luni, 22 septembrie 2014

Sfantul Proroc Iezechiel - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti 2

Sfântul Proroc Iezechiel


PROROCUL ESTE FĂCUT STRĂJER [Iezechiel 3:14-20]
Şi Duhul m-a luat şi m-a dus [Iezechiel 3:14a]. „De ce spune mai întâi m-a luat şi doar apoi m-a dus? Sfântul Grigorie cel Mare arată că a duce înseamnă, aici, „a ţine cu putere şi necontenit" - şi adaugă: „Sunt şi unii pe care Duhul îi ridică, îi ia, dar nu îi duce. Raţiunea acestora ajunge la vederea lucrurilor celor cereşti, dar felul lor de vieţuire, rămânând tributar faptelor trupeşti, nu intră în armonie cu raţiunea [...]. Aici, Prorocul Iezechiel este luat şi ridicat prin in­termediul înţelegerii, dar este dus prin armonizarea felului său de viaţă."[1]
Şi am mers eu amărât şi cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra pu­ternic asupra mea. Apoi am sosit în Tel-Aviv, la robii care locuiau aproape de râul Chebar, şi m-am oprit acolo unde trăiau ei şi am stat între ei şapte zile în uimire [Iezechiel 3:14b-15].
Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce aminte că „şi alţii au fost purtaţi prin văzduh, aşa bunăoară Apostolul Filip, care s-a aflat în Azot [cf. Faptele Apos­tolilor 8:40], sau Prorocul Avacum [cf. Istoria omorârii balaurului şi a idolu­lui din Bel 36] "[2].
Prorocul a stat acolo vreme de şapte zile, jelind în mijlocul poporului. „Trebuie să subliniem, arată Sfântul Grigorie cel Mare, cu câtă compasiune îşi asumă prorocul soarta poporului său aflat în robie, cum îi însoţeşte în du­rerea lor, stând alături de ei şi plângând [...]. Iar cuvântul său este primit de către ascultători fără împotrivire, pentru că este izvorât din compasiune şi din durere lăuntrică [...]. Astfel, prorocul mai întâi stă cu poporul aflat în robie şi îşi dă pe faţă mâhnirea, în mijlocul lui, astfel încât, prin darul iubirii, să se facă tuturor cunoscut ca un om blând şi aşa să-i călăuzească pe toţi spre pu­terea cuvântului."[3]
Iar după ce s-au împlinit cele şapte zile, a fost către mine cuvântul Domnului şi mi-a zis: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvân­tul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea." [Iezechiel 3:16-17]
Sfântul Grigorie cel Mare învaţă: „Străjerul stă tot timpul într-un loc înalt, de unde poate să vadă încă de departe dacă se apropie cineva. Oricine este pus în slujba de străjer al altora trebuie să se urce pe un loc înalt, prin viaţa lui, astfel încât toţi să se poată folosi de vederea lui."[4]
De voi zice celui rău: Vei muri!şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiui­rea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta [Iezechiel 3:18]. Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „Ce este subliniat prin aceste cuvinte? Sângele celui ce moare es­te cerut din mâna străjerului, pentru că de păcatul celui mai mic se face vinovat şi cel mai mare, dacă acesta din urmă a tăcut şi nu a grăit spre îndreptare."[5]
Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău.
De asemenea, când cel drept se va abate de la dreptatea sa şi va săvârşi răul când voi pune înaintea lui o cursă şi va muri, dacă tu nu l-ai înştiinţat, acela va muri pentru păcatul său, iar faptele lui de dreptate, pe care le-a făcut el, nu i se vor pomeni, şi Eu voi cere sângele lui din mâinile tale [Iezechiel 3:19-20], Sfân­tul Grigorie ne avertizează: „Trebuie să ne aducem aminte de cuvântul acesta ori de câte ori săvârşim câte un păcat şi, cu deşertăciune, ne gândim la faptele • noastre bune. Faptele bune săvârşite în trecut nu ne apără de consecinţele fap­telor noastre rele săvârşite în prezent."[6]

Apoi a fost iarăşi acolo mâna Domnului peste mine şi mi-a zis Domnul: „Scoa- lă-te şi ieşi la câmp, că am să-ţi vorbesc acolo. " [Iezechiel 3:22]
Sfântul Grigorie cel Mare observă: „Domnul Se adresează la început profe­tului Său, pe când acesta se afla în mijlocul israeliţilor; iar apoi îi spune: „Scoa- lă-te şi ieşi la câmp, că am să-ţi vorbesc acolo." [Iezechiel 3:22] De ce aceasta? Pentru că Domnul Dumnezeu a binevoit să reverse harul Său peste Iudeea, iar apoi să-l dăruiască şi celorlalte neamuri. Căci păgânii nu în deşert sunt de­semnaţi prin cuvântul câmp, căci câmpul se întinde de-a lungul şi de-a latul, până la marginile pământului."[7]
Atunci m-am sculat, am ieşit la câmp, şi iată mi s-a arătat acolo slava Domnului, pe care o văzusem la râul Chebar, şi am căzut cu faţa la pământ [Iezechiel 3:23].
Sfântul Antonie cel Mare (cca 251-236) ne aminteşte că „atunci când Ie­zechiel a văzut cele patru făpturi, fiecare dintre acestea având câte patru feţe, toate la un loc arătând slava lui Dumnezeu, nu se afla într-un sat sau în vreo cetate, ci afară, într-o câmpie; căci Domnul i-a spus: «Scoală-te şi ieşi la câmp,că am să-ţi vorbesc acolo» [Iezechiel 3:22], în general vorbind, astfel de viziuni şi de descoperiri au fost date sfinţilor doar în munţi şi în pustie".
Iar Sfântul Grigorie cel Mare afirmă: „Iezechiel a văzut în câmpie slava lui Dumnezeu pe care o mai văzuse dincolo de Chebar, în mijlocul israeliţilor, pentru că aceeaşi este slava dumnezeirii care s-a arătat pentru cei aleşi, în po­porul iudeu, ca şi pentru păgâni, prin descoperirea Sfântului Duh."[8]
Apoi urmează: am căzut cu faţa la pământ. Dar a intrat în mine Du­hul şi m-a ridicat în picioare [Iezechiel 3:23-24]. „Când ne plecăm cu smere­nie înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie, atunci cunoaştem că nu suntem nimic alta decât praf şi cenuşă; când cugetăm la condiţia noastră şi ne vedem slăbiciunea şi nu ne umplem de mândrie sau de slavă deşartă, atunci Domnul Dumnezeu, prin Duhul Său, ne ridică şi ne pune în picioare, astfel încât noi, cei ce zăcem în neputinţele noastre, prin puterea faptelor noastre bune să ne ridicăm şi să stăm întru dreptate. De ce se arată aceasta prin profe­tul, în câmpie, dacă nu spre a se arăta tocmai faptul că Duhul Sfânt va fi dat celor aleşi dintre păgâni...?"[9]
Dar a intrat în mine Duhul şi m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit şi mi-a zis: „Mergi şi te închide în casa ta!" [Iezechiel 3:24]
„De ce este luat prorocul din mijlocul poporului Israel şi dus în câmpie, iar din câmpie i se porunceşte să meargă şi să se închidă în casa lui, dacă nu pentru a se vădi prin aceasta că darul propovăduirii s-a luat de la neamul iudeilor şi s-a împrăştiat printre neamuri? Cu toate acestea, la sfârşitul veacurilor, atunci când iudeii vor reveni la credinţă, aşa după cum prorocul este trimis la casa lui, tot astfel propovăduirea îşi va redobândi sălaş în sânul poporului său, propovădu- irea care străluceşte acum în câmpie, spre luminarea neamurilor [...]. Prorocul primeşte poruncă să se închidă în casa lui, pentru că în vremea lui Antihrist, iu­deii care se vor converti vor avea de suferit tulburări mari din partea neamurilor care nu au primit credinţa. Pentru acestea s-a scris: Iar curtea cea din afară a tem­plului scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni [Apocalipsa 11:2]."[10]
Fiul omului, iată se vor pune asupra ta frânghii cu care vei fi legat, ca să nu mai ieşi în mijlocul lor. Şi limba ta o voi lipi de cerul gurii tale, ca să fii mut şi să nu-i mai poţi mustra, că aceştia sunt un neam răzvrătit [Iezechiel 3:25-26]. I se porunceşte lui Iezechiel să intre în casă, unde va fi legat. Domnul îi descoperă dinainte că îl va lăsa fără grai, ca să nu-i mai poată mustra pe cei aflaţi în exil. Insă, de la o vreme, Domnul îi va îngădui din nou să vorbească: Dar când îţi voi grăi, voi deschide gura ta şi tu le vei zice: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu! Cine va vrea să asculte, să asculte, şi cine nu va vrea să asculte, să nu asculte, căci sunt un neam îndărătnic. " [Iezechiel 3:27] Astfel, prorocul este mut, dar nu se află întru totul în imposibilitatea de a comunica. Putea să comunice poporu­lui, atunci când Domnul îi deschidea gura spre a transmite cuvintele Lui [cf. Iezechiel 11:25; 14:1; 20:1],
Sfântul Grigorie lămureşte: „Dacă este să urmărim sensul figurat al aces­tor cuvinte, atunci vom înţelege că prorocul este legat în casa lui, pentru că în zilele de pe urmă, când Iudeea va veni la credinţă, poporul va avea de suferit persecuţii dintre cele mai sălbatice din partea lui Antihrist, astfel încât slujito­rii fărădelegii să nu aibă parte de propovăduire, ci să se adâncească în amăgiri­le şi în rătăcirile lor. Iar prorocul nu mai iese în mijlocul lor, deoarece cuvân­tul lui nu mai află cale spre inimile celor vicleniţi, drept pentru care se spune că limba lui i se va lipi de cerul gurii din pricina chinurilor celor credincioşi si va rămâne mut. Căci în vremea aceea, mulţi dintre iudeii necredincioşi îi vor persecuta pe iudeii credincioşi. Astfel, trebuie să luăm aminte asupra încă unui lucru care este arătat aici, anume că prorocul va fi legat în casa lui, pen­tru a vedea prin aceasta că, deşi el însuşi a fost credincios, va purta semnul persecuţiilor care vor veni din partea propriului său neam [...]. Iar când Enoh şi Ilie vor ieşi la propovăduire, mulţi dintre iudeii care până atunci se vor ţine departe de credinţă vor deveni credincioşi şi se vor întoarce la adevăr."[11]
„Iar în vremea aceea, continuă Sfântul Grigorie, în ziua cea de pe urmă, gu­ra prorocului se va deschide când, din cuvintele lui Enoh şi ale lui Ilie, iudeii care se vor întoarce la credinţă vor recunoaşte şi vor înţelege prorocirile din Sfânta Scriptură care se referă la Hristos."[12] Pe lângă aceasta, „prorocul este luat din câmpie şi adus în casă, pentru că tot cel ce vorbeşte de la Dumnezeu, după ce a ieşit şi a vorbit în lumea largă spre binele aproapelui său, întotdeauna este adus înapoi, spre smerire şi pentru a-şi putea cerceta tainiţele inimii sale"[13].
„De trebuinţă este, sfătuieşte Sfântul Grigorie, să socotim că orice om pă­cătos, care este lăsat în păcatul lui fără nici un fel de pedeapsă, se află în mare pericol [...]. Tot cel ce se întorce cu spatele la Dumnezeu, dar prosperă în toate ale sale, aproape este de pierzanie şi cu totul înstrăinat de orice fel de lucrare sau osteneală a înfrânării [...]. Asemenea şi Iuda, când a văzut pe poporul din Israel căzut în patimi şi dus în robia acestora, singură s-a aprins de necurăţie şi de desfrânare. Pentru că a văzut pe cel desfrânat şi pe adulter înflorind în fărădelegile lor, ea însăşi nu s-a mai temut să săvârşească cele mai cumplite pă­cate şi s-a rupt, astfel, din comuniunea cu Dumnezeu, aşa ca o femeie desfrâ­nată care se rupe de bărbatul ei legitim [...]. Şi chiar dacă Dumnezeu îl rabdă pe omul rău multă vreme, căderea acestuia vine într-o clipită, iar pedepsele si chinurile lui sunt în văzul si înţelegerea tuturor celor care nu-i urmează în păcate şi astfel nici nu ajung a socoti, amăgindu-se, că pedeapsa nu ar fi dată pentru fărădelegile săvârşite."[14]
Iezechiel este îndemnat să-şi asume un rol de „nebun al lui Dumnezeu". Rămânând închis în casa sa, poporul venea la el, iar profetul îi dădea sfat şi povăţuire prin semne, pantomimă şi diverse puneri în scenă. Prin gesturile sa­le, el căuta să avertizeze poporul că judecata lui Dumnezeu se apropie şi es­te iminentă. Un exemplu din monodramele sale ar putea fi scena în care ia o cărămidă sau o ţiglă, prin care reprezintă Ierusalimul, iar apoi se preface că o asediază şi atacă [cf. Iezechiel 4:1-3]. Intr-o alta, prorocul se culcă pe o parte, pe partea stângă, şi stă aşa întins vreme de 140 de zile [cf. Iezechiel 4:4], apoi alte 190 de zile [cf. Iezechiel 4:5], sugerând prin aceasta că suportă apăsarea fărădelegilor casei lui Israel. După împlinirea acestor zile, se întinde pe partea dreaptă, vreme de alte 40 de zile, pentru a arăta astfel suferirea fărădelegilor săvârşite de casa lui Iuda. Aici, fiecare zi reprezintă câte un an [cf. Iezechiel 4:6], Intr-o altă ipostază, primeşte poruncă să-şi taie părul şi barba [cf. Ieze­chiel 5:1], arătând prin aceasta consecinţele.
1. Cărămida / ţigla - simbol al Ierusalimului [Iezechiel 4:1-3]
Şi tu, fiul omului, ia-ţi o cărămidă şi pune-o înaintea ta şi sapă pe ea o cetate, Ierusalimul. Apoi rânduieşte împresurare împotriva ei, ridică întărituri şi val şi rânduieşte tabără împotriva ei; de jur împrejurul ei aşază berbeci de spart zidul. Apoi ia o tablă de fier şi o pune ca un zid de fier între tine şi cetate şi întoarce-ţi faţa spre ea, ca şi cum ea ar fi împresurată, iar tu cel care o împresori. Aceasta va fi un semn pentru casa lui Israel [Iezechiel 4:1-3].
