toate că profetul este trimis să
vestească distrugerea cetăţii Nininve, el o porneşte la drum în direcţie opusă.
In antiteză cu atitudinea lui Iona, toate celelalte elemente menţionate în
carte manifestă o ascultare desăvârşită faţă de cuvântul lui Dumnezeu:
cârmaciul (care, de altfel, era păgân), marea, monstrul marin[17],
regele ninivitenilor, locuitorii cetăţii şi până şi animalele de aici,
pocăindu-se de păcatele lor, vrejul care creşte peste noapte şi viermele.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui
Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetateâ cea mare a Ninivei şi
propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea!" Şi
s-a sculat Iona să fugă la Tarsis, departe de Domnul. Şi s-a coborât la Iope,
unde a găsit o corabie, care mergea la Tarsis, şi, plătind preţul călătoriei,
s-a coborât în ea ca să meargă la Tarsis împreună cu toţi cei de acolo, el fugind din faţa
Domnului [Iona 1:1-3].
Sfântul Efrem Sirul (cca 306-383) scrie: „Iona a tocmit o corabie şi a
plecat pe mare [cf. Iona 1:1]."[18]
Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379), vorbind despre nesupunerea
prorocului, arată: „Ştim că, într-o anumită măsură, nici Moise, acel bărbat
plin de sfinţenie, nici Iona Prorocul nu a rămas fară de vină înaintea lui
Dumnezeu, pentru că au nutrit gânduri de răzvrătire. Din pilda acestora, noi
trebuie să învăţăm că nu este bine nici să punem la îndoială, nici să
contrazicem şi nici să ne împotrivim Domnului, dar nici să nu îngăduim ca alţii
să facă astfel. Iar dacă Scriptura în- săsi îndeamnă fară ocoliş să nu cutezăm
a face unele ca acestea, cu atât mai mult avem obligaţia de a urma exemplul
sfinţilor, în legătură cu toate celelalte."[19]
Sfântul Ambrozie (cca 339-397),
episcopul Milanului (374), înţelege altfel fuga profetului şi vorbeşte despre
acest episod într-o predică referitoare la fuga sihastrului din această lume,
observând că fuga poate să fie metoda de a ne dobândi nevinovăţia, calea de a
ajunge la virtute şi mijlocul prin care ne putem lucra sfinţenia. „Aş îndrăzni
să afirm că Iona nu a fugit spre Tarsis [cf. Iona 1:3] trupeşte, ci printr-o
înălţare a spiritului, căci el s-a ridicat până la asemănarea cu Hristos, spre a
deveni un simbol al lui Hristos. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile
şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei
nopţi
[Matei 12:40]. Căci dacă Iona nu ar fi fugit, nu s-ar mai fi auzit nicăieri
despre petrecerea lui în pântecele chitului."[20]
Pe lângă darul prorociei,
profetul mai este înzestrat şi cu o voinţă liberă. Sfântul Ioan Gură de Aur
(cca 347-407) spune despre cei înzestraţi cu acest dar că „îşi exercită darul
profetic aşa cum a fost menit pentru persoana lor, cu înţelegere şi în deplină
libertate. Prin urmare, vedem bine, ei au posibilitatea atât de a vorbi, cât şi
de a tăcea. Căci unii ca aceştia nu sunt legaţi în nici un fel prin darul
profetic, ci darul acesta îi onorează şi le este oferit ca un privilegiu. Aşa
se explică fugajui Iona [cf. Iona 1:3] [...] Dumnezeu îşi pune încrederea în
aceşti oameni şi nu îi constrânge în nici un fel, ci mai degrabă îi sfătuieşte
si le dă îndrumare, îi îndeamnă si îi ameninţă. Dumnezeu nu le întunecă
minţile, căci a provoca tulburare şi nebunie şi a aduce întunecimea este o
lucrare specifică demonilor. Iar lucrarea Domnului constă tocmai în a aduce
lumina şi a descoperi lucrurile de folos pentru fiecare. Aceasta este aşadar
prima deosebire între un ghicitor şi un profet adevărat"[21].
Sfântul Andrei Criteanul (cca
660-740), arhiepiscop al Gortinei din Creta, propune o interpretare proprie la
fuga lui Iona, în următoarea alcătuire: „Iona a fugit în Tars, cunoscând
dinainte întoarcerea ninivenilor; a cunoscut ca un proroc milostivirea lui
Dumnezeu; pentru că se ferea să nu mintă prorocia lui [cf. Iona 1:3]."[22]
Dar Domnul a ridicat un
vânt năprasnic pe mare şi o furtună puternică s-a stârnit, încât corabia era
gata să se sfărâme [Iona 1:4]. Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 335-cca 395) subliniază că
„termenul Tarsis (beriliu) este folosit în Sfânta Scriptură cu mai multe semnificaţii.
Adeseori este utilizat în sens negativ, iar alteori are conotaţii divine,
nobile. Atunci când Iona fuge de la faţa lui Dumnezeu, el ia o corabie care se
îndreaptă spre Tarsis [cf. Iona 1:3]. înţeleptul David arată că Domnul cu vânt puternic va sfărâma
corăbiile Tarsisului [Psalm 47:6]. Un vânt puternic
ca acesta se va fi abătut şi asupra ucenicilor adunaţi în cămara de sus. La
început, li s-a părut că aud un vuiet mare, ca de suflare de vânt ce vine
repede, iar după aceasta li s-au arătat limbi ca de foc [cf. Faptele
Apostolilor 2:3]. Vântul acesta felurit distruge toate răutăţile care uneltesc împotriva firii
omeneşti; răutăţile sunt corăbiile Tarsisului; corăbiile Tarsisului simbolizează răul
[...]."'
Corăbierii s-au înfricoşat şi
au strigat fiecare către dumnezeul său şi au aruncat în mare încărcătura
corăbiei ca să se uşureze. Dar Iona se coborâse în fundul corăbiei, se culcase
şi adormise. Atunci s-a apropiat de el cârmaciul corăbiei, şi i-a zis: „Pentru
ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate El îşi va aduce aminte
de noi, ca să nu pierim!" Şi au zis unul către altul: „Haidem să aruncăm
sorţi, ca să ştim din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta!"
Şi au aruncat sorţi, şi sorţul a căzut pe Iona. Şi l-au întrebat pe el:
„Spune-ne nouă din pricina cui s-a abătut nenorocirea aceasta asupra noastră?
Care este meşteşugul tău, de unde şi din ce ţară vii şi din ce popor
eşti?" Atunci el le-a răspuns: „Sunt evreu şi Domnului Dumnezeului cerului
mă închin — Cel care a făcut marea şi uscatul. "Şi toţi oamenii s-au
temut cu frică mare şi i-au zis lui: „Pentru ce ai săvârşit una ca
aceasta?" Căci ei ştiau că el fuge din faţa lui Dumnezeu, fiindcă el le
spusese. Şi i-au zis lui: „ Ce să-ţi facem ca să se potolească marea?"
Căci marea se ridica din ce în ce mai mult. Atunci el a răspuns: „Luaţi-mă şi
mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a
pornit peste voi această vijelie" [Iona 1:5-12].
Şi marinarii vâsleau ca să
ajungă la ţărm, dar în zadar, căci marea se ridica din ce în ce mai mult
împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „ O, Doamne, de-am
putea să nu pierim din pricina vieţii acestui om şi să nu ne împovărezi pe noi
cu un sânge nevinovat! Că Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut!" Şi îl
ridicară pe Iona şi îl aruncară în mare şi s-a potolit urgia ei. Şi oamenii
s-au temut cu teamă mare de Domnul şi au adus jertfă lui Dumnezeu şi I-au făcut
Lui făgăduinţe [Iona 1:13-16].
Clement Alexandrinul (cca
150-cca 215) consideră că nici un popor, fie grec, fie barbar, nu poate să
trăiască fară credinţa într-o fiinţă superioară: ,Aceia dintre filosofii eleni
care s-au ocupat cu cercetarea, pornind de la filosofia barbară, au dat
întâietate Celui nevăzut, Celui unic, Celui preaputernic, Marelui Meşter,
Cauzei celor bune şi frumoase; filosofii n-ar fi cunoscut consecinţele acestor
numiri, dacă nu le-ar fi învătat de la noi, dar nici asa n-au gândit despre
Dumnezeu cum se cuvine, ci, precum am spus adeseori, au grăit adevărul,
parafrazând cuvintele Scripturii. Pe bună dreptate deci a spus Apostolul: Oare Dumnezeu este numai
al iudeilor? Nu şi al elinilor? [Romani 3:29]. Pavel, când a spus că vor cunoaşte pe
Dumnezeu aceia dintre eleni care vor crede, n-a prorocit numai, ci a arătat şi
aceea că Domnul, în ce priveşte puterea Sa, este Dumnezeul tuturor şi cu
adevărat atotputernic; dar în ce priveşte cunoaşterea, nu este Dumnezeul
tuturor. Că ei nici nu stiu ce este Dumnezeu,nici că este Domn si Tată si
Creator, nici nu stiu de cealaltă iconomie a credinţei celei adevărate, că nici
n-au fost învăţaţi despre ea. La fel, cuvintele profetice au aceeaşi putere ca
şi cuvântul apostolic. [...] Iar Iona, şi el profet, spune acelaşi lucru în mod acoperit
prin cele ce zice: Şi a venit la el cârmaciul corăbiei şi i-a spus:
Pentru ce sforăi ? Scoală-te, roagă pe Dumnezeul tău ca să ne scape şi să nu
pierim
[Iona 1:6], Cuvintele Dumnezeul tău le-a spus cârmaciul corăbiei celui care-L ştia pe Dumnezeu
după cunoştinţă; dar cuvintele ca să ne scape pe noi Dumnezeu au arătat simţământul neamului
lor, care-şi îndreaptă gândul lor către Cel atotputernic, dar nu cred încă în El.
[...]
Şi ei au zis: Nicidecum, Doamne! Să nu pierim din pricina sufletului omului
acestuia!
[Iona 1:9]"'
Sfântul Efrem Şirul
inventariază paradoxurile care marchează istoria profetului: „Cu
arginţi, Iona şi-a agonisit înecul în apă." Şi mai departe: „Domnul 1-a
trimis pe uscat, dar el a fugit pe mare; Domnul 1-a trimis în Ninive, dar el
s-a urcat în corabie. La Ninive fost-a el trimis, spre a deştepta poporul, dar
a adormit pe corabie şi poporul 1-a trezit pe el! În loc să domolească păcatele
de pe uscat, el s-a dus să stârnească valurile mării. A lăsat în pace
fărădelegile cetăţii, pentru a sili spre furtună apele mării. În loc să aducă
îndreptare oraşului cuprins de răutăţi, el s-a făcut pricină de sfărâmare a
corăbiei. În loc să privegheze pe uscat şi să adoarmă toată greşeala, el s-a
dus să se culce pe mare şi a răscolit apa. Cel ce s-a arătat tăcut pe corabie a
dezlănţuit strigătul apei."[23]
Fericitul Ieronim, comentând
episodul cu somnul adânc în care cade Iona în timpul furtunii, apreciază că
acesta denotă „împăcarea sufletească în care se afla profetul; el nu se tulbură
nici de furtună, nici de pericolele care ameninţă, ci rămâne în pace, fie că
marea este liniştită, fie că se scufundă corabia. Iar atunci când ceilalţi îşi
cheamă zeii în ajutor şi aruncă încărcătura peste bord, el nu se tulbură în
cugetul său, ci coboară pe fundul corăbiei şi se culcă liniştit"[24].
