doktoru

luni, 15 septembrie 2014

Sfantul Proroc Amos - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti


Sfântul ProrocAmos



Făcându-te tu ca o gură a lui Dumnezeu, arătat ai înfruntatpre cei farâ de lege[1]



[1] Minei, 15 iunie, Sf. Proroc Amos, stihiri, podobie.









 
Profetul Amos s-a născut în Tecoa - un sat aflat în partea de sud a rega­tului, la aproximativ 17 km depărtare de Ierusalim şi care astăzi se pre­zintă sub forma unui sit arheologic deschis lângă localitatea Khirbet Taqu'a. Satul este aşezat chiar la marginea deşertului Iudeii. In zona de stepă de la est de Tecoa a trăit profetul nostru, împreună cu alţi câţiva păstori, care îşi îngri­jeau aici turmele. In limba ebraică, numele Amos înseamnă „povară, sarcină" sau „purtător de sarcină". Prorocul nu era de viţă nobilă, iar înainte de a fi chemat la slujirea profetică trăia simplu, ca un păstor obişnuit.
Amos face parte din categoria „prorocilor scriitori", iar în canonul celor doisprezece Proroci mici este socotit al treilea. Cu toate acestea, cronologic vorbind, Amos a fost unul dintre cei mai timpurii dintre prorocii scriitori, fi­ind înainte-mergător, dar şi contemporan Prorocilor Osea şi Miheia. în ico­nografia Bisericii Ortodoxe, Amos este reprezentat ca un bătrân cu barbă şi cu plete îmbelşugate, aducând oarecum la înfăţişare cu Sfântul Ioan Teologul[1].
Amos îşi câştiga existenţa cu păstoritul vitelor. Şesurile întinse ale Iudeii îi serveau ca loc de păşunat pentru turmele pe care le avea în grijă. Pe lân­gă aceasta, el se mai ocupa şi cu recoltatul sicomorelor — îndeletnicire ce pre­supunea, la vremea respectivă, crestarea fructelor de sicomor cu aproximativ trei-patru zile înainte de cules, pentru a grăbi procesul de coacere. O notă bi­ografică în această privinţă [cf. Amos 7:14-15] este menită să informeze citito­rul asupra faptului că profetul, chemat fiind la slujire, nu şi-a depăşit condiţia socială, spre a ajunge pe o treaptă superioară, de unde erau recrutaţi îndeobşte prorocii, dar nici nu a trecut prin vreun proces de pregătire în vreo şcoală pro­fetică, în vederea îndeplinirii misiunii sale. înainte de a fi fost chemat la sluji­rea profetică, Amos era un ţăran simplu, lipsit de educaţie şi de bune maniere, preocupat în special de turmele şi de sicomorii săi. Unele detalii referitoare la viaţa lui de mai înainte se pot regăsi pe alocuri în imaginile ce apar în con­textul viziunilor sale profetice: de pildă, constelaţia Orion este menţionată ca mărturie a puterii creatoare a lui Dumnezeu; de asemenea, putem consemna aici episodul în care se descrie puterea destructivă a lăcustelor asupra locurilor de păşunat, precum şi cel în care este descris răgetul în noapte al leului care îşi urmăreşte prada[2].
Potrivit cu sinaxarele Bisericii Ortodoxe, Amos a prorocit vreme de 50 de ani. După Amos 1:1, prorocul şi-a început propovăduirea în cea de-a doua jumătate a domniei în Israel a lui Ieroboam al II-lea (793-753 Î.Hr.) şi a fost contemporan cu Ozia, care a fost rege în Iuda între anii 791 şi 7391. Atunci când Domnul Dumnezeu 1-a chemat de la turmele sale şi i-a spus: Du-te şi proroceşte în poporul Meu Israel! [Amos 7:15] — Amos de îndată a lăsat toate şi s-a dus în mijlocul locurilor celor înalte unde se săvârşeau slujiri idoleşti, în Regatul de Nord, Israel, pentru a denunţa alunecările spre păcat, lepădarea de Dumnezeu şi stricăciunea în care căzuse tot poporul de aici. Era acolo o soci­etate bolnavă, care se spurcase şi se adâncise în abjecţie din pricina pervertirii credinţei şi a uşurătăţii cu care se ridicau altare dedicate unor zeităţi păgâne, mai cu seamă la Ghilgal şi în Beerşeba.

In anul 922 î.Hr., Roboam, fiul şi urmaşul la tron al regelui Solomon, im­pusese o serie de măsuri opresive asupra poporului său. Această situaţie a gră­bit secesiunea părţii de nord a regatului, Israelul. Ieroboam, reprezentantul şi purtătorul de cuvânt al triburilor din nord, fost conducător al celor ce lucrau în slujba lui Solomon, s-a văzut înălţat în fruntea răsculaţilor şi privit de către aceştia ca lider al revoltei lor împotriva hotărârilor opresive ale Iui Roboam. Iar când Roboam a refuzat să negocieze o înlesnire a taxelor şi a corvezilor, cei din nord au decis să se desprindă de regat şi să se declare independenţi, proclamân- du-1 pe Ieroboam I ca rege al lor. De aici înainte, cele două regate, Israel şi Iuda, au dus o existenţă separată, chiar dacă s-au înregistrat unele interferenţe, vreme de aproximativ 200 de ani, până la căderea Samariei, în anul 722 î.Hr.
Amos, iudeu de origine, din Regatul de Sud, a fost trimis să prorocească tocmai în Bethel şi în Samaria - cele două centre religioase din noul Regat de Nord, Israelul. Amasia, mai-marele preoţilor din Bethel, îl va goni acasă pe proroc, nu însă înainte de a-1 fi denunţat regelui Ieroboam al II-lea [cf. Amos 7:10, 12].
Trebuie să ţinem seama de faptul că Amos era un om de ispravă şi plin de curaj. De multă îndrăzneală avea trebuinţă, pe atunci, un locuitor din Rega­tul de Sud, pentru ca să se ducă în Israel, să critice viaţa morală şi religioasă a oamenilor de aici şi pe deasupra să ameninţe cu distrugerea. Cu siguranţă că un astfel de om nu putea să treacă neobservat, cu atât mai mult, cu cât se ştia despre el că este de origine simplă, că se ocupă cu păstoritul turmelor de vi­te, că nu are nici un fel de pregătire pentru slujirea prorocească, însă cu toate acestea Duhul lui Dumnezeu este Cel care confirmă de fiecare dată faptul că este vorba într-adevăr despre un proroc al lui Dumnezeu, care vorbeşte cu pu­tere de la Dumnezeu despre distrugerea celor zece triburi israelite. Cu toate că iniţial a fost trimis doar la Bethel, Amos va propovădui şi în Regatul Iuda, dar şi în împrejurimi, pentru neamurile vecine.
„Amos, scrie Fericitul Ieronim (cca 342-420), chiar dacă este doar un sim­plu păstor de la ţară, un biet culegător de sicomore [cf. Amos 7:14], nu poate fi înţeles cu uşurinţă. Căci cine oare poate să vorbească după cuviinţă despre cele trei, ba chiar patru păcate ale Damascului, ale Tyrului, ale Gâzei, ale Idu- meii, ale Moabului, ale feciorilor lui Amon, despre soarta lui Iuda şi a lui Is­rael? Amos vorbeşte despre vacile grase din Muntele Samariei [cf. Amos 4:1] şi vesteşte că Dumnezeu va distruge casa cea mare şi casa cea mică [cf. Amos 6:11]. Amos îl vede pe făcătorul lăcustei [cf. Amos 7:1], pe Domnul Dumne­zeu, stând pe un zid [cf. Amos 7:7] tencuit (după Vulgata) sau făcut din dia­mant (după LXX); vede un coş cu poame [cf. Amos 8:1], care prevesteşte pe­deapsa ce se va abate asupra capetelor păcătoşilor; vede foametea ce va veni pe pământ [cf. Amos 8:11]."[3]
Cartea Profetului Amos conţine cinci relatări ale unor vedenii prevestitoa­re de pedepse: lăcuste [Amos 7:1-3], foc [Amos 7:4-6], cumpănă cu plumb [Amos 7:7-9], coş cu poame [Amos 8:1-14] şi un altar dărâmat [Amos 9:1-7]. Când vorbeşte despre aceste pedepse, inima profetului este mişcată de compa­siune pentru soarta de care au parte popoarele: Şi după ce au sfârşit de mâncat iarba de pe pământ, am zis: Doamne Dumnezeule, fie- Ţi milă! Cum va putea îndura aceasta Iacov, căci el este mic? Şi S-a milostivit Domnul pentru aceste vor­be şi a zis: „Nu se va mai întâmpla!" [Amos 7:2-3]. Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) remarcă: „Ţine de firea profetului să plângă nu doar pentru si- neşi, ci mai cu seamă pentru semenii săi. Aşa de pildă [...] Amos, care se roagă Domnului pentru milostivire [cf. Amos 7:3] ."[4]
Prorociile lui Amos sunt întemeiate pe credinţa cea tare; ele sunt rostite cu putere multă. Amos vorbeşte limpede şi răspicat, cu fraze bine alcătuite. Du­pă cum spuneam şi mai înainte, imaginile pe care le foloseşte sunt inspirate din universul rural, care îi era familiar: treieratul, căruţele, recolta, lăcustele, vitele, păsările, leii, pescuitul. însă chiar dacă nu era decât un păstor, Amos dă dovadă de bună creştere si de o educaţie temeinică - si aceasta cu toate că nu avea o erudiţie sau o cultură livrescă. Totuşi, în scrierile lui întâlnim refrenul[cf. Amos 1], lamentaţiile poetice [cf. Amos 5:2] şi un meşteşug cu totul de­osebit de a conduce cititorul spre punctul culminant. Putem spune, de bună seamă, că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Amos nu ar fi avut parte de o în­ţelegere duhovnicească, dobândită prin descoperirea Duhului Sfânt, a eveni­mentelor despre care vorbeşte. Totodată, profetul mai este de remarcat şi prin câteva formulări incitante şi memorabile, cu valoare aforistică.