Sfântul Grigorie cel Mare ne arată că avem de-a face, în acest caz, cu o situ­aţie în care taina se împleteşte cu faptul istoric. Ia-ţi o cărămidă [Iezechiel 4:1] - unde, în loc de cărămidă, Sfântul Grigorie spune ţiglă} - înseamnă: „orice învăţător, atunci când primeşte vreun ascultător pământesc al tainelor celor cereşti, ia o ţiglă. Ţigla este asemenea inimii celei pământeşti a ascultătorului. Şi pune-o înaintea ta [Iezechiel 4:1], de bună seamă pentru ca să-i păzeşti via­ţa şi înţelegerea şi să-l ajuţi să-şi concentreze mintea. Şi desenează pe ea o ceta­te, Ierusalimul [Iezechiel 4:1], astfel încât el să poată vedea care sunt fericirile cereşti ce urmează lucrării păcii. Astfel, Ierusalimul este desenat pe ţiglă, iar mintea pământească începe să recunoască bucuriile păcii lăuntrice şi apoi se va osteni să dobândească vederea slavei Ierusalimului celui ceresc."[15]
Apoi rânduieşte împresurare împotriva ei, ridică întărituri şi val şi rânduieş­te tabără împotriva ei; de jur împrejurul ei aşază berbeci de spart zidul [Iezechiel 4:2], Sfântul Grigorie continuă: „în măsura în care arătarea păcii este zugrăvită deja, de-acum de trebuinţă este să se arate şi războiul care se ridică din partea is­pitelor. Căci acela care năzuieşte să dobândească bucuria cea de neclintit a păcii trebuie mai întâi, fără îndoială, să înfrunte multe bătălii şi să sufere tulburare."[16]
Iar tu ia-ţi o tigaie de fier şi o pune ca zid de fier între tine şi cetate [Iezechiel 4:2][17]. Sfântul Grigorie comentează: „Fierul este un metal foarte puternic, iar în tigaie se pregăteşte mâncarea. Ce ar putea deci simboliza aceasta, dacă nu tocmai prepararea râvnei celei duhovniceşti? Căci râvna duhovnicească a învă­ţătorului încălzeşte sufletul, înfierbântându-se atunci când îl vede pe cel slab cum se leapădă de cele veşnice şi se mângâie cu cele pământeşti [...]. Dar ce poate să însemne că i se spune să aşeze tigaia de fier între sine şi cetate, ca pe un zid de fier? De bună seamă, nimic alta decât faptul că râvna aceasta puter­nică, care însufleţeşte mintea învăţătorului, va fi mărturie la Judecata de Apoi, între sufletul său şi sufletul pentru care s-a luptat împotriva patimilor. Astfel încât, chiar dacă cel ce a fost învăţat nu şi-a plecat urechea spre ascultare, el, învăţătorul, în virtutea râvnei sale, nu va fi făcut răspunzător pentru lipsa de luare-aminte a învăţăcelului."[18]
Apoi urmează: întoarce-ţi faţa spre ea, ca şi cum ea ar fi împresurată, iar tu cel care o împresori [Iezechiel 4:3]. „învăţătorul asediază sufletul învăţăcelului - continuă Sfântul Grigorie - şi îi descoperă că ispitele se pot întinde aseme­nea unor curse viclene, în toate cele ce se petrec în viaţa aceasta. Drept pentru care, dacă raţiunea omului este mereu atentă şi prevăzătoare, atunci omul du­ce o viaţă simplă şi trează. Aceasta va fi un semn pentru casa lui Israel [Iezechiel 4:1-3]. Aici, cu privire la gestul prorocului, fie că se referă la asediul ce urma să se întâmple chiar la vremea scrierii acelor rânduri, fie că se referă la taina să- vârsită zi de zi de către învătător, cu sufletul fiecărui ucenic de-al său — aceasta este vestită prin acest semn, pentru casa lui Israel. Căci, aşa după cum casa lui Israel a suferit, la propriu, un asediu, tot astfel şi fiecare suflet care începe a se dedica slujirii lui Dumnezeu se deprinde în recunoaşterea curselor cu care du­hurile cele viclene caută să-l împresoare."[19]
2. Profetul se culcă pe o parte [Iezechiel 4:7-8]
Să-ţi îndrepţi faţa ta şi mâna ta cea dreaptă dezgolită spre Ierusalimul împre­surat şi să proroceşti împotriva lui. Şi iată, Eu voi pune pe tine legături, ca să nu te poţi întoarce de pe o parte pe alta, până nu vei împlini zilele împresurării tale [Iezechiel 4:7-8].
De vreme ce are de reprezentat drama asediului, prorocul nu este constrâns să stea culcat pe o parte douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. într-alt loc citim, de pildă, că în acest timp prorocul pregătea masa şi cocea o pâine frământată din mai multe feluri de seminţe: Ia-ţi grâu şi orz, bob şi linte, mei şi orzoaică, toarnă-le într-un vas şi-ţi fa din ele atâtea pâini câte zile ai să şezi culcat pe partea stângă; că trei sute nouăzeci de zile ai să mănânci din ele [Iezechiel 4:9]. De asemenea îşi face măsuri de provizii, astfel încât în fiecare zi să mănânce câ­te douăzeci de sicii (1 siclu = 11,5 grame); la fel şi apa şi-o împarte, să-i ajungă a şasea parte dintr-un hin (1 hin = 5.50 litri) pe zi. Regimul acesta alimentar urma să simbolizeze foametea, căci mai încolo spune: Apoi mi-a zis: Fiul omu­lui, iată voi trimite foamete în Ierusalim şi oamenii vor mânca pâinea cu măsură şi cu întristare şi tot cu măsură şi amărăciune vor bea şi apă [Iezechiel 4:16].
Pe lângă că era silit să se hrănească atât de sărăcăcios, profetul trebuia să-şi pregătească mâncarea la un foc impur, pentru că era făcut cu scârnă de om[20]: Pâinile le vei găti ca turtele de orz şi le vei coace înaintea ochilor lor cu necură­ţenie de om [Iezechiel 4:12]. Dar preotul cel credincios şi harnic în a-şi înde­plini slujirea răspunde: O, Doamne Dumnezeule, sufletul meu niciodată nu s-a întinat; din tinereţile mele şi până acum niciodată n-am mâncat dintr-un ani­mal mort sau sfâşiat şi carne necurată n-a intrat în gura mea [Iezechiel 4:14], Ca urmare a reacţiei sale, Domnul Dumnezeu îi îngăduie să înlocuiască excre­mentele umane cu baligă de bou [cf. Iezechiel 4:15]. Felul acesta de mâncare amestecată, precum şi pângărirea ei şi faptul că este consumată, constituie o prevestire a felului cum iudeii duşi în robie vor fi nevoiţi să se atingă de hrana necurată a neamurilor în mijlocul cărora vor fi alungaţi.
Sfântul Paulin (353/4-431), episcopul Nolei (409), explică referitor la aceasta că „ghiveciul [...] din frunzele amărăciunii pe care prorocul primeşte poruncă să şi-1 pregătească de mâncare, din mai multe cereale şi zarzavaturi amestecate la un loc, reprezintă confuzia în care se află iudeii care II nesoco­tesc pe Dumnezeu şi au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel, care mă­nâncă iarbă [Psalm 105:21], Prorocul a primit poruncă să gătească zarzavatu­rile la foc făcut din baligă de bou, iar când vor fi gata, să le mănânce porţionat, lângă cenuşa urât mirositoare, stropite cu lacrimile captivităţii [cf. Iezechiel 4:10-15]. Aceasta, pentru ca iudeii să vadă dinainte pedeapsa care se va abate asupra lor şi slăbiciunile fizice care-i vor cuprinde, arătate prin starea proro­cului, dar şi faptul că chiar şi atunci vor putea să se întoarcă la Domnul, dacă mânia lui Dumnezeu, care se vede nu numai în cuvinte, ci şi în trupul proro- cilor Săi, este înţeleasă ca o chemare la pocăinţă"[21].
3. Prorocul îşi rade barba ca semn pentru pângărirea şi umilirea care se vor abate asupra Ieruslimului [Iezechiel 5:1-13]
Iar tu, fiul omului, ia-ţi un cuţit tăios, ia-ţi un brici de bărbierit şi-l trece pe capul tău şi pe barba ta; apoi ia o cumpănă cu talgere şi împarte părul în trei părţi [Iezechiel 5:1]. Preotul avea rânduit tocmai să nu facă aceasta, deci lui Iezechiel i se porunceşte să săvârşească o faptă care încalcă legea dată lui Moise [cf. Leviticul 21:4-5], Părul era un zălog al consacrării şi de aceea Legea inter­zicea în mod expres ca preoţii şi leviţii să-şi radă barba sau să-şi tundă părul. „Dar Iezechiel, remarcă Fericitul Ieronim, îşi rade şi faţa şi capul, pentru a ară­ta în felul acesta că Ierusalimul, care s-a purtat ca o femeie desfrânată, trebuie să îndepărteze de la sine tot ceea ce este lipsit de rost şi viaţă."[22]
Astfel, la gesturile dramatice ale prorocului se adaugă şi faptul că îşi rade părul şi barba. Mai mult, i se porunceşte să-şi împartă părul astfel: o treime să o arzi cu foc în mijlocul cetăţii, după ce se vor împlini zilele împresurării; o altă treime s-o iei şi s-o toci cu cuţitul în împrejurimile cetăţii; iar cealaltă treime s-o spulberi în vânt, şi eu voi trage sabia în urma lor [Iezechiel 5:2]. Prorocul Ieze­chiel devine el însuşi, prin persoana sa, simbolul pângăririi şi umilirii poporu­lui iudeu. Părţile de păr îi simbolizează pe locuitorii Ierusalimului şi se referă la nenorocirile care se vor abate asupra lor: moartea prin foc, sabie, molimă şi foamete [cf. Iezechiel 5:12], Iar o parte se va spulbera în vânt.
Profetului i se mai spun şi următoarele: să opreşti însă din pârul acela puţi­ne fire şi să le legi în poala hainei tale. Apoi să iei câteva fire, să le arunci în foc şi să le arzi. Din acestea va izbucni foc împotriva întregii case a lui Israel [Iezechiel 5:3-4]. Aceasta pare a se referi la păstrarea unei rămăşiţe din popor, însă chiar şi dintre aceştia, puţini rămaşi, unii vor fi arşi în foc. Prin urmare nu toţi cei dusi în exil vor fi salvaţi, dar cu toate acestea mulţi dintre ei se vor curăti, ca printr-un foc purificator. Sfântul Efrem Şirul şi Fericitul Ieronim consideră că imaginea aceasta nu se referă la cei lăsaţi acasă, ci la cei deportaţi în Babilon[23]. Aceşti doi sfinţi cred că imaginea se referă la iudeii care au fost izbăviţi din Ba­bilon si la destinul viitor al acestora.
De aceea aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu ai înmulţit nelegiuirile mai mult decât neamurile dimprejurul tău şi poruncile Mele nu le urmezi, nici nu împlineşti legile Mele, ba nici după legile neamurilor celor dimprejurul tău nu te porţi, de aceea aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată, Eu vin împotriva ta şi în mijlocul tău voi rosti osânda ta, în fala neamurilor [Iezechiel 5:7-8], Aici, iudeii sunt acuzaţi că nesocotesc nu doar Legea lor, ci chiar şi legi ale unor popoare care le sunt mult inferioare, iar exemplul altora, mai mici decât ei, nu îi tre­zeşte la realitate. Ierusalimul s-a înrăit în asa măsură, încât nu mai urmează nici cele mai elementare legi. De pildă, în timpul asediului, unii dintre ei vor recurge la canibalism. De aceea părinţii îşi vor mânca pe copii în mijlocul tău şi copiii îşi vor mânca părinţii lor; voi aduce asupra ta osândă şi toate rămăşiţele tale le voi spulbera în toate vânturile [Iezechiel 5:10]. Pedeapsa este iminentă: Aşa-Mi voi împlini mânia, îmi voi potoli urgia Mea cu ei şi Mă voi răzbuna; şi când se va săvârşi urgia Mea asupra lor, vor cunoaşte că Eu, Domnul, am grăit în râvna Mea [Iezechiel 5:13]. .
In anul al şaselea de la robirea regelui loiachim, în cinci ale lunii a şasea... [Ie­zechiel 8:1]. Pornind de la acest verset, se poate estima că în august/septem­brie 592 sau, după datări mai recente, pe data de 17 septembrie 592, Prorocul Iezechiel a avut această viziune prin care i s-au descoperit nelegiuirile care se săvârşeau în Templu. Acesta este cel de al doilea cuvânt al său datat.
Pe când şedeam eu în casa mea şi bătrânii lui Iuda şedeau înaintea mea, s-a lăsat peste mine mâna Domnului Dumnezeu. Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de metal în văpaie. Şi a întins, parcă, acela un fel de mână, şi m-a apucat de pârul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, în­dreptată spre miazănoapte, unde era aşezat idolul geloziei care stârneşte gelozia. Şi iată acolo era slava Dumnezeului lui Israel asemenea aceleia pe care o văzusem eu în câmp. Atunci mi-a zis Domnul: „Fiul omului, ridică-ţi ochii spre miază­noapte!" Şi mi-am ridicat ochii spre miazănoapte şi iată acel idol al geloziei era la uşa dinspre miazănoapte a altarului, la intrare. Şi mi-a zis Domnul: „Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi tu ce urâciuni mari face casa lui Israel aici, ca să Mă îndepărtez de locaşul Meu cel sfânt? Dar întoarce-te şi urâciuni şi mai mari vei vedea!" [Iezechiel 8:1-6]
Sfântul Isaac Şirul (cca 700) ne spune că „Iezechiel a ajuns la Ierusalim prin mijloace suprafireşti şi prin descoperire dumnezeiască s-a făcut martor al înnoirilor ce aveau să vină"'. „Fiind cu totul primenit întru uimire, odinioară între cetatea sfântă şi prin arătare învăţându-te tainele cele dumnezeieşti, te-ai deprins a cânta: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat."[24]
De ce este dus la Templu? După Sfântul Ioan Gură de Aur, Domnul Dum­nezeu arată prin aceasta „că pe bună dreptate le vor suferi pe toate acestea. Aşa a făcut şi pe vremea Vechiului Testament. Când avea să şteargă Sodoma de pe faţa pământului, i-a spus mai înainte lui Avraam că nu din vina lui se întâm­plă aceasta; i-a arătat cât de rară e virtutea în Sodoma, încât nu s-au găsit, în nişte cetăti atât de mari, nici zece oameni care să fi ales calea virtutii. Si cu Lot la fel: a pogorât foc din cer după ce i-a arătat lipsa de ospitalitate a sodo- menilor şi amorurile lor ruşinoase. La fel a făcut şi când a dat potopul pe pă­mânt. Prin fapte i-a arătat lui Noe că nu din vina lui trimite potopul pe pă­mânt; la fel şi cu Iezechiel, când era în Babilon, l-a făcut să vadă nenorocirile Ierusalimului"[25].
Apoi m-a dus pe poartă în curte şi, privind, am văzut o spărtură în perete. Şi mi-a zis Domnul: „Fiul omului, sapă în perete!" Şi am săpat în perete şi iată am dat de un fel de uşă. Şi mi-a zis Domnul: „Intră şi vezi urâciunile cele dezgus­tătoare pe care le fac aceştia aici." Şi am intrat şi am privit şi iată erau acolo tot felul de chipuri de târâtoare, de animale necurate şi de tot felul de idoli de-ai ca­sei lui Israel, zugrăviţi pe pereţi de jur împrejur. înaintea lor stăteau şaptezeci de bărbaţi din bătrânii casei lui Israel, având în mijloc pe Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea în mâini câte o cădelniţă şi un nor gros de fum de tămâie se ri­dica în sus. Şi mi-a zis Domnul: „Fiul omului, vezi ce fac bătrânii casei lui Israel la întuneric, stând fiecare în cămara sa plină de chipuri? Că îşi zic: Domnul nu ne vede! A părăsit ţara Sa." [Iezechiel 8:7-12]
Sfântul Grigorie cel Mare explică: „Iezechiel prezintă în acest pasaj pe păs­tori; peretele e învârtoşarea inimii celor supuşi. Şi ce înseamnă a săpa în perete decât că împietrirea inimii credincioşilor trebuie zdrobită prin cercetare înţe­leaptă? Când a săpat în perete, a apărut o uşă pentru a însemna că împietrirea inimii se poate frânge, fie prin cercetare tainică, fie prin dojeni pline de răs­pundere. Va apărea, astfel, o uşă prin care se poate vedea întreaga lume a cu­getării lăuntrice, gândurile cele mai ascunse, care trebuie dojenite."'
Apoi mi-a zis Domnul: „Intoarce-te şi vei vedea urâciuni încă şi mai mari, pe ca­re le fac ei. "Şi m-a dus la uşa cea dinspre miazănoapte a templului Domnului, şi ia­tă acolo şedeau nişte femei, care plângeau pe Tamuz. Şi mi-a zis Domnul: „ Vezi, fiul omului? Intoarce-te şi vei vedea încă şi mai mari urâciuni!" [Iezechiel 8:13-15]
După Fericitul Ieronim, Tamuz ar fi fost tot una cu Adonis[26]. Dintr-o al­tă sursă aflăm că Tamuz ar fi fost zeul babilonian al vegetaţiei şi fertilităţii. O parte din ceremonia săvârşită pentru asigurarea că în anotimpul roadelor vor fi recolte bogate consta tocmai din a-1 plânge şi a-1 jeli pe Tamuz, ca pe un mort, despre care de altfel se şi credea că, pe perioada sezonului când nu erau roade, era mort.[27]
Apoi m-a dus în curtea cea dinăuntru a templului Domnului şi iată la uşa tem­plului Domnului, între pridvor şi jertfelnic, stăteau vreo douăzeci şi cinci de oameni cu spatele spre templul Domnului, iar cu feţele spre răsărit şi se închinau spre răsărit la soare. Şi mi-a zis Domnul: „ Vezi, fiul omului? Nu i-a ajuns casei lui Iuda să-şi facă astfel de urâciuni, ca acele pe care le fac aceştia aici, ci au umplut şi ţara de ne­credinţă, îndoit mâniindu-Mă. Iată, ei apropie ramuri de nările lor. De aceea şi Eu voi lucra cu urgie; ochiul Meu nu-i va cruţa, şi Eu nu Mă voi îndura. Chiar de ar striga ei cu glas mare la urechile Mele, nu-i voi auzi". [Iezechiel 8:16-18]
Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare şi a zis: „Apropiaţi-vă, pedepsitorii cetăţii, având fiecare în mână unealta de nimicire!" Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de in, care avea la brâu unel­te de scris. Aceştia, venind, s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă. Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de in, care avea la brâu unelte de scris, şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnea­ză cu semn pe frunte pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui. " Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi du­pă el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om care are pe frunte semnul! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt!" Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului [Iezechiel 9:1-6].
Sfântul Dionisie Areopagitul ne spune că „lucrul acesta l-a aflat mai în­tâi după heruvimi, acela ale cărui coapse sunt încinse cu cingătoare de safir şi poartă o haină ce ajunge până la călcâie, ca semn al demnităţii sale ierarhice [cf. Iezechiel 9:2; 10:6-8], Pe ceilalţi îngeri, ce aveau securi, a poruncit rânduiala cea dumnezeiască cea de la obârşie să-i instruiască primul înger asupra acestei deosebiri ce vine de la Dumnezeu. Căci unuia îi porunceşte să treacă prin mijlocul Ierusalimului şi să facă semn pe fruntea celor nevinovaţi"[28].
După Sfântul Ciprian (+ 258), episcopul Cartaginei, „nu vor putea să sca­pe decât numai aceia recent născuţi şi însemnaţi cu semnul lui Hristos [...]. Mai mult, adică ce fel de semn va fi fost acesta şi în care parte a corpului se fa­ce, Domnul arată într-altă parte, spunând: Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului [Ieşirea 12:13]. [...] Tot aşa, atunci când lumea va începe să se pustiască şi va fi lovită, doar aceia care se vor afla însemnaţi cu sângele lui Hristos pe frunte vor avea scăpare"[29]. într-altă par­te, Sfântul Ciprian ne lămureşte că „în semnul acesta al Crucii este mântuire pentru toţi oamenii care şi l-au însemnat pe frunte (adică au fost botezaţi)"[30].
Fericitul Ieronim explică semnificaţia mistică a numerelor, spunând că trei sute simbolizează răstignirea, iar litera T (tau) este semnul acestui număr, de unde înţelegem că Iezechiel ar spune de fapt: „însemnează cu semnul tau pe frunte pe cei care se tânguiesc şi să nu ucideţi pe nici unul dintre aceia care are pe frunte semnul tau!' Căci diavolul nu are putere să lovească în oamenii care sunt însemnaţi pe frunte cu semnul crucii; şi nici nu poate să şteargă semnul acesta de pe fruntea cuiva. Doar păcatul poate să şteargă semnul crucii de pe frunţile noastre[31]. Litera tau, ultima din alfabetul ebraic şi care în epoca clasi­că, pre-exilică, era reprezentată grafic în mod asemănător cu un X, a fost îm­prumutată din alfabetul semitic de către greci şi de către fenicieni, care nu au făcut decât să-i modifice forma, făcând-o să semene cu o cruce propriu-zisă[32].
Analizând versetul acesta [Iezechiel 9:4], Sfântul Ioan Gură de Aur conchi­de: „Tot cel ce va plânge întru Domnul va culege roade bogate [...]. Căci întris­tarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte [II Corinteni 7:10]. Căci, cu toate că păcătoşii pe bună dreptate îşi primesc pedeapsa, voia lui Dumnezeu este să avem compasi­une faţă de ei, şi nu bucurie sau gânduri de ocară; căci Domnul nu Se bucură nici de pedepsirea păcătoşilor, nici de moartea acestora [cf. Iezechiel 18:32], Deci bun lucru este să plângem şi să ne întristăm şi noi pentru aceasta."[33]
Şi după ce i-au ucis, iar eu am rămas, am căzut cu faţa la pământ şi, strigând, am zis: „ O, Doamne, Dumnezeule, vei pierde oare tot ce a mai rămas din Israel, vârsându-Ţi mânia asupra Ierusalimului?" [Iezechiel 9:8] Prorocul se roagă pen­tru popor, dar nu este ascultat. Sfântul Ioan Gură de Aur pune aceasta pe sea­ma răutăţii poporului, care acoperea cuvântul lui Iezechiel. Sfântul Ioan vor­beşte oarecum ca din partea prorocului, tânguindu-se: „M-ai făcut să mănânc de pe baligă, iar eu am ascultat (se referă la faptul că mâncarea a fost pregătită la foc din baligă uscată) [cf. Iezechiel 4:12-15]. Mi-ai poruncit să mă întind şi să stau pe partea stângă, iar eu am făcut întocmai [cf. Iezechiel 4:4-6]. Mi-ai poruncit să fac o spărtură în zid şi să ies pe acolo cărând o povară în spate, şi aşa am ieşit [cf. Iezechiel 12:5]. Mi-ai luat femeia şi mi-ai poruncit să nu o je­lesc, iar eu nu am jelit-o, ci am purtat aceasta cu stăpânire de sine [cf. Iezechiel 24:15-16]. Şi nenumărate alte lucruri aşa ca acestea am făcut, doar să le fie lor de folos, iar acum Tu nu-mi asculţi rugăciunea?" Dar îi răspunde lui Domnul: „Nu pentru că te-aş trece pe tine cu vederea fac Eu acestea[34], ci din pricina mul­ţimii păcatelor lor nu primesc Eu a-ţi împlini rugăciunea." La care adaugă: Da­că s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu [Iezechiel 14:14]."
Şi iată omul cel îmbrăcat cu haină de in, care avea la brâu uneltele de scris, a dat răspuns şi a zis: „Am făcut cum mi-ai poruncit. " [Iezechiel 9:11]
Privind eu atunci, am văzut pe bolta care era deasupra capetelor heruvimilor ceva asemănător la înfăţişare cu un tron de rege, ca piatra de safir. Şi a zis Dom­nul către omul cel îmbrăcat în haina de in: „Intră între roţile cele de sub heru­vimi şi umple-ţi pumnii de cărbuni aprinşi, pe care-i vei lua dintre heruvimi, şi-i aruncă asupra cetăţii!" Şi el a intrat acolo înaintea ochilor mei; şi când a intrat omul acela, heruvimii stăteau în partea dreaptă a casei şi un nor umplea curtea cea dinăuntru. Atunci s-a ridicat slava Domnului de pe heruvimi spre pragul templului şi templul s-a umplut de nori, iar curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului. Freamătul aripilor heruvimilor se auzea până şi în curtea de afară, ca glasul când vorbeşte Dumnezeu Atotputernicul [Iezechiel 10:1-5].
Sfântul Grigorie de Nyssa comentează cu privire la locul acesta următoa­rele: „Prorocul Iezechiel vede pe împăratul slavei şezând pe tron înalt şi ri­dicat [...]. Tronul său este deasupra stelelor şi este asemenea tronului Celui Preaînalt."[35]
Fericitul Ieronim lămureşte că „ori de câte ori citim Domnul cerurilor, aceasta traduce cuvântul din limba ebraică Shadar, prin urmare putem soco­ti că atunci când Iezechiel spune: vorbeşte Dumnezeu Atotputernicul [Iezechiel 10:5], aceasta înseamnă că prorocul aude glasul Domnului cerurilor, de vreme ce, în traducere, Shadai poate să însemne Domnul cerurilor"[36].
Şi la heruvimi sub aripi se vedeau un fel de mâini omeneşti. Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roţi, câte o roată lângă fiecare heruvim; roţile acestea erau la vedere ca şi crisolitul. După făptură erau toate la fel şi parcă erau vârâte una în alta. Când ele mergeau, mergeau în toate patru părţile, şi în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, în­tr-acolo mergeau, şi în vremea mersului nu se întorceau. Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur. Roţilor acestora, după cum am auzit eu, li s-a zis: „Galgal"(Vijelie) [Iezechiel 10:8-13].
„Citim, spune Fericitul Ieronim, la Iezechiel [Iezechiel 10:13], că roţile care se învârt se numesc galgal. Aceasta înseamnă descoperire. Gal înseamnă descope­rire, iar galgal înseamnă descoperire, descoperire. Căci roata, cu doar o mică porţi­une din corpul ei părând că atinge pământul, se roteşte cu totul către ceruri."[37]
Atunci slava Domnului s-a dus de la prag şi s-a aşezat pe heruvimi. Iar heru­vimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi şi s-au oprit la poarta cea dinspre răsărit a templului Domnu­lui, şi slava Dumnezeului lui Israel era deasupra lor [Iezechiel 18-19]. Fericitul Ieronim crede că, „după Iezechiel, heruvimii, după ce au părăsit Templul, au întemeiat Biserica lui Dumnezeu"[38].
După distrugerea Ierusalimului din 587/586 î.Hr., neamurile care au luat parte la aceasta sau au privit cu bucurie la necazul casei lui Iacov, sunt mus­trate şi li se spune că nu vor scăpa de judecata dumnezeiască şi de răsplata cu­venită pentru faptele lor. Astfel, cei care s-au bucurat Ia distrugerea Templului lui Dumnezeu şi la profanarea acestuia şi au exultat când au aflat că pămân­tul lui Israel a fost pustiit vor fi daţi pe mâinile duşmanilor lor. Căci acestea zice Domnului către urmaşii lui Amon: Ascultaţi cuvântul Domnului Dum­nezeu: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Deoarece tu faci: Aha! Aha! împotriva loca­şului Meu cel sfânt când el e pângărit şi când ţara lui Israel e pustiită şi casa lui Iuda dusă în robie [...], de aceea iată Eu îmi voi întinde mâna împotriva ta... [Iezechiel 25:1-6]
Avertismente asemănătoare cu acestea sunt rostite şi împotriva lui Moab [cf. Iezechiel 25:8-11], a Idumeii[cf. Iezechiel 25:12-14], a Filistiei [cf. Ieze­chiel 25:15-17], aTyrului [cf. Iezechiel 25:1-28:1], a Sidonului [cf. Iezechiel 28:20-24] şi a Egiptului [cf. Iezechiel 29:1-32:32],
Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţiază: „Iezechiel spune că moabiţii au fost pedepsiţi pentru că s-au bucurat de necazul israeliţilor, în vreme ce alţii au fost scutiţi de pedeapsă, pentru că au plâns soarta nefastă a vecinilor lor."[39] Iar într-altă parte subliniază: „Iezechiel ne atrage atenţia că aici sunt acuzaţi toţi
aceia care nu manifestă compasiune faţă de soarta celor aflaţi în necaz. Ce spui tu, o, profete? Că Dumnezeu pedepseşte, iar mie ar trebui să-mi pară rău pentru cei aflaţi sub pedeapsă? Da, de bună seamă. Căci Domnul însuşi, Cel care pedepseşte, doreşte aceasta; de vreme ce El însuşi nu doreşte pedeapsa - într-adevăr, El însuşi deplânge starea celui pedepsit -, atunci nici tu să nu te bucuri de aceasta [...]. Chiar dacă spre binele lor este pedeapsa, totuşi noi tre­buie să ne arătăm cu sentimente frăţeşti şi să adoptăm o dispoziţie iubitoare, părintească."[40]
VIZIUNEA OASELOR USCATE [Iezechiel 37]
Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşe­zat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: „Fiul omului, vor învia oasele acestea?" Iar eu am zis: „Dumnezeu­le, numai Tu ştii aceasta."Domnul însă mi-a zis: „Proroceşte asupra oaselor aces­tora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul. " [Iezechiel 37:1-6]
Despre împlinirea acestei prorocii, Sfântul Iustin Martirul arată că Dom­nul Hristos „va veni din ceruri întru slavă, însoţit de cetele îngereşti, când va învia trupurile tuturor celor ce au trăit, iar pe cele vrednice de veşnicie le va înveşmânta întru viaţa cea veşnică, iar pe cele aflate vrednice de pedeapsă le va da pe mâna celui rău, înzestrate cu simţire veşnică, în focul cel neadormit, cu duhurile cele necurate. Şi că lucrurile acestea s-au vestit mai dinainte, pu­tem să dovedim din cuvântul Prorocului Iezechiel, care spune: Prorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am prorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele [Iezechiel 37:7-8]"[41].
      Sfântul Irineu citează acest fragment din Cartea lui Iezechiel [cf. Iezechiel 37:13-14] ca pe o dovadă scripturistică în sprijinul învierii de obşte şi, în ba­za lui, susţine că acelaşi Dumnezeu Care ne-a creat, tot El ne va si învia din morţi: „Căci din locul acesta putem vedea că Dumnezeu-Creatorul (Demiurguî) aduce la viaţă trupurile noastre moarte şi, în făgăduinţă învierii, le ridică din morminte."[42]


Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă despre proroc că, „prin duhul prorociei, a făcut un salt în timp, până la sfârşitul veacurilor, până în ceasul învierii şi, ca şi cum ar fi cu privirea aţintită asupra celor ce vor să fie, prin puterea îna- intei vederi, aduce acele chipuri şi întâmplări înaintea ochilor noştri. El a vă­zut o câmpie vastă, care se desfăşură până dincolo de zare, înaintea ochilor lui. Câmpia aceasta era plină cu oase, azvârlite ca la întâmplare, unele într-o parte, altele într-alta. Apoi, la porunca dumnezeiască, toate oasele acelea începură să se mişte şi să se apropie unele de altele, alipindu-se întreolaltă după cum fu­seseră odinioară, apoi îmbrăcându-se cu muşchi, carne, piele [...]. In realitate, Duhul era cel care dădea viaţă şi punea în mişcare tot ceea ce mai înainte ză­cea la pământ, fără de viaţă"[43].
Sfântul Ambrozie de Milan explică faptul că „prorocul arată, aici, că în oase era auz si mişcare încă dinainte ca Duhul de viată dătător să se fi revărsat asupra lor. Căci oasele prin firea lor aud - ca şi cum ar avea simţul auzului -, căci prin auzire au purces fiecare să se lipească de locul ce-i era potrivit [...]. Marea este iubirea lui Dumnezeu, prin care profetul fu luat şi dus să vadă şi să poată mărturisi tainele învierii viitoare, pentru ca şi noi să putem vedea, prin ochii acestuia. Căci nu orice prorocie poate fi pe deplin adevărată, însă în cazul aces­teia nici umbră de minciună nu s-a abătut asupra omului lui Dumnezeu, iar greşeala departe a fost ţinută, de un atât de mare şi de însemnat proroc"[44].
Sfântul Afraat (prima jumătate a secolului al IV-lea) ne informează că „prin Prorocul Iezechiel ni s-a descoperit în chip vădit învierea din morţi [...]. Iar când Iezechiel a grăit, a fost vuiet şi cutremurare, iar oasele s-au adunat la un loc, chiar şi cele care se aflau zdrobite sau sfărâmate în bucăţi. Iar când pro­rocul le-a văzut, a fost cuprins de uimire, căci toate se lipiseră unele de altele, venind din toate părţile; fiecare os îşi găsise locul şi fiecare legătură se înche­gase, astfel încât toate erau de-acum rânduite, unul întru altul. Iar uscăciu­nea lor s-a înmuiat, articulaţiile s-au prins între ele prin ligamente, sângele s-a încălzit şi a început să curgă prin vene, pielea s-a întins peste carne şi părul a crescut deasupra, după firea fiecăruia. Dar trupurile zăceau la pământ şi erau fără de viată întru ele.
Apoi iarăşi i-a poruncit Domnul Dumnezeu profetului: Fiul omului, pro­roceşte duhului, proroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am prorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţi­me multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor [Iezechiel 37:7-10]. Dar de ce credeţi, iubiţii mei fraţi, că morţii aceia nu au înviat încă de la cel dintăi cuvânt al lui Iezechiel, iar învierea lor nu s-a întâmplat în trup şi în suflet, prin unul şi acelaşi cuvânt? Căci, iată, printr-un cuvânt s-au prins oasele unele de altele, iar prin alt cuvânt a venit duhul asupra lor. Aceasta a fost aşa, pentru ca desăvârşirea să se arate pe deplin prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care numai printr-un singur cuvânt va ridica, în ziua cea de pe urmă, tot trupul omenesc. Căci nu din pricina cuvântului nu au înviat ei de la început, aici, ci din pricina nedesăvârşirii purtătorului cuvântului"[45].
„Căci nu va spune cineva că sufletele dorm în ţarina pământului - arată Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749). Dar şi Domnul, în Sfintele Evan­ghelii, în chip precis, a învăţat despre învierea trupurilor."[46]
Şi mi-a zis iarăşi Domnul: „Fiul omidui, oasele acestea sunt toată casa lui Isra­el. Iată ei zic: S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smidşi di?^ rădăcină. De aceea proroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt Dom­nul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut", zice Dom­nul [Iezechiel 37:11-14].
In anul al douăzeci şi cincilea după robirea noastră, la începutul anidui, în ziua a zecea a lunii, la paisprezece ani după dărâmarea cetăţii Ierusalimului, toc­mai în ziua aceea a fost mâna Domnului peste mine şi m-a dus în ţara lui Israel. Dar am fost dus acolo în nişte vedenii dumnezeieşti şi am fost aşezat pe un mun­te foarte înalt. Pe acest munte, pe partea lui de miazăzi, erau un fel de ziduri de cetate [Iezechiel 40:1-2],
Prorocul a avut parte de o ultimă viziune, cea de a treisprezecea, pe care o şi datează, cândva între lunile martie/aprilie 573 sau, după opinii mai moder­ne, pe data de 28 aprilie 573.
Cu referire la această cetate, Sfântul Grigorie cel Mare spune: „Evident că nu putem înţelege zidirea acestei cetăţi în sens literal. Căci ceva mai încolo ne spune că zidul acela măsura şase coţi, poarta măsura cincizeci de coţi, iar pridvorul douăzeci. Şi altele asemenea. Toate acestea nu pot fx literal adevăra­te [...]. Raţiunea ne împiedică să acceptăm că volumul conţinut poate fi mai mare decât ceea ce îl conţine. Dar în Sfânta Scriptură întâlnim adeseori astfel de afirmaţii, care trebuie înţelese în sens duhovnicesc. Credinţa în adevărul istoric face loc înţelesurilor spirituale, care sunt percepute prin tainele alegoriei [...]. Prin urmare, aici duhovniceşte vorbeşte profetul despre o cetate pe care în chip duhovnicesc o şi contemplă."[47]
A fost mâna Domnului peste mine [Iezechiel 40:1] ...şi am fost aşezat pe un munte foarte înalt [Iezechiel 40:2]. Sfântul Grigorie comentează: „Astfel, pe Cine poate semnifica muntele acesta foarte înalt, dacă nu tocmai pe Cel ce mijloceşte între Dumnezeu şi om, pe Iisus Hristos Omul? [...] Muntele este foarte înalt, pentru că chiar dacă este pământesc, prin firea omenităţii Sale, cu toate acestea el este cu neputinţă de a fi cuprins cu mintea, pentru înălţimea dumnezeirii Sale."[48]
Pe acest munte [...] erau un fel de ziduri de cetate [Iezechiel 40:2]. „Trebuie să re­marcăm, continuă Sfântul Grigorie, că nu spune că pe munte erau ziduri de cetate, ci un fel de ziduri de cetate, pentru a ne arăta prin aceasta că toate cele spuse despre ziduri nu se referă la o cetate concretă, materială, ci la una duhovnicească."3
Prin viziunea aceasta este prefigurată Fecioara Maria, de Dumnezeu Născă­toarea, pe care, în cântările dedicate profetului, o mărim în cuvinte ca acestea: „Arătat-ai biserica însufleţită a lui Dumnezeu, o, prea fericite purtătorule de Dumnezeu, şi măsurarea Bisericii în taină te-a învăţat [...]."4
Am fost dus acolo şi iată era un om, a cărui înfăţişare era ca înfăţişarea ara­mei strălucitoare, el avea în mână o sfoară de in şi o prăjină de măsurat şi stătea la poartă [Iezechiel 40:3].
„Era un Om, scrie Sfântul Ambrozie, căci în aceasta se arată o preînchi- puire a trupului în care avea să se întrupeze. Era un Om [...]. Prin urmare, în preînchipuire, Hristos este Cel care măsoară Ierusalimul."5
Şi Sfântul Grigorie cel Mare spune că „pe bună dreptate la Domnul se re­feră acest chip al omului şi muntele înalt, pentru că El este Cel care hotărăşte toate, bine cumpănind, în Biserica Sa cea sfântă [...]. Dar trebuie să ne între­băm de ce se spune despre omul acesta că înfăţişarea lui era ca înfăţişarea ara­mei strălucitoare? Cu toţii ştim că arama este un metal deosebit de rezistent, dar şi foarte sonor, în acelaşi timp. Prin urmare este nimerit să ne întrebăm cum se face oare că tocmai Cel ce va să mijlocească între Dumnezeu şi om este asemănat la înfăţişare cu arama? De bună seamă, aceasta pentru că Unul-Năs- cut, Fiul lui Dumnezeu, chip de rob luând şi înveşmântându-Se pentru aceas­ta în trup stricăcios, prin slava învierii Sale, pregăteşte slăbiciunea trupului omenesc pentru primirea veşniciei - căci întru El şi prin El trupul s-a făcut mai tare [...]. De ce este asemănată înfăţişarea Sa cu metalul răsunător, dacă nu tocmai pentru că, prin întrupare, omenitatea întreagă răsună întru slava împărăţiei Sale? [...] Iar propovăduirea săvârşită cât a fost El în trup a fost ase­menea ecoului metalului de aramă"[49].
El avea în mână o sfoară de zidar şi o prăjină de măsurat şi stătea la poartă [Iezechiel 40:3]. Sfântul Grigorie spune că, prin referinţa la zidar, prorocul îi desemnează generic pe toţi învăţătorii cei sfinţi: „Sfoara din mâna Lui este lu­crarea propovăduirii."[50]
Şi stătea la poartă [Iezechiel 40:3]. „Oricine stă undeva în poartă este cu o parte afară şi cu o parte înlăuntru, remarcă Sfântul Grigorie, căci o parte din el este accesibilă privirilor din afară, iar o parte este ascunsă înlăuntru. Tot aşa şi Mântuitorul, întrupat pentru noi prin multa Sa milostivire, stă, ca într-o poartă, înaintea ochilor noştri omeneşti, pentru că omenitatea Lui este vizibi­lă, dar dumnezeirea Lui rămâne nevăzută."[51]
Iată, un zid înconjura templul pe din afară de jur împrejur şi în mâna omului aceluia era o prăjină de măsurat [Iezechiel 40:5]. Parapetul, zidul care înconju­ra Templul, îi reprezintă pe toţi prorocii care, arată Sfântul Grigorie, „înainte ca Domnul să Se fi întrupat, au fost trimişi să întărească credinţa, prin cuvân­tul prorocirilor lor. Prin urmare putem spune că, în Sfânta Biserică, Domnul este ca un zid pentru noi, iar prorocii sunt asemenea zidului de apărare. Aceas­ta pentru că, în procesul de edificare a credinţei, cuvintele lor au ajuns până la noi, căci El însuşi S-a aşezat pe Sine mai întâi, iar apoi i-a trimis pe proroci, pentru ca noi, cei chemaţi dintre neamuri, să nu primim cuvintele prorocilor decât după ce am primit mai întâi să credem că El este Domnul. Şi trebuie să mai luăm aminte la faptul că ni se spune despre zidul acesta duhovnicesc că se află în afară, pe când în mod obişnuit el ar trebui să fie înlăuntru, dar aceasta pentru că, de fapt, afirmaţia se referă la dumnezeiasca întrupare. Deci zidul lăuntric este Dumnezeu, iar zidul din afară este Dumnezeu-Omul"[52].
Iată, un zid înconjura templul pe dinafară de jur împrejur şi în mâna omului aceluia era o prăjină de măsurat, lungă de şase coţi, socotind cotul cât lungimea mâinii de la cot în jos, cu palmă cu tot. Omul acela a măsurat zidul şi era gros de o prăjină şi înalt tot de o prăjină [Iezechiel 40:5].
„Prăjina, ne spune Sfântul Grigorie cel Mare, înseamnă Sfânta Scriptură. Iar cei şase coţi simbolizează viaţa activă, pentru că în şase zile a săvârşit Dom­nul lucrarea Sa. Iar referinţa la palmă, care este în legătură cu cotul, este legată de ziua a şaptea. Prin urmare viaţa activă este simbolizată prin cei şase coţi, iar viaţa contemplativă este simbolizată prin măsura de o palmă, căci pe prima o împlinim prin lucrări, dar, când ne trudim să o atingem pe cea de-a doua, cu greu ajungem la vreun rezultat, oricât de mult ne-am da osteneala."[53]
Apoi a mers la poarta cea cu faţa spre răsărit, se urcă pe cele şapte trepte ale ei şi găsi terasa ei lată de o prăjină şi terasa cea dinăuntru lată tot de o prăjină [Ie­zechiel 40:6]. „într-adevăr, spune Sfântul Grigorie, la cine altcineva ar putea să se refere poarta, dacă nu tocmai la Domnul şi Mântuitorul nostru, Care S-a făcut pentru noi uşă a împărăţiei cereşti? [...] Dacă, prin urmare, păstorul in­tră pe poartă şi El însuşi este atât poarta, cât şi păstorul, de bună seamă că El intră prin Sine [...]. Trebuie, aşadar, să ne întrebăm cum se poate aceasta, ca El însuşi să intre prin Sine? Trupul, adică Sfânta Biserică, se bucură întru Capul său. Deci atunci când toţi cei aleşi dobândesc viaţa, pentru că toate mădula­rele Sale intră în El, prin El, El însuşi intră întru Sine. Căci El însuşi este şi în mădularele Sale, deci El însuşi intră întru Sine prin mădularele Sale, El fiind capul spre care năzuiesc mădularele [...]. Aici, despre poarta aceasta se spune că era cu faţa spre răsărit, căci se referă la Cel care ne călăuzeşte spre izvorul vieţii [...]. Iar treptele porţii sunt virtuţile."[54] în continuare, Sfântul Grigorie observă: „Şapte trepte are poarta, pentru că intrarea în viaţa cea veşnică este cu putinţă prin cele şapte daruri ale Duhului Sfânt [cf. Isaia 11:2-3] ."[55]
Sfântul Grigorie ia în discuţie şi dimensiunile menţionate aici, spunând: „Se spune despre odăi că erau lungi de o prăjină şi late tot de o prăjină [cf. Iezechiel 40:7]. Fiecare odaie are lungimea egală cu lăţimea, pentru că o minte aprinsă de dorul celor cereşti va purta de grijă faţă de nevoile aproapelui, care se arată înde­
lung-pătimitor aşteptând pe Dumnezeu, iar în acelaşi timp se va arăta răbdătoa­re cu zăbava acestuia, căci iubirea sporeşte, odată cu înaintarea aproapelui."[56]
Iar tinda dintre odăi era de cinci coţi [Iezechiel 40:7]. „Cinci coţi sunt între odăi, pentru că aceia care nu se pot ridica de la înţelesurile celor cinci simţuri la înţelesurile cele duhovniceşti, atunci când se află în mijlocul celor aprinşi în duhul iubirii, dacă se tin bine între odăi, înaintează si aceştia întru edificarea credinţei şi nu se rup afară din măsurile zidurilor celor cereşti [...]. Persis­tenţa lor în nedesăvârşire este indicată prin menţionarea cifrei de cinci coţi,în loc de sase."[57]>
Iar pridvorul celălalt a avut la măsurătoare opt coţi şi stâlpii câte doi coţi. Acest pridvor era la poartă, înăuntru, spre templu [Iezechiel 40:9]. Spune Sfân­tul Grigorie: „Pridvorul dinlăuntru măsoară opt coţi, deoarece lumina ce vine după cele şapte zile ne deschide înainte vastitatea eternităţii."[58]
A măsurat apoi deschizătura porţii şi a găsit zece coţi lăţime şi treisprezece coţi lungime [Iezechiel 40:11]. „Acum, arată Sfântul Grigorie, că suntem sub har, iar cele zece porunci sunt respectate întru adevăr, tot cel ce a venit la credinţă recunoaşte tainele Sfintei Treimi."[59]
Apoi a măsurat el faţa porţii, de la acoperişul unei camere până la acoperişul celeilalte, douăzeci şi cinci de coţi în lăţime. Uşile camerelor erau faţă în faţă [Ie­zechiel 40:13]. La aceasta, Sfântul Grigorie adaugă: „A măsurat poarta de la acoperiş până la acoperişul camerei, douăzeci şi cinci de coţi lăţime. Căci şi noi suntem înzestraţi cu cinci simţuri ale trupului, şi anume: văz, gust, miros, auz şi pipăit. Astfel, pe bună dreptate, numărul cinci, ridicat la pătrat, se face douăzeci şi cinci [...]. Aşadar, atunci când duhul se umple de frica lui Dum­nezeu, este de trebuinţă ca simţurile noastre să ne servească asemenea unor slujitori smeriţi în săvârşirea faptelor celor bune [...]. Cele cinci simţuri sunt ridicate la pătrat, atunci când cele înfăptuite cu ajutorul lor în fiecare zi este înmulţit prin înaintarea întru cele ale binelui."[60] Şi mai departe: „în fragmen­tul acesta, explică Sfântul Grigorie, se mai arată că uşile camerelor erau faţă în faţă - dar aceasta nu se spune pentru a sugera că ar fi fost divergente una alteia, ci din contră, tocmai pentru a se vedea caracterul drept şi direct al par­cursului [...]. Intr-adevăr, în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, prima uşă pe care păşim noi, oamenii, este credinţa, iar a doua este vederea Lui, la care ajungem păşind prin credinţă [...]. Prin urmare uşile acestea sunt faţă în faţă,pentru că, păşind prin uşa credinţei, ajungem să putem intra spre a ne împăr­tăşi din vederea lui Dumnezeu."'
De la faţa de din afară a porţii până la faţa ei dinăuntru erau cincizeci de coţi [Iezechiel 40:15]. Sfântul Grigorie afirmă: „Desigur că cifra cincizeci exprimă odihna cea veşnică."[61] Sau mai jos: „Cifra cincizeci semnifică odihna, pentru că la fiecare cincizeci de ani poporul cel din vechime primea câte un răstimp de odihnă, care se numea jubileu."[62]
Apoi m-a dus omul acela în curtea cea din afară şi, iată, acolo erau camere şi împrejurul curţii era făcut caldarâm de piatră. Pe acel caldarâm erau treizeci de camere [Iezechiel 40:17].
Se întreabă Sfântul Grigorie: „Ce semnificaţie au camerele acestea? Ştim că numărul treizeci simbolizează întotdeauna desăvârşirea, pentru că paza a toată Legea se concentrează în zece porunci [...]. Prin urmare, dacă despre cămările acestea se spune că erau în număr de treizeci, aşa ca atunci când zece este înmulţit cu trei, se poate să avem de a face, aici, cu un simbol pentru Sfânta Treime."[63]
Porticele acesta era pe laturile porţii, răspunzând lungimii lor. Iar caldarâmul era mai jos, înapoia porţilor [Iezechiel 40:18]. Sfântul Grigorie compară viaţa păgâni­lor cu viaţa învăţătorilor acestora: „Caldarâmul este mai jos, pentru ca toţi cei ce ascultă să-şi dea seama prin aceasta că oratorii le sunt superiori lor, prin merite."[64]
A măsurat apoi lăţimea, de la poarta de jos până la marginea de afară a curţii lăuntrice, o sută de coţi. Apoi m-a dus spre miazănoapte [Iezechiel 40:19-20]. „O sută pe bună dreptate simbolizează perfecţiunea" - remarcă Sfântul Grigorie[65].
Şi, iată, era şi acolo o poartă la curtea cea de la margine, care dădea spre mia­zănoapte şi a măsurat clădirea porţii cât e de lungă şi de lată. Camerele de pe la­turile ei şi prispele ei, trei de o parte şi trei de alta, stâlpii ei erau de măsura celor de la poarta cea dinspre răsărit; lungimea clădirii porţii, cincizeci de coţi şi lăţi­mea, douăzeci şi cinci de coţi [Iezechiel 40:20-21], La aceste cuvinte, Sfântul Grigorie adaugă: „Poarta se deschide spre trei camere pe o parte şi spre alte trei camere spre altă parte, pentru că tot ceea ce spune Creatorul despre Treime, în Noul Testament, s-a arătat deja în Vechiul Testament."[66]
Rezumând, Sfântul Grigorie reţine: „Poarta care se deschide spre miază­noapte are aceleaşi caracteristici ca şi poarta care se deschide spre miazăzi, şi anume: ferestrele contemplaţiei, porticul smereniei şi însemnele faptelor bune."[67] Apoi continuă: „Se poate pune întrebarea: de ce se spune despre por­ţile clădirii acesteia că nu sunt în număr de patru, ci de trei? întrebarea aceas­ta ar putea fi îndreptăţită, dacă prorocul nu ar fi văzut o clădire duhovniceas­că, ci una materialnică. Dar Sfânta Biserică, clădire duhovnicească fiind, nu are, în vederea atingerii bucuriilor de taină, decât trei porţi, şi anume: credin­ţa, nădejdea şi dragostea; una spre est, alta spre nord şi alta spre sud [...]. Trei porţi se deschid spre curtea interioară, întrucât credinţa, nădejdea şi dragostea ne ajută să ajungem la adevăratele bucurii."[68]
Dar, după ce porţile acestea trei au fost descrise o dată, de ce se mai revine, oare, asupra lor? „Dacă înţelegem porţile acestea ca semnificând trei propovă­duitori, spune Sfântul Grigorie, aflăm că Biserica este una, în propovăduito­rii din Noul şi din Vechiul Testament. Apoi, că scările au şapte sau opt trepte, este pentru că aceştia propovăduiesc la unison cele şapte daruri ale Duhului Sfânt şi îl vestesc şi pe cel de-al optulea, ca răsplată şi recompensă veşnică. [...] Astfel, nu putem spune despre porţile dinafară că ar fi nimic alta, decât nu­mai Părinţii cei din vechime, care din poruncile Legii au cunoscut cum să se îngrijească de faptele poporului mai întâi, şi abia după aceea de inimile lor. Astfel, înţelegem că porţile dinlăuntru se referă la propovăduitorii Bisericii, care păzesc inimile ucenicilor lor cu sfaturi şi cu mustrări duhovniceşti, ca nu cumva să alunece acestea în gânduri păcătoase, care i-ar putea trage la săvâr­şirea unor fapte rele. Către cele dinainte se spune că ne apropiem urcând şap­te trepte, iar la sfârşit se aminteşte că mai este şi o a opta, pentru că şapte zile sunt pentru venerarea Legii, iar a opta, prin Noul Testament, este instituită pentru împlinirea sfintei taine, pentru chemarea Domnului - aceasta fiind cea de-a treia după Patimi, dar a opta de la creaţiune, pentru că urmează ce­lei de-a şaptea."[69]
Sfântul Grigorie mai tălmăceşte porţile acestea şi într-alt fel: „Poarta din­spre răsărit este pentru Domnul, cea dinspre miazăzi pentru Iudeea, iar cea dinspre miazănoapte pentru cei dintre neamuri care s-au convertit."[70]
Mai era o cameră care se deschidea spre pridvorul porţii [Iezechiel 40:38]. Ca­merele acestea sunt inimile învăţătorilor, susţine Sfântul Grigorie, căci „în ele se păstrează bogăţiile învăţăturii. Apoi, pridvorul de dinaintea acestora sunt cuvintele şi lucrările propovăduitorilor"[71].
Acolo se spăla jertfa arderii de tot [Iezechiel 40:38] - adică, explică Sfântul Grigorie, „cei care prin credinţă s-au hărăzit cu totul lui Dumnezeu devin ei înşişi arderi de tot pentru Domnul"[72].
Iar în pridvorul porţii erau două mese de o parte a intrării şi două mese de cea­laltă parte, pe care se tăiau jertfele arderii de tot, jertfele pentru păcat şi jertfele pen­tru vină. Pe latura din afară a pridvorului, spre răsărit, aproape de intrarea porţii celei dinspre miazănoapte, se aflau două mese şi pe cealaltă latură a pridvorului, spre apus, se aflau iar două mese. Aşadar erau patru mese de o parte şi patru mese de cealaltă parte; în total opt mese, pe care se tăiau jertfele [Iezechiel 40:39-41].
„Poartă lăuntrică este, pentru noi, Noul Testament, iar cea din afară este Vechiul Testament, pentru că prima se deschide spre înţelesurile cele duhov­niceşti, în vreme ce a doua păzeşte litera Scripturii Sfinte, pentru minţile ce­lor ce nu cunosc istoria. Apoi, mai sunt cele două mese de o parte şi de alta, pentru că întru iubirea lui Dumnezeu, în mod necesar, credinţa şi viaţa trebu­ie să meargă mână în mână, pe când în iubirea aproapelui, răbdarea şi blân­deţea sunt de lucrat şi de păzit cu străşnicie [...]. Pe lângă aceasta, poarta din afară, adică Legea, are două laturi: Părinţii duhovniceşti şi poporul cel din lu­me. Sunt două mese, pentru fiecare dintre aceştia, pentru că avem învăţătură şi prorocie de partea Părinţilor duhovniceşti, dar tăiere împrejur şi jertfe de partea poporului din lume [...]. Mesele dinlăuntru au arderea de tot, pentru că, în lucrarea virtuţilor propovăduite în Noul Testament, noi ardem tot, aşa ca într-o jertfa de ardere de tot, atunci când ne lepădăm de tot ceea ce ţine de lumea aceasta. In acelaşi timp, mesele de la poarta din afară ţin şi ele jertfele, dar nu arderea de tot, pentru că poruncile din Lege prevăd aducerea şi jertfirea de prinoase, dar nu şi lepădarea desăvârşită de toate cele vremelnice."[73]
Patru mese, pentru pregătirea arderilor de tot, erau de piatră cioplită... [Ie­zechiel 40:42]. La poarta noastră lăuntrică sunt patru mese, pentru că Sfânta Biserică a fost edificată prin lucrarea a patru Evanghelişti - scrie Sfântul Gri­gorie. „Despre doi dintre ei se spune că sunt de o parte, iar ceilalţi doi sunt de partea cealaltă, pentru că doi dintre Evanghelişti mărturisesc cele ce ei înşişi au cunoscut şi au văzut despre Domnul, iar ceilalţi doi relatează cele auzite de la alţii, prin propovăduire."[74]
In curtea cea dinăuntru, în partea din afară a clădirilor porţilor, erau două camere pentru cântăreţi: una pe latura clădirii porţii dinspre miazănoapte, cu faţa spre miazăzi, iar cealaltă pe latura clădirii porţii celei de miazăzi, cu faţa spre miazănoapte [Iezechiel 40:44]. Sfântul Grigorie cel Mare înţelege că des­pre două lucruri distincte se vorbeşte aici: „poarta lăuntrică şi, după aceasta, o curte lăuntrică, astfel încât curtea aceasta este lăuntrică şi exterioară, în acelaşi timp [...]. Căci Sfânta Biserică are două vieţi, una pe care o trăieşte vremelnic şi o alta pe care o primeşte pentru eternitate."[75]
„Poarta dinspre răsărit, continuă Sfântul Grigorie, este credinţa; cea din­spre miazănoapte este nădejdea; iar cea dinspre miazăzi este dragostea. Prin urmare, despre porţile acestea se spune că se află între răsărit şi miazănoapte şi cu faţa spre miazăzi, pentru că inimile sfinţilor, care strălucesc aprinse de focul iubirii celei sfinte, sunt aşezate între credinţă şi nădejde şi privesc spre miazăzi. Totodată, despre poarta de la răsărit se spune că este cu faţa spre mia­zănoapte, pentru că, într-adevăr, toate păcatele noastre sunt şterse de la noi prin Taina Sfântului Botez, dar atâta timp cât petrecem aici, în trup, adeseori ne întoarcem de la credinţă la lucrarea păcatelor. Şi, tot aşa ca poarta dinspre răsărit, atunci când primim credinţa, într-o oarecare măsură viaţa noastră este afectată de păcat, iar noi privim către miazănoapte."[76]
Mai departe, Sfântul Grigorie învaţă: „Dar poarta dinspre miazănoapte se poate referi şi la neamuri, poarta dinspre miazăzi - la evrei, iar poarta dinspre răsărit - la Domnul Dumnezeu [...]. Să observăm că se mai spune despre aces­te trei camere că se află între poarta dinspre miazănoapte şi poarta dinspre ră­sărit, pentru că după întruparea Domnului, mulţime de neamuri au venit la credinţă, iar între popoarele acestea pline de credinţă, prin taina întrupării, pe care ei o preţuiesc lăuntric, se ridică inimile celor plini de iubire."[77]
„într-adevăr, spune el în continuare, trebuie să luăm aminte că se spune despre poarta dinspre răsărit că se află între poarta dinspre miazănoapte şi poarta dinspre miazăzi, pentru că Domnul nostru S-a născut din sămânţa iu­deilor şi curând după aceea pe mulţi dintre neamuri i-a călăuzit, prin credinţă, spre Biserica Sa. Aşa se vede că, venind dintre porţile de la miazăzi şi de la mia­zănoapte, deci provenind din iudei, El i-a convertit pe păgâni, aducându-i în slujba Sa. Deci pe bună dreptate se spune că poarta de la răsărit este îndrepta­tă spre miazănoapte, pentru că Domnul încă de la naştere a pregătit adunarea credincioşilor şi i-a adus la aceasta pe mulţi dintre păgâni."[78]
Şi mi-a zis bărbatul acela: „ Camera aceasta, cu faţa spre miazăzi, este pentru preoţii care veghează la paza templului; iar camera cea cu faţa spre miazănoapte este pentru preoţii care fac slujba la altar; aceştia sunt fiii lui Ţadoc, singurii dintre fiii lui Levi care se apropie de Domnul ca să-Islujească." [Iezechiel 40:45-46]
Sfântul Grigorie face următorul comentariu: „Trebuie să începem prin a ne întreba cine sunt preoţii de rang superior: oare cei care se îngrijesc de epitro- pia Templului sau cei care se îngrijesc de rânduiala slujirii la altar? [...] Pare a fi evident că preoţii de rang superior sunt cei care se îngrijesc de epitropia Tem­plului, pentru că de bună seamă, aceştia se ocupă şi cu slujirea la altar, altarul aflându-se în interiorul Templului. Dar cei care poartă grija altarului care se află înaintea Templului le sunt inferiori acelora, pentru că ei slujesc în afara Templului [...]. Cine ar putea deci să fie preoţii care se îngrijesc de Templul lui Dumnezeu prin rugăciune, propovăduire şi rânduirea faptelor duhovniceşti, de nu cei care păzesc Biserica cea Sfântă de tulburările venite din partea duhu­rilor celor necurate, de sfaturile celui viclean şi de rătăcirile ereticilor?"[79]
„De aceea, preoţii de rang superior, care se îngrijesc de epitropia Templu­lui, privesc numai spre miazăzi, pentru că, preocupaţi fiind de bunul mers al celor duhovniceşti si de cunoaşterea acestora, ei mereu sunt animaţi cu zel în­> > > ? j
spre toate cele ce ţin de iubirea lui Dumnezeu - spune Sfântul Grigorie. De cealaltă parte, preoţii de rang inferior, care sunt însărcinaţi cu cercetarea pă­catelor celor care au comis fărădelegi, sunt preocupaţi de îndreptarea acesto­ra prin cuvinte de mustrare şi îndemnuri la pocăinţă şi caută la carnea care se aduce drept jertfă pe altarul Domnului."[80]
Iar ferestrele erau zăbrelite, luminând de jur împrejur toate cele trei caturi, ca să se poată vedea prin ele. Casa şi toate cele ce ţineau de ea erau toate căptu­şite cu scânduri de jur împrejur; tot aşa era şi duşumeaua şi de la duşumea pâ­nă la ferestre. Iar ferestrele se deschideau în trei feluri, ca să se poată privi prin ele [Iezechiel 41:16].[81]
„în Templul acesta, spune Sfântul Grigorie, ferestrele sunt preoţii şi ve­ghetorii care trimit lumina sfintei propovăduiri spre poporul cel credincios."[82]
Şi acestea sunt măsurile jertfelnicului, în coţi de câte un cot şi o palmă; golul dinlăuntru, înalt de un cot; lărgimea, de un cot; dunga de pe margine, de jur îm­prejur, de o palmă. Şi aceasta va fi înălţimea jertfelnicului [Iezechiel 43:13].[83]
De ce un gol în altar? Sfântul Grigorie explică: „Fiindcă atunci când se pierde răbdarea, se pierd şi celelalte merite câştigate, şi pe bună dreptate se porunceşte la Iezechiel ca să se sape lângă altarul lui Dumnezeu o groapă pen­tru păstrarea darurilor jertfite care se strâng [cf. Iezechiel 43:13]. Căci, dacă nu s-ar afla această groapă la altar, atunci suflarea vântului ar împrăştia toate jertfele de pe el. Şi ce trebuie să înţelegem prin altarul lui Dumnezeu, dacă nu tocmai sufletul cel drept, care oferă în inima sa, înaintea ochilor lui Dumne­zeu, atâtea daruri jertfite, câte sunt faptele bune săvârşite?
Ce înseamnă groapa de la altar: oare nu răbdarea celor buni, care, în timp ce smereşte sufletul ca să fie în stare să îndure împotrivirile, arată, printr-o vorbire figurată, că groapa are rădăcini în adâncurile conştiinţei?
Aşadar să se sape o groapă lângă altar, pentru ca vântul să nu împrăştie jert­fele aşezate pe el, adică inima celor aleşi să păstreze răbdarea, pentru ca vântul nerăbdării să nu sufle peste ea şi să risipească faptele cele bune.
De asemenea, nu fără temei se arată că această groapă trebuie să fie adâncă de un cot, căci a nu pierde răbdarea vrea să zică a păstra măsura unităţii."[84]
Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. Cât priveşte pe rege, el se va aşeza aco­lo, ca să mănânce pâine înaintea Domnului; pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi. " [Iezechiel 44:1-3]
Nu va fi alt rege decât Mântuitorul - ne încredinţează Sfântul Iustin Mar­tirul: „Iezechiel numeşte rege [cf. Iezechiel 44:3] nu pe altul decât numai pe Acesta însuşi. Căci Acesta este preot ales şi împărat veşnic, Hristos, ca Unul care este Robul lui Dumnezeu. Şi să nu socotiţi că Isaia sau ceilalţi proroci spun că, la Venirea cea de a Doua a Lui, urmează ca să se aducă jertfe de sânge sau libaţiuni pe altare, ci laude şi euharistii adevărate şi duhovniceşti."[85]
Iar Fericitul Ieronim scrie: „Hristos este întru totul împodobit cu fecioria, El însuşi petrecând întru feciorie şi naşterea Lui fiind din Fecioara. Căci Mân­tuitorul a intrat prin uşile închise [...]. Ea este poarta cea de la răsărit, despre care vorbeşte Iezechiel Prorocul, tot timpul închisă, dar mereu strălucitoare, tăinuind şi descoperind, în acelaşi timp, Sfânta Sfintelor. Iar prin aceasta intră şi iese soarele dreptăţii [Maleahi 4:2/3:20], Arhiereul nostru, Cel după rându- iala lui Melchisedec [cf. Evrei 5:10]. [...] Aş dori acum ca aceia care ne critică de obicei, să ne explice nouă cum se face că Iisus Hristos Domnul a intrat în odaia Apostolilor, uşile închise fiind [cf. Ioan 20:19], atunci când a îngădu­it să-I fie atinse mâinile şi a arătat prin aceasta că avea carne şi oase [cf. Ioan 20:27] şi dovedind astfel că avea trup adevărat, că nu era doar duh, că nu era o fantomă? Pe când aceasta ne lămureşte de fapt cum se poate ca Preacurata Fecioară Maria să fie în acelaşi timp şi Maică şi Fecioară, fară de stricăciune, chiar dacă a născut Prunc. Prin urmare, după cum spuneam, Hristos, întru feciorie petrecând, dimpreună cu Fecioara Maria au sfinţit în trupurile lor pri- noasele fecioriei atât pentru partea bărbătească, cât şi pentru cea femeiască."[86]Iar într-altă parte, acelaşi comentează: „Poarta aceasta nu se mai deschide de­cât numai înaintea Preotului. însă chiar si asa, atât Vechiul, cât si Noul Testa­ment tot timpul au rămas închise; nu s-au deschis decât pentru Mântuitorul. El este deţinătorul cheii."[87]
„Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? - întreabă Sfântul Ioan Damaschin. In adevăr, este în sensul propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, roabă şi Maică a Creatorului. După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a fost născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată [cf. Iezechiel 44:2]. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prin scoaterea obişnuită la iveală a celor care se nasc, cu toate că unii spun poveşti că S-a născut prin coasta Maicii Domnului. Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei."[88]
Cu ocazia praznicului Naşterii Domnului, acelaşi Sfânt Ioan Damaschin cântă: „Chipurile cele neluminate şi umbrele văzându-le sfârşite, o, Maică cura­tă a Cuvântului Ce S-a arătat de curând din uşă încuiată [cf. Iezechiel 44:1] şi socotind a fi lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău."[89]
Este cu neputinţă să ne gândim că am putea să trecem cu vederea această temă deosebit de importantă a imnografiei creştin-ortodoxe.
Astfel, Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului (cca 634-cca 733), lămureşte referinţele la Fecioara din cuvintele profetului, după cum ur­mează: „O mare taină! Văzând minunile, propovăduiesc dumnezeirea şi nu tăgăduiesc omenirea. Că Emanuel uşile fiarei a deschis ca un om; iară încu- ietorile fecioriei nu le-a stricat, ca un Dumnezeu. Ci a ieşit din pântece aşa precum prin auz a intrat. Aşa S-a întrupat, precum S-a zămislit. Fără patimă a intrat, negrăit a ieşit, după cum zice prorocul. Această uşă încuiată va fi şi nimeni nu va trece printr-însa, fără numai Domnul Dumnezeul lui Israel, Cel ce are mare milă."[91]
Apoi Sfântul Andrei (cca 660-740), episcopul Gortinei, din Creta, mă­iestrit făcător de canoane, cu ocazia praznicului zămislirii Fecioarei de către Sfânta Ana, arată: „Pre prunca pe care am zămislit eu, glasurile proroceşti de departe mai înainte o au văzut, munte şi uşă neumblată - cu bucurie Ana a strigat către cei ce erau faţă."[92]
Sfântul Teodor Studitul (759-826) atestă la rândul său, în imnele sale de Dumnezeu inspirate, faptul că Preacurata mai dinainte s-a făcut cunoscută, prin Prorocul Iezechiel: „Pe tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pe ca­re te-a văzut Profetul Iezechiel uşă, prin care nimeni n-a trecut, fără numai Dumnezeu singur, cu cântări te mărim."[93] In altă parte, acelaşi cântă: „Tu eşti uşa, prin care singur Iisus, Fiul tău, a trecut, Cel ce a intrat şi a ieşit, şi cheile fecioriei nu le-a stricat, curată; Cel ce a zidit pe Adam."[94]
De Dumnezeu inspiratul Sfânt Teofan, mărturisitor şi alcătuitor de canoa­ne, episcop al Niceei (t 845), la rândul său cântă: „Uşă neumblată te-a vă­zut prorocul, Fecioară Preacurată, prin care a trecut numai Acela, căruia toţi Ii cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat!"[95] Prolific imnograf, Sfântul Iosif o numeşte, la rândul său, pe Preacurata „uşă neumblată"[96]. într-altă parte, ru­gând-o să mijlocească pentru noi, el spune: „Uşa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care singur Domnul a trecut [cf. Iezechiel 44:1-3], îndreptează-mă spre cărările cele dumnezeieşti si-mi deschide uşile mântuirii, ceea ce esti de Dumnezeu dăruită; că la tine alerg, Fecioară, care eşti singură ocrotitoare a neamu­lui omenesc."[97]
Cu ocazia praznicului Intrării Maicii Domnului în Templu, cântăm urmă­torul imn al Sfântului Gheorghe al Nicomediei: „Uşa cea mărită, de gânduri necuprinsă, deschizând uşile Bisericii lui Dumnezeu, acum porunceşte, adu- nându-ne noi să ne îndulcim de minunile cele dumnezeieşti."[98] Iar la praznicul Sfântului Proroc Iezechiel, Biserica întreagă cântă următoarele: „De noapte mâ­necând, Iezechiel te-a văzut pe tine, Fecioară, pârâul iertării, şi către Domnul a strigat: Pre Tine Te înălţăm în veci."[99] - căci „ţărână curată, cu ochii cei mai îna­inte văzători, prorocul tău a văzut intrarea fecioriei cea păzită Ţie, Făcătorule de bine"[100]. într-adevăr, „te-a văzut pe tine, Fecioară, Iezechiel, dumnezeiască uşă lu­minoasă, prin care a trecut Domnul, încuiată păzindu-o pe aceasta"[101]. „Pre Mai­ca şi Fecioara cea întru adevăr, întru închipuire o ai văzut uşă mult luminoasă, pe mijlocitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor."[102] De ce S-a întrupat Mântuito­rul din Fecioara? Iată: „A mântui fiinţa cea omenească vrând Cuvântul cel înalt, trecând prin uşa cea feciorească, cu trup îmbrăcat dintr-însa [...]."[103]
înţelegem astfel că simbolul uşii închise se referă la Pururea Fecioria Maicii Domnului. Pe bună dreptate mărturisim şi noi că este aceasta o taină inefabi­lă, anume că pecetea fecioriei Maicii Domnului a rămas nestricată înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere. „Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile fecioarei prin naşterea Ta şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului."[104] Astfel, Iezechiel Prorocul o denumeşte pe Fecioara ca fiind „sălaşul dumnezeirii"[105].

în continuare, prorocului i se spune că, atunci când intră în altar ca să slu­jească, preoţii, leviţii (care înseamnă „cei primiţi"), fiii luiŢadoc (care înseam­nă „cel drept")' trebuie să o facă prin curte şi să poarte veşminte de in. Li se in­terzice cu desăvârşire să poarte haine de lână, când slujesc la poarta curţii din interior [cf. Iezechiel 44:17]. Iar când ies din curte, la oameni, trebuie să-şi scoată veşmintele de in cu care au slujit, să le lase la veşmântar şi să le schimbe cu alte haine. Sfântul Grigorie face următorul comentariu: „Hainele de lână sunt mai groase. Când preotul se apropie de altar spre slujire, trebuie să aibă duh de pocăinţă şi să fie cu luare-aminte, adică trebuie să se înveşmânteze cu un veşmânt mai subţire, simbolizând înţelegerea mai fină şi mai delicată a ce­lor săvârşite. Dar când iese de la slujire şi revine în mijlocul poporului, trebuie să lase înăuntru veşmintele în care a slujit şi să se arate înaintea oamenilor în alte haine, pentru că, dacă rămâne întru rigoarea pocăinţei şi întru solemnita­tea din vremea rugăciunii, nu va putea să primească cuvânt dinspre cele exte­rioare. Şi ce se va alege atunci de turmă şi de trebuinţele turmei, dacă păstorul refuză să asculte şi să cumpănească ce este de făcut spre împlinirea acestora? Prin urmare preotul care vine în întâmpinarea poporului trebuie să îmbra­ce veşminte mai groase, astfel încât să cugete cu minte în folosul fiilor săi, ba chiar să-şi poată asuma şi unele griji lumeşti."[106]
După ce i s-a descoperit începutul slavei lui Dumnezeu, Prorocului Ieze­chiel i se dăruieşte o viziune, în care vede cum o apă izvorăşte din templu.
Apoi m-a dus înapoi la uşa templului şi iată de sub pragul templului curgea o apă spre răsărit; pentru că templul era cu faţa spre răsărit şi apa curgea de sub partea dreaptă a templului, pe partea de miazăzi a jertfelnicului. M-a scos apoi pe par­tea cea de la miazănoapte şi m-a dus pe din afară, împrejur, la poarta care dă spre răsărit şi, iată, apa curgea pe partea dreaptă. Când bărbatul acela mergea spre răsărit, ţinea în mână sfoara şi a măsurat o mie de coţi; şi m-a dus prin apă şi apa era până la glezne. A mai măsurat apoi o mie de coţi. Şi m-a dus prin apă, şi apa era până La genunchi. Şi a mai măsurat încă o mie de coţi şi apa era până la brâu [Iezechiel 47:1-4].
Despre apa aceasta i se spune: Această apă curge în partea de răsărit a ţării, se va coborî în şes şi va intra în mare, şi apele ei se vor face sănătoase. Toată vieta­tea care mişună acolo pe unde va trece râul va trăi. Peşte vafi foarte mult, pentru că va intra acolo apa aceasta şi apele din mare se vor face sănătoase; unde va intra râul acesta, toate vor trăi acolo. Lângă el vor sta pescarii de la En-Gaddi până la En-Eglaim şi îşi vor arunca mrejele. Vor fi peşti de tot soiul, ca cei din Marea cea Mare (Mediterană), şi foarte numeroşi [Iezechiel 47:8-10].
Cuvintele acestea semnifică râul Iordan şi Taina Sfântului Botez. Iată ce spune Sfântul Efrem: „In repejunile râului, când peştii au ieşit la suprafaţă [cf. Iezechiel 47:10], atunci a fost El botezat şi S-a descoperit Cel ce pe toate le ţine în năvodul Lui; din repejunile apei scos-a Simeon peştele; din repejunile apei ieşit-a Pescarul de oameni, care şi pe el l-a pescuit."[107]
Fericitul Ieronim învaţă: „Cele dintâi fiinţe vii au ieşit din ape; tot aşa, şi credincioşii se înalţă spre cer cu aripi, din colimvitră. Omul este plămădit din tină [cf. Facerea 2:7], iar Domnul ţine apele mistice în căuşul palmei Sale [cf. Isaia 40:12]. In Eden este sădită o grădină, iar în mijlocul acesteia - izvoare de apă vie, care o împart în patru [cf. Facerea 2:8-10]. Acest izvor este identic cu acela despre care vorbeşte Iezechiel, despre care spune că izvorăşte de sub tem­plu şi curge spre soare-răsare, până ce tămăduieşte apele spurcate şi îi ridică la viaţă pe cei morţi [cf. Iezechiel 47:1-8]. Când lumea a căzut în păcat, nimic alta decât o revărsare de ape l-a lăsat iarăşi curat."[108]
Mlaştinile lui şi lacurile lui, care nu se vor face sănătoase, vor rămâne pentru sare. La râu, pe amândouă laturile lui, vor creşte tot felul de arbori care dau hra­nă. Frunzele lor nu se vor veşteji şi fructele din ei nu se vor mai isprăvi. In fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din locul cel sfânt; fruc­tele lor se vor întrebuinţa ca hrană, iar frunzele la leacuri [Iezechiel 47:11-12].
„Domnul a venit în lume ca izvor de viaţă, pentru a îndulci marea cea ama­ră şi sărată, Marea Moartă - afirmă Fericitul Ieronim. Pentru aceasta, după Ie­zechiel [Iezechiel 47:1-12], un'izvor de apă vie iese de sub Templul Domnu­lui şi curge spre Marea Moartă, unde nu se găseşte nici o fiinţă vie. Nici mă­car peştii cei mai mici nu pot să trăiască în ea - nimic cu viaţă. Din Templul Domnului, adică din sânul Mântuitorului, izvorăşte apa ce are puterea de a îndulci Marea Moartă şi ale ei amare ape."[109]
Pe lângă omilii, semne şi prorocii, Iezechiel a mai rostit şi o seamă de mus­trări şi de avertismente importante atât la adresa poporului său, cât şi la adre­sa generaţiilor viitoare.
1. Sufletul care a greşit va muri [Iezechiel 18:4]
Prorocul se îngrijeşte să pună un accent deosebit pe responsabilitatea per­sonală: Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: „Pentru ce spu­neţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi co­piilor li s-au strepezit dinţii? Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că, iată, toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri. " [Iezechiel 18:1-4]
Acest proverb, destul de răspândit în sânul poporului iudeu, exprimă re­sentimentul iudeilor faţă de ceea ce considerau ei a fi efectele judecăţii lui Dumnezeu asupra lor. Mulţi dintre iudei credeau că suferinţa pe care o au de îndurat ar fi consecinţa păcatelor săvârşite de către generaţiile anterioare. îşi creaseră, aşadar, o părere falsă cu referire la cine anume poartă responsabilita­tea pentru starea lor de atunci. Aceasta făcea parte din concepţia general răs­pândită la acea vreme, după care copiii nu sunt nimic altceva decât o continu­are firească, o prelungire a părinţilor lor. Pe lângă aceasta, le era cunoscut fap­tul că Domnul Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu gelos, Care declară: pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam [Ieşirea 20:5]; şi, de asemenea, că El nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte; Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam [Ieşirea 34:7].
Aceste avertismente sunt valabile numai în situaţiile în care generaţiile care vin persistă în păcatele înaintaşilor lor. Copiii care încetează de a săvârşi pă­catele şi fărădelegile înaintaşilor lor nu sunt supuşi pedepsei cuvenite acelora. Fiecare generaţie este responsabilă pentru propriile ei păcate. Auziţi aceasta: Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său [Deuteronom 24:16],
Referindu-se la moartea prin care nu doar trupul, ci şi sufletul moare, Sfântul Ambrozie arată că sufletul care păcătuieşte, acela va muri; el moare, pentru că se îndepărtează de Domnul nu prin slăbiciunea firii sale, ci din pri­cina slăbiciunii pe care o provoacă firea păcatului. Iar moartea aceasta nu tre­buie înţeleasă ca o plecare din viaţa aceasta, ci ca o cădere provocată de greşea­lă[110]. într-altă parte, Sfântul Ambrozie spune că până şi sufletul poate să moa­ră: „sufletul care a greşit va muri [Iezechiel 18:4], Una este nemurirea firii lui Dumnezeu, alta este nemurirea firii omeneşti. Lucrurile vremelnice nu pot fi comparate cu realităţile veşnice. Dumnezeirea este singura substanţă pe ca­re moartea nu o poate atinge, de aceea spune Apostolul că Domnul nostru Ii- sus Hristos [...] singur are nemurire [I Timotei 6:14-16] - cu toate că ştia că atât sufletul omenesc, cât şi îngerii sunt nemuritori, el totuşi afirmă că numai Dumnezeu are parte de nemurire. îngerul nu este nemuritor în sens absolut; nemurirea lui depinde de voia Creatorului."[111]
Venerabilul Beda (cca 673-735) adaugă: „De bună seamă, viaţa trupu­lui este în suflet, iar viaţa sufletului este în Dumnezeu; moartea trupului este pierderea sufletului care îi dă viaţă, iar moartea sufletului este pierderea aces­tuia de Dumnezeu."[112]
2. Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi [Iezechiel 20:25]
         Cu un alt prilej, prorocul se va adresa bătrânilor lui Israel, referindu-se pe larg la răzvrătirile poporului: In ziua a zecea a lunii a cincea din anul al şapte­lea al robiei lui loiachim, au venit nişte bărbaţi dintre bătrânii lui Israel să în­trebe pe Domnul şi au şezut înaintea feţei mele [Iezechiel 20:1]. Pe baza acestui verset, data cuvântării se poate stabili ca fiind iulie/august 591 sau, după es­timări actuale, 14 august 591 î.Hr. Acesta este cel de-al treilea mesaj pe care profetul îl datează riguros. Textul nu menţionează ce anume au dorit bătrânii aceştia să-L întrebe pe Domnul. Totuşi natura întrebării poate fi reconstitui­tă din conţinutul răspunsului pe care ei l-au primit de la Domnul, prin gura Sfântului Proroc Iezechiel. Prorocul le prezintă cronologic, de-a lungul istori­ei lui Israel, momentele de răzvrătire ale acestora, încă din zilele când se aflau robi în Egipt. Apoi prorocul le spune că Domnul Dumnezeu le-a dat porunci pe care ei le-au considerat a fi nepotrivite şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi [cf. Iezechiel 20:25].
„La început, arată Sfântul Irineu (cca 130-cca 236), episcopul Lionului, Domnul Dumnezeu a socotit îndeajuns să sădească în inimile oamenilor legea naturală sau Decalogul. Dar mai apoi a văzut că era de trebuinţă să le pună că­păstru şi să strunească dorinţele iudeilor prin jugul Legii lui Moise, pentru că
aceştia abuzau de libertatea de care avuseseră parte, ba chiar să le dea şi anu­mite legi speciale, din pricina împietririi în care se aflau inimile lor."[113]
Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă: „I-a înconjurat cu mulţime de legi, pen­tru a le împuţina alunecările. Şi ca să te convingi că legile acestea nu au con­tribuit la înmulţirea virtutii, ci le-au fost date doar ca un soi de frâu si oferindu-le prilej de lucrare a nevoinţei, ascultă numai cuvântul prorocului referitor la aceasta: le-am dat şi legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi [Iezechiel 20:25]. Ce poate să însemne că nu erau bune? Anume că nu erau menite spre lucrarea virtuţii."[114]
Referitor la versetul acesta, Fericitul Ieronim remarcă: „Ei nu căutau nimic alta, decât numai să aibă parte de urmaşi, să se bucure de sănătate şi să facă avere. Erau preocupaţi de lucruri pământeşti; nu se gândeau şi la cele cereşti.Erau nişte robi."[115]
Sfântul Iustin (cca 100-cca 165) îi avertizează pe iudei cu următoarele cu­vinte: „Astfel, voi vă înşelaţi pe voi înşivă atunci când socotiţi că, fiind sămân­ţa după trup a lui Avraam, veţi moşteni întru totul bunurile care s-au vestit că se vor da de la Dumnezeu, prin Hristos. Căci nimeni nu va putea lua nimic din acelea, decât numai aceia care se vor asemăna întru totul, în ceea ce pri­veşte cugetul, cu credinţa lui Avraam şi care vor cunoaşte toate tainele; cu alte cuvinte, că o poruncă a fost dată spre evlavie şi săvârşirea dreptăţii, iar că o altă poruncă şi o altă faptă s-a dat, de asemenea, sau cu privire la taina lui Hristos, sau din cauza învârtoşării inimii poporului vostru."[116]
Prorocul rosteşte şi cuvinte de făgăduinţă a unor binecuvântări viitoare pentru poporul lui Dumnezeu: Aşa zice Domnul Dumnezeu: „ Când voi adu­na casa lui Israel din mijlocul popoarelor unde este împrăştiata şi voi arăta prin aceasta sfinţenia Mea în ochii neamurilor şi când va locui ea în pământul său, pe care l-am dat robului Meu lacov, ei vor locui acolo în siguranţă, îşi vor face case, vor sădi vii. Când voi face judecăţi asupra tuturor celor dimprejur care îi dispre­ţuiesc, vor şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor. " [Iezechiel 28:25-26]
Sfântul Irineu ne arată care este adevărata identitate a celor menţionaţi în această prorocie: „Biserica este sămânţa lui Avraam; şi pentru aceasta, noi tre­buie să ştim că Acela care în Noul Testament a ridicat din pietre fii lui Avraam [cf. Matei 3:9] este şi Cel care îi va aduna la un loc, după cum se arată în Ve­chiul Testament, pe toţi cei ce se vor mântui dintre neamuri."[117]
4.   împotriva cămătăriei [Iezechiel 22:12]
Cu obişnuitul său zel sacerdotal, Profetul Iezechiel se arată deosebit de as­pru şi fară nici un fel de compromis în privinţa corupţiei care ajunsese până la cel mai înalt nivel, şi împotriva celor care împovărau poporul cu dobânzi excesive: In tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu sil­nicie apuci câştig de la fratele tău [Iezechiel 22:12]. Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) subliniază faptul că Iezechiel consideră că a încasa dobândă sau a fa­ce vreun profit de pe urma speculei cu bani este unul dintre păcatele cele mai grave, pe care Legea îl interzice în mod expres [cf. Deuteronom 23:19].[118]
5.   Iată Eu vin la păstori... [Iezechiel 34:10]
Iezechiel i-a mustrat şi pe păstorii lui Israel, aşa după cum i-a poruncit Dumnezeu lui: Fiul omului, proroceşte împotriva păstorilor lui Israel, proroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma? [Iezechiel 34:2-3]. Dar ei au făcut tocmai dimpotrivă, ceea ce este rădăcină şi pricină a tuturor relelor care au urmat. In continuare, Scriptura spune: Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea ră­tăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime [Iezechiel 34:4],
Persoană înzestrată cu un caracter moral exemplar, prorocul a primit ne­plăcuta misiune de a-i mustra pe mai-marii poporului. Preoţii au atras asupra lor şi asupra poporului pedepse din partea lui Dumnezeu, pentru că nu au mai făcut deosebire între ceea ce era sfânt si ceea ce era necurat. Mai-marii au început să asuprească poporul, mai cu seamă pe cei săraci. Păstorii s-au hrănit şi au avut grijă numai de ei înşişi, în loc să aibă grijă de oi. Astfel, turma Dom­nului, lipsită fiind de păstori, s-a risipit, iar oile au ajuns pradă pentru fiare­le din pustie. Deci pe bună dreptate este rostită sentinţa aceasta de judecată, împotriva păstorilor: Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dum­nezeu, tot aşa este de adevărat că voi face dreptate; pentru că oile Mele au fost lă­sate pradă şi fără păstor, oile Mele au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului, iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înşişi şi oile Mele nu le-au păscut. De aceea ascultaţi, păstori, cuvântul Domnului. Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor şi îi voi împiedica să nu mai pască oile Mele şi nu se vor mai paşte păs­torii pe ei înşişi şi voi smulge oile Mele din gura lor şi ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâşiat [Iezechiel 34:8-10],
Din aceste cuvinte se desprinde ideea că păstorii nu vor scăpa nepedepsiţi, iar aceasta nu doar pentru că nu s-au îngrijit cum se cuvine de turma încre­dinţată lor de Dumnezeu, ci şi pentru faptul că, abuzând de poziţia lor, au je­fuit-o. Din cele ce urmează reiese cu claritate că judecata ocupă un loc impor­tant în acest mesaj al profetului. Dar, ceva mai jos, în acelaşi capitol, Iezechiel se referă la restaurare, căci Domnul Dumnezeu a făgăduit să-Şi caute oile şi să le cerceteze: Căci aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată, Eu însumi voi purta grijă de oile Mele şi le voi cerceta. Cum cercetează păstorul turma sa în ziua când se află în mijlocul turmei sale risipite, aşa voi cerceta şi Eu oile Mele şi le voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată. Le voi face să iasă din mijlocul popoarelor, le voi aduna din diferite ţări şi le voi aduce în ţara lor şi le voi paşte prin munţii lui Israel, pe lângă cursurile de apă şi prin toate locurile de locuit ale ţării acesteia [Iezechiel 34:11-13]. [...]
Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi prinţ între ei. Eu, Domnul, am grăit acestea [Iezechiel 34:23-24], Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că „Nimeni nu-L numea pe Hristos Fiid lui Avraam, ci toţi II numeau Fiul lui David. Că David era, după cum am spus, în mintea tuturora şi din pricină că a trăit în urma lui Avraam, dar şi din pricină că a fost împărat, de asta şi iudeii şi Dumnezeu pomenesc şi numele lui David când vorbesc de toţi împăraţii de mai târziu, pe care îi preţuiau. Iezechiel şi alţi proroci spuneau iudeilor că David va veni şi va învia; negreşit, prorocii nu vorbeau despre cei mort, ci de cei ce vor merge pe urmele virtuţilor lui David. [...] Mare a fost slava lui David atât la oameni, cât şi la Dumnezeu!"[119]
6. Spune celui ce domneşte în Tir... [Iezechiel 28]
Un cuvânt profetic este destinat şi regelui din Tir. Aici, prorocul vorbeşte atât pentru cei din vremea sa, cât şi pentru viitor. Descrierea se potriveşte sub câteva aspecte atât lui Antihrist, cât şi Satanei. In al său Tratat despre Hristos şi Antihrist, Sfântul Hipolit (cca 170-cca 236) exprimă convingerea că proro­cul se referă aici la acel tiran, aspru judecător, fiu al răului, ce va să vină şi să se înalţe pe sine: Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înăl­ţat şi a zis: Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mări­lor, dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu [Iezechiel 28:1-2]. în tratatul mai sus menţionat, Sfântul Hipolit scrie: „în vremurile acelea, el se va ridica împotriva lor. Iar când va fi luat stă­pânire şi se va împodobi cu trei coarne, dintre cele zece, şi le va fi nimicit pe acestea, adică Egiptul, Libia şi Etiopia, şi le va fi jefuit bogăţiile şi le va fi risi­pit toată agoniseala, şi după ce le va supune şi pe celelalte sub stăpânirea sa, va începe să se mândrească şi, plin de trufie, se va semeţi înaintea lui Dumnezeu, numindu-se pe sine stăpân al întregii lumi. Atunci va porni mai întâi asupra Tirului şi a Sidonului şi asupra ţinutului din împrejurimi. Căci distrugând ce­tăţile acestea, va împrăştia spaima şi groaza în celelalte, după cum ne arată şi Prorocul Isaia: Ruşinează-te, Sidonule [...]. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului [Isaia 23:4-5]. Toate acestea - continuă Sfântul Hipolit - se vor petrece în viitor, iubiţilor; şi de îndată ce vor fi reteza­te cele trei coarne, el deja va începe a se arăta pe sine asemenea cu Dumnezeu, după cuvântul Prorocului Iezechiel, care zice: Inima ta s-a înălţat şi a zis: Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu [Iezechiel 28:2]."'
Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşi­rii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii." [Iezechiel 28:11-12]
„Unde eşti tu acum, întreabă Fericitul Ieronim, cel care propovăduieşti că diavolul a fost creat de către diavol? Unde sunt acum toţi aceia care propovădu­iesc că Dumnezeu ar fi creat răul? [...] Cum s-a prăbuşit steaua dimineţii, fiul zorilor? [cf. Isaia 14:12] [...] Aceluia îi sunt adresate cuvintele lui Iezechiel: Tu erai pecetea desăvârşirii [Iezechiel 28:12], Dar ia aminte la cuvântul profetului, care în traducere exactă spune: pecetea asemănării. Aşadar nu-i spune diavolului tu erai semnul asemănării, ci pecetea asemănării. Domnul a pus această pecete pe tine şi te-a făcut asemenea cu El; dar tu ai stricat această asemănare."[120]
Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dum­nezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fâră prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea [Iezechiel 28:14-15].
Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedrepta­te şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele ce­le scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat [Iezechiel 28:16].
„Regele Tirului, arată Sfântul Afraat, a avut stăpânire în zilele a 22 de regi din casa lui Iuda, adică vreme de 140 de ani. Şi de vreme ce mulţi sunt anii acestui rege al Tirului, înseamnă că de multe ori a grăit el în inima lui: Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu [Iezechiel 28:2], dar Iezechiel nu pregetă a-i spune: tu eşti un om, iar nu Dumnezeu [Iezechiel 28:9]. Căci era o vreme, pe când regele Tirului păşea fără teamă printre stâncile scânteietoare, iar atunci el avea parte de mila lui Dumnezeu. Dar când inima lui s-a semeţit, heruvimul care-l ocrotea l-a distrus [cf. Iezechiel 28:14-15]. Şi ce alta simboli­zează stâncile scânteietoare, de nu tocmai pe fiii Sionului, pe fiii Ierusalimului [cf. Plângeri 4:1-2; Zaharia 9:16; Ieremia 23:29]?"[121]
Prorocul Iezechiel este preocupat şi de refacerea interioară a turmei. Sfân­tul Ciprian îi îndeamnă pe fraţii săi episcopi astfel: „In cazul în care vreunul dintre cei ce au fost botezati de către eretici sau schismatici doreşte să vină la Biserica cea adevărată, care una este, unii ca aceştia trebuie să fie botezaţi." Şi, înţelegând arătarea profetică a botezului, el citează acest cuvânt de la Proro­cul Iezechiel: Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre si de toti idolii voştri vă voi curăti. Vă voi da inimă nouă si duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne [Iezechiel 36:25-26].[122]
Sfântul Irineu mai remarcă şi modul cum Prorocul Iezechiel menţionează faptul că păgânii urmează să devină un popor nou şi sfânt: „Căci inimile noas­tre — spune el -, prin credinţă fiind eliberate din împietrire, pot de-acum să-L vadă pe Domnul; iar noi am devenit fii ai lui Avraam, îndreptaţi fiind prin credinţă. Acestea zice Domnul, prin gura prorocului Său, Iezechiel: Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri şi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fit Dumne­zeul vostru [Iezechiel 36:26-28] ."[123]
Iată cum zugrăveşte Sfântul Pavel înnoirea aceasta: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii [II Corinteni 3:3].
„Astfel, continuă Sfântul Irineu, prin această nouă chemare se produce o schimbare a inimii, între neamuri [...], iar Biserica aduce rod din belşug, în aşa măsură, încât se vădeşte mai rodnică decât cum era, în trecut, Sinagoga."[124]
Iezechiile, de Dumnezeu insuflate! Primind cartea din mâna Atotţiitorului, mai dulce decât mierea gurii
te-ai arătat sfinţit arătător şi teolog de Dumnezeu văzător şi ai dat înţelepciune norodului celui ce mânia pe Dumnezeu, mărite.[125]


[1] Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., pp. 126-127.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on Acts andRomans, p. 123 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gu­ră de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XIV, ed. cit. (n. tr.J].
[3] Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.IX, în ed. cit., p. 129.
[4] Idem, ibidem, p. 130.
[5] Ibidem, p. 133.
[6] Ibidem, p. 137.
[7] Ibidem, p. 142.
[8] Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.XII, în ed. cit., p. 142.
1 Idem, ibidem, pp. 142-143.
[10] Ibidem, p. 143.
[11]      Ibidem, pp. 143-144.
[12]      Ibidem, p. 144.
[13]      Ibidem, p. 145.
[14] Ibidem, p. 149.
[15]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 151.
[16]      Idem, ibidem, p. 152.
[17]      Apud Biblia lui Anania (n. tr.).
[18]      Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., pp. 153-154.
[19]      Idem, ibidem, pp. 155-156.
[20]      Vezi Biblia lui Anania (n. tr.).
[21]      Sf. Paulin de Nola, The Poems of Saint Paulinus ofNola, 23, în ed. cit., p. 8.
[22]      Sf. Ieronim, Letters, LXX, în ed. cit., p. 149.
[23]     Early Fathers jrom the Philokalia, p. 221.
[24]      Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 7-a, alt canon.
[25]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, XLIII, p. 274 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), XLIII.II, ed. cit., p. 511 (n. tr.)].
[26]     Sf. Ieronim, Letters, LVII, în ed. cit., p. 121.
[27]     Vezi Herbert Lockyer, Dr., AII the Parables of the Bible, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, MI, 1963, p. 73.
[28]     Pseudo-Dionisie, The Complete Works. The Ecclesiastical Hierarchy, 8, p. 169 [In lb. rom., vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, VIII.2, pp. 50-51 (n. tr.)\.
[29]      Sf. Ciprian al Cartaginei, The Epistles ofCyprian, în ed. cit., p. 464.
[30]      Idem, ibidem, p. 525.
[31]      Vezi Sf. Ieronim, Homilies, 84, în ed. cit., p. 191.
[32]      Cf. William H. Brownlee, „Ezekiel 1-19", în Word Biblicul Commentary, voi. 28, Word Books Pub., Waco,TX, 1986, pp. 144-145.
[33]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Statues, în ed. cit., p. 462 [In Ib. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile lu statui, ed. cit. (n. tr.)}.
[34]       Idem, Homilies on Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, Thessalonians, Timothy, Titus andPhilemon, II, în ed. cit., pp. 326-327.
[35]      Sf. Grigorie de Nyssa, Commentary on the Song of the Songs, XIV, în ed. cit., p. 254 [In lb. rom., vezi Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâleuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV, ed. cit., p. 309 (n. tr.)\.
[36]      Sf. Ieronim, Homilies, 68, ed. cit., p. 82.
[37]      Idem, 1-59 On The Psalms, în ed. cit.
[38]      Idem, Letters, CVIII, în ed. cit., p. 200.
[39]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homily LV on St. John, în Homilies on the Gospel of St. John and the Epistle to the Hebrews, în ed. cit., pp. 199-200.
[40]      Idem, Homily on Acts and Romans, XLIII, în ed. cit., p. 266 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului ApostolPavel, XIV, ed. cit. (n. tr.)].
[41]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue witb Trypho, LII, în ed. cit., p. 180 [Pentru versiu­nea în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, în ed. cit. (n. tr.)}.
[42]      Sf. Irineu, Adv. Haeres., V.XV, în ed. cit., p. 543.
[43]      Sf. Grigorie de Nyssa, On the Soid and the Resurrection, în Nicene and Post-Nicene Fta- hers of the Christian Church, voi. V, trad. William Moore, M.A., Henry Austin Wilson M.A., ed. Philip Schaff, D.D. LL.D & Henry Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, p. 461.
[44]Sf. Ambrozie, On Beliefon Resurrection, 11.71-74, în ed. cit., p. 185.
[45]     Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 379.
[46]      Sf. Ioan Damaschin, Expositiofi of the Orthodox Faith, III.XXVII, în Nicerte..., voi. IX, trad. S.D.F. Salmond, D.D., F.E.I.S., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 100 [în lb. rom., ne-am orientat după Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, XXVII, trad. Pr. D. Fecioru, ed. a IlI-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 178-179 (n. tr.)\.
[47]      Sf. Grigorie cel Mare, Homilies, pp. 158-159.
[48]       Idem, ibidem, p. 160.
[49]      Sf. Grigorie cel Mare, Homilies, p. 164.
[50]      Idem, ibidem, pp. 165-167.
[51]      Ibidem, pp. 167-168.
[52]      Ibidem., p. 173.
[53]      Ibidem, pp. 174-175.
[54]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, II.III, în ed. cit., pp. 180-181.
[55]      Idem, ibidem, pp. 235-236.
[56]      Ibidem, p. 184.
[57]      Ibidem, p. 185.
[58]      Ibidem, p. 194.
[59]      Ibidem, p. 200.
[60]      Ibidem.
[61]       Ibidem, p. 213.
[62]       Ibidem, p. 233.
[63]       Ibidem, II.VI, p. 219. •
[64]       Ibidem, p. 220.
[65]       Ibidem, pp. 225-226.
[66]       Ibidem, p. 232.
[67]      Ibidem, p. 234.
[68]      Ibidem, p. 239.
[69]      Ibidem, p. 246.
[70]      Ibidem.
[71]      Ibidem, p. 253.
[72]     Ibidem.
[73]      Ibidem, pp. 259-260.
[74]      Ibidem, p. 262.
[75]     Ibidem, II, X, p. 276.
[76]      Ibidem, pp. 277-278.
[77]      Ibidem, pp. 278-279.
[78]     Ibidem, p. 279.
[79]      Ibidem, p. 280.
[80]      Ibidem, p. 281.
[81]      Vezi Biblia lui Anania (n. tr.).
[82]      Sf. Grigorie cel Mare, Homilies, XI, p. 140.
[83]      Vezi Biblia lui Anania (n. tr.).
[84]      Sf. Grigorie cel Mare, The Book of Pastoral Rule, III.IX, p. 30 [în lb. rom., vezi Sf. Gri­gorie cel Mare, Cartea reguleipastorale, III, 9, ed. cit., pp. 105-106 (n. tr.)\.
[85]      Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, CXVIII, în ed. cit., p. 258 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, CXVIII, în ed. cit., pp. 230-231 (n. tr.)}.
[86]     Sf. Ieronim, Letters, XLVIII, în ed. cit., pp. 78-79.
[87]     Idem, 1-59 On The Psalms, 19, în ed. cit., p. 152.
[88] Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, IV.XIV, în The Fathers of the Church, voi. 37, trad. Frederic H. Chase Jr, CUA Press, Washington D.C., 1958, p. 365; PG 94:276AB, p. 1161 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, XIV, trad. Pr. D. Fecioru, ed. a IlI-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 150 (n. tr.)\.
[89]     Minei, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuito­rului nostru Iisus Hristos, Utrenie, canon, cântarea a 9-a, tropar.
[90]      Imnul Acatist, canon, cântarea a 3-a.
[91]      Minei, 26 octombrie, Sfântul şi Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, la Litie, Şi acum... a Născătoarei...
[92]      Ibidem, 9 decembrie, Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit pe Preasfânta Fecioara Năs­cătoarea de Dumnezeu, Utrenie, canon, cântarea a 5-a.
[93]      Triod, Luni, în Săptămâna Floriilor, Utrenie, canon, cântarea a 9-a, irmos.
[94]      Ibidem, Duminica lăsatului sec de carne, a înfricoşătoarei Judecăţi, Utrenie, canon, cân­tarea a 6-a, Şi acum... a Născătoarei...
[95]      Minei, 1 decembrie, Sf. Proroc Naum, Utrenie, canon, peasna a 7-a, Şi acum... a Născătoarei...
' Penticostar, Duminica samarinencei, Utrenie, canon, cântarea a 6-a, Şi acum... a Născătoarei...
[97]      Triod, Vineri, în a doua săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, a Născătoarei de Dumnezeu...
[98]       Minei 21 noiembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, din slujba Litiei.
[99]      Ibidem, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, Şi acum... a Născătoarei...
[100]     Ibidem, cântarea a 3-a, Şi acum... a Născătoarei...
[101]     Ibidem, cântarea a 4-a, Şi acum... a Născătoarei...
[102]     Ibidem, cântarea a 6-a, Şi acum... a Născătoarei...
[103]     Ibidem, cântarea a 7-a, Şi acum... a Născătoarei...
[104]     Triod, Utrenia învierii, canon, peasna a 6-a.
[105]     Duminica, Miezonoptica, canonul treimic, cântarea a 9-a, Şi acum... a Născătoarei...
[106]     Idem, ibidem, p. 141.
[107]    Sf. Efrem Şirul, Hymns on the Nativity, în ed. cit., p. 230.
[108]    Sf. Ieronim, Letters, LXIX, în ed. cit., p. 145.
[109]    Idem, 1-59 On The Psalms, 10, în ed. cit., p. 76.
[110]     Sf. Ambrozie, On the Beliefin the Resurrection, în ed. cit., p. 179.
[111]     Idem, Select Works and Letters: Of the Christian Faith, III.III, în ed. cit., p. 245.
[112]     Beda Venerabilul, Commentary on IJohn, în voi. Commentary on the Seven Catholic Epist- les, Cistercian Studies Series, nr. 82, trad. David Hurst, Cistercian Publications, Kalamazoo, MI, 1985, pp. 192-193.
[113]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV.XV, în ed. cit., pp. 479-480.
[114]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on First Corinthians, VII, în Nicene..., ed. Philip Schaff, DD, LL.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1969, p. 38 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, VII, Editura Sophia, Bucureşti, 2005 (n. tr.)}.
[115]     Sf. Ieronim, Homilies, 76, în ed. cit., pp. 137-138.
[116]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Writings ofSaintJustin Martyr. Dialogue with Trypho, 44, în ed. cit., p. 214 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, XLIV, în ed. cit., p. 139 (n. tr.)}.
' Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV.LXXXII, în ed. cit., pp. 563-564.
[118] Cf. Sf. Vasile cel Mare, „A Psalm of David against Usurers, Homily 12 on Psalm 14", în voi. Exegetical Homilies, în The Fathers of the Church, voi. 46, trad. Agnes Clare Way, C.D.P., CUA Press, Washington D.C., 1981, p. 181.
[119]     Sf. Hipolit, Despre Antihrist, mAnte-Nicene..., voi. V, trad. pr. Alexander Roberts, D.D., James Donaldson, L.L.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1986, p. 215.
[120]     Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 14, în ed. cit., p. 107; Cf. Commentary on Ezekiel, 28:11-20, PL 25.269 (331).
[121]     Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 355-356.
[122]     Vezi Sf. Ciprian al Cartaginei, The Epistles of Cyprian, Epistle LXIX to Januarius andother Numidian Bishops, on BaptizingHeretics, în ed. cit., pp. 375-376; Idem, Letters 1-81, 70, în The Fathers of the Church, voi. 51, trad. Rose Bernard Donna, C.S.J., CUA Press, Washin­gton D.C., 1981, p. 259.
[123]     Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 104.
[124]     Idem, ibidem, pp. 104-105.
[125]     Mitiei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, stihiră pe glas 8.
5 In variantele mai recente în limba română ale Sfintei Scripturi, traducătorii optează aici în mod constant pentru soluţia crisolit (respectiv crisoberiliu, în Biblia lui Anania), pentru termenul Tarsis, din textul biblic citat de către Sfinţii Părinţi. Se pare că, în acea vreme, sursa principală de crisolit eraTarsul, ceea ce explică antonomaza (n. tr.).
1              Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechesis, IX, în ed. cit., pp. 185-186 [în lb. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, IX.1-2, ed. cit., pp. 207-209 (n. tr.)].
' Termenul ebraic utilizat în text (ebr. LeBeNaH) şi pe care Sf. Grigorie cel Mare îşi ba­zează interpretarea, semnifică atât „cărămidă", cât şi „ţiglă", unde prin „ţiglă" se poate înţelege materialul ceramic de forma unei tăbliţe, asemănător unei ţigle, care se folosea în epocă, une­ori, ca suport pentru scris (n. tr.).
4              Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 7-a, alt canon.
5              Sf. Ambrozie, Select Works and Letters: Of the Christian Faith, VXIX, în ed. cit., pp. 313-314.
1              Sf. Grigorie cel Mare, Homilies, pp. 281-282.
1 Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the GospelofMatthew, II, în ed. cit., p. 11 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, III. Omilii la Matei (1-90), II.III, ed. cit., p. 31 (n. tr.)].