În privinţa sorţilor, Fericitul Ieronim spune că sorţii au căzut pe
Iona „nu pentru vreo virtute de-a fugarului şi nici din pricina vreunei
proprietăţi anume a sorţilor - cu atât mai mult cu cât obiceiul acesta este
unul păgânesc ci pentru că aşa a fost voia Celui care stăpâneşte peste
incertitudinea sorţilor". Mai departe, Fericitul Ieronim interpretează în
felul următor cuvântul lui Iona care spune: Luaţi-mă şi mă aruncaţi
în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste
voi această vijelie [Iona 1:12] — „smerit fiind, arată Fericitul Ieronim, Iona este
azvârlit în adânc, pentru ca de acolo să se poată înălţa din nou cu mărire,
spre a se face semn pentru Domnul [cf. Matei 12:39-40]."'
Sfântul Efrem, oprindu-se asupra multiplelor paradoxuri referitoare la
sorţi şi
la îmbrăcarea cu sac, scrie: „Pe când era în corabie, Iona a fost întrebat: De unde şi din ce ţară
vii şi din ce popor eşti? [Iona 1:8] Dar ninivitenii l-au ascultat fară să
întrebe. Pe când era în corabie, toţi marinarii l-au ridicat pe Iona şi l-au
aruncat în mare. Dar în Ninive toţi păcătoşii şi-au aflat îndreptare din cuvintele
lui. Pe când era în corabie, sorţii au căzut asupra lui. Dar când a intrat în
Ninive îmbrăcămintea de sac 1-a înveşmântat [...]. Sorţii i-au fost spre
moarte. Sacul a fost spre viaţă. Sorţii au căzut pe slujitorul fugar. Sacul a
biruit cetatea care se răzvrătise. Sorţii i-au ridicat pe cei mulţi împotriva
unuia singur. Sacul i-a îndreptat pe cei mulţi prin unul singur. Sorţii au
ridicat glasurile spre judecată. Sacul a înălţat glasurile în rugăciune. Sorţii
au făcut ca acuzaţiile să conducă la moarte. Sacul a făcut ca mila lui Dumnezeu
să cruţe viata. Sortii s-au făcut pricină pentru condamnare la moarte. Sacul
s-a vădit a fi comoară de viată. Sortii au scris nume în adâncuri. Sacul a
scris nume în ceruri."[25]
Sfântul Paulin
(353/4-431), episcopul Nolei, observă că, aici, „corabia lui Iona a fost
mântuită prin sacrificiul unui singur om"[26].
Şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită
pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi [Iona 2:1].
Sfântul Efrem Sirul arată: „Pe corabie, Iona a fost sfâşiat de gurile
oamenilor [cf. Iona 1:8-11]. În adâncurile mării, gura balenei l-a înghiţit."[27]
Şi adaugă: „Un peşte a fost să-1 înghită pe cel ce nu a vrut să se ducă să-i
elibereze de păcat pe niniviteni, pentru ca gura plină de lăcomie (a păcatului
şi a morţii) să-i înghită şi pe aceia. [...] Dar când a căzut în mare, s-a
făcut hrană spre săturarea peştelui."[28]
Dumnezeu doreşte să îndrepte
strâmbătatea lucrată de neruşinarea omenească, încuibată în voia liberă a
omului. In judecata la care este supus Iona, ordinea firească a lucrurilor este
răsturnată: el devine hrană pentru peşti, iar Ninive devine hrană pentru moarte
- după cum arată Sfântul Efrem; cu toate acestea, Domnul Dumnezeu le va reaşeza
pe toate în bună rânduială. „Pe corabia unde se afla Iona are loc o judecată.
Una cum nu se mai cunoscuse până atunci. Sorţii devin pentru el asemenea unui
scaun de judecată. Peştele, în chip de judecător, îl îmbucă şi îl zăvorăşte în
pântec ca într-o temniţă, ca nu cumva să scape iarăşi de la faţa Creatorului a
toate. Marea cea mare îl încredinţează peştelui celui mare pe nepricopsitul
care fugise de la faţa Celui Preaînalt. Pentru că fugise, deveni pradă pentru
peşte şi lăsă cetatea Ninive pradă morţii."[29]
Sfântul Paulin consideră că
„balena 1-a primit în sine pe fugarul profet spre pedepsirea acestuia, dar şi
pentru a-1 ocroti"[30].
într-alt loc el spune: „Fiara [...] a fost trezită din somnul ei adânc, la
porunca Domnului, pentru a-1 primi pe Iona, cel azvârlit în mare, şi pentru a-1
duce unde trebuia să ajungă, după ce-1 va fi înghiţit."[31]
În alt poem descrie felul cum a pătruns profetul în gura peştelui, după cum
urmează: „Chitul cel din vechime îşi ţinu gura larg deschisă către Iona, în
semn de bun venit; şi, alunecând în jos pe gâtlejul încăpător şi lunecos, îl
primi în pântece, înghiţindu-1 fară a-i face nici cea mai mică vătămare cu
dinţii, care refuzară să-1 sfărâme [...].
Minunate sunt căile Domnului!
Cu toate că este azvârlit [Iona] în ape, valurile îl izbesc, dar nu-i fac nici
un rău. Mâncat de chitul uriaş, el nu moare, iar fiara ce 1-a înghiţit nu-şi
află hrana dintr-însul. El se facu pradă, dar nu şi hrană chitului, al cărui
pântec i se facu adăpost. Ce închisoare potrivită pentru fugarul cel sfânt al
Domnului! Profetul fu prins chiar pe marea unde crezuse că-şi află scăparea.
Din pântecele corăbiei ajunse în pântecele chitului, care se facu pentru el o
închisoare vie. Azvârlit spre pieire din corabie, el pluti peste ape, surghiunit
de pe uscat şi oaspete ajungând săratei mări. Pătrunse ca în peşteră în
pântecul fiarei, ca prizonier şi oaspete în acelaşi timp. Slobozit fiind peste
ape, le străbătu în chitul ce aluneca prin ele şi plutea pe deasupra lor. Şi
chiar dacă în chip materialnic era ţinut prizonier, duhul său prinse putere şi
se facu liber spre a-şi lua zborul către Domnul. Trupul de trup era ţinut, dar
pământeştile chingi nu mai putură zădărnici zborul inimii sale. In pântece
zăvorât, cu rugăciune izbuti să iasă din a lui închisoare şi glasul lui ajunse
la urechile Domnului. Izbăvit prin rugăciune, dar oprit din fugă, îşi află
îndreptarea prin credinţă. De unde căutase mai înainte să scape de la faţa lui
Dumnezeu fugind pe mare şi ascunzându-se în corabie, acum ajunse la credinţa că
Domnul fusese cu dânsul pretutindeni, chiar şi în pântecul chitului scufundat
în mare."[32]
Demonstrând necesitatea credinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă:
„Spune-mi dar, cum crezi că a fost cu putinţă ca peştele să-1 fi ţinut pe Iona
în pântece, fără ca acesta din urmă să piară? Doar chitul, ştim bine, nu are
raţiune, însă mişcările lui fost-au oare în afara oricărui control? Cum de a
fost cruţat dreptul? Cum de nu 1-a înăbuşit căldura? Cum de nu a fost mistuit
în măruntaiele chitului? Cum de nu a putrezit? Căci dacă de neconceput este
chiar şi numai a petrece atât de mult timp în adâncuri, cu atât mai mult cu
neputinţă este a sta aşa de mult în pântecele creaturii. Cum va fi respirat
prorocul, oare? Şi cum de a, fost aer îndeajuns pentru două făpturi? Şi cum a
putut chitul să-1 arunce pe Iona pe ţărm fară de vătămare? Şi cum a mai putut
vorbi apoi? Cum şi-a revenit în simţire? Cum s-a rugat? Nu sunt oare toate
acestea de necrezut? Dacă le trecem prin sita raţiunii, atunci de bună seamă că
sunt neverosimile; în schimb, dacă le trecem prin sita credinţei, atunci ele
devin cu asupra de măsură vrednice de crezare."[33]
Atunci s-a rugat Iona din
pântecele peştelui către Domnid Dumnezeul lui, zicând: „Strigat-am către
Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor
către El am strimt, si El a luat aminte la glasul meu!" [Iona 2:2-3] ' '
Sfântul Irineu (cca 130-cca 236), episcop al Lionului, consideră că
aici se arată răbdarea, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, precum şi
faptul că El acţionează fară de zăbavă atunci când trebuie să scape omul de la
pieire. Domnul este îndelung răbdător în ceea ce-1 priveşte pe Iona: „Domnul
Dumnezeu a îngăduit ca Iona să fie înghiţit de chitul cel mare, însă nu spre a
fi ucis, ci pentru ca, atunci când va fi slobozit din pântecele acestuia, să se
facă slujitor credincios Domnului şi să aducă slavă Celui ce i-a îngăduit
libertatea nesperată de a-i conduce pe niniviteni la adevărata pocăinţă,
pentru ca să se întoarcă şi ei la Domnul, Care îi va izbăvi de la moarte,
cuprinşi fiind şi ei de teamă la vederea semnului primit prin cele întâmplate
profetului [...]. Aşa se face că încă dintru început Dumnezeu a îngăduit ca
omul, lucrător al fărădelegii, să fie înghiţit de chitul cel mare, dar şi ca
aceasta să nu-i fie lui spre pierzare, când dimpreună cu chitul se va afunda în
mare, ci rânduind totul în aşa fel, încât acestea să fie trepte spre mântuirea
ce se va desăvârşi de către Cuvântul, prin semnul Prorocului Iona. [...] Şi a
fost aşa din următoarele pricini: (1) pentru ca omul, primind din mâinile
Domnului mântuirea în care îşi pierduse nădejdea, să se poată ridica din
morţi, să poată da slavă lui Dumnezeu şi să poată rosti şi el cuvântul vestit
în prorocia lui Iona: Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El
m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat
aminte la glasul meu! [Iona 2:2-3]; (2) pentru ca omul să dobândească
puterea de a aduce slavă lui Dumnezeu în veci şi de a-I mulţumi fară încetare pentru mântuirea
primită de la El, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu [I Corinteni 1:29]; (3) pentru
ca omul să nu mai primească niciodată o purtare potrivnică lui Dumnezeu,
socotindu-se desăvârşit şi drept în chip firesc şi pierzând tocmai prin aceasta
cunoaşterea adevărului şi ajungând să fie cuprins de slavă deşartă, ca şi cum
el însuşi ar putea fi prin sine asemenea cu Dumnezeu. Căci în aceasta se
vădeşte lucrarea Satanei, care caută să-1 îndepărteze pe om de Dumnezeu,
ispitindu-1 să se arate nemulţumitor faţă de Creator, întunecându-i simţirea
ca să nu mai primească iubirea lui Dumnezeu fată de om si orbindu-i mintea ca
să nu mai deosebească cele ce sunt potrivite pentru Domnul, ci să se socotească
pe sine deopotrivă sau chiar asemenea cu Dumnezeu."[34]
Sfântul Efrem observă că atât
de mult ne-am deprins cu năravul păcatului, încât am ajuns să aflăm pricină de
bucurie în surghiun şi să ne îndulcim cu acesta în asa măsură, încât de-acum
trebuie să fim izbăviţi de aici uneori chiar împotriva voinţei noastre
pervertite. El aduce spre pildă pentru aceasta tocmai pe Iona Prorocul şi ne
îndeamnă să luăm aminte şi să ne bucurăm şi noi de mântuirea lui, nu să
plângem. Iată ce scrie Sfântul Efrem: „Iona a cunoscut unde îl trimisese Cel
Drept; s-a rugat şi a fost scos din nou la loc uscat. [...] Noi însă nici măcar
nu ne dăm seama unde suntem şi unde am ajuns. Iona aieşit din chit si a
multumit Domnului. El nu s-a arătat nerecunoscător; noi,în schimb, socotim că
avem pricină să ne plângem, atunci când suntem scoşi de sub jug. Cu toate
acestea, Doamne, Tu ne rabdă şi ne iartă şi ne îngăduie pe noi, cei ce cârtim
atunci când Tu ne izbăveşti."[35]
Sfântul Efrem, referindu-se la
Domnul nostru Iisus Hristos în legătură cu moartea şi cu Satan, Îl compară pe
Mântuitorul cu Iona: „Iisus a biruit [...],păcatul şi iadul s-au cutremurat.