Despre domniile paralele ale lui Ozia în Regatul de Sud, şi Ieroboam al II-lea în Regatul de Nord, se poate spune că sunt caracterizate, deopotrivă, prin pace şi prosperitate. Aceasta, de bună seamă, şi din cauza faptului că ameninţarea militară pe care o reprezentase Benhadad al II-lea al Siriei (cca 796-776 î.Hr.), în privinţa Israelului, dispăruse. La puţin timp după aceasta, Damascul deveni vasal lui Ieroboam al II-lea [cf. IV Regi 14:28]. Astfel, Re­gatul de Nord îşi extinse stăpânirea şi zona de influenţă până la Hamath. Lua­te la un loc, Iuda şi Israelul ajunseseră în această epocă la hotarele de odinioa­ră ale regatului, cele din vremea lui David şi a lui Solomon. Cu toate acestea, ameninţarea asiriană se făcea din ce în ce mai simţită, mai cu seamă odată cu domnia lui Tiglath-Pilesser al III-lea (f cca 727 î.Hr.)1.
În toată această perioadă de pace, Regatul de Nord controla administrativ rutele caravanelor care străbăteau teritoriile recent dobândite. Această situaţie a atras după sine apariţia şi ridicarea unei categorii sociale de negustori proas­păt îmbogăţiţi şi, ca urmare, o cerere crescândă de bunuri de lux. Dezvoltarea transporturilor şi a comerţului a produs o strămutare masivă de populaţie de la sat la oraş - proces petrecut într-un interval de timp relativ scurt. Din păca­te, acest avânt economic nu a adus cu sine doar propăşirea socială şi materia­lă a multora, ci şi o accentuare de-a dreptul spectaculoasă a decăderii morale, mai cu seamă în rândul celor proaspăt îmbogăţiţi. Raţiunile acestei situaţii re­zidă în mare parte în adoptarea unor practici de cult păgâne canaanite, mai cu seamă în participarea la ritualurile dedicate lui Baal. Aceasta a adus după sine o cădere morală profundă, azvârlind poporul în cele mai de jos trepte ale de­pravării spirituale şi ale desfrâului. Riturile păgâne de fertilitate, care presupu­neau prostituţia sacră, fuseseră preluate de la fenicieni şi se practicau în cadrul unor locaşe de cult încă din vremea când Israelul îşi declarase independenţa faţă de regimul lui Ieroboam I. Era vorba despre rituri care presupuneau beţia, violenţa, idolatria şi practici sexuale de cea mai joasă speţă.
Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 335-cca 395) mărturiseşte, cu referire la via­ţa nesăbuită pe care o acuză Profetul Amos, următoarele: „Ei [...] mănâncă miei din turmă şi viţei crescuţi în staid. Se arată dibaci în cântece de liră şi întocmai ca David se întrec în instrumente muzicale; beau din cupe vin şi din pârga untdelem­nului îşi fac miresme pentru uns [Amos 6:4-6], A fost de trebuinţă ca israeliţii să fie astfel mustraţi de către profet, pentru că ei se îndepărtaseră cu totul de în­ţelesurile cele curate ale cuvântului Scripturii. In cuvântul Scripturii ei aveau la îndemână cele mai curate arome şi mirodenii şi s-ar fi putut bucura în aceasta de cel mai înalt ospăţ duhovnicesc, însă ei nu s-au lepădat de aplecarea lor către cele rele. Ei au dat vinul cel bun pentru scursura cea spurcată şi curăţia mirosului de bună mireasmă pentru amestecătura puturoasă a gândurilor pline de răutate."[5]
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre deşertăciunea celor pământeşti, face următoarea remarcă: „Aceasta este pricina pentru care profetul este atât de vehement la adresa acelora care sunt preocupaţi în mod exagerat de cele vremelnice. Pentru că ei se amăgesc socotind că unele ca acestea vor ţine pen­tru totdeauna si nu văd că ele sunt trecătoare, vremelnice."[6] In alt loc, scrie: „Aţi văzut cât de mult învinuieşte profetul desfătarea? Şi gândeşte-te că le vor­bea iudeilor, ca unor nesimţitori, ca unor nerecunoscători, care se îmbuibau în fiecare zi! Uită-te-câtă precizie în cuvinte! După ce a osândit îmbuibarea şi îmbătarea cu vin, a adăugat: Şi le socotesc pe toate ca şi cum ar sta şi nu ca şi cum ar fugi [Amos 6:5]; aproape că le-a spus că desfătarea cu ele este numai până la buze şi gâtlej şi nu merge mai departe."[7]
In zilele Profetului Amos, consecinţele acestor influenţe degenerante se pu­teau constata în corupţia sistemului judiciar, în traiul dominat de preocuparea exagerată pentru lux şi, în general vorbind, în declinul accentuat al societăţii, care îşi pierdea tot mai mult conştiinţa unităţii de neam, pe de o parte, şi pre­ocuparea pentru soarta săracilor, pe de alta. Săracii nu aveau nici o perspectivă de reabilitare sau de sprijin social, ba, mai mult, erau călcaţi în picioare şi de­posedaţi până şi de puţinul pe care îl aveau, de către cei deja exagerat de bo­gaţi. Ţăranii care mai avuseseră câte o bucată de pământ au fost expropriaţi, de cele mai multe ori fară vreun temei legal. în scurt timp, deosebirea dintre bogaţi şi săraci s-a accentuat foarte mult[8]. Astfel, Amos îi va mustra cu aspri­me pe cei îmbogăţiţi pe spinarea săracilor: Fiindcă voi călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar de grâu, cu toate că aţi zidit case de piatră, nu le veţi locui şi, deşi aţi sădit viţă de bun soi, nu veţi bea din vinul ei [Amos 5:11]. Sfân­tul Chirii (378-444), patriarhul Alexandriei, avertizează că „nici un fel de câş­tig nu putem avea de pe urma celor dobândite prin pizmă şi nedreptate"'.
Din acest motiv, una dintre preocupările de bază ale lui Amos va fi drept­atea socială. Pentru a o institui, profetul vorbeşte despre necesitatea înlătură­rii cauzelor inechităţii şi ale nedreptăţii, mai precis: încălcarea legilor, corup­ţia, mita şi lipsa milostivirii faţă de cei săraci [cf. Amos 5:12]. De asemenea, el îi îndeamnă pe cei bogaţi să nu mai trăiască în lux [cf. Amos 6:3-7]. Jude­cata făcută cu dreptate [cf. Amos 5:24] trebuie să înlocuiască practici precum oprimarea săracilor, mita, nedreptatea [cf. Amos 5:15], lepădarea de credinţă şi imoralitatea. Toate acestea trebuie îndeplinite fară preget, pentru ca poporul să nu piară. Astfel, profetul îndeamnă: Căutaţi binele şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va fi cu voi precum ziceţi că este. Urâţi răul şi iu­biţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi, poate că Domnul Dumnezeu Savaot Se va milostivi de cei rămaşi ai lui Iosif\hmo% 5:14-15]. Sfântul Ambro­zie (cca 339-397), episcopul Milanului (374), remarcă faptul că „atunci când un om este stăpân peste sine însuşi - iar aceasta este mai de cinste decât a fi stăpân peste alţii -, unul ca acesta îşi are inima în mâinile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu o preface după cum El voieşte. Şi nu este de mirare că Domnul o schimbă în bine, căci desăvârşirea bunătăţii întru El se găseşte. Să ne dăm, aşa­dar, pe noi înşine în mâna lui Dumnezeu, spre a afla aici binele, acel bine ca­re este nestricăcios şi neschimbabil şi despre care Prorocul Amos vorbeşte [cf. Amos 5:l4-15]"2.
Amos îi dojeneşte pe rege şi pe preoţii păgâni, aduşi de către acesta pen­tru săvârşirea ritualurilor idolatre. Profetul îndeamnă poporul să se întoarcă de la slujirea viţelului de aur şi să se închine singurului Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta, mai-marele Amasia, preot mincinos în Bethel, îl admonestea­ză pe profetul Domnului: Şi a zis Amasia către Amos: „Profetule, scoală şi fugi în pământul lui Iuda şi mănâncă acolo pâine şi proroceşte în acele locuri; dar în Bethel tu nu vei mai proroci, că el este un sanctuar al regelui, un templu al rega­tului!" [Amos 7:12-13]
Fericitul Ieronim îşi exprimă nedumerirea: „Ce păcat că, iată, medicul ca­re îl tratează pe cel bolnav [...] este privit ca un duşman tocmai de către acesta din urmă! Insă aşa este rânduiala lucrurilor. Adevărul are uneori un gust amar şi nu este deloc pe placul răufăcătorilor. [...] Amos se vede alungat din Sama- ria [cf. Amos 7:12-13]. De ce oare? De bună seamă, în aces caz, la fel ca şi în multe altele, pentru că el este chirurgul duhovnicesc, care taie şi dă la o parte părţile afectate de păcat şi îi îndeamnă pe oameni la pocăinţă. Sfântul Apostol Pavel întreabă: Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul? [Gala- teni 4:16] în aceeaşi situaţie S-a aflat şi însuşi Mântuitorul, atunci când mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus de la El, pentru că găseau cuvântul Lui greu de primit [cf. Ioan 6:60] ,"[9]
Amasia a început să-1 prigonească pe Amos mai cu seamă atunci când pro- rocul Domnului a vestit biruinţa asirienilor asupra lui Israel şi sfârşitul regelui Ieroboam. Şi a răspuns Amos şi a zis către Amasia: „Eu nu sunt proroc şi nici fecior de proroc, ci sunt păstor şi adunător de sicomore; şi de la turmă m-a luat Domnul şi mi-a zis: «Du-te şi proroceşte în poporul Meu Israel!»" [Amos 7:14-15].
Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) scrie următoarele într-o epistolă adresată Sfântului Ambrozie, episcopul Milanului: „Dumnezeu, prin mijloci­rea Sfântului Duh, 1-a înzestrat cu putere pe Amos, un simplu păstor de vite, şi 1-a ridicat la rangul de profet."[10]
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează motivele pentru care profetul caută mereu să se smerească pe sine, atunci când se prezintă: „Amos nu a rostit aces­tea pentru a se pune singur în evidenţă, ci ca să închidă prin aceasta gurile ce­lor care se îndoiau de faptul că el era cu adevărat prorocul lui Dumnezeu şi ca să sublinieze astfel că nu era vreun înşelător şi că propovăduirea sa nu era doar rodul minţii sau al imaginaţiei sale."[11] într-altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Amos într-o înşiruire de exemple din vremurile trecute, de părinţi rămaşi cu totul necunoscuţi, dar din care au ieşit copii care au ajuns vestiţi. „David era fiul lui lesei, un plugar de rând; Profetul Amos era fiul unui păstor de capre şi el însuşi tot păstor de capre era. Iar Moise, prin care s-a dat Legea, cât de departe era de tatăl lui!"[12]
în continuare, Amos rosteşte o prorocie pentru Amasia: Femeia ta se va des­frâna în cetate şi fiii şi fiicele tale vor cădea în ascuţişul săbiei; pământul tău va fi măsurat cu funia şi tu vei muri într-un loc spurcat, iar Israel va fi dus în robie de pe pământul lui [Amos 7:17]. În cele din urmă, fiul lui Amasia 1-a omorât pe omul lui Dumnezeu, lovindu-1 în cap cu un ciomag. Aceasta s-a întâmplat atunci când profetul 1-a mustrat pentru că se închina viţeilor de aur şi idolilor. Chiar dacă a fost lovit cumplit în cap, prorocul nu a murit pe loc, ci, încă suflând, a fost dus în patria sa, unde a mai trăit încă două zile, înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Aici a fost îngropat alături de părinţii săi[13]. Fericitul Ieronim şi Eusebiu afirmă că mormântul profetului încă mai putea fi văzut în Tecoa, în vremea lor[14]. In imnele închinate lui, Sfânta Biserică măreşte sfârsitul martiric al profetului: „Tu, Amose, descoperitorule de cele dumnezeieşti, cu dreptatea Domnului arătat-ai pre cei fără de lege."[15]
Viaţa duhovnicească decăzuse foarte mult în Israel. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Tocmai din această pricină îi învinuieşte Dumnezeu cu multă as­prime pe israeliţi şi îi află vrednici de pedeapsă, pentru că ei săvârşeau păcate şi fărădelegi după ce mai înainte se bucuraseră de atât de mari daruri duhov­niceşti de la Domnul, spunând: Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate nea­murile pământului; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre [Amos 3:2] ,"[16]
Domnul enumeră, prin gura prorocului Său, fărădelegile săvârşite în capiştea idolească din Ghilgal: „Veniţi la Bethel şi păcătuiţi şi în Ghilgal înmulţiţi fărădelegile! De dimineaţă aduceţi jer fele voastre, şi la fiecare trei zile zeciuielile voastre! Puneţi înainte prinoase cu aluat ca jertfă de laudă, vestiţi, trâmbiţaţi prinoasele voastre cele de bunăvoie; că aceasta vă place vouă, copii ai lui Israel", zice Domnul Dumnezeu [Amos 4:4-5]. După Sfântul Ioan Gură de Aur, „în lipsă de Templu nu mai poate fi vorba, la iudei, despre nici un fel de lucrare a binelui obştesc sau a vreunui mod de viaţă, oricare ar fi acela. Fără Templu, nu se mai pot săvârşi nici jertfe, nici alte ritualuri prescrise de Lege. Pentru ei nu exista decât un singur loc consacrat pentru acestea, iar acest loc era Tem­plul din Ierusalim"[17]. In altă lucrare precizează: „Nici jertfele, nici arderile de tot, nici puterea Legii de a înfrâna, nici un alt aspect al vieţii de obşte nu mai poate fi, în lipsa Templului. încă de la bun început, Legea porunceşte ca de trei ori pe an fiecare iudeu de parte bărbătească să urce la Templu. însă lucrul acesta nu mai este cu putinţă, de vreme ce Templul a fost dărâmat [...]. Le­gea le porunceşte să cânte cântări, dar [...] locul unde vieţuiau le era piedică pentru aceasta. Prorocii, chiar şi Amos, îi învinuiau pentru păcatul de a citi Legea, de a-şi mărturisi credinţa şi de lăuda pe Dumnezeu în alt loc decât în Ierusalim [cf. Amos 4:5]. De vreme ce nici măcar citirea Legii nu le era în­găduită în afara Ierusalimului, cum dar vor fi putut să o şi împlinească acolo unde se aflau?"[18]
Voi cei din casa lui Israel, Mi-aţi adus, oare, jertfe şi prinoase în pustiu, vreme de patruzeci de ani [Amos 5:25]?
„Iată, chiar şi atunci când au avut cortul adunării, iudeii nu au adus totuşi jertfe"[19] — remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar acum veţi aduce cu voi pe Sa- cut, regele vostru, şi steaua dumnezeului vostru, Chevan, idolii voştri pe care vi i-aţi făurit [Amos 5:26].
Sfântul Irineu (cca 130-cca 236), episcopul Lionului, arată că „la început, Domnul Dumnezeu a socotit îndeajuns să scrie legea naturală sau Decalogul în inimile oamenilor; însă mai apoi s-a vădit a fi trebuinţă să fie prinse în jugul Legii lui Moise toate dorinţele şi înclinaţiile iudeilor, dat fiind faptul că aceş­tia abuzau de libertatea ce le fusese dată [...], din pricina învârtoşării inimii lor. [...] Atunci când s-au întors de la Domnul şi şi-au făcut loruşi un viţel, iar cugetele lor s-au întors prin aceasta în Egipt, însufleţite de dorinţa de a fi robi iarăşi, în loc de oameni liberi, au fost aduşi într-o stare de robie, după dorin­ţa inimii lor — însă o robie care nu era menită să-i despartă de Domnul, ci, dimpotrivă, să-i lege de El prin jugul Legii [...]. Vezi pentru aceasta cuvintele adresate de către Ştefan iudeilor şi consemnate de către Luca [...]: Dar părin­ţii voştri nu au voit să asculte acestea, ci le-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt [...]. Au făcut viţel şi au adus idolului jertfa [...]. Dar Dumnezeu S-a întors şi i-a dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea prorocilor [cf. Faptele Apostolilor 7:38-42]"[20].
Ascultaţi cuvântul acesta pe care eu îl rostesc asupra voastră, cântec de jale pen­tru voi, cei din casa lui Israel: Căzut-a ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică! [Amos 5:2] Sfântul Ioan Gură de Aur citează locul acesta pentru a demonstra că iudaismul a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu. „După robia lor în Babilon, iudeii au reconstruit Templul şi au refăcut locurile unde le era îngăduit să îndeplinească toate ritualurile lor, aşa după cum sunt toate acestea prevăzute în Lege. Dar acum puterea lui Hristos, puterea prin care El a întemeiat Biserica, a surpat la rândul ei şi Tem­plul acesta refăcut. Iar prorocii lor au vestit mai dinainte acestea şi au arătat că Domnul va lepăda legea iudaică, instituind un nou fel de slujire."[21]
Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre [Amos 5:21], Sfântul Chiril al Alexandriei explică acest cu­vânt spunând următoarele: „Iată aşadar cum Domnul însuşi spune aici că a urât prăznuirile lor şi că nu a găsit nici o bucurie în jertfele şi în laudele lor. Aceasta nu pentru că Domnul nu S-ar bucura de laude, însă nu de acelea ca­re ies dintr-o gură spurcată, nu de acelea rostite cu o limbă plină de toată ne- curăţia [...]."[22] Apoi, rosteşte cuvinte de mustrare, inspirându-se din cele spuse de către Samuel: „După cuvântul care zice: Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute Domnului ca şi ascultarea glasului Domnului? Asculta­rea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor [I Regi 15:22]. Căci ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu sunt izvorul a toată binecuvântarea - aceasta este cea dintâi lecţie pe care avem a o învăţa de aici."[23]
Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la jertfele de mântuire grase ale voastre nu voi pleca ochii [Amos 5:22].
Sfântul Iustin Martirul (cca 100-cca 165) este animat de sentimente simila­re atunci când scrie, adresându-se iudeului Trifon: „Că pentru păcatele popo­rului vostru şi pentru idolatriile lui, iar nu pentru că ar fi avut nevoie de ase­menea ofrande, Dumnezeu a poruncit [...] ca să se facă acestea; auziţi cum zice despre acestea prin Amos, unul dintre cei doisprezece [cf. Amos 5:18-6:7]."[24]
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: „Domnul spune: Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? [cf. Isaia 1:11-12; Amos 5:21-22] Nu auziţi oare glasul Lui spunând lămurit că nu are trebuinţă de aceste jertfe ale voastre, în­că de la bun început? Dacă jertfele ar fi fost pentru El o necesitate, atunci i-ar fi instruit pe iudei chiar de la început în acest fel de viaţă şi, de asemenea, pe patriarhii care au înflorit înainte de zilele lui Isaia. La aceasta, iudeii pot să în­trebe: Cum dar se poate, atunci, că totuşi a îngăduit iudeilor să aducă jertfe? A fost aceasta ca pogorământ, pentru slăbiciunea lor [...]. A băgat de seamă Domnul că iudeii erau gata să alunece în rânduielile idoleşti, dacă ar fi fost lipsiţi de jertfe. Sau, mai bine zis, a băgat de seamă nu numai că erau gata să alunece, dar că ei căzuseră deja. Astfel, le-a îngăduit să aducă jertfe. [...] El nu le-a zis nimic alta decât acestea: Văd că sunteţi toţi însetaţi după jertfe şi grab­nici de a face vărsare de sânge. Dacă de jertfe aveţi voi trebuinţă, atunci jert­fe să-Mi aduceţi. Insă chiar dacă a îngăduit să se aducă jertfe, pogorământul acesta nu avea să ţină o veşnicie; în înţelepciunea Sa, de la o vreme Domnul i-a oprit din nou să aducă jertfe."[25]
„Aşa după cum deosebire este între Aaron şi Hristos - spune Sfântul Ioan Gură de Aur —, tot atât de mare trebuie să fie diferenţa dintre noi si iudei.
Căci, după cum bine ştim, Jertfa noastră este în ceruri, după cum şi Preotul nostru este ceruri. Să facem bine, aşadar, şi să aducem jertfele potrivite spre a fi jertfite pe acest altar, însă nu oi şi ţapi, nu sânge şi grăsime. Toate acestea s-au încheiat, iar în locul lor s-a rânduit jertfa care este vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu [Romani 12:1]. De-acum, îndemnaţi suntem să aducem jert­fa duhovnicească, căci Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr [Ioan 4:24] - lucruri care nu mai au trebuinţă de trup, de unelte, de locuri consacrate, lucruri care pot fi jertfite în virtutea pre­oţiei fiecăruia, cum ar fi cumpătarea, înfrânarea, milostenia, răbdarea necazu­rilor şi a nedreptăţilor, smerirea minţii. Toate acestea se pot vedea în jertfele Vechiului Testament, ca prefigurări. [...] Depărtează de Mine zgomotul cântece­lor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale [Amos 5:23] !"[26]
Oare nu sunteţi voi, feciori ai lui Israel, pentru Mine, ca şi cuşiţii? zice Dom­nul. Oare n-am scos Eu pe israeliţi din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir [Amos 9:7]? Sfântul Ioan Gură de Aur explică aici că „Prorocii pe bună dreptate au grăit aşa: conducători ai Sodomei [Isaia 1:10] şi feciori ai etiopienilor' [Amos 9:7] - pentru că îi vedeau păcătuind."[27] La care adaugă: „Pentru că se lăudau cu strămoşii şi pentru că aceasta era pricina pieirii lor şi-i făcea să trăiască nepăsători, [...] taie rădăcina îngâmfării lor. Din pri­cina aceasta şi Isaia îi numeşte conducători ai Sodomei [Isaia 1:10] şi [...] fii ai etiopienilor [Amos 9:7]. Toţi prorocii au aceeaşi părere despre ei; toţi vor să le scoată din suflet mândria, pricină a mii şi mii de păcate."[28]
Despre întrupare [Amos 1:12]
Pentru aceasta voi trimite foc în Teman şi palatele cele din Bosra le va mistui [Amos 1:12]
Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386, patriarh cu începere din 349) tâlcuieşte aici că Teman trebuie înţeles ca fiind sudid\ „[...] din care parte a Ie­rusalimului vine [Domnul - n. tr:]? De la răsărit sau de la apus? De la mia­zănoapte sau de la miazăzi? Spune-ne exact! El răspunde foarte lămurit şi zi­ce: Dumnezeu vine din Teman [Avacum 3:3 şi Amos 1:12]. Teman înseamnă miazăzi într-adevăr, Bethleemul, locul naşterii Mântuitorului, se află la sud de Ierusalim.
Prorocul prevesteşte pe Hristos şi predica Sa [Amos 4:13]
Că El este Cel care a întocmit munţii şi a făurit vântul şi descoperă omului gândurile sale; El a făcut zorile şi întunericul şi calcă peste înălţimile pământului. Domnul Dumnezeu Savaot este numele Iui! [Amos 4:13]
Sfântul Chiril al Ierusalimului consemnează că „profetul Amos L-a cunos­cut, căci zice: Cel ce vesteşte oamenilor pe Cel Uns al Său [cf. Amos 4:13] "[29].
Sfântul Grigorie Teologul (cca 329-cca 390), patriarh al Constantinopolului (380), vorbeşte în marginea acestui verset despre purtarea de grijă pe care o manifestă Domnul Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale, spunând că „tu­netul este făcut cu putere, asemenea şi vântul [cf. Amos 4:13]. în toate aces­tea, Cuvântul a fost dat o singură dată, însă lucrarea Lui continuă până în zi­lele noastre."[30]
Sfântul Grigorie de Nyssa evidenţiază rătăcirea idolatrilor, referindu-se tocmai la acest verset care, în accepţiunea lor, ar da seama de crearea Duhului. Sfântul Grigorie arată că unii rătăciţi aşa ca aceştia confundă, aici, vântul cu Duhul. Tatăl Cel ceresc ne arată lămurit că Duhul Sfânt nu este o făptură cre­ată, că este mai presus de creaţiune. „Trebuie să luăm aminte - afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa - la faptul că prorocul vorbeşte aici despre facerea vântu­lui care suflă şi care aduce tunetul, iară nu despre facerea Sfântului Duh. Dar cuvântul tunet mai este folosit şi cu sens mistic, în Sfintele Evanghelii, pentru ca aceia care şi-au întemeiat bine credinţa în Evanghelie să poată trece de la cele trupeşti la cele duhovniceşti, după cuvântul Domnului care spune: Ce es­te născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este [Ioan 3:6]. Prin urmare Domnul este Cel care-1 înduhovniceşte pe omul bine-credincios: iar cel care se naşte din Duhul si este înduhovnicit cu un asemenea tunet, acela Îl va mărturisi pe Hristos."[31]
Sfântul Ambrozie, în tratatul său dedicat problematicii Sfântului Duh, în­tăreşte faptul că în cele de mai sus Amos vorbeşte despre facerea lumii, şi nicidecum despre Duhul Sfânt. „Până şi ordinea cuvintelor ne este spre învă­ţătură, căci dacă prorocul ar fi intenţionat să vorbească despre Duhul Sfânt, atunci de bună seamă că nu ar fi vorbit despre tunet, mai întâi. Căci tunetul nu este nici pe departe mai vechi decât Duhul. [...] Iar dacă ereticii spre pa­guba lor persistă în a învăţa că aici este vorba despre Duhul şi fac apel pentru aceasta la sensul spiritual al Scripturii, atunci ar trebui să ţină seama de faptul că, după interpretarea spirituală a Bisericii, Hristos prin venirea Sa a instituit tunetul, mai precis prin puterea cuvintelor Sale, iar prin Duh se înţelege la­tura duhovnicească a omului. [...] Şi dacă s-ar găsi cumva cineva care să so­cotească totuşi că despre Duhul se vorbeşte aici, pentru că zice: Cel ce vesteş­te oamenilor pe Cel Uns al Său [Amos 4:13] - aceasta cel mai bine se înţelege prin întruparea Domnului. Aşadar, dacă te tulbură faptul că se foloseşte aici acelaşi cuvânt şi încă mai crezi că aceasta nu se poate înţelege prin asumarea firii omeneşti, vezi atunci de citeşte Scripturile şi astfel vei cunoaşte că toate vorbesc despre Hristos, despre Cel despre care potrivit este să crezi şi să măr­turiseşti că este Făcătorul tunetului, prin venirea Sa, mai precis Cel care dă putere, prin venirea Sa, cuvântului Scripturii, astfel încât cugetele noastre să fie lovite de uimire, să învăţăm ce este frica mântuitoare şi să primim cu evla­vie cereştile prorociri.
De asemenea, să nu uităm că, în Evanghelii, fraţii Domnului sunt numiţi Fiii Tunetului; iar atunci când glas s-a auzit din cer, de la Tatăl, spunând: L-am preaslăvit şi iarăşi II voi preaslăvi [Ioan 12:28] - iudeii care erau de faţă au cre­zut că a fost tunet [Ioan 12:29]. Căci, cu toate că nu au fost în stare să primeas­că adevărul ce li s-a descoperit prin har, iudeii au mărturisit fără să-şi dea sea­ma şi, fară a şti ce spun, au vorbit despre taine, aducând o mărturie deosebit de importantă despre Tatăl şi despre Fiul [...]. Prin urmare, iată că, aici, tunetul se referă la cuvintele Domnului, care au răsunat pe suprafaţa întregului pământ, iar prin spirit înţelegem suflet, pe care Şi 1-a asumat înzestrat cu raţiune şi în chip desăvârşit; căci în Scriptură adeseori sufletul omenesc este numit spirit. [...] Se cuvine, aşadar, să înţelegem locul acesta pe de-a-ntregul fie ca desem­nând starea în care trăim şi respirăm noi în acest pământ, fie ca lămurind taina întrupării Domnului; căci, de s-ar fi arătat aici că Duhul Sfânt a fost creat, fără îndoială că Scriptura ar fi vorbit despre aceasta şi în alte locuri."[32]
3. Prefigurări ale Domnului
Şi iarăşi am avut o vedenie: iată că Domnul stătea lângă un zid drept, iar în mâna Lui avea o cumpănă de plumb. Şi a zis Domnul către mine: „ Ce vezi tu Amos?" Şi am zis: „ O cumpănă de plumb". Şi mi-a răspuns Domnul: „Iată, Eu voi pune cumpăna cea de plumb în mijlocul poporului Meu Israel şi de aici încolo nu-l voi mai cruţa. înălţimile lui Isaac vor fi distruse, şi capiştile lui Israel vor fi dărâ­mate, iar împotriva casei lui Ieroboam Mă voi scula cu sabie." [Amos 7:7-9]
Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul I) explică, în Ierarhia cerească, sen­surile cumpenei de plumb, arătând că uneltele şi tot instrumentarul specifice arhitectului, care sunt reprezentate aici, au legătură cu lucrarea îngerilor de a construi şi de a duce la bun sfârşit, de a fi parte, în general vorbind, cu pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, Care călăuzeşte pe cei rătăciţi şi îi ridică pe cei căzuţi[33].
Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383) tâlcuieşte, la rândul său, versetul acesta: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceas­ta a ajuns să fie în capul unghiului? [Matei 21:42; Psalm 117:22; Isaia 28:16] - întrebând: „Despre ce fel de piatră se vorbeşte aici? Despre cea care este grea precum plumbul. Căci, iată, Domnul a spus: cumpănă de plumb voi pune în mijlocul fiilor lui Israel [cf. Amos 7:8] - pentru a arăta prin aceasta că El în­suşi era piatra. Şi adaugă, întărind aceasta: Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi [Luca 20:18] ."[34]
Văzut-am pe Domnul stând lângă altar şi a zis: „Loveşte capetele stâlpi­lor ca să cadă tavanul, prăvăleşte-le peste capetele tuturor, iar pe cei ce vor scăpa,cu sabia îi voi omorî. Nimeni nu se va izbăvi cu fuga şi nici unul nu-şi va scă­pa viaţa! [Amos 9:1] Prin aceasră viziune, Dumnezeu îi comunică Prorocului Amos că nimeni nu va afla scăpare de mânia Lui. Vor zice unii: „Cum se poate, atunci, ca Sfântul Ioan Evanghelistul să spună: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată [Ioan 1:18]?" Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte locul acesta arătând prin exemple din Sfânta Scriptură [Isaia 6:1; Daniel 7:9; Miheia 3; III Regi 22:19; Amos 9:1] că Evanghelistul spune aceasta pentru ca noi să pricepem că „există o înţelegere precisă a Lui şi o cunoaştere clară a esenţei divine. Faptul că toate acele viziuni surprindeau chipul coborârii lui Dumne­zeu şi nici unul din acei proroci nu a văzut esenţa pură reiese în chip vădit din deosebirile dintre viziuni. Căci Dumnezeu este simplu, fară părţi şi fără for­mă, pe când toţi aceştia vedeau diferite forme"[35].
Prefigurare a Evangheliei [Amos 5:24]
Şi judecata se va năpusti ca apa şi dreptatea ca un şuvoi furios [Amos 5:24],
Sfântul Chiril al Alexandriei notează că „mesajul predicii evanghelice, ne­însemnat la început, în scurt timp a progresat considerabil, devenind odată cu trecerea timpului din ce în ce mai însemnat. [...] Căci vestea cea bună a mântuirii va să se reverse pretutindeni, întinzându-se asemenea unei mări, fă­ră putinţă de a fi stăvilită. Despre aceasta ne vorbeşte lămurit Domnul, prin glasul Prorocului Amos [5:24]. Căci El dă putere şi îndreptăţire cuvântului Evangheliei şi ne încredinţează că se va răspândi peste lume asemenea apelor potopului, asemenea şuvoaielor cărora nimeni nu le poate sta împotrivă"[36].
Răstignirea
A. Sfântul Ciprian evidenţiază faptul că „ziua în amiaza mare, când Mân­tuitorul a suferit patimile Sale, cerul s-a întunecat ca noaptea. Amos scrie: Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în miezul zilei şi voi întuneca pământul în zi luminoasă [Amos 8:9]. [...] Iar în Evanghelie citim: Iar de la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea [Matei 27:45]"[37].
Sfântul Chiril al Ierusalimului comentează: „Te-ai întrebat oare la ce oră se va fi întunecat soarele? Să fi fost oare ceasul al cincilea? Sau al optulea? Sau al zecelea? Spune-ne nouă, profete, să auzim bine în ce vreme s-au petrecut acestea, spune să audă şi iudeii, care-şi astupă urechile: când s-a întunecat soa­rele? Şi prin Amos Profetul primim răspuns: soarele va apune în miezul zilei [cf. Amos 8:9]."'
Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Evanghelia după Sfântul Luca şi, mai precis, la versetul care spune: era acum ca la ceasul al şaselea şi întune­ric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea [Luca 23:44] — arată următoarele: „iudeii [...] cu prea mult zel s-au grăbit să-L dea morţii pe Cel ce stăpâneşte viaţa şi să-L răstignească pe împăratul slavei. Dar, atunci când pe Domnul Atotţiitorul L-au pironit pe cruce, soarele s-a acoperit, iar lumina amiezii s-a făcut întuneric, după cum dumnezeiescul Amos a prorocit odini­oară. Căci întuneric a fost de la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea [cf. Amos 8:9]; iar aceasta a fost un semn vădit pentru iudei, ca să se înţeleagă că minţile celor ce L-au răstignit pe Domnul fuseseră învăluite de întunericul cel duhovnicesc, căci împietrirea s-a făcut lui Israel [Romani 11:25]. Chiar şi David, în iubirea pe care o nutrea el faţă de Dumnezeu, îi blestemă şi spune: să se întunece ochii lor, ca să nu vadă [Psalm 68:27]. Iată, întreaga creaţiune îşi jeleşte Creatorul; căci soarele se întunecă, stâncile se cutremură şi Templul în­suşi îmbracă haina de doliu."[38]
B. Voi  preface  praznicele  voastre în jelire  şi toate cântările voastre în tânguire; pe toate coapsele voi pune sac şi pleşuve vor fi toate capetele; voi înteţi jalea ca pen­tru cel unul-născut şi sfârşitul va fi o zi de deznădejde! [Amos 8:10].
Sfântul Irineu tâlcuieşte cuvântul aceasta arătând că aici se descoperă fap­tul că întunecarea soarelui care s-a petrecut în vremea Patimilor Domnului, de la ceasul al şaselea şi de după încheierea acestui eveniment, înseamnă că zilele care după Legea cea Veche erau socotite a fi de sărbătoare, ca şi cântări­le lor trebuie să se preschimbe în plâns şi jeluire, căci toate se vor da pe mâna păgânilor.[39]
Sfântul Chiril al Ierusalimului susţine şi el interpretarea aceasta: „în ziua pâinii nedospite şi a praznicului, femeile lor plângeau şi se jeluiau, iar Apos­tolii s-au ascuns, lăsându-se pradă deznădejdii. Minunată este, aşadar, prorocia aceasta."[40]
Sfântul Leon cel Mare (t 461) descrie astfel modul cum s-a făcut trecerea de la lucrarea izbăvitoare a Legii Vechi la cea a Legii celei Noi: „Acoperămân­tul cel duhovnicesc, care ţinea ascunsă partea lăuntrică a Templului, cu o pu­tere nemaivăzută a fost sfâşiat numai într-o clipită, de sus până jos. [...] Du­pă aceasta, toate elementele creaţiunii, cuprinse de tulburare, şi-au schimbat firea, nemairăbdând pe cei ce-L răstigneau pe Hristos. Şi, chiar dacă sutaşul care-L păzea pe Iisus a fost cuprins de spaimă, la vederea unei asemenea prive­lişti, şi a mărturisit: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! [Matei 27:54] - totuşi, despre inimile pline de răutate ale iudeilor, mai împietrite decât toa­te stâncile si decât toate mormintele, nu avem nici o mărturie cum că vreuna dintre ele ar fi fost străpunsă de căinţă; se vede bine, din aceasta, că soldaţii romani erau mai pregătiţi să-L recunoască pe Fiul lui Dumnezeu decât erau preoţii lui Israel.
De vreme ce iudeii, lipsindu-se de toată sfinţirea pe care ar fi putut-o do­bândi prin împlinirea rânduielilor Legii lor, au preschimbat lumina în întu­neric şi praznicele lor în jelire [cf. Amos 8:10], să luăm aminte, iubiţi fraţi, şi capetele noastre Domnului să le plecăm, atât trupeşte, cât şi duhovniceşte, spre a primi harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte tuturor neamurilor, să ne rugăm milostivirii Domnului şi Mântuitorului nostru în fiecare zi, să ne vină într-ajutor, spre a ne izbăvi de toate primejdiile vieţii acesteia. Căci meşteşugi-tul ispititor stă la pândă în tot locul, iar capcanele lui sunt întinse peste tot."!
Sfântul Andrei Criteanul (cca 660-740), episcopul Gortynei, explică în ur­mătoarea alcătuire motivul pentru care praznicele lor s-au schimbat în zile de jelire: „întors-a, Iudee, sărbătorile tale Stăpânul întru plângere; că te-ai arătat ucigătoare lui Dumnezeu..."[41]
6. Învierea lui Hristos şi învierea noastră [Amos 9:11]
In ziua aceea voi ridica cortul cel căzut al lui David şi voi drege spărturile lui şi dărâmăturile le voi ridica la loc şi-l voi zidi ca în vremurile cele dintru început [Amos 9:11].
Cortul cel căzut al nostru a fost ridicat de către Hristos Iisus. Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când interpretează: Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr [Ioan 1:14] - spune'următoarele: „...de-acum, Domnul locuieşte aici pe vecie, căci El cu trupul nostru S-a înveşmântat nu ca să-1 arunce de la o vreme, ci ca să-1 aibă cu Sine întotdeauna."[42] Mai mult decât atât, iată ce spu­ne el în continuare despre cortul acesta al nostru: „Firea noastră cea omeneas­că a căzut, stricându-se cu totul; drept aceasta, nu se mai poate ridica dintr-o asemenea cădere, fără ajutorul lui Dumnezeu. Cu neputinţă ne-ar mai fi fost nouă să ne ridicăm, dacă Domnul, Cel ce pe toate cu desăvârşire le-a făcut, nu Şi-ar fi întins, milostiv, braţele Sale cele atotputernice către noi, şi dacă nu ne-ar fi pecetluit cu pecetea chipului Său, prin naşterea din nou, din apă şi din Duhul. Şi bagă de seamă, rogu-te, adâncimea de negrăit a tainei prin care s-a făcut aceasta. In cortul acesta El Şi-a făcut sălaş pe vecie, căci El însuşi S-a îmbrăcat cu trupul nostru cel stricăcios, dar nu ca să-1 arunce de la o vreme, ci ca să-1 aibă cu Sine întotdeauna. De nu s-ar fi întâmplat aceasta întocmai, atunci nu l-ar mai fi socotit vrednic de a fi purtat pe tronul slavei, nici nu ar fi îngăduit să I se închine, cât îl purta, mulţimea de fiinţe cereşti, îngerii, arhan­ghelii, tronurile, începătoriile, domniile, puterile. Ce cuvânt, ce gând poate să vorbească despre onoarea aceasta de neînchipuit pe care Dumnezeu o face omului, o onoare minunată, dar şi înfricoşătoare, în acelaşi timp! Căci atât de măreţe sunt faptele lui Dumnezeu, atât de minunate sunt foloasele acestora, încât a vorbi lămurit despre ele nu doar limba omului îşi vădeşte neputinţa, ci şi puterea îngerilor îşi arată slăbiciunea."[43]
Sfântul Cosma Melodul (secolul al VH-lea), episcopul Maiumei, ne pune înainte, cu ocazia Sâmbetei celei Mari, o alcătuire plină de învăţăminte, aşa ca aceasta: „Stricatu-s-a Templul cel preacurat, dar împreună a ridicat cortul cel căzut [cf. Amos 9:11; Ioan 2:19], că al doilea Adam, Cel ce locuieşte în­tru înălţime, S-a pogorât la Adam cel dintâi, până la cămările iadului. Pe Ca­re, tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii."[44] De asemenea, îl mai cinstim pe Prorocul Amos şi cu ocazia praznicului Naşterii Maicii Domnului, când cântăm cu toţii: „Plinitu-s-a prorocia celui ce strigă: Ridica-voi cortul cel căzut al sfinţitului David [cf. Amos 9:11], carele întru tine, Preacurată, mai înainte s-a închipuit; prin care toată firea oameni­lor, în trupul lui Dumnezeu, de iznoavă s-a zidit."[45]
7. Înălţarea Domnului [Amos 9:6]
Sfântul Chiril al Ierusalimului, meditând asupra învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scrie următoarele: „Adu-ţi aminte de ce­le lămurit arătate în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare [Psalm 46:5]; adu-ţi aminte că şi puterile cele cereşti se îndeamnă îndeolaltă spunând: Ri­dicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra îm­păratul slavei! [Psalm 23:7]. Şi încă mai adu-ţi aminte de Psalmul care zice: Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai mulţime [Psalm 67:19]; şi încă de profetul care zice: Cel ce urcuşul către cer El singur Şi-l zideşte şi pe pământ făgăduinţa chiar El Şi-o întemeiază, El, Cel ce cheamă apa mării şi-o varsă pe pământ, pe toată faţa: El, Domnul, Dumnezeu Atoateţiitorul, acesta-I este numele [Amos 9:6]Z'[46]
Sfântul Ambrozie, într-un comentariu la Amos 9:5-6, explică: „Cum să nu înţelegi că acestea toate vorbesc despre Fiul? Despre Cel ce S-a pogorât până ce a atins pământul, prin patimile Sale a cutremurat pământul, de la pământ la cer S-a înălţat şi din ceruri pe pământ S-a pogorât, întocmai după cum mai înainte făgăduise?"[47]
Venerabilul Beda (cca 673-735) afirmă la rândul său că Amos se referă, aici, la taina înălţării Domnului. „Amos Prorocul vorbeşte aici despre slava pe care o dobândeşte umanitatea, prin Mântuitorul, prin Cel ce urcuşul către cer El singur Şi-l zideşte şi pe pământ făgăduinţa chiar El Şi-o întemeiază [Amos 9:6]. Domnul Şi-a zidit urcuş către cer, atunci când a luat trup şi suflet ome­nesc, pe care apoi le-a luat cu Sine, la înălţare, în ceruri. Făgăduinţa pe care Şi-a întemeiat-o pe pământ este cea împlinită prin trimiterea Sfântului Duh dintru cele înalte, Care, pogorându-Se, a umplut pământul, de la o margine până la cealaltă, cu darurile credinţei [...]. Când Dumnezeu-Omul S-a ridicat din mormânt până''în înalturile cerurilor, atunci slava numelui Său s-a vestit şi s-a crezut în toată lumea."[48]
8. Venirea neamurilor la credinţă [Amos 9:11-12]
Sfântul Irineu ne aduce aminte de faptul că Apostolii înţeleg prorocia lui Amos ca referindu-se la neamurile peste care s-a chemat numele Domnului. „Căci Domnul mai înainte cunoaşte toate lucrările, din vecie."[49] In sprijinul afirmaţiei sale, Sfântul Irineu citează în continuare predica Sfântului Iacov, fratele Domnului: Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum de la înce­put a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, precum este scris: „După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul cel căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi îndrepta, ca să-L caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toa­te neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea" [Amos 9:11-12; Fapte 15:13-17].
9. Foamea de cuvântul lui Dumnezeu [Amos 8:11]
Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului [Amos 8:11].
Sfântul Grigorie Teologul face următoarea observaţie: „Nimic nu este mai greu de îndurat decât foamea de cuvântul lui Dumnezeu, şi nimic mai greu de tămăduit decât aceasta..."[50] Acelaşi spune într-alt loc: „Foametea de cuvintele [cf. Amos 8:11] care cu adevărat dau viaţă şi hrănesc sufletul duce la creşterea duhovnicească a omului, până la starea de bărbat desăvârşit."[51]
La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare arată: „Când au omorât Pâinea Vie­ţii, foamea de Pâine s-a abătut asupra lor, dimpreună cu pedeapsa de a suferi setea - dar foamea nu a fost de pâine materialnică, nici setea după apa cea du­pă fire, ci foame de auzit cuvântul Domnului [cf. Amos 8:11], Astfel, bogaţii au sărăcit şi au flămânzit [Psalm 33: IO]"[52]
Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte această idee: „Prorociile lui Dumne­zeu sunt adevărată hrană duhovnicească, după cum şi Prorocul Amos ne arată [cf. Amos 8:II]."[53] Altundeva scrie că „Prin necumpătarea noastră, vătămăm şi trupul, şi sufletul: pe unul îl îngrăşăm peste măsură, iar pe celălalt îl slă­bim prin foamete. Altădată, Stăpânul universului, mâniat foarte tare pe po­porul iudeu, 1-a ameninţat zicând: Vă voi da vouă nu foamete de pâine, nici se­te de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu [Amos 8:11]. Altfel spus, ne-a învăţat că foamea de pâine poate slăbi trupul, pe când foamea de cuvântul lui Dumnezeu omoară sufletul. Ei bine, pedeapsa cu care i-a ame­ninţat Stăpânul pe iudei o atragem acum asupră-ne cu voia noastră, cu toate că Dumnezeu ne poartă atâta de grijă, cu toate că a rânduit ca, în afară de în­demnurile Scripturii, să avem şi îndemnurile dascălilor."[54] De asemenea, Sfân­tul Ioan Gură de Aur se întreabă: „De ce oare, de bunăvoie şi uneori chiar cu bună ştiinţă, ne dăm noi înşine pradă acestei foamete a sufletului? Vă rog, fra­ţilor, cu toată stăruinţa, să luăm aminte la noi înşine, să ne grijim de suflet, să căutăm mai degrabă a ne petrece vremea aici, în biserică, preocupaţi de cele
duhovniceşti, decât oriunde altundeva!"[55]
La acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă: „Iudeii [...] au nesocotit Pâinea care s-a pogorât din ceruri. Iar pentru aceasta s-au abătut asupra lor o foamete mai cumplită decât oricare alta şi o sete mai amară decât orice sete. Căci nu este aici foame de pâinea cea pentru trup, nici sete de apă, ci foame şi sete de auzit cuvintele Domnului [Amos 8:11]. Pe de altă parte, păgânii, care pâ­nă adineaori flămânziseră şi însetaseră, încât duhurile lor erau cuprinse de toată slăbiciunea, s-au bucurat de hrana cea duhovnicească a bogăţiei de binecuvân­tări. Căci ei au primit pe Domnul; astfel, cinstea în care se aflau până atunci iudeii s-a luat de la aceştia şi s-a dăruit celor ce mai înainte erau păgâni."[56]
10. Vremurile de pe urmă [Amos 5:12-13]
Că Eu ştiu că mari sunt fărădelegile voastre şi grele păcatele voastre, ca unii ca­re asupriţi pe cel drept şi luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci la porţile cetăţii. Dar în vremea aceea omul cel înţelept va tăcea, că este vreme rea [Amos 5:12-13].
Sfântul Hippoliţ (cca 170-cca 236) interpretează astfel locul acesta: „Luaţi aminte, iubiţi fraţi, la răutatea oamenilor din acea vreme. Luaţi aminte la felul cum se spune despre ei că jefuiau case şi pământuri, îi spoliau pe cei sărmani şi luau mită chiar şi de la cei drepţi; să ştiţi bine că, atunci când vor fi acestea, sfârşitul se apropie. Căci şi pentru noi învaţă profetul, ca atunci când vor fi toate acestea, noi să ştim şi să fim pregătiţi. însă toţi prorocii din vechime au vorbit despre vremurile de pe urmă fără ocolişuri, însemnând lămurit toate cele ce urmează să se întâmple." [57]
Sfântul Vasile cel Mare susţine că, în astfel de vremuri, cel înţelept, chiar dacă menţine tăcerea, nu va fi aflat fără de vină. Căci va veni o vreme când „frate pe frate va vinde, când cel căzut la pământ va fi călcat în picioare, iar al­ţii vor privi şi vor bate din palme plini de veselie; nu se va afla nimeni dispus să întindă o mână de ajutor, cu toate că nici Legea Veche nu îngăduie aceasta, de vreme ce porunceşte ca, atunci când vezi asinul vrăjmaşului tău căzut sub povară, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici împreună cu el [Ieşirea 23:5]"[58].
Venirea Domnului [Amos 1:2]
Şi a zis: Când Domnul va striga puternic din Sion şi din Ierusalim va slobozi glasul Său... [Amos 1:2].
Sfântul Irineu aduce la cunoştinţă faptul că versetul acesta se referă la locul venirii Domnului: „In regiunea aflată la sud de moştenirea lui Iuda va veni Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, adică din Bethleem, acolo unde Domnul S-a născut şi de unde slava Lui se va răspândi peste întreg pământul [...]."'
Ziua Domnului [Amos 5:18]
Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii la Hexaemeron, arată următoarele: „Spu­ne Scriptura: Ziua Dojnnului cea mare şi luminată [Ioil 2:11]; şi iarăşi: Pentru ce căutaţi Ziua Domnului? Aceea este întuneric şi nu lumină [Amos 5:18]. Ne­greşit întuneric celor vrednici de întuneric. Scriptura cunoaşte şi ziua cea ne­înserată, cea continuă, cea fără de sfârşit, pe care psalmistul a numit-o a opta, pentru că se află în afara acestui timp săptămânal. încât fie de zici zi, fie de zici veac, vei exprima aceeaşi idee. Dacă ai numi zi starea aceea, una este şi nu multe; iar dacă ai numi-o veac, unul este şi nu multe."[59]
Sfântul Ambrozie remarcă faptul că „Sfânta Scriptură vorbeşte în chip lă­murit despre o zi [Facerea 1:5], şi nu despre prima zi [...] Pe de altă parte, Sfânta Scriptură rânduieşte ca intervalul de timp de 24 de ore, incluzând ziua şi noaptea, să se numească zi, şi astfel putem spune că lungimea unei zile este de 24 de ore. [...] Prin urmare unei mişcări de rotaţie a pământului îi cores­punde intervalul de timp al unei zile. Mulţi spun că şi o săptămână se poate asemăna cu o zi, pentru că revine mereu la început. [...] Aceasta este firea cer­cului: să înceapă într-un punct şi să revină la acela. Prin urmare, iată că Sfânta Scriptură vorbeşte despre timp şi despre vremi, despre vârsta lumii. In unele locuri pare a fi vorba despre menţionarea unei vârste, însă nu este exclus ca, de fapt, acolo să se facă referinţă la mulţimea şi la diversitatea treburilor publice şi a celor particulare. [...] Aici însă [Amos 5:18] este vorba despre întuneric, nu despre lumină, căci ştiut este de către toată lumea că ziua când adevărul va ieşi la lumină, iar lucrătorii minciunii vor fi daţi chinurilor, întuneric va fi pentru cei ce se ştiu vinovaţi şi nevrednici de faptele luminii. Mai mult decât atât, Sfânta Scriptură ne învaţă prin aceasta că ziua cea fără de sfârşit a veşnice­lor răsplăţi este una neînserată, necunoscând trecerea de la ziuă la noapte."[60]
Fericitul Ieronim arată: „în acea zi, viaţa fiecărui om va fi cercetată şi dată la iveală după merit, după cuvântul prorocului care zice: Ziua Domnului este mare şi înfricoşătoare foarte şi cine va putea sta împotriva ei? [Ioil 2:11]."!

„Pusu-te-ai, Prorocule, stâlp Noului Testament, sprijinind tăria Lui, şi cu credinţă strigând: Sfânt eşti, Doamne, şi pre Tine Te laudă duhul meu."[61]


[1] The Great Synaxaristes ofthe Orthodox Church, voi. IV, ed. cit., p. 201.
[2] „Amos", în ed. Merrill C. Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia ofthe Bible, voi. A-C, ed. cit., pp. 200-201.
Datele istorice sunt preluate după Andrew E. Hill, John H. Walton, „Amos",v4 Survey oftbe Oid Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, MI, 1991, p. 372 (cronologia).
[3] Epist., LIII.
[4]       Hom. XXIX on Gene.sis, în ed. cit., p. 203 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gu­
[5] Seven exegeticul works: Flight from the world, în ed. cit., p. 308.
1 Baptismal instructions, în Ancient Christian Writers, voi. 31, trad. P.W. Harkins, PH.D., LL.D., Newman Press, f.a., p. 125 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptisma- le, III, 1-4, trad. Pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastei Domnului, Sibiu, 2003 (n. tr.)].
[7] Homily I on Genesis, în col. The Fathers ofthe Church, voi. 74, trad. R.C. Hill, CUA Press, Washington D.C., 1986, p. 27 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), I:IV, în voi. Scrieri. Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 21, Bucureşti, 1987, p. 36 (n. tr.)}.
[8] „Amos", în TheZondervanPictorialEncyclopediaoftheBible, ed. cit., pp. 147-148.
[9] Epist. XL, în Nicene..., p. 54.
[10]     Epist. CXCVII, în Nicene..., voi. VIII, trad. pr. B. Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 235.
[11]     Homily XXIVon II Corinthians, în ed. cit., p. 392.
[12]     Homily XLVIII on Math., în Nicene..., voi. X, trad. pr. George Prevost, Baronet, M.A., ed. P. Schaff, D.D., L.L.D., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 296 27 [Pentru versiunea în lb. rom., am consultat ed. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVIII.I, în voi. Scrieri. Partea a treia, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, col. PSB, nr. 23, Bucureşti, 1994, p. 555 (n. tr.J\.
[13]     The Great Synaxaristes ofthe Orthodox Church, loc.cit.; vezi şi Sf. Nicolae Velimirovici, Pr oloagele de la Ohrida.
[14]     „Amos", în A Dictionary ofBible, ed. cit., p. 86.
[15]     Minei, 15 iunie, Sf. Proroc Amos, Utrenie, canon, peasna a 3-a, irmos.
[16]     Six books on the Priesthood, VI, în col. NiceneandPost-NiceneFathers ofthe Christian Chur­ch, voi. IX, trad. W.R.W. Stephens, Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 80.
[17]Apolog., introd., în Fathers ofthe Church, voi. 73, Catholic University Press, Washington D.C., 1985, p. 176.
[18]     Omil. VII, împotriva creştinilor iudaizanţi, în ed. cit., pp. 179-180.
[19]      Omil. XVII, la Faptele Sfinţilor Apostoli, în Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XI, ed. P. Schaff, D.D.L.L.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 106.
[20]      Adv. Haeres., XV, în ed. cit., pp. 479-480.
! Apolog., loc. cit.
[22]      Demonstration Against Pagans, ed. cit.
[23]      Commentary on the Gospel of Saint Luke, Hom. 132, 19, în ed. cit., p. 524.
[24]      Dialogue with Trypho, XXII, în ed. cit., p. 205 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Sf. Ius­tin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, II.LXXXVII, în ed. cit., p. 114 (n. tr.)\.
[25]     Omil. împotriva creştinilor iudaizanţi, în ed. cit., pp. 89-90.
[26]     Homily XI on Hebrews, în ed. cit., p. 420.
[27]     Omilii la Matei, XI, Nicene..., p. 68 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XI.I, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 132 (n. tr.)}.
[28]     Ibidem.
[29]      Ibidem, X, p. 61 [Pentru versiunea în lb. rom. ne-am orientat după ed. cit., p. 238 (n. tr.)]. De notat că Sfântul Chiril al Ierusalimului, asemenea altor Părinţi de limbă greacă, se raportează aici la textul grecesc al Septuagintei, unde versetul comentat conţine şi propozi­ţia: Cel ce vesteşte oamenilor pe Cel Uns al Său [gr. kai ănayyiAAcov eiţ âv0Qamou<; xov XQiorov auxou/]. Această propoziţie lipseşte din majoritatea versiunilor Bibliei în limba ro­mână, o excepţie notabilă în acest sens fiind Biblia Jubiliară (a lui Anania), unde Amos 4:13 este redat după Septuaginta, cu un necesar comentariu explicativ (n. tr.).
[30]     Sf. Grigorie de Nazianz, Orations, IV, în ed. cit., p. 313 [Pentru versiunea în lb. rom. ne-am orientat după Sf. Grigorie de Nazianz, Cele5 cuvântări teologice, V, trad. Pr. D. Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 93 s.q. (n. tr.)].
[31] Dogmat., în Nicene..., voi. V, trad. Wm. Moore, M.A., H.A. Wilson, M.A., ed. Philip Schaff D.D.L.L.D., H. Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, f.a., p. 339.
[32]     Ofthe Holy Spirit, II.VI, în ed. cit., pp. 120-122.
[33]     Cf. The Complete Works: The Mystical Theology and the Celestial Hierachies, XV, trad. C. Luibheid, P. Rorem, Paulist Press, NY, 1987, cap. XV, p. 187 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Dionise Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, XV, trad. Cicerone Iordăchescu, Editura Institutul European, Iaşi, 1994, p. 67 s.q. (n. tr.)].
[34]     Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 253.
[35]     On the Incomprehensible Nature of God, în ed. cit. , p. 122 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gu­ră de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.
[36]     Commentary on the Gospel ofSaintLuke, 13:96, în ed. cit., p. 395.
[37]     The Treatises of St. Cyprian, în ed. cit., p. 525.
[38]     Commentary on the Gospel of Saint Luke, 23:153, în ed. cit., pp. 610-611.
[39]     Adv. Haeres., XXXIII, în ed. cit., p. 510.
[40]     Cateh., XIII, op. cit.
[41]      Triod, Duminica Floriilor, Pavecerniţă, cântarea a 9-a.
[42]      Cornent. Ioan., XI, în Nicene..., voi. XIV, ed. Philip Schaff D.D.L.L.D., H. Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 39.
' Ibidem.
[44]      Triod, Sfânta şi marea zi de Sâmbătă, Utrenie, canon, cântarea a 8-a.
[45]      Minei, 8 septembrie, Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 9-a, pripeală.
[46]     Cateh., XIV, loc. cit. [Citatul biblic este redat, aici, după versiunea IPS Bartolomeu Ana- nia, pe care o considerăm mai aproape atât de textul sursă la care se referă Sfântul Chirii al Ierusalimului, cât şi de soluţia interpretativă a acestuia (n. tr.)].
[47] Theological and dogmatic works: The Sacrament of the Incarnation of our Lord, în Fa- thers of the Church, voi. 44, trad. R.J. Deferrari, PhD, Catholic University Press, Washington D.C., 1987, p. 261.
[48]     Homilies on the Gospels, 11:15, în ed. cit., nr. 111, pp. 143-144.
[49]     Adv. Haeres., XII, în ed. cit., p. 435.
[50]     Orations XXXIV, On the arrival ofthe Egyptians, în Nicene and Post-Nicene Father ofthe Christian Church, voi. VII, trad. Charles Gordon Browne, M.A., ed. James Edward Swallow, M.A., Schaff & Wace, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 335.
[51]     Panegyric on Saint Basil, în Nicene and Post-Nicene Father of the Christian Church, voi. VII, trad. Charles Gordon Browne, M.A., ed. James Edward Swallow, M.A., Schaff &C Wace, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 408.
[52]     Asceticul Works, Homily 16 on Psalm 33, în ed. cit., pp. 259-260.
[53]     Horn. X on Hebrews, p. 417.
[54]     Hom. 54 on Genesis, în The Fathers ofthe Church, voi. 87, trad. R.C. Hill, Catholic Uni- versity Press, Washington D.C., 1992, p. 94 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (34-67), II, LIV:I, în voi. Scrieri, II, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, p. 204 (n. tr.)].
' On the Incomprehensible Nature of God, p. 281 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)].
[56]      Comment. I, p. 40.
[57]      Appendix to the Works ofHippolytos, în Fathers of the Third Century, Ante-Nicene Fathers, voi. V, pr. A. Roberts, D.D., ed. J. Donaldson, LL.D., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1986, p. 243.
[58]      On the Spirit, XXX, în Nicene..., voi. VIII, trad. pr. B. Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 50.
[59]     The Hexaemeron, II:VIII, în Nicene..., voi. VIII, trad. pr. Blomfield Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, pp. 64-65 [în lb. rom., Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron (1-9), 2:VIII, în voi. Scrieri I, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutu­lui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, p. 96 (n. tr.)].
[60]     Hexaemeron, în ed. cit., p. 43.
[61]     Minei, 15 iunie, Sf. Proroc Amos, Utrenie, canon, peasna a 3-a.
1 Commentary on the Gospel of Saint Luke, 89:73, în ed. cit., pp. 360-361.
1 Commentary on the SongofSongs, IX, în ed. cit., p. 183 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, ed. cit. (n. tr.)].
1 Hom., 69, Ps. 91 (92), în Fathers of the Church, voi. 2, trad. Mărie Liguori Ewald, I.H.M., Catholic University Press, Washington D.C., f.a., p. 89.
1 CatecbeticalLectures, XII, în ed. cit., p. 77 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., p. 293 (n. tr.)}.
1 Cateh., XIII, Nicene..., p. 89.
1              Sermon LXXI, în Nicene..., voi. XII, trad. pr. C.L. Feltoe, M.A., ed. Philip SchafF D.D.L.L.D., H. Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1979, p. 181.
1      Adv. Haeres., III:XX, în ed. cit., p. 451.
3              Cuşiţii (n. tr.).



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu