sâmbătă, 20 septembrie 2014

COMENTARIU LA CARTEA PROFETULUI IONA-Fericitul Ieronim



PRECUVÂNTAREA CĂTRE CHROMATIUS


Sunt aproape trei ani de când i-am tălmăcii pe cei cinci Profeţi - Miheia, Naum, Avacum, Sofonie si Agheu1 - şi ţinut în loc de o alta lucrare, n-am putut împlini ce începusem. Căci am scris canea Despre bărbaţii de seama şi două volume Împotriva lui Iovinian; de asemenea o Apologie şi o carte Despre calea cea mai buna de a tălmăci, către Pammachius, pre­cum şi două cărţi Către Nepotianus sau Despre Nepotianus. <Ar mai fi> şi altele, dar ar fi <prea> lung să le înşir2. Astfel, după atâta vreme, ca la o reîntoar­cere, începând comentariul la Iona, mă rog celui care este chipul Mântuitorului şi care, zăbovind ,,vreme de trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului", a prefigurat (Mt. 12. 40) învierea Domnului, să ne hărăzească şi nouă înflă­cărarea de odinioară, ca să fim vrednici de venirea la noi a Duhului Sfânt. Căci dacă Iona înseamnă „po­rumbel", iar porumbelul aminteşte de Duhul Sfant, să tălmăcim şi noi porumbelul din venirea Porumbelu­lui4 către noi.
Ştiu că vechi <scriitori> bisericeşti 5, atât greci cât şi latini, au spus multe despre această carte şi. prin atâtea cercetări, mai mult i-au întunecat decât i-au lămurit înţelesurile, astfel că interpretarea lor are trebuinţă de interpretare şi lasă cititorul cu mult mai neştiutor decât era înainte să <le> fi citit. Şi nu spun aceasta ca să trag în jos spirite mari şi ca să-i defăimez pe alţii cu lauda mea, ci pentru că datoria comentatorului stă în a limpezi - scurt şi lămurit — cele ce sunt nedesluşite, şi nu în a-şi vădi talentul vorbirii mai mult decât a tălmă­ci gândul celui pe care îl înfaţişează. Astfel, cercetăm unde altundeva mai citim tu Sfan­ta Scriptură despre profetul Iona în afara cărţii lui şi a Evangheliilor, care sunt mărturia Domnului despre el.

Si,daca nu ma insel,sta scris despre el in Cartea Regilor astfel: ,,În al cincisprezecelea an al lui Amasie fiul lui loas, regele lui luda, a venit la domnie în Samaria fiul lui loas, leroboam regele lui Israel, vreme de patruzeci şi unu de ani. Şi s-a ţinut de rele dinain­tea Domnului şi nu s-a depărtat de toate păcatele lui leroboam, fiul lui Nabath, cel care a dus Israelul în păcat. El a refăcut hotarele lui Israel de la intrarea în Emath până la marea pustiului, după cuvântul Dom­nului Dumnezeului lui Israel pe care l-a rostit prin robul Lui6, Iona, fiul profetului Amathi, care era din Geth, din Opher" .Iar evreii povestesc că acesta7  este  fiul văduvei din Sarepta, pe care, mort fiind la înviat profetul Ilie, căruia mama i-a spus, mai apoi: „Acum ştiu bine că tu eşti om al lui Dumnezeu şi că al adevărului este cuvântul Domnului din gura ta" ; şi  pentru aceasta a fost numit astfel şi copilul. Căci Amathi înseamnă pe limba noastră „adevăr" şi, pentru că Ilie a grăit adevărul, se spune că cel înviat este fiul adevărului Apoi, Geth se află la două mile depărtare de Sapphorim - pe care astăzi îl numim Diocezareea pentru cei ce merg spre Tiberiada. un sătuc nu <prea> mare, unde-i se vede şi mormântul. Cu toate acestea, unii sunt de părere că s-a şi născut şi e înmor­mântat pe lângă Diospolis8, adică Lidda, nepricepând că adaosul „din Opher" priveşte deosebirea de alte oraşe „Geth" care se văd şi în ziua de azi în apropie­re de Eleutheropolis sau de Diospolis.
Cartea lui Tobit deşi nu este socotită în canon9, totuşi, fiindcă scriitorii bisericeşti o folosesc, pomeneşte asa ceva, atunci când Tobias îi spune fiului său: „Fiule, am îmbătrânit şi sunt pe cale să mă săvârşesc din viaţa mea. Ia-ţi fiii şi du-te în Media, fiule! Căci ştiu ce a grăit profetul Iona despre Ninive, cum că va fi dărâmată"10. Şi, într-adevăr, cât priveşte istoriile, atât evreieşti, cât şi greceşti şi mai cu seamă pe Herodot citim că, pe când domnea Iosia la evrei, Ninive a fost nimicită de Cyaxares, regele mezilor. De aici înţele­gem câ, la început, pentru că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona, ninivitenii au dobândit iertare;mai apoi însă, stăruind <iar> în vechile lor păcate, au stârnit împotriva lor judecata lui Dumnezeu. Iar evreii povestesc că Osea, Amos, Isaia şi Iona au profeţit în aceleaşi vremi.
Aceasta în ce priveşte temeiurile istorice11 .Dar noi ştim prea bine, Chromatius, venerabile părinte epis­cop12, că ar fi o trudă nespus de mare să-l legi întru totul pe profet de înţelegerea Mântuitorului1 3: câ a fu­git,că a dormit, că a fost azvârlit în mare, că a fost în­ghiţit de chit, ca, aruncat la ţărm, a propovăduit po­căinţa, că, întristat pentru salvarea cetăţii celei <cu mulţime> nenumărată, s-a bucurat de umbra dovlea­cului, că Dumnezeu l-a dojenit pentru că s-a îngrijit mai mult de vrejul înverzind, dar uscat pe neaşteptate,decât de atâta mulţime de oameni, şi altele, pe care ne vom strădui să le lămurim în această carte. Şi totuşi,pentru a cuprinde, pe de-a-ntregul, într-o scurtă precu­vântare, înţelesul profetului, nu se va găsi un mai bun tâlcuitor al chipului lui decât Acela care i-a inspirat pe profeţi14 şi a însemnat mai înainte în robii Săi trăsăturile Adevărului ce avea să vină. Astfel. <EI> grăieşte către iudeii care n-au crezut în cuvântul Lui şi nu-L cunosc pe Hristos,Fiul lui Dumnezeu: „Ninivitenii se vor ridica la judecată cu spiţa aceasta şi-o vor osândi, căci <ei> s-au pocăit la propovâduirea lui Iona; şi, iată, aici este mai mult decât lona"15.Spiţa iudeilor : este osândită, lumea venind la credinţă, şi căindu-se Ninive, Israel piere, necredincios. Ei au cărţile, noi pe Domnul cărţilor; ei îi au pe Profeţi, noi înţelesul Pro­feţilor; pe ei „îi ucide litera", nouă „duhul ne dă viaţă";  la ei i se da drumul lui Baraba, tâlharul, pentru noi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este lăsat slobod16.


                                                 ÎNCEPUTUL CARȚII

1,1-2 Ebr.: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amathi, zicând: Scoală şi te du în Ninive, cetatea cea mare, şi propovaduieşte în ea, pentru că s-a suit răutatea ei dinaintea Mea.
Septuaginta, în afară de < cuvintele > S-a suit strigătul răutăţii ei către Mine, pe celelalte le-a transmis la fel17.

Iona e trimis la nea­muri spre osândirea lui Israel, căci în vreme ce Ninive se căieşte, ei stă­ruie în răutate. Apoi, ceea ce spune: s-a suit răutatea ei dinaintea Mea, sau strigătul rău­tăţii ei către Mine, este tocmai ce se spune în Geneză:,, strigătul Sodomei şi al Gomorei s-a înmulţit ", sau către Cain: „Glasul sânge­lui fratelui tău strigă către Mine din pământ".
Dar în sens tropologic18. Domnul nostru, Iona, adică Porumbelul sau îndureratul19 căci se traduce în ambele feluri, fie pentru că Duhul Sfant a coborât în chip de porumbel, şi a rămas în El20, fie pentru că a suferit de rănile noastre şi „a plâns din pricina" Ieru­salimului şi „ne-am vindecat prin rănile Lui" . cu ade­vărat „Fiul adevărului" (căci Dumnezeu este Ade­vărul ") , este trimis în Ninive cea frumoasă, care este lumea <şi> faţă de care nimic nu vedem mai frumos cu ochii trupului. De unde şi la greci a luat numele de kosmos, de la „împodobire", iar odată împlinită fieca­re lucrare a Lui, se spune21„Văzut-a Dumnezeu că e bine".
Către Ninive, zic, cetatea cea mare, pentru ca, de vreme ce Israel a dispreţuit ascultarea, toată lumea neamurilor să asculte. Şi aceasta pentru că s-a suit răutatea ei dinaintea lui Dumnezeu. Căci, atunci când Dumnezeu a zidit un fel de casă preafrumoasă pentru omul care avea sa-I slujească, omul s-a stricat după voia lui proprie şi inima lui s-a aplecat spre râu  <încă> din pruncie şi „şi-a pus gura împotriva cerului". Iar după ce s-a zidit turnul trufiei, e vrednic ca Fiul lui Dumnezeu să Se coboare la el, aşa încât, ca unul care n-a putut să urce la cer prin îngâmfare, să se înalte la el prin prăbuşirea în pocaință.

1, 3 a Ebr.: Şi s-a sculai Iona să fugă în Tharsis de la faţa Domnului.
LXX :La fel.

Profetul ştie, insuflat de Duhul Sfânt, câ pocăinţa neamurilor este năruirea iudeilor. De aceea iubindu-şi pa­tria nu invidiază atât mântuirea Ninivei, cât nu voieşte pieirea poporului său22. De altminteri, citi­se că Moise, rugându-se pentru el, a zis: „De le vei ierta păcatul, iartă-le; însă de nu-l vei ierta, şi pe mine , mă şterge din cartea ta pe care ai scris-o" şi, la rugâminţile lui, Israel a fost cruţat, iar Moise n-a fost şters din carte; ba mai mult: Domnul a aflat în robul Său un prilej sâ-i cruţe pe ceilalţi tovarăşi ai lui. Căci,  atunci când <Domnul> spune: „Lasă-Mă!", El arată că poate fi ţinut în loc23. Tot aşa grăieşte şi Aposto­lul24: „Doream să fiu anatema pentru fraţii mei, care sunt israeliţi după trup"25. Nu pentru că ar dori să piară acela pentru care „a trăi este Hristos şi a muri este câştig", ci, câtă vreme vrea să-i salveze pe ceilalţi, mai degrabă este vrednic de viaţă. Apoi văzând Iona ceilalţi profeţi au fost trimişi „către oile pierdute ale casei lui Israel", ca să cheme poporul la pocăinţă - chiar şi ghicitorul Balaam a profeţit despre mântuirea poporului israelit , suferă că numai el a fost ales să fie trimis la asirieni, vrăjmaşii Israelului, şi în cetatea cea mai mare a duşmanilor, unde <era> idolatria , unde <era> necunoaşterea de Dumnezeu; şi ce este mai important decât acestea, se temea ca o dată ce aceia se vor fi întors la pocăinţa, cu prilejul propovăduirii lui, Israelul să nu fie uitat cu totul. Căci ştia - tot prin Duhul <Sfânt>, Care-i încredinţa vestirea la neamuri - că, atunci când neamurile26 vor crede, va pieri casa lui Israel. Şi se <mai> temea ca ceea ce avea să vină în­tr-o bună zi să nu se petreacă <tocmai> în vremea lui.
 De aceea, urmându-l pe Cain şi departându-se de la faţa lui Dumnezeu, a vrut să fugă în Tharsis, pe care Josephus27, îl tălmăceşte a fi Tarsus, cetatea Ciliciei, schimbându-se28 numai prima literă. Dar, aşa cum e dat să se înţeleagă din Paralipomene. astfel se nu­meşte un loc din India. Apoi, evreii spun ca Tharsis numeşte, în general, marea, după aceea că „vei sfărâ­mă cu vânt năprasnic corăbiile Tharsisului", adică ale mării, şi, în Isaia: „tânguiţi-vă, corăbii ale Tharsisului". Despre acesta îmi amintesc ca am vorbit, cu mulţi ani in urmă, într-o epistolă către Marcella29. Profetul nu căuta deci să fugă spre un anumit loc, ci, pornind pe mare, se grăbea să ajungă oriunde. Iar celui aflat pe fugă şi speriat i se potriveşte mai degrabă să nu aleagă pe îndelete locul fugii, ci să prindă cel dintâi prilej pentru a porni pe mare. Şi putem spune şi aceasta: cel ce socotea că numai „în Iudeea este cunoscut Dumnezeu şi <numai> „în Israel mare este numele Lui", după ce L-a simţit în valuri, mărturiseşte şi zice: „evreu sunt şi cred Domnului30 cerului. Cel Care a făcut marea şi uscatul". Iar dacă El a făcut marea şi uscatul, pentru ce crezi că - lăsând uscatul poti să-1 scapi pe mare Celui Ce a întemeiat marea? Şi totodatâ, din salvarea şi convertirea corăbierilor, învaţă că şi marea mulţime a Ninivei poate fi salvată la fel, prin mărturisire.
Iar despre Domnul şi Mântuitorul nostru putem spune că Şi-a lăsat casa şi patria şi luând trup < ome­nesc> oarecum a fugit din ceruri şi a venit în Tharsis, adică în marea veacului acestuia, după cum altun­deva se spune: ..Marea aceasta <este> mare şi în­tinsă: acolo <sunt> târâtoare fără număr, vietăţi mă­runte laolaltă cu cele mari; acolo străbat corăbii, bala­urul31 acesta pe care l-ai plăsmuit pentru a-Ţi râde de el". Căci de aceea şi când pătimea, spunea: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta", ca nu cumva,în timp ce poporul striga: „Râstigneş-te-L, Răstigneşte-L pe Unul ca Acesta", noi „n-avem alt rege decât pe Cezarul", să intre mulţimea neamuri­lor şi să fie rupte ramurile de măslin, în locul cărora să răsară lăstarii măslinului sălbatic. Şi a avut atâta bună­tate şi dragoste pentru popor, după alegerea părinţilor şi după făgăduinţă <facută> lui Avraam, încât a spus, ţintuit pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac".
Sau, în orice caz, de vreme ce Tharsis înseamnă „contemplarea bucuriei", profetul, venind la loppe – care, la rându-i, înseamnă „cea frumoasă" - zoreşte să ajungă la bucurie şi. desfatându-se pe deplin în ferici­rea odihnei, să se lase cu totul <în voia> contemplă­rii, socotind că e mai bine să te bucuri de frumuseţea şi de felurimea cunoaşterii, decât să piară poporul din care avea să Se întrupeze Hristos. cu prilejul salvări celorlalte neamuri.

1,3 b Ebr.: Şi a coborât la Ioppe si a găsit o corabie cu drum către Tharsis. Şi a plătit preţul drumului şi a coborât în ea ca să plece cu ei în Tharsis de la faţa Domnului.
LXX: Şi a coborât in Ioppe si gâsit o corabie cu drum către Tharsis şi şi-a plătit pretul drumului. Şi s-a urcat în ea ca să călătorească cu ei in Tharsis de la fata Domnului.

Ioppe este un port al Iudeii şi citim < aceas­ta > în cărţile Regilor şi în Paralipomena -<tocmai> cel prin care şi Hiram, regele Tyrului,trecea cu plutele din Li­ban trunchiurile care erau duse <mai apoi>pe uscat la Ierusalim.
Acesta este locul în care până astăzi se arată pe ţărm stîncile pe care a fost odinioară eliberată din lanţuri Andromeda, cu ajutorul lui Perseu.Cititorul învăţat cunoaşte poves­tea32 . Dar şi după natura regiunii, se zice pe bună drep­tate că profetul, venind din munţi în Ioppe,la şes, a coborât şi a găsit o corabie care < tocmai > îşi dezlega parâma de la ţărm şi se pornea pe mare. Şi a plătit preţul drumului lui fie preţul corăbiei, adică al încărcăturii ei, după <textul > ebraic33, fie preţul dru­mului pentru sine, după cum a tradus Septuaginta 34.
Şi fie a coborât în ea, cum este consemnat cu pre­cizie în ebraică (căci iered înseamnă „a coborât"), pentru ca, fugar fiind, să caute cu grijă ascunziş, fie s-a urcat, cum stă scris in varianta populară35, ca să ajungă oriunde s-ar porni corabia, socotindu-se scă­pat dacă va părăsi Iudeea.
Dar şi Domnul nostru, <aflat> la capătul ţărmului» Iudeii- ţărm care, pentru că se găsea în Iudeea, era numit „cel foarte frumos" - nu vrea să ia „pâinea fiilor" şi s-o dea ,1a câini"; ci, fiindcă venise la „oile pierdu­te ale casei lui Israel", le plăteşte corăbierilor preţul, ca să-i salveze pe locuitorii mării, ca Unul Care caută să salveze mai întâi poporul Său, şi, afundat în iad, prin­tre vârtejuri şi vijelii - adică prin pătimirea Sa si prin ocara Crucii -, să-i mântuiască pe cei pe care îi lăsa deoparte, adormit parcă în corabie37 .
Cititorul înţelept este rugat să nu caute aceeaşi or­dine pentru tropologie ca şi pentru istorie38. Căci şi Apostolul îi raportează pe Agar şi pe Sara la cele două Testamente, şi totuşi nu putem interpreta tropologic toate cele povestite în istoria aceea. Iar către efeseni spune, vorbind despre Adam şi Eva: „De aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa si se va alipi de soţia sa şi vor fi doi într-un trup. Taina aceasta mare este: iar eu zic în Hristos şi în Biserică". Oare putem raporta la Hristos şi la Biserică întreg începutul Genezei şi face­rea lumii şi întemeierea omului, pentru că Apostolul s-a folosit astfel de această mărturie? Să zicem că cele scrise: ,,De aceea, va lăsa omul pe tatăl său", le putem raporta la Hristos, aşa încât putem spune că El L-a lăsat pe Dumnezeu Tatăl în ceruri ca să Se adauge Bi­sericii neamurilor; cum putem tălmăci <însă> ceea ce urmează: „pe mama sa"? Să spunem oare că a pă­răsit Ierusalimul cel Ceresc39, care este „mama celor sfinţi", şi altele mult mai complicate decât acestea? Nici măcar acea vorbă a aceluiaşi Apostol: „Beau din duhovniceasca piatră care-i urma: iar piatra era Hris­tos" nu ne sileşte deloc să raportăm întreaga carte a Exodului la Hristos. Dar ce putem spune? Că piatra aceea n-a fost lovită de Moise o singură dată, ci de două ori? Că „ape s-au pornit şuvoaie" şi puhoaie de apă s-au revărsat? Oare, cu acest prilej, vom interpre­ta forţat întreaga istorisire a acelui fragment în legile alegoriei, în loc ca fiecare fragment să primească, mai grabă, după felul istorisirii, un înţeles duhovnicesc diferit? Aşadar, după cum aceste mărturii au < fieca­re > interpretările lor şi nu cer aceeaşi tălmăcire, nici cele dinainte, nici cele care urmează, la fel şi profetul Iona va putea fi raportat în întregime la Domnul, nu fară primejdie pentru cel care tălmăceşte. Şi pentru câ în Evanghelie se spune: „Neam rău şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul profetului lona; precum a fost Iona trei zile şi trei nopţi în pân­tecele chitului, aşa va fi şi Fiul Omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului", nu <toate> celelalte despre care se vorbeşte în < cartea> acestui profet se referă, în aceeaşi măsură, la Hristos. Desigur că, acolo unde se poate face aceasta fără primejdia <de a greşi >, ne vom strădui şi noi s-o facem.

1,4 Ebr.: Însă Domnul a trimis vânt pe mare şi s-a fă­cut furtună puternică pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărâme.
LXX: Şi Domnul iscat-a vânt40 pe mare, şi s-a făcut furtuna puternica pe mare şi corabia era în primejdie sa se sfărâme.

Fuga profetului se poate referi şi la omul41 obişnuit care, nesocotind poruncile lui Dumnezeu , s-a ascuns de la faţa Lui şi s-a încredinţat lumii,unde mai apoi, când fur­tuna relelor şi năruirea întregii lumi s-a dezlăn­ţuit asupra sa, a fost silit să-L simta pe Dumnezeu şi sa se întoarcă la Cel de Care fugise"42. De unde înţelegem că şi acelea pe care oamenii le socotesc salvatoare pentru ei se schimbă în prăpăd cu voia lui Dumnezeu şi nu numai că nu le fo­loseşte ajutorul celor cărora le este oferit, dar şi aceia care-l oferă sunt deopotrivă sfărâmaţi. După cum citim că Egiptul a fost învins de asirieni, fiindcă îi venea în ajutor lui Israel împotriva voinţei Domnului, aşa şi co­rabia ce-l ocrotise pe cel primejduit se afla în primej­die. Mările sunt stârnire de vânt, furtuna se iscă din li­nişte: nimic nu-i sigur atunci când Dumnezeu stă îm­potriva.43

1,5a Ebr.: Şi s-au înfri­coşat corabierii şi au strigat către dumnezeul lor; şi au aruncat în mare vasele care erau în corabie, ca să se uşureze de ele.
LXX: Şi s-au înfricoşat cei de pe corabie si fiecare a strigat către dumnezeul său; şi au aruncat vasele corăbiei în mare. ca sa se uşureze corabia.

Ei socotesc corabia foarte îngreunată de în­cărcătura ei obişnuită şi nu pricep că întreaga po­vară este chiar profetul fugar. S-au înfricoşat corăbierii, strigă fiecare către dumnezeul său44: chiar dacă nu cunosc adevărul, ei nu ignoră providenţa şi, în rătăci­rea religiei <lor>, ştiu că ceva trebuie proslă­vit; aruncă încărcătura în mare, aşa încât, mai uşoară fiind, <corabia> să treacă peste talazurile mari.
Dimpotrivă, Israel nu L-a înţeles pe Dumnezeu nici in cele bune, nici în cele rele şi. in timp ce Hristos de­plânge poporul, <acesta> are ochii uscaţi.

1,5b Ebr.: Şi Iona a cobo­rat în fundul corăbiei şi dormea somn greu.
LXX: Iar Iona a coborât in pântecele corăbiei şi dorm­ea şi sforăia.

În sens istoric45, cugetul profetului este descris <a fi> liniştit: netulburat nici de fur­tună, nici de primejdii, ţinându-şi firea la fel pe vreme liniştită, cât şi în prag de pieire. Astfel, ceilalţi strigă către zeii lor, aruncă vasele <în mare>, fiecare se străduieşte să facă> ce poate. Iar acesta este atât de liniştit şi fară grijă şi netulburat cu firea, încât, coborând în fun­dul corăbiei, se bucură pe deplin de un somn blând.
Dar se mai poate spune şi aceasta46: era conştient de fuga sa şi de păcatul de a fi nesocotit poruncile Domnului; şi-şi dădea seama, fără ştirea celorlalţi, că furtuna se dezlănţuie împotriva sa. De aceea, coboară in interiorul corăbiei şi, trist, se ascunde, ca să nu vadă valurile umflându-se împotriva sa, ca pe nişte răzbunători ai lui Dumnezeu. Astfel, somnul arată nu lipsa lui de griji, ci mâhnirea lui. Căci citim că şi Apos­tolii, la vremea Pătimirii Domnului, au fost cuprinşi de somn, din pricina tristeţii lor adânci.
Dar, dacă interpretăm alegoric47, somnul şi toro­peala cea grea a profetului îl înfaţişează pe omul toro­pit de somnul rătăcirii, căruia nu-i fusese de ajuns fuga de la faţa lui Dumnezeu. Mai mult decât atât: mintea lui, întunecată de o anume sminteală, nu ţine seama de mânia lui Dumnezeu, iar el, ca şi cum ar fi lipsit de griji, doarme somnul cel mai adânc, de-i sună nările.

1,6 Ebr.: Şi s-a apropiat de el cârmaciul §i i-a zis: de ce te cufunzi în somn? Scoală, cheamă-L pe Dumnezeul tău, poate îşi aduce aminte Dumnezeu de noi şi nu <mai> pierim.
LXX: Şi S-a apropiat de el cel însărcinat cu veghea şi i-a zis: de ce sforăi? Scoală, cheamă-L pe Dumnezeul tău. doar-doar ne-ar scăpa Dum­nezeu şi nu <mai> pierim.

Este firesc ca oricine la primejdie, să aştepte ajutor mai degrabă de la altul. De aceea, cârmaciul-sau cel însărcinat cu veghea-trebuia să-i încurajeze pe călătorii speriaţi, cântarind cât de mare <este> primejdia, îl trezeşte pe cel ce dormea şi-l ceartă pentru lipsa lui de griji necugetată şi, mai mult, îl îndeamnă să înalţe şi el, după putinţă, rugă­ciune către Dumnezeul său, ca să ţină rugăciune lao­laltă <toţi> cei care erau împreună în primejdie.
Mai apoi, în sens tropologic48, mulţi sunt aceia care, călătorind împreună cu Iona şi având zeii lor. se gră­besc spre contemplarea bucuriei"49. Însă, după ce Iona va fi descoperit de sorţi şi după ce - prin moar­tea lui- furtuna lumii va fi curmată, iar mării i se va da înapoi liniştea, atunci va fi slăvit Unul Dumnezeu şi se vor aduce jertfe duhovniceşti pe care,de bună seamă, după litera < textului >, nu le aveau în mijlo­cul valurilor.50

[1],7 Ebr.: Şi a zis unul către tovarăşul său: hai să aruncăm sorţi, ca să aflăm de unde ne vine răul acesta. Şi au aruncat sorţi şi au căzut sorţii asupra lui Iona.
LXX: Şi a zis fiecare către cel de lîngă el: hai să aruncam sorti, ca să aflăm din a cui pricină este asupra noastră aceasta răutate. Şi au aruncat sorţi şi au căzut sorţii asupra lui Iona.

<Corăbierii> cunoş­teau firea mării şi, um­blând de atâta vreme pe mare, ştiau pricinile furtunilor şi ale vijeliilor Şi, de bună seamă, dacă ar fi văzut talazurile obiş­nuite pe care şi altăda­tă le încercaseră - ridicându-se, n-ar căuta nici­decum în sorţi vinovatul pieirii, şi nici n-ar dori să scape dintr-o primejdie sigură printr-un lucru nesigur. Şi nu trebuie numaidecât să credem - cu privire la acest fragment - în sorţi, nici să-1 legăm de cel din Faptele Apostolilor,cînd, prin sorţi, Matia este ales în apostolat, de vreme ce întâietatea unuia sau a altuia nu poate fi lege pentru toţi într-adevăr, după cum o asină vorbeşte în osânirea lui Balaam, iar Faraon şi Nabucodonosor află în vis cele ce vor fi întru judecata lor - şi totuşi nu-L înţe­leg pe Dumnezeul Care le dezvăluia - şi după cum profeţea şi Caiafa, fară să ştie câ e <mai> de folos sa piară unul pentru toţi, la fel şi fugarul acesta e desco­perii de sorţi, dar nu prin puterile sorţilor şi, mai mult, prin sorţii păgânilor, ci prin voia Celui Care avea pu­tere asupra sorţilor nesiguri.
Iar în spusa: ca să aflăm din a cui pricină este asu­pra noastră această răutate, înţelegem aici „chin" şi nenorocire" prin răutate, după cum <zice>:,,Ajun­gă zilei răutatea ei", iar la Amos, profetul: „Este răuta­te51 în cetate pe care n-a facut-o Domnul? ", precum şi în Isaia: „Eu, Domnul, Cel Care fac pacea şi plăsmuiesc răul". Dar în alte locuri răutatea e înţeleasă <a fi> opusă virtuţii, după cum citim, mai sus, la profe­tul nostru: „S-a suit răutatea ei dinaintea Mea".

1,8 Ebr.: Si-i zisera:arata-ne din a cui pricina avem parte de raul acesta,care iti este meseria,care-i tara ta si încotro te indrepti sau din ce popor esti tu.
LXX:Si-i zisera:vesteste-ne pentru cine avem noi raul acesta,care iti este meseria si de unde vii si din ce parte si din ce popor esti tu.

Ei îl silesc pe cel artat de sorţi să dea în vileag, cu gura lui, de ce aşa amar de furtună , ori pentru  ce s-a năpustit mania lui Dumnezeu asupra lor: arată-ne, zic ei , din a cui pricină avem parte de acest rău , ce lucru faci, din ce ţară , din ce popor te tragi , încotro  zoreşti? Şi trebuie sa observam concizia pe care o admiram de obicei la Vergiliu:
„ (...)O, juni, ce nevoie,
Ce v-a împins pe astă cale ascunsă? Ce ţintă vă
mână?
Neamul şi casa de unde? Cu pace veniţi, sau cu
arme?"52
Ei cercetează omul, ţara, calea, obştea, ca să afle de aici şi pricina primejdiei.

1, 9 Ebr.: Şi le-a spus: evreu sunt şi mă închin53 Domnului Dumnezeului cerului, Cel Care a făcut ma­rea şi uscatul.
LXX: Şi le-a spus: Sunt robul Domnului şi-L cinstesc pe Dumnezeul cerului. Cel Care a făcut marea şi uscatul.

N-a spus: „iudeu sunt", nume dat poporu­lui de la despărţirea celor zece triburi de <celelalte> două, ci: evreu sunt, adică perates, trecâtor, după cum şi Avraam, care putea spune: „Străin sunt şi venetic, precum toţi părinţii mei", despre care stă scris în alt Psalm: ,Au trecut de la un neam la altul, de la o împărăţie la alt popor ". <lar> Moise zice: „Voi trece şi voi vedea vedenia asta mare".
Şi mă închin Domnului Dumnezeului cerului, nu dumnezeilor pe care-i chemaţi şi care nu <vă> pot salva, ci Aceluia Care a făcut marea şi uscatul: marea, pe care fug, uscatul, de care fug. Şi. pe bună dreptate este numit uscatul, adică ceea ce este osebit de mare, iar nu „pământul" şi, pe scurt, este arătata <aici> Creatorul lumii, Care este Domn al cerului şi al pământului şi al marii.
Se pune însă întrebarea: care-i dovada că spune cu adevărat mă închin Domnului Dumnezeului cerului,de vreme ce nu împlineşte poruncile Lui? Am putea raspunde că şi păcătoşii se tem de Dumnezeu, iar robii trebuie să se teamă, nu să iubească, deşi aici „teama" poate fi înţeleasă ca „închinare", după înţelegerea celor care-L ascultau şi care încă nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.

1, 10 Ebr.: Şi oamenii s-au temut cu frică mare şi i-au spus: de ce-ai făcut asta? Căci ştiau oamenii că fugea de la faţa Domnului, fiindcă le spusese.
LXX: Şi oamenii s-au temut cu frică mare şi i-au spus: de ce-ai făcui asta? Căci ştiau oamenii că fugea de la fata Domnului, pentru că le spusese.

Ordinea povestirii este răsturnată. Căci,întrucât se putea spune că n-a fost nici o pricină de teamă în aceea că le-a mărturisit spunând:„evreu sunt şi mă închin Domnului Dumnezeu­lui cerului. Cel Care a făcut marea şi uscatul",se adaugă pe dată că pentru aceea s-au temut, pentru câ le-a spus că fuge de la fata Domnului şi că n-a împlinit poruncile Lui. Mai apoi, îl învinuiesc, zicând: De ce ai făcut asta? Adică: dacă te închini Domnului, de ce fugi? Dacă tu zici că Acela pe care-L cinsteşti are o putere aşa de mare, cum crezi că ai putea să-I scapi?
Se tem cu frică mare, căci pricep că este bărbat sfant din neam sfant.Încă de când au dezlegat parâma la Ioppe, cunoşteau întâietatea neamului evreu. Şi totuşi nu-l pot ascunde pe fugar. Mare este cel care fuge, dar mai mare Cel Care-l caută. Nu cutează să-l predea, dar nu pot nici să-l ascundă; mustră greşeala, dar îşi mărturisesc teama. Cer ca cel care înfaptuise păcatul să fie tot el izbăvirea.
Fără îndoială că zicând: De ce ai făcut asta?, nu-1 ocărăsc, ci-l întreabă, căutând să afle pricina fugii „robului" de la stăpânul lui, a fiului de la părinte, a omu­lui de la Dumnezeu. Ce taină <sâ fie> atât de mare zic ei încât să lase pământul, să caute marea, sa-şi părăsească patria, să râvnească la locuri străine?

1,11 Ebr.: Şi i-au spus: ce-ţi vom face ca să ni se potolească marea? Căci marea se mişca şi se umfla.
LXX: Şi i-au spus: ce-ţi vom face ca si ni se liniş­tească marea? Căci marea se mişca şi ridica talazurile <şi > mai vârtos.

Spui că pentru tine au fost stârnite vânturile, valurile, marea, hăurile de ape. Ne-ai descope­rit pricina bolii, arată-ne <calea> salvării. Pen­tru că marea se ridică împotriva noastră, înţe­legem câ mânia este din pricina ajutorului pe care ți l-am dat. Dacă suntem vinovaţi că te-am ajutat, ce putem face să nu-L mâ­niem pe Domnul? Ce o să-ţi facem? Adică: te vom ucide? Dar tu Îl cinsteşti pe Domnul. Îţi vom sluji? Dar tu fugi de Dumnezeu. Noi suntem datori să-ţi întindem mâna pentru ceea ce ne porunceşti; tu însă ai a hotărî prin ce lucrare să se liniştească marea care, în tulburarea ei, vădeşte acum mânia Creatorului. Şi, pe dată, povestitorul adaugă pricina unei astfel de întrebări, zicând: marea se mişca şi se umfla: se mişca, cum i se poruncise, se mişca întru răzbunarea Domnului ei, se mişca urmărindu-1 pe profetul fugar. Se umfla însă în fiecare clipă şi, ca şi cum corăbierii ar ezita, ridica valuri <tot> mai mari, ca să arate că nu poate întârzia osânda Creatorului.

1, 12 Ebr.: Şi le-a spus: luaţi-mă şi mă aruncaţi in mare şi se va potoli marea de la voi; căci ştiu că pentru mine este furtună mare asu­pra voastră.
LXX: Şi Iona le-a spus: luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi se va linişti marea de la voi: căci eu ştiu că pentru mine sunt talazuri mari împo­triva voastră.

Împotriva mea tună furtuna, pe mine mă cau­tă, pieirea vă ameninţă ca să ma prindă pe mine; mă va prinde ca, prin moartea mea, să trăiţi voi. Ştiu, zice, că pentru mine este fur­tuna asta mare. Ştiu prea bine câ întru pe­depsirea mea e răsco­lită natura54, câ lumea s-a răvăşit; că împotriva mea se mânie, dar piei­rea se porneşte asupra voastră; câ talazurile înseşi va poruncesc să mă aruncaţi în mare. Dacă eu voi simţi furtuna, voi veţi regăsi liniştea. Şi mai trebuie băgată de seamă deopotrivă mărinimia fugarului nostru; nu tărăgănează, nu se ascunde, nu tăgăduieşte; ci, ca unul care îşi mărturisise <deja> fuga, ia asupra lui pedeapsa de bunăvoie, dorind să piară el, ca să nu piară ceilalţi pentru el şi, la păcatul fugii, să nu adau­ge şi nelegiuirea uciderii altuia. Aceasta în ce priveşte istoria.
Totuşi, ştim prea bine că vânturile suflătoare, carora Domnul le-a poruncit în Evanghelie să se poto­lească, şi corabia primejduită, în care Iona dormea, şi marea învolburată, care e mustrată: „"Taci!" şi „potoleste-te!", se referă la Domnul Mântuitor şi la Biserica primejduită, sau la Apostolii care-L trezeau <pe lisus> care, părăsindu-L în vremea Pătimirii, Îl aruncă oa­recum în valuri. Acest Iona spune: ştiu că pentru Mine este furtună mare asupra voastră, căci vânturi­le Mă văd călătorind cu voi înspre Tharsis - adică în­spre contemplarea bucuriei - ca să vă duc cu Mine la bucurie , ca să fiţi şi voi „unde sunt Eu" şi Tatal . Pentru aceasta se înfurie             < vânturile> ,  pentru aceasta vuieş­te „lumea" cea „aşezată în cel rău"; de aceea natura e răscolită; moartea caută să Mă înghită, ca să vă piardă şi pe voi deopotrivă, şi nu pricepe că apucă momeala ca în cârlig, aşa încât <ea> moare prin moartea Mea55.
Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare: căci nu ne stă nouă în putere să ne aducem moartea, ci să o primim bucuroşi când e adusă de alţii. De aceea şi în prigoană nu-ţi este îngăduit să pieri de propria mână - afară de cazul în care este ameninţată fecioria - ci <se cuvi­ne> a pleca grumazul celui care izbeşte. Aşa, zice, <aşa> să îmbunaţi vânturile, aşa să vărsaţi jertfe în mare: furtuna care se dezlănţuie din pricina mea asupra voastră, se va linişti o dată cu moartea mea.

1, 13 Ebr.: Şi vâsleau barbaţii ca sâ se întoarcă la uscat şi nu răzbeau, căci ea se mişca şi se umfla asupra lor.
LXX: Şi bărbaţii se căzneau sa se întoarcă la pământ  si nu puteau, căci marea se mişca şi se ridica mai vârtos împotriva lor.


Profetul se condam­nase pe sine, dar aceia, auzind că este închi­nător al lui Dumnezeu, nu îndrăzneau să pună mâna pe el. De aceea, se sileau să se întoarcă la uscat şi sa scape de primejdie, ca să nu ver­se sânge, voind mai de­grabă să moară decât sâ omoare.
O, ce răsturnare! Poporul care-I „slujise lui Dum­nezeu" zice: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L" pe Unul ca Acesta. Acestora li se porunceşte sâ ucidă, marea se înfurie, furtuna porunceşte, iar <ei>, lăsând deopar­te propria primejdie, se îngrijesc să salveze pe un al­tul. Iată de ce şi Septuaginta spune parebiazonto (se căzneau), adică ei doreau din răsputeri să învingă firea, ca să nu se atingă de profetul lui Dumnezeu.
Iar când se spune: vâsleau bărbaţii ca să se întoarcă la uscat, ei socoteau că pot scăpa corabia din primej­die, fără taina56 celui care avea să pătimească, fiindcă înecarea lui Iona ar fî însemnat uşurarea corăbiei.

1, 14 Ebr.: Şi au strigat către Domnul şi au zis: Te rugăm, Doamne, să nu pie­rim pentru viaţa omului acestuia şi nu lăsa asupra noastră sânge nevinovat, căci Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut.
LXX: Şi au strigat către Domnul şi au zis: Doamne, nu cumva să pierim pentru viaţa omului acestuia şi nu lăsa asupra noastră sânge drept, căci Tu, Doamne, pre­cum at voit ai făcut.

Mare este credinţa corăbierilor! Se primejduiesc ei înşişi şi se roa­gă pentru viaţa altuia. Căci ei ştiu câ mai rea este moartea din păcat decât moartea din viata. Şi nu lăsa - zic ei- asu­pra noastră sânge nevinovat. Îl iau martor pe Dumnezeu, ca orice vor avea de făcut să nu li se socotească < drept păcat> şi, într-un fel, spun: nu vrem să-l omoram pe profetul Tău, dar şi el a mărturisit mânia Ta, iar furtuna grăieşte că Tu, Doam­ne, precum ai voit ai făcut: voia Ta se împlineşte prin mâinile noastre.
Oare glasul corabierilor nu ni se pare a fi mărturi­sirea lui Pilat, care-şi spală mâinile şi spune: curat„ sunt  eu sângele'' omului „acestuia"? Neamurile nu caută pieirea lui Hristos ele afirmă <doar> că sângele este nevinovat în timp ce iudeii spun: „Sângele Lui  âsupra noastră şi asupra fiilor noştri". De aceea, dacă-şi vor ridica „mâinile", nu vor fi ascultaţi, căci le  „sunt pline de sânge".
Căci Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut: că noi l-am primit, că se ridică vâltoarea, că se dezlănţuie vânturile, că marea e stârnită în talazuri, că fugarul e descoperit prin sorţi, că ne arată ce trebuie făcut, este voia Ta, Doamne: căci Tu precum ai voit ai făcut. De aici şi Mântuitorul zice în Psalm: ,,Am căutat să fac voia Ta".

1,15 Ebr.: Şi l-au ridicat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi a stat marea în loc din clocotul ei.
LXX: Şi l-au ridicat pe Iona şi l-au aruncat in mare şi s-a oprit marea din frământarea ei.

Nu se spune: „l-au înşfăcat", nu zice: „s-au năpustit", ci: l-au ridi­cat. Ca şi cum l-ar duce cu supunere şi cinste, l-au aruncat în mare, fără ca el să se împotrivească: dimpo­trivă, <ei> şi-au oferit mâinile voinţei lui.
Şi s-a oprit marea: pentru că îl găsise pe cel pe ca­re-l căuta. Aşa cum unul care urmăreşte un fugar şi porneşte cu pas zorit opreşte fuga după ce l-a ajuns din urmă şi stă şi-l ţine pe cel prins, la fel şi marea - care, lipsită de lona, se dezlănţuia- acum, când îl ține în adâncul ei pe cel căutat, se veseleşte şi se alină, de bucurie liniştea se reaşazâ.
Să cântărim, mai înainte de Pătimirea lui Hristos, ratăcirile lumii şi suflările într-o parte şi-n alta ale felu­ritelor învăţături, precum şi corabia 57întregului neam omenesc, adică făptura Domnului aflată în primejdie, și, după Pătimirea Lui, liniştea credinţei şi pacea lumii şi lipsa de primejdii în toate şi întoarcerea la Dumne­zeu, şi <atunci> vom vedea în ce fel, după arunca­rea lui Iona, s-a oprit marea din clocotul ei.

1,16 Ebr.: Şi s-au temut bărbaţii de Domnul cu frică mare şi au adus jertfe Dom­nului şi au făgăduit făgădu­inţe.
LXX: La fel.

Mai înainte de Păti­mirea Domnului, temându-se, au strigat către dumnezeii lor: după Pă­timirea Lui, se tem de Domnul, adică <Îl> slăvesc şi <Îl> cinstesc. Şi nu doar se tem pur şi simplu , cum citim mai la început, ci cu frică mare, dupa cum se zice: ,,Din tot sufletul şi din toată inima şi din  tot cugetul tău".
Şi au adus jertfe, pe care, de bună seamă, după li­tera <textului>, nu le aveau în mijlocul apelor. Dar, de vreme ce „jertfa pentru Domnul este duhul umilit" iar în alt loc se spune: „Adu-I lui Dumnezeu jertfa de laudă şi împlineşte-ţi făgăduinţele Celui Preaînalt " şi  iarăşi: „Îţi aducem <jertfa> viţei de pe buzele noastre", pentru aceea aduc jertfe pe mare şi făgăduiesc de bună voie altele, făcând legământ că nu se vor mai în­depărta vreodată de Acela pe Care începuseră să-L cinstească. Căci s-au temut cu frica mare, pentru că, din liniştea mării şi din depărtarea furtunii, îşi dădeau seama că vorbele profetului erau adevărate. Iona, fu­gar pe mare, naufragiat, mort, scapă corabia bătută de valuri, îi scapă pe păgânii zvârliţi mai înainte de rătăci­rea lumii <acesteia> în felurite credinţe. Şi Osea, Amos, Isaia, loil, care profeţeau în aceleaşi vremi, n-au putut îndrepta poporul în ludeea. De aici se vede că pieirea   < corăbiei > nu poate fi oprită decât prin moartea fugarului.


II, 1a Ebr.: Şi a rânduit Domnul un peşte mare, ca să-l înghită pe Iona.
LXX: Şi a poruncit Dom­nul unui chit mare şi l-a înghiţit pe Iona.

Domnul a poruncit Morţii şi Iadului să-l pri­mească pe Iona Aceasta, socotindu-l pradă pen­tru lacomele sale gâtle­juri. pe cât s-a veselit înghiţindu-l. pe atât a jelit vărsându-l. Şi atunci sa împlinit ceea ce citim la Osea: „Fi-voi moartea ta,Moarte! Fi-voi chinul tău, Iadulel Dar în ebraică citim un peşte mare acolo unde tălmăcitorii Septuagintei şi Domnul în Evanghelie numesc chit, lămurind  mai pe scurt acelaşi lucru. Căci în ebraică se spune dag gadol, care se traduce peşte mare. Fără îndoială că înseamnă chit. Şi trebuie să luăm seama că, acolo unde se credea a fi pieirea, se află <de fapt> paza.
Mai apoi, se spune: a rânduit < Domnul>, fie de la început, când a creat <peştele> despre care se scrie şi în Psalm: „Balaurul aceasta pe care l-ai plăs­muit ca să-Ţi râzi de el", fie, de bună seamă, când l-a făcut sâ vină lângă corabie, ca să-l primească în măruntaiele sale pe Iona, când a fost aruncat <în mare>, şi să ţină drept sălaş în loc de moarte, pentru ca cel care pe corabie L-a simţit pe Dumnezeu mâ­niat, să-L simtă în moarte binevoitor.

II,1b Ebr.: Şi a fost Iona în  pântecele peştelui trei zile şi erei nopţi.
LXX: Şi a fost Iona in pântecele chilului trei zile şi nopţi.

În Evanghelie,Domnul descopera taina acestui loc si este fara rost sa spunem fie acelasi lucru,fie altceva decat a povestit Însusi Acela Care a patimit. Vom cer­ceta numai în ce fel s-aufăcut -trei zile şi trei nopţi în inima pământului". Unii împart paraskeve (Vinerea Mare) - atunci când, fu­gind soarele, noaptea i-a urmat zilei, din ceasul al şa­selea până în ceasul al nouălea - în două zile şi două nopţi şi, adăugând Sabbatul, socotesc că trebuie numărate trei zile şi trei nopţi. Noi însă <trebuie> să înţelegem synekdochikos (prin sinecdocă) întregul <luat> în parte, aşa încât, pentru faptul că a murit en paraskeve (în Vinerea Mare), numărăm o zi şi o noapte precum şi o alta a Sabatului; iar a treia noapte, care ţine de ziua Duminicii, să o legăm de începutul zilei , care urmează. Căci şi în Geneză, noaptea nu este a zilei de dinainte, ci a celei care urmează, adică este început al zilei care vine, nu capătul celei care a tre­cut. Ca să se poată înţelege, o voi spune mai simplu: închipuie-ţi cum cineva iese dintr-un popas în ceasul al nouălea şi ajunge la alt popas în ceasul al treilea al zilei următoare. Dacă voi spune că a făcut drum de două zile, nu mi s-ar reproşa pe dată minciuna, pen­tru că cel care a călătorit n-a petrecut pe drum toate orele celor două zile, ci numai o anumită parte. Cel puţin aşa îmi pare mie a se înţelege. Dacă însă se găseşte cineva care nu acceptă această lămurire şi care poate arăta un înţeles mai bun al tainei acestui loc, este de urmat mai degrabă părerea lui.


II, 2 Ebr.: Şi s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul său şi a zis.
LXX: La fel, numai cu şi­rul <cuvintelor> schimbat.

Daca Iona esle ra­portat la Domnul şi. din aceea că a fost trei zile şi trei nopţi în pântece­le chitului, arată Pătimi­rea Mântuitorului, desi­gur că rugăciunea lui se aseamănă cu rugăciu­nea Domnului.
Ştiu prea bine câ se vor găsi unii să le pară de ne­crezut că un om a putut petrece nevătămat trei zile şi trei nopţi în pântecele chilului, unde cei înecaţi erau mistuiţi. Aceştia, în orice caz, vor fi sau credincioşi, sau necredincioşi. Dacă vor fi credincioşi, negreşit vor crede <minuni> cu mult mai mari: cum cei trei copii aruncaţi în cuptorul cu flăcări încinse au fost într-atât nevătămaţi, încât „mirosul de foc" nu le-a atins nici mâcar veşmintele; cum s-a retras marea şi a stat  țeapănâ, întocmai ca nişte „ziduri", de-o parte şi de alta, ca să întindă drum poporului ce trecea; cum leii turbaţi -pentru câ fuseseră înadins înfometaţi — şi-au privit cu teamă prada, dar nu s-au atins de ea, şi <încă> multe de felul acesta. Iar dacă vor fi necre­dincioşi, să citească cele cincisprezece cărţi ale Metamorfozelor lui <Ovidiu> Naso şi întreaga istorie greacă şi latină şi vor vedea acolo cum s-a preschim­bat Daphne în laur, sau surorile lui Phaethon în plopi, cum Iupiter, măreţul lor zeu, s-a preschimbat în lebădă, s-a scurs în <ploaie> de aur, a răpit în <chip de> taur şi < toate> celelalte, în care însăşi neruşina­rea poveştilor tăgăduieşte sfinţenia divinităţii. In ele <necredincioşii> cred şi spun că toate îi sunt zeului cu putinţă şi, deşi dau crezare <poveştilor> neruşi­nate şi apără atotputernicia zeului, nu acordă aceeaşi putere şi <faptelor> de cinste.
În privinţa celor scrise: Şi s-a rugat Iona din pân­tecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui şi a zis,înţelegem că el, după ce s-a văzut teafar în pântecele chitului, nu şi-a pierdut nădejdea în mila Domnului şi s-a întors cu totul la rugăciune. Căci Dumnezeu - Care spusese despre omul cel drept: „Cu el sunt în suferinţă" şi: „Când Mă va chema, voi spune: Aici sunt" - a fost lângă el, iar acesta, ca unul care a fost auzit, poate să spună: „In suferinţă m-ai sporit".58 

II,3 Ebr.: Strigat-am către Domnul, din suferinţa mea, şi m-a auzit; din pântecele iadului am strigat şi ai auzit glasul meu.
LXX: La fel, cu o mică schimbare: din pântecele iadu­lui <ai auzit > strigătul meu.

N-a spus „strig", ci strigat-am, şi nu se roagă pentru viitor, ci mulţu­meşte pentru trecut, ară- tându-ne că, atunci când, aruncat în mare, a vă­zut chitul şi trupul uriaş şi, desfăcute, fălcile gro­zave care-l înghiţeau, „şi-a amintit de Dom­nul" şi a strigat, fie pentru că apele s-au retras şi au lăsat loc de strigat, fie din toată tăria inimii, după cum zice Apostolul: „Strigând în inimile voastre: Awa, Pă­rinte". Şi Ia strigat Aceluia Care - Singurul - cunoaş­te inimile oamenilor şi grăieşte către Moise: „De ce strigi către Mine?", deşi Scriptura nu aminteşte mai înainte chiar nimic de glasul cu care a strigat Moise. Putem citi aceasta şi în primul Psalm al treptelor: „Strigat-am către Domnul când mă chinuiam şi m-a auzit".
Iar prin pântecele iadului sa înţelegem burta chi­tului care era atât de mare, încât se aseamănă cu iadul. Dar poate fi mai bine legată de persoana lui Hristos, Care cântă în Psalm, sub numele lui David: „Nu vei lepăda în iad sufletul meu şi nu-i vei da sfantului Tău sâ vadă stricăciune", şi Care a fost viu în iad, „liber în­tre cei morţi".

II, 4a Ebr.: Aruncatu-m-ai in adâncul şi-n inima mării şi apă m-a înconjurat.
LXX: Aruncatu-m-ai în adâncul inimii mării şi apele m-au înconjurat.

În ceea ce priveşte persoana lui Iona, tălmă­cirea nu e grea: închis în burta chitului, a fost în adâncul şi-n mijlocul mă­rii şi „a fost încins de ape".
Cât despre Domnul şi Mântuitorul <nostru >, să luăm pilda Psalmului 68, în care grăieşte: „Afunda­tu-m-am în mocirla adâncului şi nu găsesc reazem.Ajuns-am in adâncul mării şi furt- una m-a scufundat"; despre asta se vorbeşte şi într-un alt Psalm: „tu însă l-ai alungat şi l-ai dispreţuit, l-ai îndepârtat pe unsul Tau;legământul robului Tău l-ai rupt, pângărit-ai pe pă­mânt locaşul lui cel sfanţ, năruit-ai toate zidurile lui" şi următoarele. Spre deosebire de fericirea cerească şi de acel loc despre care stă scris: ..În pace" sfântă „<s-a facut> locul Lui", întreaga locuire pământească e plină de valuri, plină de furtuni.
Apoi, inima mării semnifică iadul, pentru care ci­tim în Evanghelie: „In inima pământului". In felul în care inima unei vietăţi se află în mijloc <de trup>, la fel şi iadul este închipuit a fi în miezul pământului 59.Sau, de bună seamă, după anagoge (interpretarea spi­rituală), <fragmentul> în inima mării aminteşte că El se află în mijlocul ispitelor. Şi totuşi, deşi S-a aflat în mijlocul apelor amarnice şi „a fost ispitit întru toate fară a păcătui", nu simte apele amarnice, ci a fost înconjurat de apă, despre care citim şi într-un alt loc:,,puhoiul apei înveseleşte cetatea lui Dumnezeu".În vreme ce alţii beau ape sărate, Eu, în mijlocul ispite­lor, sorbeam din apa cea mai dulce.
Şi să nu-ţi pară o impietate, faptul că spune aici Domnul: M-ai aruncat în adânc: <EI este> Cel Care grăieşte în Psalm: „Căci ei l-au prigonit pe acela pe tare Tu l-ai lovit", după vorbele puse pe seama persoanei Tatălui în Zaharia: „Bate-voi păstorul şi oile se vor risipi".

II, 4b Ebr.: Toate vâltorile şi talazurile Tale trecut-au peste mine.
LXX: Toate înălţările şi talazurile Tale trecu-au peste mine.

Pentru nimeni nu incape îndoială că tala­zurile umflate ale mării au trecut peste Iona şi că furtuna şi-a revărsat, furioasă, mânia. Vom cerceta însă felul în care toate înălţările şi vâltorile şi talazurile lui Dumnezeu au trecut peste Mântuitorul: „Ispită este traiul omului pe pământ", sau, cum găsim în ebraică, „luptă", căci luptăm aici, ca într-un alt loc să fim încununaţi. Şi nu este om care să fie în stare să ţină piept tuturor ispitelor, în afară de Acela Care „a fost ispitit" întru ,,toate", după asemănarea noastră, fară de păcat. De unde şi în Corinteni se spune: „Ispită să nu vă cuprindă pe voi, afară de cea omenească. Dar credincios <este> Dumnezeu, Care nu va lăsa să fiţi ispitiţi peste putinţa voastră, ci, o dată cu ispita, va face şi calea de scăpare, ca sa pu­teţi ţine piept". Şi, pentru că toate prigoanele şi toate necazurile nu dau năvală fară voia lui Dumnezeu, pentru aceasta se numesc vâltorile şi talazurile lui Dumnezeu, care nu L-au copleşit pe lisus, ci au tre­cut peste El, ameninţându-L numai cu pieirea, fară să I-o şi pricinuiască. Aşadar, toate prigoanele şi tul­burările care zdruncinau neamul omenesc şi sfărâmau toate corăbiile s-au revărsat peste capul Meu.

II, 5a Ebr.: Eu am zis:alungat am fost de la faţa ochilor Tăi.
LXX: Eu am zis: alungat am fost de la ochii Tăi.

Mai înainte „să strig din suferinţa Mea şi să Mă auzi" - căci luasem chip de rob, asumându-Mi chiar şi slăbiciunea lui - am zis: alungat am fost de la fata ochilor Tăi.Pe când eram cu Tine şi Mă înfruptam din lumina Ta şi în Tine, Lumină, eram Lumină, nu ziceam: alungat am fost. <Acum> însă, după ce „am ajuns în adân­cul mării" şi M-am înfaşurat în trup de om, îmi asum sentimentele omeneşti şi spun: alungat am fost de la faţa ochilor Tăi. Aceasta am rostit-o ca om. Dar, ca Dumnezeu şi ca Unul Care aveam chipul Tău, nu am socotit, „că e o prădare ca Eu să fiu întocmai cu  Tine", voind sa ridic la Tine neamul omenesc. Pentru ca, acolo „unde sunt Eu" şi < eşti > Tu, „să fie" şi „toţi cei care au crezut în Mine şi în Tine", spun:

II, 5b Ebr.: Totuşi, voi vedea iarăşi templul Tău cel sfânt.
Pentru aceasta, Septuaginta traduce: Socoţi oare că voi mai <putea > vedea templul Tău cel sfant?

Ceea ce în greacă se spune ara - şi este în ediţia populară „crezi oare" — se <rnai> poa­te traduce prin „aşa­dar", ca să fie ca o con­cluzie finală a majorei şi a minorei, precum şi a demonstraţiei60 şi a silogismului, nu din ezitarea celui şovăielnic, ci din crederea celui care adevereşte. Pentru acest <loc>noi am tradus: Totuşi, voi vedea iarăşi templul Tău cel sfânt, după aceea că în numele Lui, într-un alt Psalm, se spune: „Doamne, îndrăgit-am podoaba ca­sei Tale şi locul sălaşului slavei Tale" şi după fragmentul din Evanghelie în care stă scris: „Părinte, slăveşte-Mă la Tine cu slava pe care am avut-o mai înainte să fie lumea". Şi răspunde din cer "Tatăl: „L-am slăvit şi <iarăşi> îl voi slăvi" . Sau, de bună seamă, pentru că citim: „Tatăl în Mine şi Eu în Tatăl ", după cum templul Tatălui este Fiul, la fel şi templul Fiului este Tatăl. Chiar el  spune: ,,Eu de la Tatăl am ieşit şi am venit".Şi „Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ". Sau Unul şi Acelaşi Mântuitor, ca om cere, iar ca Dumnezeu făgăduieşte, şi este fară teamă pen­tru ceea ce a avut dintotdeauna.
Cât despre persoana lui Iona, se poate înţelege limpede că - fie cu sentimentul dorinţei, fie cu cel al încrederii -el vrea să vadă, aşezat în adâncul mării, templul Domnului şi că, având duh de profet, într-un loc se află, dar altceva contempla.

II, 6a Ebr.: Împresuratu-m-au apele până la suflet, adâncul m-a înconjurat.
LXX: Revărsatu-s-a apa  împrejurul meu pana la suflet, adancul cel mai de jos al prăpastie, m-a înconjurat.

Apele acestea, vecine cu adâncurile, ce se rostogolesc şi se revarsă pe pământuri, ce duc cu ele mal mult, cauta sa piardă nu trupul, ci su­fletul  de bună seamă sunt prietene cu trupu­rile şi se întremează din poftele lui. De aceea, aşa cum am spus mai sus, ros­teşte Domnul în Psalm: „Mântuieşte-mă, Doamne, căci pătruns-au apele până la sufletul meu". Iar în alt loc: „urgie de ape trecut-a sufletul nostru". Şi: „Să nu-şi închidă 61 fântâna gura sa deasupra mea" şi să nu mă în­ghită iadul. Sâ nu mă oprească să ies: cu voie am co­borât, cu voie mă voi ridica; venit-am ostatic de bună­voie: am a-i scăpa pe cei întemniţaţi, ca să se împli­nească acel <cuvânt>: „Ridicându-Se în înalt, a dus robia în robie". Căci pe aceia care, înainte, fuseseră prinşi în moarte, Acesta i-a luat la viaţă.
Cât despre adânc, trebuie să-l înţelegem ca pe niş­te puteri primejdioase şi foarte rele, sau ca pe nişte tării lăsate în voia chinurilor şi a caznelor, la care şi de­monii, în Evanghelie, se roagă sâ nu fie siliţi să meargă. De unde şi „întuneric era deasupra adâncului". Câteodată, Mc <cuvântul> adânc este folosit pentru tainele şi gândurile şi judecăţile cele mai adânci ale lui Dumnezeu: „Ju­decăţile Domnului <sunt> genune adâncă' şi: „adânc pe adânc cheamă cu glasul căderilor Tale de ape"62.

II,6b-7a Ebr.: Acoperit-a marea capul meu; coborât-am la temeliile munţilor drugii pământului m-au zăvorât pe veci.
LXX: Pătruns-a capul meu in crăpăturile munţilor; coborat-am în pamantul ale carui zăvoare sunt veşnice lanţuri.

Nu încape îndoială că marea a acoperit capul lui Iona şi că a coborât la temeliile munţilor și a ajuns pană pe fundul pământului, pe care se sprijină, ca pe niste drugi si stalpi,cu voia lui Dumnezeu, glo­bul pământului. Despre aceasta se spune şi în­tr-un alt loc: „Întărit-am Eu stâlpii lui".
Iar în ce-L priveşte pe Domnul şi Mântuitorul <nostru>, după oricare dintre cele două versiuni, îmi pare că putem înţelege că partea Lui principală şi capul Lui. adică sufletul pe care a binevoit să-l ia asupra Sa, dimpreună cu trupul, pentru mântuirea noastră, a co­borât în crăpăturile munţilor care erau acoperite de valuri, care se retrăseseră, coborând din libertatea ceru­lui, iar adâncul le înconjura; care se rupseseră de mă­reţia lui Dumnezeu - şi, mai apoi, a pătruns chiar în iad,locul în care erau trase, ca la ultimul hotar, sufletele păcătoşilor, după spusa Psalmistului: „Intra-vor în afundul pământului, prada vulpilor vor fi ". Aceştia sunt dru- ii pământului, ca nişte încuietori ale temniţei celei de pe urmă şi ale caznelor, nevoind ca sufletele înrobit să iasă din iad. De unde Septuaginta traduce cu înţe­les katochous aionious (lanţuri veşnice), adică dorind să-i ţină pe veci pe aceia pe care apucaseră să-i cuprindă.
Dar Domnul nostru - despre Care, sub chipul lui Cyrus, citim in Isaia: „zdrobi-voi uşile de aramă şi sfarâma-voi zăvoarele de fier" - a coborât la temeliile munţilor şi a fost zăvorât cu drugi veşnici, ca să-i slo­boadă pe toţi care fuseseră închişi.

II, 7b Ebr.: Şi ridica-vei viaţa mea din stricăciune , Doamne, Dumnezeul meu.
LXX: Şi înalța-se viața mea din stricaciune , Doamne,Dumnezeul meu.

Pe bună dreptate a zis : ridica-vei sau înalța-se din stricaciune viața mea,caci coborîse în stricaciune si în iad.Asta au înțeles Apostolii ca s-a profețit in Psalmul 15 despre Domnul: „Căci nu vei lăsa în iad sufletul meu şi nu-l vei da pe sfantul Tău să vadă stricăciune", că, de bună seamă, David este mort şi îngropat, însă Trupul Mântuitorului nu a văzut stricăciune.
Alţii63 însă înţeleg că, spre deosebire de fericirea cerească şi de Cuvântul lui Dumnezeu, trupul ome­nesc ar fi stricăciune- căci este semănat în stricăciune - și ca, în Psalmul 102, s-ar spune despre cel drept:„Cel Ce vindecă toate bolile tale. Cel Ce izbăveşte, din stricăciune viaţa ta" De aceea - socot ei - zice şi Apostolul: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va scăpa de trupul morţii acesteia?" şi ar fi vorba despre „trupul morţii" sau despre „trupul umilinţei". Ei inventează aceasta în folosul ereziilor lor şi închipuie Antihristul sub chipul lui Hristos, ca să ţină bisericile în puterea lor, să-şi hrănească pântecele cel gras şi, trăind trupeşte, să vorbească împotriva trupului.
Noi ştim însă câ Trupul pe care Hristos l-a luat din Fecioara cea fară stricăciune n-a fost stricăciune, ci templu. Iar dacă suntem aduşi la părerea Apostolului din Corinteni în care „trupul" este numit „duhovni­cesc" - ca să nu părem cârtitori -vom zice că învie, chiar acelaşi trup şi aceeaşi carne care a fost înmormântată, îngropată în pământ, dar că se preschimbă slava, iar nu natura lui: „Căci se cuvine ca < trupul >acesta stricâcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest <trup> muritor să se îmbrace în nemurire". Când se spune „acest <trup>" este ca şi cum cineva ne-ar arăta trupul, apucându-l cu două degete: acesta este cel în care ne naştem, acesta este cel în care murim,acesta este cel pe care se tem să-l primească <îna­poi> cei care trebuie pedepsiţi, acesta este cel în care fecioria îşi aşteaptă răsplata, iar adulterul duce frica osândei.
Iar despre Iona se poate înţelege astfel: cel care ar fi trebuit, după firea trupurilor, să se strice în pântece­le chitului şi, ţinând de hrană fiarei, să se mistuie în vi­nele şi în mădularele <ei> - a rămas leaftr şi nevătămat. Apoi, cuvintele: Doamne, Dumnezeul meu re­prezintă afecţiunea tandreţei: căci pe Dumnezeu, Care e al tuturor, pentru măreţia binelui facut, <Iona>L-a simţit a fi Dumnezeul său, oarecum personal.

II, 8a Ebr.: Pe când se chinuia în mine sufletul meu, adusu-mi-am aminte de Domnul.
LXX: Pe cand se desparţea de mine sufletul meu,adusu-mi-am aminte de  Domnul.

Când, zice, nu<mai> aşteptam nici un  alt ajutor amintirea Domnului mi-a fost spre mântuire, după cum< se spune >: „Adusu-mi-am aminte de Domnul și m-am bucurat", iar în­tr-un alt loc: „Adusu-mi-am aminte de zilele de odinioară şi anii de veci în cuget i-am avut." Aşadar, când nu mai aşteptam ajutor, iar slăbiciunea trupului nu-mi îngăduia să nădăjduiesc nimic de la viaţă în pântecele chilului, amintirea Domnului a în­vins <tot> ceea ce părea cu neputinţă. Mă vedeam închis în pântece şi Domnul era toată nădejdea mea. Din acestea învăţăm — după Septuaginta — că, la vre­mea la care sufletul nostru se desparte şi se smulge din unirea cu trupul, nu trebuie să ne întoarcem gândul în altă parte decât la Cel Care -și în Trup şi în afara Trupului - este Domnul nostru.
Iar despre persoana Mântuitorului, nu-i greu de tălmăcit. Căci El zice: „Întristat este sufletul Meu până la moarte" şi „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta" şi „în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu ", precum şi celelalte de felul acestora.

II, 8b Ebr.: O. de-ar ajunge Tine rugăciunea mea, la templul Tău cel sfânt.
LXX: La fel.
Pentru aceea „mi-am adus aminte de Domnul" în suferința, pentru ca rugăciunea mea64, din străfundul mării şi din„crăpăturile munţilor", să se înalţe la ceruri şi să ajungă la templul Tău cel sfânt, în care Tu Te bucuri de fericirea cea veşnică. Şi trebuie să băgăm de seamă câ, într-un fel nou, <Iona> aduce rugăciune pentru rugăciune şi cere ca rugăciunea lui să se înalţe la Tem­plul lui Dumnezeu. Dar, ca preot, cere ca în trupul lui să fie eliberat poporul <iudeu>.

II, 9 Ebr.: Cei ce păzesc în zadar deşertăciunile îşi vor părăsi mila.
LXX: Cei ce păzesc cele deșarte și mincinoase și-au părăsit mila.

Dumnezeu este milostiv din fire şi pregătit să-i mântuiască cu ierta­rea pe aceia pe care nu-i poate mîntui cu dreptatea.Noi însă,din pricina  stricaciuni noastre,pierdem şi părăsim mila pregătită <nouă> şi care <ni> se oferă din belşug.
Şi nu a spus: „Cei ce fac deşertăciuni" - căci „de­şertăciunea deşertăciunilor, toate <sunt> deşertăciu­ne" ca să nu pară că-i osândeşte pe toţi şi că refuză mila întregului neam omenesc, ci: cei ce păzesc de­şertăciunile (sau minciuna), „cei care au trecut la dra­gostea inimii <lor>", care nu numai că săvârşesc, dar şi păzesc deşertăciunile, de parcă le-ar iubi şi ar socoti ca au găsit o comoară. Şi vezi, totodată, mărinimia profetului: în adâncul mării, acoperit de noaptea cea veşnică în pântecele unei fiare atât de mari, nu se gân­deşte la primejdia sa, ci cugetă filosofic la firea lucru­rilor în general. Zice: şi-au părăsit mila. Chiar dacă mila ar fi fost ofensata — <milă> pe care o putem înţelege a fi Dumnezeu însuşi: „Căci îndurător şi milostiv <eşti>, Doamne, răbdător şi mult milostiv"- totuşi nu-i părăseşte pe cei care păzesc deşertăciuni­le, nu-i alungă, ci îi aşteaptă să se întoarcă: însă aceia părăsesc de bună voie mila care stăruie şi care <li> se oferă din belşug.
Aceasta se poate profeţi şi despre Domnul, în ceea ce priveşte mişelia iudeilor, care, atâta vreme cît so­cotesc că păzesc „poruncile oamenilor" şi pe cele ale fariseilor - care sunt deşertăciune şi minciună- L-au părăsit pe Dumnezeu, Care întotdeauna Se milostivi­se de ei.

II, 10 Ebr.: Iar eu Îţi voi aduce Ţie jertfa cu glas de laudă; împlini-voi Domnului toate câte am făgăduit pen­tru mântuirea mea.
LXX: Iar eu Îţi voi aduce jertfa cu glas de lauda şi de mărturisire: Ţie, Doamne, Îți voi împlini toate câte am făgă­duit pentru mântuirea mea.

„Cei ce păzesc de­şertăciunile şi-au pără­sit mila lor"; dar Eu, Care am fost înghiţit pen­tru salvarea celor mulţi Iţi voi aduce jertfa cu glas de lauda şi de mărturisire, oferindu-Mă pe Mine însumi, „căci Hris­tos, Paştele nostru, S-a jertfit" şi, ca Preot şi oaie totodată. S-a oferit pe Sine pentru noi. Şi zice: Îţi aduc mărturisire, după cum mai înainte <Ti->am mărturisit, zicând: „Îţi aduc mărturisire, Părinte, Doamne al cerului şi al pământu­lui". Şi voi împlini făgăduinţele pe care I le-am făcut Domnului, pentru mântuirea tuturor, ca „să nu piară în veci tot ce Mi-ai dat". Vedem ce ne-a făgăduit Mân­tuitorul, Ia vremea Pătimirii Sale, pentru mântuirea noastră; să nu-L „facem" pe lisus „mincinos". „Curaţi" să fim şi departe de toată mizeria păcatelor, ca să ne aducă lui Dumnezeu-Tatăl în chip de animale de jert­fă, pe care <EI> le făgăduise.

II. 11 Ebr.: Iar Domnul i-a spus peştelui, şi l-a văr­sat pe Iona pe uscat.
LXX: Şi i-a poruncit <Dumnezeu > chitului, şi a aruncat pe Iona pe <pă­mânt> uscat.

Cele citite despre lona mai sus ar fi ruga Domnului din pântecele chitului, despre care şi Iov vorbeşte, în chip tai­nic: „S-o blesteme Cel Care a blestemat ziua aceea. Cel Care va prinde chitul cel mare!" Astfel, i se porunceşte acestui chit mare şi adâncurilor şi iadului să-L dea îna­poi pământului pe Mântuitorul, iar Cel Ce murise - ca să-i elibereze pe cei care erau ţinuţi în lanţurile morţii — să-i aducă la viaţă cu Sine pe cei mulţi. Cât priveşte expresia l-a varsat, aceasta trebuie înţeleasă emphatikoteron (mai expresiv), anume că viaţa a por­nit învingătoare din străfundurile purtătoare de viaţă ale morţii65.

III, 1-2 Ebr.: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona, zicând a doua oară: Scoală-te şi mergi în Nini­ve, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, potri­vit întâiului cuvânt pe care il grăiesc Eu către tine.
LXX: Şi s-a făcut cuvântul Domnului către Iona, zicând a doua oara: Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, potrivit întâiului cuvânt pe care l-am grăit Eu către tine.

Nu i se spune profe­tului: „De ce n-ai făcut ce ţi s-a poruncit?" Îi este de ajuns doar mus­trarea cu <primejdia> pieirii şi cu înghiţirea, pentru ca el, care nu-L simţise pe Domnul când îi poruncea, să-L înţe­leagă când îl eliberează. De altminteri,este fara rost ca, după pedeapsă, să vrei să-ţi dojeneşti sluga vinovată pentru ceea ce a făcut, fiindca o mustrare de felul acesta nu este atât în­dreptare, cât reproş.
Iar Domnul nostru, după înviere, este trimis pentru a doua oară la Ninive, pentru ca Cel Care - într-un fel fugise mai întâi, zicând: „Părinte, de-i cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta" şi nu voise să „dea câinilor pâinea fiilor", acum - pentru că ei spuseră: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L" pe Unul ca Acesta! Noi „n-avem alt rege afară de Cezarul" să pornească de bunăvoie la Ninive şi să propovăduiască, după Înviere, ceea ce I se poruncise să propovăduiască mai înainte de Pătimire. Iar tot drumul lui (cum primeşte poruncă, cum Se supune, cum nu <mai> vrea, cum mai apoi Se sileşte să vrea, cum a doua oară împlineşte voia Tatălui) raportează-l la om şi la „chipul de rob" - pen­tru cine primeşte o astfel de expresie.

III. 3-4a Ebr.: Şi s-a scu­lat Iona şi a plecat la Nini­ve, după cuvântul Domnu­lui. Şi Ninive era cetatea cea mare a lui Dumnezeu, cale de trei zile. Şi porni Iona de pătrunse în cetate, cale de o zi.
LXX: Şi s-a sculat Iona şi a plecat la Ninive, după cum îi spusese Domnul. Iar Ninive Îi era lui Dumnezeu cetate mare, ca un drum de trei zile de mers. Şi porni Iona de intră in cetate, cale de o zi de mers.

Iona împlini pe dată ce i se poruncise să facă. Dar Ninive, către care se îndrepta profe­tul, era o cetate mare, de un ocol aşa de mare, încât cu greu pu­tea fi înconjurat în trei zile de mers. Dar el, având în minte porunca<primită> si primejdia pieirii de mai înainte          ,a strabatut în graba un drum de trei zile,în <numai>  o singura zi,desi se gasesc unii care sa înţeleagă simplu: cum că a propovăduit numai în <prima> treime a oraşului,iar cuvântul propovăduirii <lui> a ajuns la ceilalţi îndată.
Iar despre Domnul nostru, se spune pe bună drep­tate că, după iad, S-a ridicat şi a propovăduit Cuvân­tul Domnului, când îi trimite pe Apostoli să-i boteze pe aceia care erau în Ninive „în numele Tatălui şi al Fiu­lui şi al Sfântului Duh", adică drum de trei zile. Şi tocmai această taină a mântuirii omului s-a împlinit cale de o zi, adică prin mărturisirea Dumnezeului Unic,căci Iona le propovăduieşte nu atât Apostolilor, cât prin Apostoli. Căci El însuşi spune: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului".
Si nimeni nu se îndoieşte de ce este Ninive ceta­tea cea mare a lui Dumnezeu, de vreme ce lumea şi toate „prin El s-au făcut şi fară El nimic nu s-a făcut". Mai trebuie notat că n-a spus: în trei zile „şi nopţi" sau într-o zi „şi o noapte", ci numai zile şi zi, ca să arate că, în taina Treimii şi în mărturisirea Dumnezeului mare, nimic nu este întunecat.

III, 4b Ebr.: Şi a strigat şi a zis: încă patruzeci de zile şi Ninive se va nărui.
LXX: Şi a propovăduit şi a spus: incă trei zile şi Ninive se va nărui.

Numărul trei folosit în Septuaginta nu se potriveşte cu pocăinţasi tare ma mir de ce s-a tradus asa,de vreme ce în ebraica nu-i nici o  asemănare - nici a literelor, nici a silabelor, nici a accentelor, nici a cuvintelor. Căci trei se spune salos şi patruzeci arbaim. De altminteri, trimis atâta drum din Iudeea la asirieni, profetul cerea o pocăinţă vrednica de propovăduirea lui, pentru ca rănile vechi şi putrede să se vindece printr-o oblojire îndelungată. Mai mult, numărul patruzeci se potriveşte cu păcătoşii, cu postul, cu rugăciunea, cu <straiul de> sac, cu lacrimile şi cu stăruinţa în rugăciune, pentru care şi Moise a postit patruzeci de zile pe muntele Sinai, iar llie, fugind de Izabela, se povesteşte că, atunci când a vestit  foametea în pământul lui Israel şi când mânia lui Dumnezeu se ţinea deasupra <lui Israel>, a postit patruzeci de zile.
Domnul însuşi- Iona cel adevărat-, trimis la propovâduire în lume, posteşte patruzeci de zile şi, lăsându-ne moştenirea postului, ne pregăteşte sufletele sub numărul acesta pentru hrana Trupului Său. Iar faptul că a strigat se împlineşte în acel text din Evanghelie: „Stând" în templu, „striga, zicând: Cine este însetat să vină să bea!" Căci tot cuvântul Mântuitorului este numit „strigăt", pentru că propovăduieşte despre cele mari.

III, 5 Ebr.: Şi au crezut bărbaţii Ninivei în Dumne­zeu şi au propovăduit post şi s-au înveşmântat în saci, de la cel mai mare până la cel mai mic.
LXX: La fel.

Ninive a crezut, iar Israel stăruie în necre­dinţă. Cei netăiaţi îm­prejur au crezut, iar cei tăiaţi împrejur se ţin în necredinţă66. Şi mai întâi au crezut bărbaţii Ninivei - care ajunseseră la vârsta lui Hristos - şi au propovăduit post şi s-au în veşmânfat în saci, de la cel mai mare până la cel mai mic. Vrednice de pocăinţă <sunt> şi hrana, şi veşmântul, pentru ca cei care Îl  mâniaseră pe Dumne­zeu prin desfrâu şi prin semeţie să-L îmbuneze prin di­spreţuirea acelor lucruri prin care mai înainte <Îl> mâniaseră. Sacul şi postul sunt armele pocăinţei, aju­torul păcătoşilor: mai întâi postul, şi apoi sacul: mai în­tâi ceea ce este ascuns, iar apoi ceea ce este la vede­re; primul este veşnic şi pentru Dumnezeu, celălalt, vremelnic şi pentru oameni. Şi dacă ar fi să renunţ la una din cele două trebuinţe, voi alege mai degrabă postul fară sac decât sacul fără post.
Varsta înaintată începe şi ajunge până la cel mai mic: căci „nimeni" nu-i fară „păcat", nici dacă „viaţa i-ar fi fost chiar de o singură zi", şi nici „dacă anii vieţii lui pot fi număraţi". Căci dacă ..stelele nu sunt curate înaintea" lui Dumnezeu, oare cu cât mai mult „vierme­le şi putreziciunea" şi aceia care sunt socotiţi a fi supuşi păcatului lui Adam, cel care <L->a mâniat <pe Dumnezeu>? Dar şi firul <întâmplărilor> e foarte frumos: Dumnezeu îi porunceşte profetului, profetul propovăduieşte obştii. Mai întâi bărbaţii cred şi <apoi>, când ei propovăduiesc postul, toţi, de toate vârstele. îmbracă sacul. Bărbaţii nu propovăduiesc sa­cul, ci numai postul. Dar aceia cărora li se porunceş­te pocăinţa, adaugă în chip firesc postului sacul, pen­tru ca burta goală şi veşmântul de jale se roagă Dom­nului mai stăruitor.

III, 6-9 Ebr.: Şi a ajuns cuvântul la regele Ninivei şi s-a sculat din jilţul său si s-a dezbrăcat de haina sa şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut în cenuşă. (7) Şi s-a făcut stri­gare şi poruncă în Ninive din gura regelui şi a dregă­torilor lui, zicând: oamenii şi vitele, boii şi oile să nu gus­te nimic, nici să nu pască, iar apă să nu bea, (8) iar oamenii şi vitele să se aco­pere cu saci şi să strige către Dumnezeu cu tărie şi să se întoarcă bărbatul din drumul lui cel râu şi de la nedreptatea ce este în mâi­nile lor! (9) Cine ştie? Poate că Se va răzgândi Dumne­zeu şi <ne> va ierta şi Se va întoarce de la pornirea mâniei Sale şi nu vom pieri!
LXX: Şi a sosit cuvântul la regele Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi şi-a aruncat de pe el veşmântul său şi s-a acoperit cu sac şi a şezut în cenuşă, (7) şi s-a vestit în Ni­nive din partea regelui şi a mai-marilor lui, zicând: oa­menii şi vitele, boii şi oile să nu guste nimic, nici să nu pască, iar apă sa nu bea. (8)Și s-au acoperit cu saci oamenii şi vitele şi au strigat cu putere către Dumnezeu şi fiecare s-a întors din drumul sau cel rău şi de la nedrepta­tea ce era în mâinile lor, zicînd: (9) Cine ştie, poate Se va cai Dumnezeu şi Se va întoarce de la aprinderea ma­niei Sale şi nu vom pieri !

Ştiu că mulţi văd în regele Ninivei - pentru că este cel care află ul­timul vestea şi coboară din jilţul său, îşi aruncă veşmântul de odinioară şi, îmbrăcat în sac, şade în cenuşă şi, nemulţumit cu întoarcerea sa <din păcat >, le pro­povăduieşte pocăinţa şi celorlalţi, poruncind, el şi căpeteniile sale, ca oamenii şi vitele, boii şi oile să îndure foame, să se acopere cu saci şi, după osândirea rele­lor de mai înainte, să se încredinţeze cu toţii po­căinţei - <aşadar mulţi văd> în el pe diavol, care, la sfârşitul lumii (fiindcă - <zic ei > - nici o făptură raţională fă­cută de Dumnezeu nu va pieri), coborând din trufie, se va pocăi şi va fi aşezat din nou în rangul < lui > de la început. Pentru a întări această interpretare ei pun în faţă chiar acel exemplu din Daniei când lui Nabucodonosor, după şap­te ani de pocăinţă, i se dă din nou regatul lui de mai înainte. Dar < lu­crul acesta, pentru că Sfânta Scriptură nu-l spune şi pentru că el nimiceşte cu totul frica de Dumnezeu - de vreme ce oamenii alunecă uşor în păcat, socotind că diavolul, care este începătorul relelor şi izvorul tuturor păcatelor, pocăindu-se, se poa­te mântui - să-l scoatem din minţile noastre şi să ştim că - <se spune> în Evanghelie -păcătoşii sunt arun­caţi în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui. Iar despre aceştia se spune: „Viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge". Ştim, de bună seamă, că Dumnezeu este iertător, şi noi, care suntem păcătoşi, nu ne bucurăm de cruzimea Lui: dar citim:
Milostiv şi drept este Domnul şi Dumnezeul nostru se milostiveşte". Dreptatea lui Dumnezeu se încinge cu Mila şi porneşte la judecată înveşmântată în felul aces­ta cruţă astfel încât judecă, judecă astfel încât se mi­lostiveşte: „Mila şi Adevărul s-au întâlnit pe cale; Drep­tatea şi Pacea s-au sărutat" . De altminteri, dacă toate făpturile raţionale sunt egale şi, fie din virtuţi, fie din vi­cii, ori se ridică de la sine către <cele de> sus, ori se afundă în cele de jos, şi dacă, după un lung înconjur şi după veacuri fară sfârşit, se va face restaurarea tutu­ror lucrurilor şi va fi o singură răsplată a celor care au luptat, ce deosebire va fi între fecioară şi desfrânată?
Ce deosebire <va fi> între Maica Domnului şi (e nelegiuire chiar şi a o spune!) victimele plăcerilor publice? Oare totuna vor fi Gabriel şi diavolul? Totuna Apostolii şi demonii? Totuna profeţii şi falşii profeţi? Totuna martirii şi prigonitorii? Inchipuie-ţi ce vrei sporeşte anii şi timpurile, aduna la un loc veşniciile și chinurile: dacă sfârşitul tuturor este acelaşi, tot trectul nu înseamnă nimic, pentru că nu cercetăm ce a fost altădată, cât ceea ce vom fi în veci.
Şi ştiu prea bine ceea ce zic ei de obicei împotriva acestor < dovezi > şi cum îşi pregătesc ei nădejdea şi mântuirea laolată cu diavolul. Însă nu-i vremea acum sa scriem mai mult împotriva învăţăturii celei viclene şi a synfragmei (meterez) diabolice a celor care învăţă pe la colţuri şi tăgăduiesc în public. Ne ajunge că am arătat ce am înţeles din mărturia aceasta şi, aşa cum <se face> într-un comentariu, să arătăm pe scurt cine este regele Ninivei la care a ajuns la urmă cuvântul lui Dumnezeu. Câtă putere are elocinţa şi înţelepciunea lumească pentru oamenii veacului <acestuia> <ne> sunt martori Demostene ,Tullius <Cicero>, Platon, Xenophon, Theophrastus, Aristotel şi ceilalţi oratori şi filosofi, care sunt socotiţi regi ai oamenilor, iar învăţăturile lor sunt primite nu ca învăţături ale muritrilor, ci ca oracole ale zeilor. De unde şi Platon spun că statele vor fi prospere, dacă fie vor domni filosofii, fie vor filosofa regii. Cât de greu le este însă oameniilor de felul acesta să creadă în Dumnezeu! Lăsând deoparte exemplele de zi cu zi şi nevorbind despre vechile povesti ale neamurilor, ne este de ajuns mărturia Apostolului care, scriindu-le corintenilor, zice: „Vedeţi, fraţilor, chemarea voastră, căci nu sunt mulţi inţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, ci Dumnezeu le-a ales pe cele proaste ale lumii, ca să-i tulbure pe cei înţelepţi, şi le-a ales Dumnezeu pe cele slabe ale lumii, ca să le tulbure pe cele , şi le-a ales Dumnezeu pe cele neînsemnate ale lumii și pe cele care erau de dispreţuit", şi următoarele. De aceea, iarăşi zice: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţi­lor, iar ştiinţa învăţaţilor o voi face de ruşine" . Şi: „luaţi aminte să nu vă prade careva cu filosofia şi cu înşe­lăciune deşartă" . Din aceasta, este limpede că regii lu­mii aud propovăduirea lui Hristos la urmă de tot şi. lăsându-şi deoparte sclipirea elocinţei, precum şi po­doabele şi frumuseţea cuvintelor, se lasă cu toţii în voia simplităţii şi a umilinţei şi, aduşi la nivelul popo­rului 67, şed în mizerie şi strică ceea ce propovăduiseră mai înainte. Să luăm pilda Fericitului Ciprian, care a fost mai întâi apărător al idolatriei și a dobândit o aşa de mare faimă a elocinţei sale, încât chiar învăţa oratoria la Cartagina: el a auzit în cele din urmă cuvântul lui Iona şi, întors la pocăinţă, a ajuns la o virtute aşa de mare, încât Îl mărturisea public pe Hristos şi pentru El şi-a plecat grumazul săbiei. Fără îndoială, înţele­gem că regele Ninivei a coborât din jilţ şi a schimbat purpura cu sacul, pomezile cu noroiul, bunul gust cu mizeria, dar nu în gânduri, ci în cuvinte. De unde şi în Ieremia se spune despre Babilon: „Cupă de aur <era> Babilonul, îmbătând întreg pământul" .Pe cine nu a îmbătat elocinţa lumească? Ce suflete n-a înfio­rat buna întocmire a cuvintelor şi strălucirea vorbirii? Oamenii puternici şi de neam ales şi bogaţi cu greu cred în Dumnezeu, dar oratorii cred în Dumnezeu cu mult mai greu decât ei. Căci cugetele lor sunt orbite de bogăţii, de averi si de desfrânare, iar ei, înconjurați de vicii, nu pot vedea virtuţile şi judecă simplitatea Sfintei Scripturi nu după măreţia înţelesurilor, ci după lipsa de preţ a cuvintelor. Dar când cei care mai înainte învăţaseră cele rele, întorşi la pocăinţă, vor începe sâ înveţe cele bune, vom vedea atunci că popoarele din Ninive se convertesc printr-o singură propovăduire si că se împlineşte ceea ce citim în Isaia: „S-a născut oare vreun neam dintr-o dată?"
Oameni şi animale dimpreună, acoperiţi cu saci şi strigând către Dumnezeu: înţelege asta în felul în care la propovăduirea lui Iona, se pocăiesc şi cele cugetătoare, şi cele fară cuget, şi cei înţelepţi, şi cei sim­pli, după cum se spune într-un alt loc: „Oameni şi animale vei izbăvi, Doamne!"
Dar putem înţelege şi în alt fel acoperirea dobitoacelor cu saci, mai ales după aceste mărturii, în care ci­tim: „Soarele şi luna îmbrăca-se-vor în pătură", şi într-un alt loc:,,Îmbrăca-voi cerul cu sac", pentru ceea  ce sacul denumeşte metaphorikos (metaforic), de bună seamă, haina de doliu, jalea şi doliul public.
Iar cuvintele: Cine ştie? Poate că Se va răzgândi Dumnezeu şi ne va ierta arată îndoiala şi nesiguranța tocmai pentru ca oamenii, cum sunt ei neîncrezători în mântuire, mai tare să se pocăiască şi mai mult să-L cheme pe Dumnezeu să Se milostivească <de ei>.

III, 10 Ebr.: Şi a văzut Dumnezeu faptele lor, câ s-au întors din drumul lor cel rău. Şi S-a milostivit Dumnezeu pentru răul pe care spusese că-l va face lor şi nu l-a <mai> făcut.
LXX: Şi a văzut Dumne­zeu faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi S-a căit Dumnezeu pentru răul pe care spusese că-l va face lor şi nu l-a <mai> făcut.

După ambele inter­pretări 68, Dumnezeu ameninţă fie - la vre­mea istorisirii - oraşul Asiriei, fie — zi de zi - popoarele lumii, ca să se pocăiască. Iar dacă se vor întoarce, şi El Îşi întoarce osânda <hotă­râtă>, care se schimbă prin întoarcerea popo­rului. Ceea ce leremia şi lezechiel explică mai limpede, anume că, de bună seamă, Dumnezeu nu împlineşte binele făgăduit, dacă cei buni se întorc la păcate, şi nici răul cu care-i ameninţă pe cei răi, dacă aceştia se vor întoarce către mântuire. Astfel,acum a văzut Dumnezeu faptele lor, ca s-au întors din drumul lor cel cu totul rău; n-a auzit cuvintele pe care, de obicei, Israel adesea le fagăduia 69: „Toate câte va zice Domnul le vom face", ci S-a uitat la faptele lor şi, pentru că mai mult voieşte pocăinţa păcăto­sului decât moartea lui, a schimbat bucuros hotărârea,  căci a văzut faptele <lor> schimbate70. Sau, mai degrabă, Dumnezeu a stăruit în planul Său, voind să Se milostivească de la început. Căci nimeni care vrea cu tot dinadinsul să pedepsească nu ameninţă cu ceea ce va face.
Iar răul, după cum am spus mai sus, socoteşte-l drept cazne şi chinuri, nu că Dumnezeu ar cugeta să facă vreun rău 71.

IV, I Ebr.: Şi s-a supărat Iona cu supărare mare şi s-a mâniat: şi s-a rugat Dom­nului şi a zis:
LXX: Şi s-a întristat Iona cu tristeţe mare şi s-a tulbu­rat; şi s-a rugat Domnului şi a zis:

Văzând cum se strecoară „mulţimea neamrilor" şi cum se împlineşte ceea ce se zice îi Deuteronom: „Ei M-a întărâtat cu aceşti <idoli>, care nu sunt dumnezei, iar Eu îi voi întârâta asupra unui neam care nu este <neam>asupra unui popor nerod le voi stârni mânia", <Iona>îşi pierde nădejdea mântuirii lui Israel şi este zdruncinat de o mare durere,care izbucneşte în cuvinte.Şi îşi arată pricina mâhnirii şi grăieşte cam aşa: eu singur am fost ales dintre atâţia profeţi ca să vestesc poporului meu năruirea <lui> prin mântuirea altora! Aşadar,el nu se întristează, cum socotesc unii,pentru că se mântuieşte mulţimea neamurilor, ci pentru că piere Israel.
De aceea, şi Domnul nostru a plâns peste Ierusalim şi n-a voit să ia „pâinea fiilor şi s-o dea câinilor". Şi Apostolii mai întâi predică în Israel, iar Pavel vrea „să fie anatema de dragul fraţilor săi, care sunt israeliţi", a cărora sunt „înfierea, slava şi legământul", precum şi făgăduinţele şi „rânduiala legii", din care sunt părinţii"şi „din care este Hristos, după trup". Şi e bine spus că îndureratul - căci asta înseamnă Iona este îndurerat şi că „întristat este sufletul Său până la moarte",căci a răbdat multe cât l-a stat Lui în putere - ca sa nu piară poporul iudeilor.Şi în privinţa istoriei se potriveşte mai bine numele de „îndurerat , arătând < astfel > suferinţa profetului,apăsat de necazurile călătoriei şi ale pieirii.
IV, 2'3 Ebr.: Rogu-mă,Doamne, oare nu acesta era cuvântul meu, pe când eram încă în ţara mea? De aceea m-am grăbit să fug în Tharsis: Căci ştiu că Tu eşti Dumnezeu îndurător şi milostiv, răbdător şi mult milostiv, iertător de rele. Şi acum, Doamne, ia-mi, rogu-Te, sufletul meu de Ia mine, căci mai bună mi-este moartea decât viaţa.
LXX: O. Doamne, oare nu-s astea vorbele mele, pe când eram încă în ţara mea? De aceea m-am grăbit să fug în Tharsis. Căci ştiu că Tu eşti Dumnezeu îndurător şi milostiv 72, răbdător şi mult milostiv şi Te căieşti pentru răutăţile <noastre>. Iar acum, Stăpâne Doamne, ia de la mine sufletul meu, căci mai bine mi-este să mor decât trăiesc.

Ceea ce am tradus noi prin rogu-mă şi Septuaginta traduce ho de (o!), în ebraică se spune anna. Mie mi se pare că interjecţia ru­gătoare poartă afecţiu­nea vorbei dulci. Pentru câ ruga lui - când spu­ne că pe bună dreptate a vrut să fugă - Îl învi­nuieşte oarecum pe Dumnezeu de nedrep­tate, iar prin începutul rugăciunii, el înmoaie plângerile. Oa­re, zice, nu acesta era cuvântul meu, pe când eram încă în ţara mea?
Am ştiut că aşa o să faci. Ştiam prea bine că eşti milostiv, pentru asta nu voiam să vestesc că eşti aspru şi înfricoşător.
De aceea am vrut să fug în Tharsis, să mă îndeletnicesc cu vede­rea cea bună a lucrurilor şi să mă înfrupt mai degrabă in marea veacului acestuia, în linişte şi tihnă. Pârăsit-am casa mea, lăsatu-mi-am moştenirea, ieşit-am din sânul Tău şi am venit. Dacă spuneam câ eşti milostiv şi îndurător şi iertător de rele, nici unul nu se pocăia; dacă vesteam că eşti crud şi numai judecător, ştiam că nu aceasta este firea Ta Şovăind deci între acestea două, am vrut mai degrabă să fug decât să i amăgesc cu dulceaţa pe cei ce se căiau, sau să propovăduiesc despre Tine ceea ce nu erai.
Aşadar, ia, Doamne, sufletul Meu, căci mai bună Mi-este moartea decât viaţa. la sufletul Meu, care a fost trist până la moarte. Ia sufletul Meu: „Căci în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu". Căci mai bună Mi-este moartea decât viaţa: trăind, n-am pu­tut mântui un singur neam, Israel; dar voi muri şi lu­mea se va mântui.
În ceea ce priveşte istoria, este limpede: despre persoana profetului se poate înţelege astfel, după cum am spus în mai multe rânduri, anume că profetul se întristează şi vrea să moară, că să nu piară pe veci Is­rael, după convertirea mulţimii neamurilor.
­
IV, 4 Ebr.: Şi a zis Dom­nul: Crezi oare ca faci bine mâniindu-te?
LXX: Şi a zis Domnul către Iona: Atât de tare te-ai întristat?

Cuvântul ebraic hadra lach se poate tradu­ce şi „te-ai mâniat" şi „te-ai întristat". Amân­două se potrivesc şi profetului, şi Domnului, căci fie s-a mâniat pen­tru că putea să pară ca i-a minţit pe cei din Ninive, fie s-a întristat, înţelegând că Israel va pieri. Şi pe drept nu-i spune: „Rău ai făcut că te-ai mâniat sau ca te-ai întristat", ca să nu pară că-l dojeneşte pe cel întristat, nici invers: „Bine ai făcut că te-ai mâniat sau te-ai întristat" ca sâ nu Se contrazică Sine, ci îl întreabă pe cel mâniat şi întristat, ca să-i raspundă care este pricina fie a mâniei, fie a întristării,au, dacă el va tăcea, sâ adeverească prin tăcerea lui câ judecata lui Dumnezeu este adevărată.

IV. 5 Ebr.: Şi a ieşit Iona din cetate şi s-a aşezat la Răsărit de cetate şi şi-a făcut sieşi acolo un umbrar. Şi şedea sub el la umbră, ca să vadă ce se întâmplă cu cetatea.
LXX: La fel.

Cain, ucigaşul de fra­te şi ucigaşul de oameni, însângerând lumea cu sânge de frate, este pri­mul care a „zidit o ceta­te" şi „a numit-o după numele fiului său", Enoh. De aceea, şi Osea spu­ne: „Eu sunt Dumne­zeu, şi nu om. Sfant sunt înăuntrul tău şi nu voi intra în cetate". Căci „ale Domnului", zice psalmistul. „sunt ieşirile din moarte". lată de ce una dintre cetăţile de fugari se numeşte Ramoth,  care se traduce „vedenia morţii". Şi oricine este fugar şi, pentru păcatele lui, nu i se cuvine sâ locuiască în Ierusalim, pe drept locuieşte în oraşul morţii şi se află dincolo de apele Iordanului, care înseamnă „coborâş".
Deci, „porumbelul" sau „îndureratul" iese dintr-o ast­fel de cetate şi locuieşte la Răsărit, de unde răsare soarele, şi stă acolo, în cortul său. Şi, contemplând scurgerea vremii, aşteaptă <să vadă> ce o să i se în­tâmple cetăţii despre care am vorbit mai sus. Mai îna­inte să se mântuiască Ninive şi să se uşte dovleacul,mai înainte să strălucească Evanghelia lui Hristos şi sa se împlinească profeţia lui Zaharia - „lată Bărbatul,Răsărit este numele Lui -, Iona se afla sub umbrar. De bună seamă, încă nu sosise Adevărul, despre Care acelaşi Evanghelist şi Apostol rosteşte: „Dumnezeu este Adevărul".
Si se adaugă elegant: şi-a făcui sieşi acolo un umbrar. Acolo, lângă Ninive şi l-a făcut sieşi: căci nimeni dintre ninivitenii din vremea de atunci nu putea locui cu profetul. Şi şedea la umbră: fie sub înfaţiş rea unui judecător, fie micşorat în măreţia Lui, „încingându-Şi coapsele cu tărie", ca să nu-l cadă toate veşmintele la picioare şi la noi, „care sântem jos", ci ca să Se țină laolaltă într-o cingătoare mai înaltă.
După aceea, cuvintele ca sâ vadă ce se întâmplă cu cetatea reprezintă obişnuinţa Scripturilor de a-I atribui simţăminte omeneşti lui Dumnezeu.


IV, 6 Ebr.: Şi a pregătit Domnul Dumnezeu iederă şi s-a înălţat peste capul lui Iona ca să fie umbră deasu­pra capului lui şi să-l ocro­tească; căci trudise. Şi s-a bucurat Iona pentru iederă cu bucurie mare.
LXX: Şi a poruncit Dom­nul Dumnezeu unui dovleac şi S-a Înălţat peste capul lui Iona ca să fie umbrar asupra capu­lui lui şi să-l ferească de relele lui şi s-a bucurat Iona pentru dovleac cu bucurie mare.

Aici, un oarecar Canterius, din vechiu neam al Corneliilor sau, cum singur se laudă" din stirpea lui Asiniu Pollio, se zice că m-a acuzat la Roma. de ceva vreme, de blasfemie pentru că am tradus ie­deră în loc de dovleac. S-a temut, de bună sea­mă, că, dacă ar creşi iedera în loc de dovleac, n-ar mai avea din ce să bea în ascuns şi în întuneric. Şi, de fapt, pe dovlecii <folosiţi drept > vase care sunt numite în popor, saucomariae sunt reprezentate, de obice chipurile Apostolilor, de la care şi el şi-a luat un nume care nu-i al lui. Iar dacă este atât de uşor de schimbat un nume, încât în loc de Cornelii, tribuni răzvrătiţi, sâ se cheme Aemilii, consuli, mă mir cum de nu-mi este îngăduit sâ traduc iederă în loc de dovleac.
Dar sâ ne întoarcem la cele serioase. Pentru iederă şi dovleac, în ebraică citim ciceion, care şi in limba siriacă, şi în punică e numit ciceia. Este un soi de tufa sau de arbust cu frunza lată de felul < frunzei de> vie, care face o umbră foarte deasă. Aceasta creşte, foarte răspândit, în Palestina, şi mai cu seamă în locuri nisipoase. Este uimitor felul în care, dacă arunci o sămânţă în pământ, după ce răsare, se înalţă degrabă într-un copăcel şi, în puţine zile, ceea ce văzuseşi a fi iarbă, se <şi> face arbust. De aceea, şi noi, în vre­mea în care îi tălmăceam pe profeţi, am vrut să folo­sim acelaşi cuvânt - cel din ebraică căci limba latină nu avea soiul acesta de arbust. Dar ne-am temut de gramatici, să nu-şi găsească ei bunul plac de a co­menta şi să nu-şi închipuie vreo fiară a Indiei, sau munţi din Beoţia, sau vreo altă minune de felul aces­ta, aşa că i-am urmat pe vechii traducători care, la rândul lor, au tradus „iederă" ceea ce pe greceşte se numeşte kissos; căci n-aveau alt cuvânt la îndemână.
Să privim istorisirea şi să cercetăm, înainte de înţe­lesurile tainice, doar litera. Dovleacul şi iedera sunt asemenea plantelor care se târăsc pe pământ şi fară furci sau araci pe care să se sprijine, nu caută să se inalţe. Cum deci, fără ca profetul să ştie, dovleacul, ridicându-se într-o singură noapte, a făcut să iasă un umbrar, de vreme ce nu-i stă în fire să se ridice în înalt fără araci, nuiele sau pari? In schimb, ciceion-ul, cu toate ca, printr-o încolțire neaşteptata, a arătat o minune şi a vădit puterea lui Dumnezeu în ocrotirea umbrarului înverzit, <doar> şi-a urmat firea.
Cât despre persoana Domnului <şi> Mântuitolui < nostru>,ca sâ nu părăsim cu totul dovleacul de dragul < acelui > philokolokynthos (iubitor de dovleci)73, se poate înţelege astfel, amintind de acest<cuvânt> al lui Isaia: „Fiica Sionului va fi părăsită ca un cort într-o vie, ca o colibă în bostănărie, precum o cetate împresurată". Şi să spunem, pentru că în alt loc din Scriptura nu am găsit vreun dovleac, că unde creşte castravetele acolo creşte îndeobşte si dovleacul.Iar Israelul este asemuit cu acest soi, pentru că,odinioară, l-a ocrotit la umbra lui pe Iona, care aştepta convertirea neamurilor şi i-a adus nu mică bucurie făcând mai degrabă un umbrar şi un cort decât o casa având formă de acoperiş, dar neavând temeliile unei case. Apoi, ciceion, micul nostru arbust, degrabă înălţându-se şi degrabă veştejindu-se, prin rânduială şiviaţă se va asemui cu Israelul, care înfige rădăcini mici în pământ şi chiar îşi dă silinţa să se ridice la cele înalte, dar fară sâ atingă înălţimea „cedrilor lui Dumnzeu" şi a „brazilor" <Lui>. Aceasta mi se pare că semnifică şi lăcustele cu care se hrănea Ioan, care spune, închipuind Israelul; „Acela trebuie să crească, iar eu să mâ micşorez": vietate mică, cu aripi slabe, înălţându-se de la pământ, dar fără să poată zbura mai sus, încât este mai mult decât o târâtoare, dar nu este asemenea păsărilor.

IV. 7-8 Ebr.: Şi a rânduit Dumnezeu un vierme, la ivirea zorilor de-a doua zi, şi <acesta> a ros iedera şi s-a veştejit. Şi, după ce-a răsărit soarele, a poruncit Domnul unui vânt cald şi arzător şi a lovit soarele peste capul lui lona şi el s-a aprins de zăduf. Şi a cerut sa moară din viaţă şi a zis: mai bine mi-este să mor de­cât să trăiesc.
LXX: Şi i-a poruncit Dum­nezeu unui vierme, a doua zi de dimineaţă, şi <acesta> a ros iedera şi s-a uscat: şi îndată ce soarele a răsărit, a poruncit Dumnezeu suflu uscat şi arză­tor şi a lovit soarele peste ca­pul lui lona. Şi s-a chinuit şi i s-a făcut silă de viața sa. Şi a zis: mai bine mi-este să mor decât sâ trăiesc.

Înainte sa rasara „Soarele dreptăţii", um­brarul era verde şi Is­rael nu se veştejise;după ce S-a înălţat şi negurile Ninivei au fost risipite de lumina Lui,la ivirea zorilor de-a doua zi, a fost rânduit un vierme, pentru care şi Psalmul 21 este inti­tulat „Pentru înălţarea dimineţii" şi care, fară vreo sămânţa, răsare din pământ şi zice: „Eu sunt vierme şi nu om ", Acesta a ros umbrarul, care,părăsit de ajutorul lui Dumnezeu, şi-a pierdut toată verdeaţa.
Şi a poruncit Dom­nul unui vânt cald şi arzător, despre care se profeţeşte în Osea: ,Aduce-va Domnul vânt arză­tor urcând din pustie şi va usca vinele lui şi va pustii fântâna lui". Şi Iona a început sa se aprindă de zăduf și iar voia sa moară împreună cu Israel în Botez, ca să primească în apa botezului puterea pe care o pierdu­se când ei L-au tăgăduit. De aceea, şi Petru le grăieşte iudeilor secătuiţi: „Pocăiţi-vă şi vă botezaţi fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, pentru iertarea păcate­lor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfant"
.<Mai> sunt unii care îi văd în vierme și în vântul cel arzător pe generalii romani, care, după învierea lui Hristos,au nimicit Israelul.


IV. 9 Ebr.: Şi a zis Dom­nul către Iona: Crezi oare câ faci bine mâniindu-te pentru iederă? Şi <el> a zis: Bine fac eu că mă mânii până la moarte.
LXX: Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: Atât de tare te întristezi tu pentru do­vleac? Şi a spus: Tare mă întristez eu pînă la moarte.


Mai înainte, când cei din Ninive se pocâiau şi oraşul neamurilor se mântuia, profetul a fost întrebat la fel: „Crezi oare că faci bine mâniindu-te?", dar n-a răspuns nimic, ci a încuviinţat, tăcând, < dojana din> întrebarea lui Dumne­zeu. Căci, ştiind câ „Dumnezeu este în­durător şi milostiv, răb­dător şi mult milostiv" şi iertător de rele, nu suferea pentru mântuirea neamurilor. Acum însă, după ce în dovleacul uscat s-a veştejit Israel şi < Dumnezeu > îl întreabă apăsat: Crezi oare câ faci bine mâniindu-te pentru iederă?, a răspuns hotărât şi a spus: Bine fac eu că mă mânii (sau mă întristez) până la moarte; căci, după cum n-am vrut să-i scap pe unii ca să piară alţii, la fel <nu vreau > să-i câştig pe străini ca să-i pierd pe ai mei 74.
Şi. într-adevăr, până în ziua de astăzi, Hristos plân­ge Ierusalimul şi plânge până la moartea - nu a Lui, ci a iudeilor, ca să piară cei care-L tăgăduiesc şi sa în­vie cei care-L mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu.

IV, 10-11 Ebr.: Şi a zis Domnul: Tu suferi pentru iedera pentru care n-ai lu­crat şi pe care n-ai facut-o sâ crească, care s-a născut intr-o singură noapte şi în­tr-o singură noapte a pierit, şi Eu să nu cruţ Ninive, ce­tatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu care-i dreapta şi care-i stânga lor, precum şi vite multe?
LXX: Şi a zis Domnul: Tu ai cruțat un dovleac pen­tru care n-ai muncit şi pe care nu l-ai hrănit, care s-a născut într-o noapte şi într-o noapte a pierit. Iar Eu să nu cruţ Ninive., cetatea cea mare,  în care locuiesc mai mult de douăsprezece mii de oameni, care nu-şi cunosc dreapta şt stânga, precum şi turme multe?


E tare greu să arătăm în ce fel, după tropologie, I se spune Fiului: Tu suferi pen­tru iedera pentru care n-ai lucrat şi pe care n-ai facut-o să creas­că, de vreme ce,,toate prin El s-au făcut şi fară El nimic nu s-a făcut".De aceea, unul, inter­pretând locul acesta, ca să rezolve problema de faţă, cade în hulă. Căci,adăugând pasajul din Evanghelie: .De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât nu­mai Unul Dumnezeu", a înţeles că <doar> Tatăl e bun, iar pe Fiul - spre deosebire de Cel Care este pe deplin și cu adevărat bun - Îl aşază pe o treapta mai mică. Şi. zicând acestea, n-a luat seama câ a căzut mai degrabă în erezia lui Marcion - care zice că un Dumnezeu este doar bun, iar un altul este judecător şi creator decât în cea a lui Arie, care, deşi Îl arată pe Tatăl mai mare şi pe Fiul mai mic, totuşi nu tăgăduieşte că Fiul este Creator. Aşadar, trebuie ascultate cu îngăduinţă cele ce urmează sâ spunem, iar strădaniile noastre trebuie mai degrabă sprijinite cu bunăvoinţă şi cu rugăciuni, decât dis­preţuite de urechi răuvoitoare, fiindcă până şi cei nepricepuţi pot sâ critice şi sâ ponegrească Cei învăţați însă, precum şi cei care cunosc truda celor care ostnesc, fie le întind o mână de ajutor celor obosiţi, fie le arătă drumul celor care rătăcesc.
Domnul şi Mântuitorul nostru nu trudise pentru Is­rael aşa cum trudise pentru poporul neamurilor. Mai mult chiar, Israel rosteşte hotărât: ,,Iată, de atâţia ani Îţi slujesc şi niciodată n-am trecut peste porunca Ta. Şi niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă ospătez laolaltă cu prietenii mei. Dar după ce a venit fiul Tău acesta, care şi-a cheltuit averea cu desfrânatele. Tu ai ucis , pentru el viţelul cel gras". Totuşi, Tatăl nu-l alungă, ci-i spune cu blândeţe: „Fiule, tu eşti întotdeauna cu Mine şi toate ale Mele ale tale sunt. Se cuvenea ca tu să petreci şi să te bucuri, căci fratele acesta al tău murise şi a înviat, pierise şi a fost regăsit". Pentru poporul  neamurilor a fost jertfit viţelul cel gras şi a fost vărsat sângele de preţ despre care vorbeşte pe larg Pavel, către evrei. Iar David zice în Psalm: „Fratele nu m-a  răscumpărat. Omul mă va răscumpăra". Hristos S-a micşorat ca acela sâ crească: El a murit, ca acela să trăiască. El a coborât în iad, ca acela sâ urce la ceruri. Dar pentru Israel n-a fost o trudă aşa de mare. De aici şi invidia faţă de fratele mai tânăr, pentru că acesta, după ce a risipit averea cu desfrânate şi codoşi, primeşte inel şi haină şi se bucură de rangul de dinainte. Apoi, fragmentul care s-a născut într-o singură noapte priveşte vremea de dinaintea venirii lui Hristos - Care a fost „Lumina lumii", <vreme> despre care se spune: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat". Iar <cuvintele> într-o singură noapte a pierit <se referă la vremea > când a apus pentru ei „Soarele dreptăţii" şi au pierdut cuvântul lui Dumnezeu.
Iar cetatea cea mare şi preafrumoasă a Ninivei în­chipuie Biserica, în care se găseşte o mulţime mai mare decât cele douăsprezece triburi ale lui Israel, ceea ce semnifică şi cele douăsprezece coşuri de firi­mituri din pustiu.
Nu ştiu care-i dreapta şi care-i stânga lor: fie din nevinovăţie şi simplitate, aşa încât arată vârsta sugaru­lui şi lasă a se nţelege cât de mare este numărul celor de altă vârstă, dacă atât de mare este < numărul > ce­lor mici: fie, de bună seamă, pentru că oraşul era mare, iar „într-o casă mare, vasele nu sunt numai din aur şi din argint, ci şi din lemn şi din lut", era în ea o mulţime foarte mare, care nu ştia, înainte de pocăinţă, ce e bine şi ce e rău, care-i dreapta şi care-i stânga.
Dar şi vite multe: căci mare este, în Ninive, nu­mărul vitelor şi al oamenilor fară judecată, care li se alătură „dobitoacelor lipsite de minte" şi li se asea­mănă.