Moartea s-a cutremurat, iar cei morţi s-au răzvrătit. Cel rău a văzut Hristosul
şi s-a tulburat [...]. Legiune, căpetenia ta nu mai este! Marea
1-a înghiţit, cu toate cele ale sale. [...] Acesta este biruitorul,
puterea Lui covârşeşte — spune cel rău despre Mântuitorul. Căci nu-I este de ajuns
că pe noi ne surpă, ci încă şi pe Iona, fiul lui Amitai, îl răsplăteşte. L-a
răzbunat, atunci când l-a azvârlit în mare. După trei zile Iona a ieşit, nu
după multă vreme, căci adâncurile mării s-au închis peste el, ascultând porunca
Domnului.
Sfântul Vasile cel Mare compară cu elocvenţă
necazurile abătute asupra omului credincios cu soarta pe care o cunoaşte Iona
în pântecele chitului: „Să luăm aminte la faptul că cel ce a fost înghiţit de
peştele cel mare a fost aflat vrednic de a primi ocrotire, pentru că nu a căzut
în deznădejde, ci a strigat către Domnul. Tot astfel şi noi, chiar de este să
avem parte de cele mai de temut rele, să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu, ci
să priveghem şi să primim ajutorul venit din partea Lui fară zăbavă."[36]
1. Iisus Hristos şi Iona:
pogorârea in adâncuri
Sfântul Chiril al Ierusalimului
(cca 315-386) îşi începe comentariul la rugăciunea lui Iona cu o referinţă la
Domnul Hristos: „Moartea fu cuprinsă de spaimă la vederea unui astfel de
Oaspete pogorât în adâncurile iadului, fară însă a fi prins în legăturile
piericiunii. [...] Chipul acestuia, al Mântuitorului, l-a întrupat Iona
Prorocul, când din pântecele chitului s-a rugat cu glas mare şi a zis: Strigat-am către Domnul
în strâmtorarea mea - şi mai departe: din pântecele locuinţei
morţilor către El am strigat [Iona 2:2-3], chiar dacă el se afla în pântecele
chitului. In pântecele chitului fiind, el mărturiseşte că se află în Hades, în
locuinţa morţilor, pentru că Iona preînchipuie aici pe Domnul Hristos, ce va
să Se pogoare la iad. Ceva mai încolo, întruchipând pe Hristos, el spune: Mă coborâsem până la
temeliile munţilor [Iona 2:7/6] - cu toate că el se afla de fapt în pântecul chitului. Ce
munţi va fi zărit el acolo? Dar nu despre munţi este vorba aici. Prin aceasta,
el mărturiseşte: Ştiu că sunt chip al Lui, al Celui ce va să fie pus în
mormânt, într-un mormânt săpat în stâncă. Astfel, cu toate că se găsea în adâncul
mării, Iona spune: zăvoarele pământului erau trase asupra mea [Iona 2:7/6] - pentru că era
chip al lui Hristos, Care S-a pogorât până în cele mai de jos ale pământului.
Şi înaintevăzând faptele iudeilor, care i-au îndemnat pe străjerii romani la
minciună, învăţându-i să declare că ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când
ei dormeau [cf. Matei 28:13], Iona constată: Cei ce slujesc idolilor
deşerţi dispreţuiesc harul Tău [Iona 2:9/8]. Căci Cel ce S-a milostivit de ei şi a
venit să-i mântuiască a fost răstignit, dar a înviat din morţi, vărsându-Şi
scumpul Lui sânge pentru iudei şi pentru păgâni deopotrivă; cu toate acestea,
ei îndeamnă: Spuneţi că ucenicii Lui L-au furat, slujire făcând prin aceasta idolilor deşerţii.
Mântuitorul însuşi spune în Evanghelie: Că precum a fost Iona în
pântecele chitului trei zile şi trei nopţi [Iona 2:1], aşa va fi şi Fiul Omului
în inima pământului trei zile şi trei nopţi [Matei 12:40]. Chitul devine
astfel preînchipuire a mormântului în care â fost pus Hristos, aşa după cum se
arată şi într-o alcătuire dedicată învierii Domnului: „închipuit-a de mai
înainte Iona îngroparea Ta, iar Simeon a tâlcuit scularea cea dumnezeiască,
nemuritorule Doamne; că Te-ai pogorât ca un mort în groapă, Cel ce ai zdrobit
porţile iadului; dar ai înviat fară stricăciune, ca un Stăpân, spre mântuirea
lumii, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce ai luminat pe cei din
întuneric."[37]
Sau în alt imn: „Prins a fost, dar nu a fost ţinut în pântecele chitului Iona;
că al Tău chip purtând, al Celui ce ai pătimit şi îngropării Te-ai dat, ca
dintr-o cămară din fiară a ieşit şi a grăit străjerilor: Cei ce păziţi cele
deşarte şi mincinoase, mila voastră aţi părăsit-o [cf. Iona 2:9] ."[38]
Sfântul Teofan (f 845), episcop al Niceei, valorifică şi el imaginea aceasta:
„Strigat-a mai înainte închipuind îngroparea Ta cea de trei zile Prorocul Iona,
în chit rugându-se: Scoate-mă din stricăciune, Iisuse, împărate al
puterilor."[39]
2. Crucea
Sfântul Grigorie Teologul (cca
329/330-cca 390), patriarh al Constantino- polului (380), arată că profetul s-a
rugat cu braţele deschise în formă de cruce şi spune: „Hristoase, împărate,
îndată ce Iona şi-a deschis braţele la rugăciune şi s-a rugat acolo, în
măruntaiele chitului, cu puterea Ta a şi fost izbăvit din pântece [cf. Iona
2:1]."[40]
Faptul că profetul prefigurează crucea, atunci când se
roagă cu braţele întinse, este menţionat în mai multe imne bisericeşti.
Astfel, Sfântul Cosma scrie: „în rânza fiarei celei din apă, Iona palmele
întinzându-şi în chipul Crucii, mântuitoarea patimă mai înainte o a închipuit.
De unde a treia zi ieşind, învierea cea mai presus de lume a însemnat. A lui
Hristos Dumnezeu, Celui ce S-a răstignit cu trupul, şi cu învierea cea de a
treia zi lumea a luminat."[41]La
fel, un imn din perioada Triodului dedicat Duminicii Sfintei Cruci arată:
„Chipul dumnezeieştii Cruci, Iona mai înainte l-a însemnat în pântecele chitului,
cu palmele întinse [cf. Iona 2:1-11], şi a ieşit din fiară, mântuindu-se cu
puterea Ta, Cuvântule."[42]
3.
Rugăciunea
profetului
Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din
nou templul cel sfânt al Tău! Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a
împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu [Iona 2:4-5]. Iată în cele ce
urmează o alcătuire care aseamănă starea aceasta a lui Iona cu pogorârea lui
într-un fel de iad: „Strigat-a Prorocul Iona, mai înainte închipuind îngroparea
Ta cea de trei zile, în chit, rugându-se: Din stricăciune mă mântuieşte,
Iisuse, împărate al puterilor."[43] De
asemenea, o alcătuire a Sfântului Teodor: „Adâncul patimilor şi viscolul
vânturilor celor potrivnice s-au sculat asupra mea, dar întâmpinân- du-măTu,
Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă scoate din stricăciune, precum ai mântuit din
fiară pe prorocul."[44]
4.
O preînchipuire
a învierii
Şi Domnul a dat poruncă
peştelui şi peştele a aruncat pe Iona la ţărm! [Iona 2:11/10]
În Antichităţile iudaice, Flavius Jospehus scrie
următoarele: „Prorocul, zice-se, a fost înghiţit de un chit, după trei zile şi
tot atâtea nopţi fiind zvârlit pe ţărmul Pontului Euxin, viu şi cu trupul
nevătămat."[45]
Sfântul Ioan Gură de Aur
observă: „Iona, neluând aminte la folosul celor mulţi, ci doar binele său
căutând, în pericol de moarte s-a aflat. Şi, în vreme ce oraşul rezista, el era
aruncat încoace şi încolo de valuri şi apele îl frământau. Dar de îndată ce a
început a lucra spre folosul celor mulţi, câştig pentru sine şi-a aflat."[46]
Sfântul Paulin vorbeşte despre scăparea
lui Iona din pântecele chitului astfel: „Fiara s-a înfrânat de la a mânca
trupul prorocului, scoţându-1 afară nemistuit, din temniţa pântecului său,
tuşind şi icnind şi vărsându-1 pentru Domnul, la porunca Căruia mai înainte 1-a
înghiţit." Apoi, caracterizându-1 pe Iona ca simbol al Mântuitorului Iisus
Hristos şi cele trei zile petrecute în chit ca prefigurare a celor trei zile
petrecute în mormânt, adaugă: „Odată ce taina Patimilor celor mântuitoare a
fost dezvăluită, fiara 1-a slobozit pe proroc în cea de a treia zi, semănând
astfel sămânţa nădejdii în înviere."[47]
Istoria
Profetului Iona adevereşte şi învăţătura despre restaurarea omului. Sfântul
Ioan Damaschin (cca 675-cca 749) se referă la aceasta atunci când cântă: „Din
leul cel de mare, prorocul, cel ce s-a aprins minunat timp de trei nopţi în
cele dinlăuntru ale lui, iarăşi a ieşit, arătând tuturor, de mai înainte,
mântuirea de balaurul cel de oameni ucigător, prin naşterea cea de a doua [cf.
Tit 3:5], în anii cei de apoi."[48]
Aşa după cum chitul cel mare 1-a dat afară pe proroc, tot astfel iadul i-a
slobozit pe morţii cei din veac, atunci când L-a primit pe Hristos:
„Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat
încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia
zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt."[49] La
rândul său, Sfântul Casian [născ. 805] scrie: „Prins a fost, dar nu a fost
ţinut în pântecele chitului Iona [cf. Iona 2:9]; că al Tău chip purtând, al
Celui ce ai pătimit şi îngropării Te-ai dat, ca dintr-o cămară din fiară a
ieşit şi a strigat străjerilor: Cei ce păziţi cele deşarte şi mincinoase, mila
voastră aţi părăsit-o."[50]
5. Cele două feluri de a gândi ale lui Iona
Sfântul Efrem Şirul aminteşte,
într-o serie de imne, despre cele două feluri de gândire ale Prorocului Iona:
primul fiind specific gândirii sale naturale, cea din obârşia lui, iar cel
de-al doilea celei supranaturale, dobândită prin intermediul chitului. Sfântul
Efrem cântă acest paradox în cuvinte precum acestea: „Un chit ieşit din
adâncurile apelor l-a luat în pântece [...] şi uscatului l-a zămislit. Ca pe-un
sugar, pământului l-a încredinţat [...]. O femeie a luat în pântece şi a
zămislit după fire. Chitul în chip suprafiresc l-a zămislit şi în chip
supranatural l-a adus pe lume. Când femeia înzestrată cu darul vorbirii l-a
născut, în pântecele ei şi-a aflat el început fară de glas. Dar atunci când
fiara cea nevorbitoare l-a zămislit, înlăuntrul acesteia a prins el a cuvânta.
[...] Pântecele cel trupesc are trebuinţă de luni de zile spre a da naştere.
Dar pântecul mării, în doar patru zile l-a scos la viaţă pe proroc. Când maica
sa l-a adus pe lume, el crescu, iar ea facu un legământ pentru copil. Dar când
peştele mării îl aduse pe lume, copilul însuşi în pântecele lui facu legământ.
Unde s-a mai văzut prunc în pântece, săvârşind pentru sine legământ? [...] Unde
s-a mai văzut prunc, care să se fi născut pe gură? Dar aici, slujitorul poartă
semnul Domnului său în felul cum s-a zămislit, în felul cum s-a născut şi în
felul cum s-a ridicat la viaţă [cf. Matei 12:38-41; 11:29-32], Unde s-a mai
văzut preot în pântece de peşte, şi care pe deasupra mai şi înalţă rugăciuni
către Dumnezeu? Chitul i s-a făcut lui templu adevărat, iar gura lui Iona s-a
preschimbat în altar de tămâiere. Mireasma de tămâie s-a înălţat din adâncuri
până la Cel Preaînalt, Care şade mai presus de ceruri."[51]
0 alcătuire imnografică din perioada praznicului Naşterii Domnului face o
paralelă sugestivă între ieşirea lui Iona din pântecele chitului şi naşterea după
trup a Mântuitorului: „Prins a fost, dar nu s-a ţinut în pântecele chitului
Iona; că al Tău chip purtând, al Celui ce Te-ai născut şi cu trup Te-ai arătat,
ca dintr-o cămară din fiară ieşind; că născându-Te acum după trup, în mormânt
şi la moarte a merge ai voit, şi iarăşi a învia a treia zi."[52]
Tot aşa şi în imnul următor: „Din pântece pe Iona ca pre un prunc l-a lepădat
fiara mării, precum l-a primit; şi în Fecioară sălăşluindu-Se Cuvântul şi trup
luând, a ieşit păzindu-o nestricată. Că Cel ce n-a pătimit stricăciune, pre
ceea ce L-a născut o a păzit nevătămată."[53]
6. Rugăciunea lui Iona şi
Psalmii
Prorocul Iona, un bărbat de
Dumnezeu inspirat, bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi trăitor al
cuvântului lui Dumnezeu, îşi rosteşte rugăciunea aşa după cum se arată în
capitolul 2 al cărţii sale. In mod evident, această rugăciune este inspirată
din
Cartea Psalmilor. Ea conţine o seamă de elemente din Psaltire, după cum urmează:
Versetul 3: Strigat-am către Domnul în
strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către
El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! [Iona 2:3] - în
paralel cu următoarele locuri din Psaltire: Cu glasul meu către Domnul am strigat şi
m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui [Psalm 3:4][54]; Către Domnul am strigat când
m-am necăjit şi m-a auzit [Psalm 119:1]; Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii
m-au tulburat [Psalm 17:5]; Doamne, scos-ai din iad sufletul meu,
mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă [Psalm 29:3].
Versetul 4: Tu m-ai aruncat în adânc, în
sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut
peste mine [Iona 2:4] - în paralel cu următoarele locuri din Psaltire-. Adânc pe adânc
cheamă în glasul căderilor apelor Tale. Toate talazurile şi valurile Tale peste
mine au trecut [Psalm 41:8]; Asupra mea s-a întărâtat mânia Ta şi toate valurile
Tale le-ai adus spre mine [Psalm 87:7].
Versetul 5: Şi gândeam: Aruncat sunt
dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău! [Iona 2:5] - în
paralel cu următoarele locuri din Psaltire: Lepădat sunt de la faţa ochilor Tăi [Psalm 30:23]; Iar eu, întru mulţimea milei
Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfânt locaşul Tău, întru frica Ta [Psalm 5:7].
Versetul 6: Apele m-au învăluit pe de-a
întregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu [Iona 2:6] - în
paralel cu următorul loc din Psaltire: Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape
până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund;
intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit [Psalm 68:1-3].
Versetul 7: Mă coborâsem până la
temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra vmea
pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu! [Iona 2:7] - în
paralel cu următoarele locuri din Psaltire: Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din
mâna iadului, când mă va apuca [Psalm 48:16]; Că ai izbăvit sufletul meu
de la moarte [Psalm 55:13], precum şi Pe Cel ce izbăveşte din
stricăciune viaţa ta [Psalm 102:4].
Versetul 8: Când se sfârşea în mine duhul
meu, de Domnul mi-am adus aminte, şi la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul
Tău cel sfânt! [Iona 2:8] - în paralel cu următoarele locuri din Psaltire: [...] sufletul lor
într-înşii se sfârşea [Psalm 106:5] sau Când lipsea dintru mine duhul
meu, Tu ai cunoscut cărările mele [Psalm 141:3].
Versetul 9: Cei ce slujesc idolilor
deşerţi dispreţuiesc harul Tău [Iona 2:9] - în paralel cu: Urât-ai pe cei ce păzesc
deşertăciuni în zadar [Psalm 30:6].
Versetul 10: Dar eu Iţi voi aduce Ţie
jertfe cu glas de laudă şi toate făgăduinţele mele le voi împlini,
căci mântuirea vine de la Domnul! [Iona 2:10] - în paralel
cu următoarele locuri din Psaltire: Jertfeşte lui Dumnezeu jertfa de laudă şi
împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale [Psalm 49:15]; Jertfa de laudă Mă va slăvi [Psalm 49:24]; [...] să-Ijertfească Lui jertfă de
laudă [Psalm 106:22] şi în fine: Iar mântuirea drepţilor de la Domnul, că apărătorul
lor este în vreme de necaz [Psalm 36:39].
Şi Domnul a dat poruncă peştelui şi peştele a aruncat
pe Iona la ţărm! [Iona 2:11]
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, pentru a doua
oară, zicând: „Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei şi vesteşte-le
ceea ce îţi voi spune!" Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, după
cuvântul Domnului. Şi Ninive era cetate mare înaintea lui Dumnezeu; îţi
trebuia trei zile ca s-o străbaţi. Şi a pătruns Iona în cetate, zicând: „Patruzeci de
zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă!" [Iona 3:1-4]
Sfântul Ioan Gură de Aur arată felul cum a fost alcătuit cuvântul profetic
al lui Iona, în aşa fel încât să stârnească îngrijorare în inimile ninivitenilor.
Nimic din mesajul lui Iona nu le vesteşte acestora ce are să se întâmple după ce ei se vor fi pocăit de
păcatele lor: „Căci zis-a Domnul: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! [Iona 3:4], dar nu a adăugat
la aceasta cum că, în eventualitatea că ninivitenii se vor pocăi, cetatea ar
putea fi salvată."[55]
Prin urmare, „Domnul i-a ameninţat pe niniviteni cu distrugerea, însă nu
pentru ca să-i distrugă (căci dacă aceasta ar fi fost voia Lui, atunci nu i-ar
mai fi mustrat), ci pentru ca, înfricoşându-i, să-i îmbunătăţească şi în felul
acesta mânia Lui să se stingă"[56]. În
alt loc, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Domnul ne ameninţă, ne vădeşte în
viaţa aceasta, pentru a nu fi de trebuinţă să fim vădiţi în viata cea veşnică.
Insă chiar si atunci când a amenintat cetatea Ninivei cu distrugerea, a
ameninţat tocmai pentru a nu mai fi de trebuinţă să distrugă. Căci dacă ar dori
cu adevărat să ne dea în vileag păcatele, atunci nu ne-ar mai avertiza dinainte
în privinţa aceasta, ci le-ar da în vileag pur şi simplu. Însă El ne vesteşte
dinainte, pentru ca noi să ne revenim în fire din teama de a nu fi daţi în
vileag şi pentru ca astfel, pentru a scăpa de pedeapsă, să ne curăţim de toate
şi să ne îndreptăm."[57]
Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând atitudinea profetului şi cea a
păgânilor din cetate, arată următoarele: „Să ne luăm după înţelepciunea
barbarilor; ei,
în împrejurări nelămurite, s-au pocăit, căci hotărârea nu spunea: Dacă vă schimbaţi şi
veţi face pocăinţă, voi întări cetatea, ci doar atât: încă trei zile, şi Ninive
se va nărui
[Iona 3:4]. Ce au făcut ei atunci? Cine ştie dacă Domnul Se va căi de nenorocirea pe
care a spus că o va trimite asupra noastră? [Iona 3:9]. Cine a ştiut?
Ninivitenii nu ştiau, şi totuşi nu au nesocotit pocăinţa; nu ştiau obiceiul
lui Dumnezeu de a Se îndura, şi, măcar că lucrul nu era lămurit, ei se
schimbară; chiar dacă n-aveau alţi niniviteni pe care să-i vadă că au fost
mântuiţi după ce s-au pocăit, nici nu citiseră pe proroci, nici nu auziseră pe
patriarhi, n-au avut nici un sfat, n-au căpătat nici un îndemn, şi nici nu erau
deloc încredinţaţi că Dumnezeu Se poate împăca prin pocăinţă; căci nici acest
lucru nu se cuprindea în ameninţare; ci se îndoiau şi nu ştiau de acest lucru,
şi totuşi au făcut pocăinţa cu toată râvna.
Ce iertare vom avea noi, când
îi vedem pe aceia, care nici nu aveau vreun prilej să fie lămuriţi asupra
sfârşitului, arătând o schimbare aşa de mare; iar tu, care poţi să ai încredere
în bunătatea dumnezeiască, şi care ai primit atât de des chezăşia grijii Lui
pentru tine, şi ai auzit pe proroci şi pe Apostoli, şi ai căpătat învăţătură de
la înseşi lucrurile, să nu năzuieşti măcar să ajungi la acea natură a virtuţii
la care au ajuns şi ei? Aşadar mare a fost virtutea acestor oameni, dar cu
mult mai mare îndurarea lui Dumnezeu, şi asta se poate vedea chiar din grozăvia
ameninţărilor (cu care au fost ameninţaţi). Căci de aceea n-a adăugat la
hotărârea Lui cuvintele: Dacă vă veţi pocăi, vă cruţ - pentru ca dându-le o
hotărâre nedesluşită, să le mărească spaima şi astfel mai degrabă să-i mâne la
pocăinţă.
Şi prorocul se ruşinează, că
ştie viitorul, gândindu-se că vorbele vor rămâne neîmplinite; Dumnezeu însă nu
Se ruşinează, ci caută doar un singur lucru: mântuirea oamenilor, ca să
îndrepte pe robul Său. Căci după ce acela s-a suit în corabie, îndată a
stârnit marea, ca să înveţi tu că unde e păcat, acolo e şi furtună; şi unde e
nesupunere, acolo e frământare de valuri; şi se clatină cetatea din pricina
păcatelor ninivitenilor, şi se clatină şi corabia din pricina nesupunerii
prorocului. Atunci, aceia au aruncat pe Iona în mare, iar corabia s-a oprit;
iar noi să cufundăm păcatele şi atunci cetatea va sta.
De aceea, fuga nu ne va fi de
nici un folos, după cum nici aceluia fuga nu i-a ajutat la nimic, ci l-a vătămat
mai degrabă. Căci fugea de uscat, dar nu fugea de mânia lui Dumnezeu; fugea de
uscat, şi a adus furtuna pe mare; şi nu numai că nu s-a ales cu nici un bine
din fuga lui, dar a vârât în cea mai mare primejdie şi pe aceia care l-au
primit, şi, câtă vreme şedea în corabie plutind, şi erau de faţă şi marinarii,
şi cârmacii, şi toate uneltele marinăreşti, el se găsea în cea mai mare
primejdie; după ce însă s-a aruncat în mare, lepădându-se de păcat prin
pedeapsă, a fost dus într-o corabie fară lest, adică într-un pântece de chit,
şi acolo avea toată libertatea, ca tu să înveţi din aceasta că, precum celui ce
trăieşte în păcate nu-i slujeşte la nimic nici corabia, tot astfel, pe cel dezbrăcat
de păcate nu-1 poate prăpădi nici marea, şi nici fiarele nu pot să-1 mănânce.
Căci valurile l-au primit, dar l-au păstrat tot viu; chitul l-a primit, dar nu
l-a ucis; ci şi lighioana, şi stihia au dat comoara îndărăt lui Dumnezeu,
neatinsă; şi din toate acestea prorocul învăţa să fie blajin şi omenos, şi să
nu fie mai crud nici decât marinarii fară minte, nici decât talazurile
sălbatice, nici decât fiarele. Căci nici marinarii nu l-au lăsat în părăsire de
la început, ci numai după multă şi mare nevoie; iar marea şi lighioana l-au
păstrat cu multă bunăvoinţă, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu. S-a întors
aşadar, a propovăduit, i-a ameninţat, i-a înduplecat, i-a înspăimântat şi i-a
îndreptat, şi a întărit oraşul prin singura şi cea dintâi a lui propovăduire;
căci n-a avut nevoie de multe zile, nici de sfat necurmat, ci, vorbind acele
vorbe curate, i-a adus pe toţi la pocăinţă."[58]
Atunci ninivitenii au crezut
în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi
până la cei mai mici [Iona 3:5].
Sfântul Efrem Şirul arată: „Un
glas lipsit de vlagă strigă în Ninive. O sută de mii de suflete forfoteau pe
străzile oraşului, după treburile lor de zi cu zi. Glasul cel lipsit de vlagă,,
semănând cuvântul, a cules rod însutit."[59] Şi
iarăşi: „Prin cuvântul lui Iona, Ninive a aflat tămăduire şi mii şi mii de
glasuri s-au unit aducând lui Dumnezeu slăvire. Prin mijlocirea unui om de
bine, Domnul a tămăduit ninivitenii, iar din gurile adunate ciorchine,
cuvintele de slavă au pornit să ţâşnească întru Domnul. Astfel, din mii şi mii
de glasuri s-a pornit, de jos în sus, o ploaie de cuvinte de slăvire. Prorocul
a lucrat în aşa fel, încât făptura cea stearpă şi fără de vlagă, Ninive, să
scoată rod de bună slăvire."[60].
Sfântul Ambrozie atrage atenţia
asupra faptului că „Ninive şi-a aflat izbăvirea prin post'M.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul său, observă că „ninivitenii nu au avut
trebuinţă de prea multe zile pentru a se curăţi de păcate, ci o singură zi a
fost de-ajuns, pentru a se izbăvi de toate nedreptăţile"[61].
Apoi, din porunca regelui şi a
dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: Oamenii şi animalele,
vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă; iar
oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi
fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui [Iona 3:7-8],
„Ce vrei să zici? - se întreabă
Sfântul Ioan Gură de Aur. Postesc şi dobitoacele şi caii, şi măgarii se
îmbracă în sac? Da, zice el [Iona - ».«.]; căci precum la moartea unui bogătaş
rudele nu îmbracă numai slugile şi servitoarele în sac, ci şi pe cai, şi apoi
îl dau rândaşilor poruncindu-le să vie cu ei până la mormânt, ca astfel să
arate mărimea nenorocirii şi să trezească mila tuturor; tot astfel, când cetatea
aceea (Ninive) s-a găsit în primejdie de moarte, au îmbrăcat în sac chiar
firea necuvântătoare şi au pus-o la jugul postului. Dar, zici, dobitoacele
necuvântătoare nu pot să ştie de mânia lui Dumnezeu; (de aceea) să afle prin
foame că năpasta ne vine de la Dumnezeu; căci, zice-se, dacă s-ar prăpădi
oraşul, el ar fi groapa de obşte nu numai a noastră, a locuitorilor, ci şi a
lor. Deci cine ar avea să ia o parte din pedeapsă, să ia şi o parte din post.
Şi ei mai orânduiau şi altceva, precum fac şi prorocii: căci şi aceştia când
văd că vine din cer vreo năpastă nesuferită şi că cei care trebuie pedepsiţi
n-au curaj, ci sunt plini de ruşine şi nevrednici de vreo iertare, nemaiavând
ce face, nici de unde să ceară ajutor pentru cei osândiţi, aleargă la dobitoace
şi, jelind moartea lor, fac rugăciunea în numele acestora, arătând jalnica şi
amarnica lor pieire.
Căutând să lămurească aceasta
într-altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur arată: „Aşa s-a întâmplat cu
ninivitenii. Când au auzit că încă trei zile şi cetatea Ninive va fii nimicită [Iona 3:4], nu numai că nu au
căzut în deznădejde, ba, dimpotrivă, s-au deşteptat la auzul acestor cuvinte,
s-au depărtat de păcate aşa de mult şi şi-au mărturisit păcatele cu atâta
căinţă, încât au întins mărturisirea şi la animale; nu că s-au mărturisit
animalele - cum ar putea-o face când ele nu pot vorbi? -, ci pentru ca prin
animale să atragă asupra lor mila Bunului Dumnezeu. Scriptura ne spune că, după
ce a fost propovăduit postul, împăratul a poruncit ca să nu se atingă .nici de
mîncare, nici de apă dobitoacele, boii si toate necuvântătoarele; toti oamenii
atunci s-au îmbrăcat în sac si însusi împăratul, cel ce şedea pe tron, s-a
mărturisit cu mare căinţă, cu toate că nu ştiau de au să scape sau nu de
pedeapsă. [...] Ai văzut inima plină de recunoştinţă a barbarilor? Ai văzut că
acele câteva zile nici nu i-au făcut mai trândavi, nici nu i-au dus la
deznădejde?"[62]
In continuare, el arată: „Ninivitenii [...], folosindu-se de post, au schimbat
hotărârea Stăpânului. Au pus la post nu numai pe oameni, ci şi pe animale; şi
aşa, despărţindu-se fiecare de obiceiurile lui rele, au aplecat spre
milostivire pe Stăpânul tuturor."[63]
Într-un poem de-al său, Sfântul
Paulin încearcă să explice reacţia elementelor naturii: „Când prorocul s-a pus
pe fugă [...], Scriptura ne spune că apa mării şi stelele cerului s-au mişcat,
supunându-se poruncii Domnului. În van căutând să se ascundă de la faţa lui
Dumnezeu - Cel ce pe toate le ocârmuieşte şi de Care nimeni nu poate să se
tăinuiască Iona a stârnit asupra lui mânia cerurilor şi a mării. Natura
întreagă, care de Cel Preaînalt se ţine, a ştiut atunci că Iona se împotriveşte
şi nu a primit să intre în cârdăşie cu acesta, nedorind să devină complice la
răzvrătirea lui, nici măcar prin a-1 scoate la liman pe cel vrednic de ocară.
Pentru aceasta, ea pe fugar l-a zăvorât cu vântul şi cu valurile. Căci
prorocul de Dumnezeu a fost ales spre a înfricoşa neamul păcătos prin cuvânt de
ameninţare. De îndată ce a vestit nenorocirile care stăteau să se abată [...],
mânia Domnului s-a îndepărtat, păcatele au fost curăţite prin vărsare de
lacrimi. Ninive s-a preschimbat şi aşa s-a izbăvit de pedeapsă."[64]
Poate că Dumnezeu Se va
întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu
pierim! [Iona
3:9] Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă lămurit: „Dacă ninivitenii nu s-ar fi
temut de distrugere, de bună seamă că ar fi fost şterşi de pe faţa
pământului."[65]
într-adevăr, „dacă iadul nu ar fi pentru noi o ameninţare - spune Sfântul Ioan
Gură de Aur -, atunci în iad am ajunge cu toţii. [...] Domnul Dumnezeu ne
încredinţează că va împlini ceea ce nu doreşte să împlinească, însă ar putea
să ducă la bun sfârşit ceea ce doreşte. Domnul nu doreşte moartea păcătosului
şi tocmai de aceea îl ameninţă pe păcătos cu moartea, pentru ca El să nu fie
nevoit să-1 dea pe om morţii"[66].
Atunci Dumnezeu a văzut
faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a
părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit. [Iona 3:10]
Sfântul Efrem aduce şi el în
discuţie actul de pocăinţă al ninivitenilor şi dorinţa lui Dumnezeu de a vedea
aceste roade ale pocăinţei. întâlnirea pocăinţei cu milostivirea dă prilej de
negrăite bucurii. Păcatele sunt asemenea valurilor,deci „corabia" Ninivei
are trebuinţă de cârma postului, pentru a se ţine la suprafaţă. „Ninivitenii
s-au pocăit şi au adus jertfe, au ţinut post curat, ca nişte prunci curaţi,
înţărcaţi de la sânul bogat în lapte, pentru a se putea adăpa din râul
milostivirii lui Dumnezeu [...]. împăratul cel Preaînalt a luat aminte la mult
doritele roade, pe care ninivitenii le-au cultivat în cele mai de jos. Tatăl
Cel ceresc a primit cu bucurie rodul cel hrănitor, crescut din lacrimile pocăinţei.
Cel Preaînalt a flămânzit după acele lacrimi, de vreme ce a gustat din roadele
lor."[67]
Sfântul Ioan Gură de Aur are cuvinte de laudă, atunci când vorbeşte despre
niniviteni: „Ninivitenii - un neam de altfel străin şi barbar, care nu a avut
parte niciodată de asemenea bunătăţi, fie ele mici sau mari, prin cuvânt, prin
fapte minunate sau prin lucrări —, dacă au văzut că omul acesta a scăpat de la
înec şi, cu toate că nu avusese mai înainte nici un fel de legătură cu ei, vine
pentru
întâia dată în mijlocul lor şi îi avertizează că patruzeci de zile mai
sunt şi Ninive va fi distrusă [Iona 3:4], atât de profund s-au întors de la faptele
lor şi s-au schimbat, la auzul acestor cuvinte, încât au lăsat la o parte cu
totul vechile lor răutăţi. Şi au păşit hotărât în lucrarea virtuţii, luând
calea pocăinţei,în asa fel, încât văzând aceasta Domnul Dumnezeu Si-a schimbat
sentinta.
Aşa au izbutit
ei să oprească împlinirea cuvântului de ameninţare, adică distrugerea cetăţii
şi, avertizaţi fiind de mânia cea cerească, s-au izbăvit de orice fel de înfăţişare a răului.
Căci, aşa după cum citim în Cartea Sfântă, Dumnezeu a văzut
faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a
părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a
împlinit. [Iona
3:10]. Şi te întreb: Cum oare s-au întors ei atunci? Răutatea lor era fără de
margini, de negrăit le era nedreptatea, iar metehnele morale cu neputinţă de
tămăduit - după cum aflăm de altfel chiar din cuvintele Domnului, atunci când i Se arată întâia
oară prorocului: fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea! [Iona 1:2] Prin mărimea
locului, se arată aici mulţimea fărădelegilor; însă, cu toate acestea, toată
mulţimea de fărădelegi care a ajuns până la ceruri, în numai trei zile, adică
într-un răstimp foarte scurt, şi din pricina câtorva cuvinte ieşite din gura
unui om - şi acesta un biet străin naufragiat -, a fost surpată, dată la o parte şi cu
totul ştearsă la auzul cuvântului: Şi I-a părut rău Dommdui de prezicerile de rău pe
care li le făcuse şi nu le-a împlinit [Iona 3:10]. Iată aşadar că, pe de o parte, iudeii nu
au nici un folos de pe urma minunilor pe care Dumnezeu le-a înfăptuit în
mijlocul lor, iar, pe de altă parte, ninivitenii nu sunt cu nimic păgubiţi
prin faptul că ei nu au parte de asemenea fapte minunate. însă aceştia din urmă
se aflau bine aşezaţi lăuntric. Profitând chiar
şi de un mic
prilej, ei s-au făcut mai buni, aşa străini şi barbari cum se aflau ei, chiar
dacă nu aveau cunoştinţă despre revelaţia dumnezeiască şi cu toate că locuiau
atât de departe de Ţara Sfântă."1
Cum anume s-au întors din căile
lor cele rele
[Iona 3:10]? Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur schimbarea
ninivitenilor: „Cine au fost mai nesocotiţi ca ninivitenii? Cine mai fară de
minte ca ei? Şi totuşi, barbarii şi neghiobii aceştia, care niciodată nu
auziseră un filosof, cărora nimeni nu le-a împărtăşit astfel de învăţături, după ce
au auzit aceste vorbe ale prorocului: încă trei zile şi Ninive
va fi dărâmată
[Iona 3:4], în trei zile s-au lepădat de năravul cel rău: curvarul s-a făcut om
cuminte, hainul s-a făcut blând, asupritorul şi lacomul s-au făcut cumpătaţi şi
prietenoşi, cel trândav s-a făcut harnic. Şi nu s-au tămăduit de unul, de două,
de trei sau de patru patimi, ci de toate odată. De unde se vede aceasta? Tot
din cuvintele prorocului, care îi pârâse pe ei şi care spusese adineaori că s-a
suit până la cer strigătul răutăţii lor [cf. Iona 1:2]. Tot el a adus şi mărturia cea bună
despre ei, zicând: A văzut Dumnezeu că fiecare s-a depărat de căile lui
cele rele
[Iona 3:10]. Nu s-a referit aici prorocul la fiecare nărav în parte, la
preacurvie, la stricarea casei altuia sau la furt, ci la căile lui cele rele.
Şi cum s-au lăsat de ele? Chiar aşa după cum a ştiut Dumnezeu, şi nu după cum a
socotit omul. Oare nu ar trebui să ne ruşinăm noi, nu s-ar cădea oare să roşim,
că nişte barbari numai în trei zile au fost în stare să se vindece de toată
răutatea lor, în vreme ce noi, în atâtea zile, învăţaţi şi dădăciţi fiind, nu
suntem în stare a birui nici măcar un singur nărav urât? Dar ninivitenii
ajunseseră la cel mai mare grad de stricăciune. Căci, atunci când auzi spunân-
du-se:
Strigătul răutăţii lor s-a suit până la Mine [Iona 1:2], să nu înţelegi altceva,
decât că răutatea lor nu mai cunoştea margini; şi totuşi în trei zile au putut
să dobândească întreaga virtute. Căci, unde este frică de Dumnezeu, acolo nu e
nevoie de zile sau de vreme îndelungă; după cum, dimpotrivă, unde nu este frică
de Dumnezeu, trecerea timpului nu aduce cu sine nici un folos. [...] Să nu
amânăm, aşadar, pentru ziua de mâine [...]."[68]
Sfântul Paulin adaugă:
„Foloasele rugăciunii şi puterea tămăduitoare a lacrimilor înaintea lui
Dumnezeu-Tatăl sunt lecţia pe care noi o avem de învăţat de la Ninive, cetatea
care s-a mântuit prin frângerea inimii."[69]
Şi Iona a fost cuprins de mare
supărare şi s-a aprins de mânie. Şi a rugat pe Domnul, zicând: „O, Doamne, iată
tocmai ceea ce cugetam eu când eram în ţara mea! Pentru aceasta eu am încercat
să fug în Tarsis, că ştiam că Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv,
îndelung-răbdător şi mult-milosârd şi Iţi pare râu de fărădelegi. Şi acum,
Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!" Şi a zis Domnul:
„Faci tu oare bine că ţi-ai aprins mânia?" [Iona 4:1-4]
Atunci Iona a ieşit din cetate
şi s-a aşezat la răsăritul ei, şi-a făcut o colibă [un cort] şi a stat sub ea la umbră, ca
să vadă ce se va întâmpla cu cetatea. Şi Domnul Dumnezeu a făcut să crească un
vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona, ca să-i ţină umbră şi să-i mai
potolească mânia. Şi s-a bucurat Iona cu bucurie mare pentru vrej. [Iona 4:5-6]
Dar Dumnezeu, a doua zi, la
revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul. Iar el s-a uscat.
Şi la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vânt arzător de la răsărit şi
soarele a dogorit capul lui Iona, încât el se prăpădea de căldură. Şi şi-a
rugat moartea zicând: „Mai bine este să mor decât să trăiesc!" Şi a grăit
Domnul către Iona: „Ai tu dreptate să te mânii pentru vrej?" Şi el a răspuns:
„Da, am dreptate să fiu supărat de moarte!" Şi a zis Domnul: „ Tu ţi-ai făcut
necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut,
care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar Mie cum să nu-Mi
fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de
oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr
de dobitoace?" [Iona 4:7-11]
Sfântul Efrem evidenţiază, şi
aici, paradoxurile pe care le exprimă textul. De ce este atât de dornic
prorocul să vadă distrugerea ninivitenilor, chiar dacă aceştia se pocăiesc,
însă nu şi pedeapsa cuvenită fiilor lui Israel, care nesocotesc în continuare poruncile
Domnului? Într-un imn, Sfântul Efrem îl prezintă pe Dumnezeu chestionându-1 pe
Iona: „Fiule al lui Amitai [Iona 1:1], cu ce ţi-a greştit Ninive ţie, de
ai'aşteptat cu atâta ardoare pieirea ei? [...] Dacă te arăţi milostiv faţă de
cei necredincioşi, cum de se revarsă mânia ta asupra celor ce se pocăiesc? Via
aceasta este mireasa pe care am scos-o din Egipt [cf. Psalm 79:9] şi care, în
loc de rod, a adus numai păcate. Ninive, asemenea ciorchinelor de struguri, a
rodit post şi fapte bune; în loc de frunze, ninivitenii s-au acoperit cu sac;
şi în locul apei ce pârguieşte fructul, lapte a curs din gurile copiilor lor.
[...] Ninive, cetatea care din neştiinţă a primit chipurile cioplite, şi-a
dărâmat toţi idolii, pentru ca ea însăşi să scape de dărâmare."[70]
Şi mai departe: „Cel plin de har îndreaptă toată strâmbătatea şi îl aduce la
rând pe Iona. Îl scapă din pântecele chitului, iar cetatea o scapă de lăcomia
păcatului. [...] Chitul a fost făcut spre mâncare, dar aici chitul este cel
care îl înghite pe cel ce era menit să-1 mănânce [...]. Prin milostivire sunt
îndreptate nedreptăţile, iar neorânduiala este schimbată în rânduială. Domnul
porunceşte chitului să scuipe omul afară şi să se întoarcă la starea lui
firească. Răul este umplut de ocară, iar potrivnicul slobozeşte cetatea
Ninivei."[71]
Mai departe, Sfântul Efrem îl
compară pe Iona cu alte personaje din Vechiul Testament care-L preînchipuie pe
Domnul Hristos. „Cel Preaînalt a trimis un tămăduitor tăiat împrejur, pentru
ca să taie împrejur inimile celor netăiaţi împrejur. Iudeii s-au tăiat
împrejur prin sabia lui Iosua Navi. Ninivitenii s-au tăiat împrejur prin glasul
lui Iona. Iona, cel tăiat împrejur, a fost ruşinat de către cei netăiaţi
împrejur, atunci când a văzut tăiate împrejur inimile celor netăiaţi împrejur
[...], după învăţătura lui Moise. Poporul s-a lepădat de credinţă. Tămăduitorul
a fost cuprins de mare supărare că leacul nu a folosit. Ninive s-a umplut de
pocăinţă, spre amărăciunea lui Iona. Tămăduitorul s-a aprins de mânie pentru că
leacul său a biruit! [...] Pe cât eşti de aprins de mânie, Iona, pe atât să te
bucuri, căci, între toţi prorocii, leacul tău a biruit! Pe cât eşti de mânios,
pe atât de mult să te bucuri! [...] Glasul lui Iona se face leac dătător de
viaţă. Sămânţă de moarte a semănat el prin cuvânt, însă iată că a răsărit
viata."[72]
Pe de altă parte, Sfântul
Grigorie Teologul socoteşte că „Iona a fugit pentru ca să nu ducă ninivitenilor
o veste rea şi tristă şi pe urmă, când cetatea Ninivei va fi mântuită prin
pocăinţă, să fie vădit de profet mincinos. Căci nu de mântuirea celor răi se
întrista Iona, ci se ruşina pentru că se socotea pus în slujba unei minciuni.
Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă a prorociei şi vedea că această
vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi compromisă chiar prin prorocia
lui; căci mulţimea nu putea înţelege adâncul rânduielii Domnului"[73].
În continuare, Sfântul Grigorie arată: „Nu se poate
presupune că Iona, care era profet, să nu fi cunoscut gândul lui Dumnezeu, că
Dumnezeu adică a rânduit, potrivit marii Lui înţelepciuni [...], ca tocmai prin
ameninţarea cu pieirea, ninivitenii să nu îndure pedeapsa cu care au fost
ameninţaţi; iar, dacă îl cunoştea, să nu se fi supus lui Dumnezeu. [...] Pentru
că vedea căderea lui Israel şi pentru că simţea că harul prorocesc se mută la
neamuri, de aceea a zăbovit el cu propovăduirea şi a tot amânat împlinirea
poruncii. A părăsit deci turnul bucuriei — că aceasta înseamnă pe evreieşte Iona -, adică vechea
înălţime şi vrednicie, şi s-a aruncat în marea întristării. Aceasta este
pricina că este prins în furtună, doarme, este în primejdie de a i se scufunda
corabia, este deşteptat, tras la sorţi, mărturiseşte că a fugit, este aruncat
în mare, este înghiţit de chit, dar nu este mâncat. Acolo, Iona cheamă pe
Dumnezeu. Şi, minune, este slobozit a treia zi, asa ca Hristos."[74]
Profetul Iona este originar din
Galileea. In aceasta avem un contraargument netăgăduit la cuvântul arhiereilor
şi al fariseilor, care îl mustră pe Nicodim: Cercetează şi vezi că din
Galileea nu s-a ridicat proroc [Ioan 7:52]. Profetul Iona provenea dintr-o
localitate aflată la aproximativ 8 km nord de Nazaret.
Domnul şi Mânuitorul
nostru Se referă la viaţa şi la epoca profetului ca la nişte realităţi istorice.
In Sfintele Evanghelii, Mântuitorul îi menţionează şi pe niniviteni, aşa după
cum putem vedea, de pildă, în Evanghelia după Matei: Atunci I-au răspuns unii
dintre cărturari şi farisei, zicând: Invăţătorule, voim să vedem de la Tine un
semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar
semn nu i se va da, decât semnul lui Iona Prorocul. Că precum a fost Iona în
pântecele chitului trei zile şi trei nopţi [Iona 2:1], aşa va fi şi Fiul Omului în
inima pământului trei zile şi trei nopţi. Bărbaţii din Ninive se vor scula la
judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona [Iona 3:5]; iată, aici este mai mult
decât Iona [Matei 12:38-41].
Sfântul Iustin Martirul (cca
100-cca 165), în Dialog cu iudeul Trifon, scrie cu referire la acest loc
următoarele: „Cei din neamul vostru au cunoscut cu toţii cele ce s-au făcut de
către' Iona, iar Hristos, strigându-vă vouă că vă va da semnul lui Iona, v-a
îndemnat ca măcar după învierea Lui din morţi să vă pocăiţi de relele pe care
le-aţi făcut şi să plângeţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca atât neamul, cât
şi cetatea voastră să nu fie luate în stăpânire străini şi distruse, aşa cum
vedeţi că au fost distruse. Dar voi, nu numai că nu v-aţi pocăit, atunci când aţi
aflat că a înviat din morţi, ci, după cum am spus, aţi ales bărbaţi unul şi
unul pe care i-aţi trimis în toată lumea, pentru a propovădui că noi răspândim
o nouă erezie fară de Dumnezeu şi nelegiuită, inventată de către un oarecare
înşelător, Iisus Galileeanul, pe Care, răstignindu-L, ucenicii Lui L-au furat
noaptea din mormântul în care a fost aşezat după ce a fost dat jos de pe cruce,
şi că noi înşelăm pe oameni zicând că S-a sculat din morţi şi că S-a înălţat la
cer. Voi îl acuzaţi de asemenea că ar fi învăţat şi învăţăturile pe care le
arătaţi întregului neam omenesc ca atee, nelegiuite şi nepioase, pentru a vă
răzbuna împotriva celor ce mărturisesc pe Hristos ca învăţător şi Fiu al lui
Dumnezeu. Pe lângă acestea, cu toate că cetatea voastră este luată în stăpânire
străină şi pământul vostru pustiit, voi nu vă pocăiţi, ci îndrăzniţi chiar să-L
blestemaţi pe Acela şi pe toţi cei ce cred în El. Noi însă nu vă urâm nici pe
voi, nici pe aceia care, din cauza voastră, au astfel de idei împotriva
noastră; ci, dimpotrivă, ne rugăm ca, chiar dacă vă veţi pocăi acum, să găsiţi
cu toţii milă la Dumnezeu, Părintele cel Preaîndurat si Mult Milostiv al
tuturor."[75]
Cu referire la indicarea semnului lui Iona, Sfântul Efrem Sirul arată:
„Prin cuvântul acesta, Domnul şi Mântuitorul nostru [...] a lăsat deoparte pe
toţi mărturisitorii Lui, regii şi prorocii, şi S-a întors către niniviteni.
Aceştia nu au recunoscut nici un fel de semn al lui Iona, însă la sfârşitul
veacurilor ei vor fi mărturie împotriva tuturor acelora care, chiar văzând
multe semne, s-au lepădat de autorul acestor semne [cf. Matei 12:41]. Căci
atunci când Iona a vestit dărâmarea cetăţii Ninive [...], locuitorii ei au
căzut înaintea Domnului cu inima frântă şi smerită şi au adus rod de pocăinţă
[cf. Iona 3:1-10]. În felul acesta, păgânii şi cei netăiaţi împrejur au fost
chemaţi către Domnul. Păgânii au primit viaţa, iar păcătoşii s-au îndreptat,
spre tulburarea celor tăiaţi împrejur. Aşadar aceştia se vor ridica la
judecată cu neamul celor ce s-au lepădat de credinţă şi cu cei ce nu au primit
credinţa.
Dar semn nu i se va da,
decât semnul lui Iona Prorocul [Matei 12:39]. Semnul lui Iona le-a fost de folos
ninivitenilor în două feluri: dacă l-ar fi nesocotit, atunci ar fi fost
aruncaţi de vii, asemenea lui Iona, în adâncurile iadului; dar ei au fost
ridicaţi de la moarte la viaţă, aşa ca prorocul, pentru că s-au îndreptat. Tot aşa a fost şi cu Domnul
Hristos:
Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora [Luca 2:34]. [...] Astfel,
semnul lui Iona este înţeles aici ca desemnând viaţa: [...] precum a fost Iona în
pântecele chitului trei zile şi trei nopţi [Iona 2:1], aşa va fi şi Fiul Omului
în inima pământului trei zile şi trei nopţi [Matei 12:40], Aşa după cum
Iona nu a fost mistuit în pântecele chitului, la fel şi Mântuitorul nostru a
rămas nevătămat în adâncurile morţii. Că nu vei lăsa sufletul
meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. [Psalm 15:10]. La fel, după cum
Iona a ieşit din mare şi a mers să vestească ninivitenilor piericiunea, iar
ninivitenii s-au îndreptat şi au dobândit viaţa, totastfel Domnul nostru Iisus
Hristos, după ce S-a înălţat cu trupul din iad, Şi-a trimis ucenicii în
mijlocul păgânilor, care la rândul lor s-au întors de la deşertăciunile lor şi
au primit viaţa întru deplinătatea ei. Trei zile sunt menţionate, aşadar, în
legătură cu pogorârea şi cu înălţarea din morţi a amândurora."[76]
Sfântul Chiril al
Ierusalimului, analizând acest cuvânt evanghelic, scrie: „Când medităm asupra
istoriei lui Iona, realizăm cât de apropiată este aceasta de istoria
Mântuitorului. Iisus a fost trimis să propovăduiască pocăinţa. La fel şi Iona.
Insă acolo unde unul fuge, neştiind ce are să se întâmple, Celălalt împlineşte
cu priinţă, spre a deschide calea prin pocăinţă, spre mântuire. Iona adoarme
în corabie, în mijlocul mării. La fel şi Iisus a dormit în mijlocul mării, după
dumnezeiască iconomie, spre a arăta prin urmarea acestui fapt măreţia Celui ce adormise.
I-au spus unuia: Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul
tău, poate El îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim! [Iona 1:6]. Iată cum spun ei
aici:
strigă către Dumnezeul tău - în vreme ce Hristosului I-au zis: Doamne, mântuieşte-ne,
că pierim
[Matei 8:25]. Iar cel dintâi a răspuns: Luaţi-mă şi mă aruncaţi
în mare şi ea se va potoli [Iona 1:12]; Celălalt, El însuşi S-a sculat atunci, a
certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină [Matei 8:26]. Iona a fost
aruncat în pântecele chitului; Mântuitorul, cu voia Sa, a coborât în adâncuri,
pentru ca moartea să-i scoată afară pe cei pe care îi înghiţise, după cuvântul
prorocului care zice: Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de
moarte îi voi mântui [Osea 13:14].
Să cugetăm acum, în acest punct
al cuvântului nostru, cui îi este mai greu să scape de la nimicire: unui om
îngropat în pământ sau unuia închis în pântecele unui peşte uriaş? Căci ceea
ce oamenii nu cunosc este faptul că în pântecele unui chit este o căldură atât
de mare, încât până şi oasele celui ce a fost înghiţit se topesc din pricina
ei. Cum este cu putinţă atunci ca Iona, care a petrecut trei zile şi trei nopţi
în pântecele chitului, să scape de acolo viu şi nevătămat? Şi pe lângă aceasta,
cunoscând noi toţi că firea omenească este astfel alcătuită, încât nici un om
nu poate supravieţui fară să respire aer curat, cum este cu putinţă ca Iona să
fi petrecut în aşa o strâmtorare, aşa de mult timp, fară a respira? La aceasta,
iudeii au drept răspuns că puterea lui Dumnezeu s-a pogorât şi l-a însoţit pe
Iona, întărindu-1. Prin urmare Dumnezeu are puterea de a Se pogorî împreună cu
slujitorul Său şi de a-1 întări pe acesta, însă nu Se poate folosi de aceeaşi
putere El însuşi, pentru Sine? Dacă lucrul acesta este posibil în ceea ce-1
priveşte pe Iona, atunci trebuie să fie cu putinţă şi în privinţa
Mântuitorului."[77]
[1] Aceasta se arată în The Great
Synaxaristes ofthe Orthodox Church, voi. IX, ed. cit., p. 472; art. „Iona", în A Dictionary ofthe
Bible,
voi. 2, ed. James Hastings M.A., D.D., Hendrick- son Publisher, Peabody, M.A.,
1988, pp. 744-747 [în lb. rom., vezi Minei, 21 septembrie, Sf. Proroc Iona, sinaxar (n. tr.)\.
! Flavius Josephus, The Antiquities of
the Jews,
c. 9, cap. 10 (3), în voi. The Works of Josephus, trad. Wm. Whiston,
Hendrickson Pub., Peabody, MA, 1988, p. 260 [Pentru versiunea in lb. rom., vezi
Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, voi. I, IX.X.2-3, trad.
Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 535-536 (n. tr.)}.
[6] The Great Synaxaristes of the Orthodox Church, voi. XI, p. 472. Vezi şi
cap. „The Lives of the Prophets", în The Old Testament
Pseudoepigrapha, voi. 2, ed. James H. Charlesworth, Doubleday, New
York, 1985, pp. 392-393 [în lb. rom., vezi Minei, 21 septembrie, Sf. Proroc Iona, sinaxar (n. tr.)\.
[7] Ibidem, pp. 472-473. Vezi şi cap.
„The Lives of the Prophets", în ed. cit., pp. 392-393 [In lb. rom., vezi Minei, 21 septembrie, Sf. Proroc
Iona, sinaxar (n. tr.)].
[9] The Great Synaxaristes ofthe Orthodox Church, p. 473; Pseudoepigrapha, p. 393 [In lb. rom.,
vezi
Minei, 21 septembrie, Sf. Proroc Iona, sinaxar (n. tr.)\.
[10] Tratat despre rugăciune, cap. 18, trad. H.L.N.
Simmons, Hellenic College Press, col. „The Archbishop Iakovos Library of
Ecclesiatical and Historical Sources", nr. 9, Brookline, MA, 1984, pp. 31-32.
[11] Flavius Josephus, The Antiquities of
the Jews,
c. 9, cap. 10 (1), în voi. The Works of Josephus, trad. Wm. Whiston,
Hendrickson Pub., Peabody, MA, 1988, p. 260 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Flavius
Josephus, Antichităţi iudaice, voi. I, IX.X.1, ed. cit.,
pp. 534-535 (n. tr.)}.
[14] Diod., II.3.
[18] Hymn., De Virgin., 42.1, în voi. The Classics of
Western Spirituality, trad. Kathleen E. McVey, Paulist Press, Mahwah, NJ,
1989, p. 438.
[19] Ascetical works: Concerning baptism, II. 11, în voi. The Fathers of the
Cburcb,
ed. 3, voi. 9, trad. Roy J. Deferrari, The CUA Press, Washington D.C., 1970, p.
246.
[20] Seven exegeticul works: Flight frorn the
world,
în voi. Fathers ofthe Church, voi. 65, trad. Michael P. McHugh, CUA Press,
Washington D.C., 1985, pp. 226-227.
[23] Hymns: The Hymns on Virginity and on the Symbols ofthe Lord, 45.10-16, în
voi.
The Classics
ofWestern Spirituality, trad. si introd. Kathleen E. McVey, Mahwah, NJ,
Paulist Pres, 1989, p. 447.
[33] Homilies on Galatians,
Ephesians, Philippians, Colossians, Thessalonians, Timothy, Titus andPhilemon, Hom. Von
Colossians, în ed. cit., pp. 282-283.
[35] Hymns on Paradise XIII. 14, trad. Sebastian
Brock, St. Vladimir's Seminary Press, Cres- twood, NY, 1990, pp. 168, 174.
[36] Epist. 186-368, ep. 242, To the Westerns, în The Fathers of the
Church, voi. 28, CUA Press, Washington D.C., 1970.
[37] Glas 6, Duminica dimineaţa la Utrenie, sedelnele învierii de
după a doua catismă.
[38] Canonul învierii, cântarea a 6-a, irmos.
[39] Minei, 19 noiembrie, Sf. Proroc
Avdie, Utrenie, canon, peasna a 6-a, irmos, alcătuire a lui Teofan.
[40] Sf. Grigorie de Nazianz, Trei poeme: Despre rugăciunea
de inceput, 1-36, în The Fathers ofthe Chtcrch, voi. 75, trad. Denis
Molaise Meehan, O.S.B., CUA Press, Washington D.C., p. 25.
[41] Minei, 14 septembrie, înălţarea
Sfintei Cruci, Utrenie, canon, peasna a 6-a, irmos, alcătuire a lui Teofan.
[43] Catavasiile Bunei Vestiri, cântarea a 6-a, irmos al Bunei
Vestiri.
[45] The Antiquities of the Jews, IX.X.3, în The Works of
Josephus,
p. 260 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, voi. I, IX.X.3, ed. cit.,
p. 535 (n. tr.)}.
[46] Homilies on the Epistles of Paul to the Corinthians, XXV on I Corinthinas, în ed. cit., p.
147.
[49] Canonul învierii, cântarea a 6-a, irmos.
[50] Rânduiala Slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, cântarea a 6-a,
irmos.
[51] Hymns: The Hymns on Virginity and on the Symbols of the Lord, 42 (12-32), în
ed. cit., pp. 439-440.
[52] Minei, 24 decembrie,
Inainteprăznuirea Naşterii Domnului, Pavecerniţă, canon, peasna a 6-a, irmos.
[53] Minei, 25 decembrie, Naşterea cea
după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Utrenie, alt canon, peasna a 6-a, irmos.
[55] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Epistles
of Paul to the Corinthinas, Hom. XV on First Corinthians, în ed. cit., p.
87.
[56] Idem, Homilies on the Gospel of Matthew, XVI, în Nicene and
Post-Nicene Fathers, voi. X, trad. pr. George Prevost, Baronet, M.A., ed.
Philip Schaff, D.D., LL.D., Eerdmans Pub., Grand Rapids, MI, 1975, p. 109 [în
lb. rom. ne-am orientat după Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în voi. Scrieri III, trad. Pr. D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, PSB 23, Bucureşti, 1994 (n. tr.)].
[57] On the Paralytic Let Down Though the Roof în Nicene and
Post-Nicene Fathers, voi. IX, trad. pr. R.W. Stephens, M.A., Eerdmans
Pub., Grand Rapids, MI, 1975, p. 213.
[58] Homilies on the Statues, IV, în Nicene and
Post-Nicene Fathers, voi. IX, pp. 377-378. [In lb. rom. ne-am inspirat după
ed. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, V, 5-6, voi. I, trad. Şt.
Bezdechi, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noului Severin, col. Biblioteca Părinţilor
Bisericeşti, nr. 6, Râmnicu Vâlcea, 1937 (n. tr.)].
[61] Ep. 1, Letters to the Fallen Theodore, în voi. Nicene and Post-Nicene
Fathers of the Christi- an Church, voi. IX, p. 95.
1 Homilies on the
Statues,
III, în ed. cit., voi. IX, p. 358. [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese.
Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)\.
C. Hill, CUA Press, Washington D.C., 1990, p. 118 [Pentru versiunea în
lb. rom. am consultat Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere
(I),
XXIV:VI-VII, în voi. Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 21, Bucureşti, 1987,
pp. 297-298 (n. tr.)}.
[63] Homilies on Genesis 1-17, 1:7, în The Fathers of the
Church,
voi. 74, trad. Robert C. Hill, CUA Press, Washington D.C., 1986, p. 25 [Pentru
versiunea în lb. rom. am consultat Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere
(I),
1:111, în ed. cit., pp. 34-35 (n. tr.)].
[65] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Galateni,
Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni, Timotei, Tit şi Filimon, II
Tesaloniceni, în Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XIII, ed.
Philip Schaff D.D., L.L.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 383.
[68] Homilies on the Statues, XX, în ed. cit., p. 480
[In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese.
Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)].
446-447.
[73] Sf. Grigorie Teologul, Oration I: In
defence of his fligbt to Pontus, 106, în Nicene and Post-Nicene
Fathers,
voi. VII, trad. Charles Gordon Browne, M.A. & James Edward Swallow, M.A.,
ed. Philip Schaff D.D., L.L.D. & Henry Wace D.D., Eerdmans, Grand Rapids,
MI, 1974,
p. 225 [Pentru versiunea în lb. rom. am consultat Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare
pentru fuga în Pont, CVI, în voi. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de
Nazianz, Sf. Efrem Şirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, Ed.
Sophia şi Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 288 (n. tr.)}.
[74] Idem, ibidem, 107-109, pp. 225-226
[Pentru versiunea în lb. rom. am consultat Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare
pentru fuga în Pont, CVII-CIX, în ed. cit., pp. 288-290 (n. tr.J\.
[75] Dialogue with
Trypho,
CVII-CVIII, în ed. cit., pp. 252-253 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul
şi Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, CVIII, în ed. cit., p.
219
(n. tr.)].
[76] Saint Ephrem's Commentary on Tatian's
Diatessaron, Syriac MS 709, în „Journal of Semitic Studies", 2, trad. Chester
Beatty, Oxford University Press, Cary NC, 1993, pp. 175-176.
[77] Catechetical Lectures, XIV. 17-18, în ed. cit.,
pp. 98-99 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chiril al
Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu