doktoru

miercuri, 17 septembrie 2014

Sfîntul Proroc Daniel - Viata si Prorociile în comentariile Sf.Parinti -partea 1


Sfântul Proroc Daniel




Mari sunt isprăvile credinţei; în izvorul văpăii, ca într-o apă de odihnă, sfinţii trei tineri s-au bucurat şi Prorocul Daniel leilor păstor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor; Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi[1].



În limba ebraică, numele Profetului Daniel înseamnă „Domnul este Ju­decătorul meu" sau „Domnul judecă". Fericitul Proroc Daniel, mlădiţă din casa lui David, provenea din seminţia lui Iuda[1]. Josephus susţine că des­cindea din Sedechia[2]. Sfântul Epifanie (cca 315-403), episcopul Salaminei, ne spune că tatăl său se chema Saban[3] şi că s-a născut în Bethoron, nu depar­te de Ierusalim[4]. Pe când era încă un copil, a fost luat din Iudeea şi dus rob în Babilon.
în anul al treilea al domniei în Iuda a regelui Ioiachim (609-598), Nabuco- donosor, regele Babilonului, s-a ridicat cu oştire multă împotriva Ierusalimu­lui şi 1-a împresurat [cf. Daniel 1:1; II Regi 24: l][5]. Iar când a fost de a cucerit sfânta cetate a Ierusalimului, el a pus mâna nu doar pe odoarele Templului, pe sfintele vase, ci a luat şi pe unii dintre fiii lui Israel, mai cu seamă pe aceia care erau din os domnesc şi din familii alese. A poruncit Nabucodonosor lui Aşpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să aducă mai cu seamă tineri dintre fiii lui Israel fară nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţe­lepciunea, cunoscător! a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă, ca să slujească în palatul regelui, ca să-i înveţe pe ei scrisul si limba chaldeilor [Daniel 1:4].
Daniel şi cei trei prieteni ai săi din Ierusalim - fraţii Anania, Misail şi Aza- ria - s-au numărat printre tinerii luaţi în robie. Aceştia purtau nume evre­ieşti, care înseamnă: Anania - „Domnul este milostiv"; Misail - „Cine este asemenea lui Dumnezeu?" şi Azaria - „Domnul ajută". Tinerii aceştia erau de neam regesc, din seminţia lui Iezechia, iar mama lor se numea Caligona. Mai-marele famenilor le-a dat nume babiloniene. Astfel, Daniel s-a numit
Belsatar, Anania s-a numid Sadrac, Misail s-a numit Mesac, iar Azaria s-a numit Abed-Nego [cf. Daniel 1:7].

Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) scrie că „au fost ei prinşi şi închişi în curtea palatului ca într-o închisoare [...], iar şederea lor acolo au privit-o ei ca pe o povară încă şi mai mare, adăugată peste apăsarea robiei în care se aflau. Căci, de ar fi putut afla adăpost în afara curţii palatului, într-o casă oarecare, s-ar fi bucurat de o oarecare libertate. Dar, pentru ei, strălucirile şi bogăţiile palatului nu erau nimic mai mult decât închisoarea [...] unde se vedeau supuşi la osteneli dintre cele mai supărătoare. împăratul le poruncise să vină la masa lui - plină de toate bogăţiile şi de toată păgâneasca necurăţie lucru care lor, prin Lege, le era cu desăvârşire oprit şi le era mai cumplit decât moartea. Erau singuri, asemenea unor miei pier­duţi în mijlocul lupilor. Au avut de ales între a se lăsa mistuiţi de foamete sau a fi executaţi şi între a gusta din cărnurile oprite. Ce au făcut tinerii aceştia, aşa părăsiţi cum se aflau ei atunci - captivi, străini, robi la cheremul celor ce le porunceau să facă astfel de lucruri? S-au folosit de fiecare lucru, au valorificat orice prilej, cât de mic, spre evitarea păcatului, cu toate că se ştiau lăsaţi cu totul de izbelişte."1
Daniel şi-a pus în gând să nu se spurce cu bucatele şi vinul regelui şi a cerut voie căpeteniei famenilor să nu se pângărească. Şi Dumnezeu i-a dat să afle îna­intea căpeteniei famenilor bunăvoinţă şi îndurare [Daniel 1:8-9]. „Drept pen­tru care, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au dus la mai-marele eunucilor, care avea putere, şi l-au convins cu argumentele lor."[6]
Şi a grăit Daniel către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misail şi Azaria: „încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem ap ăl Apoi să te uiţi la chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi!" [Daniel 1:11-13]
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „L-au convins să le facă această favoa­re. Şi, de vreme ce ei înşişi s-au folosit de tot ce le stătea în puteri, Domnul Dumnezeu li S-a alăturat El însuşi şi încă şi mai multă putere le-a dăruit."[7]
Astfel, pentru temeinica lor aşezare în credinţă, au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Chiar dacă de aici înainte s-au hrănit numai cu legume şi cu apă,înfăţişarea lor s-a vădit a fi mai frumoasă decât a celorlalţi tineri, care mâncau cu precădere carne. Daniel s-a înfrânat de la toată mâncarea cea gustoasă şi şi-a uscat trupul. Dar a dobândit trecere înaintea Celui Preaînalt şi, prin pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-a păstrat frumuseţea. Profetul este reprezen­tat de obicei în icoane tânăr şi fară barbă, în costum de curte persan. Chiar dacă pare slăbit de post, are o constituţie puternică şi bine proporţionată. Are părul tăiat mai jos de urechi. înfăţişarea îi este sobră, deschisă, reflexivă, suge­rând un bărbat înzestrat cu stăpânire de sine şi disciplină. Era animat de prin­cipii morale înalte. Nu era un om al echivocului sau dispus la compromisuri faţă de adevăr, înaintea puternicilor acestei lumi. El reprezintă un model de înţelepciune şi pildă vie de om drept, persecutat de alţi semeni de-ai lui, dar liber înaintea lui Dumnezeu.
Cât despre viziunile sale, Sfântul Hipolit (cca 170-cca 236) scrie: „Nu se îngrijea de nimic alta decât numai să cunoască fară greşeală cele ce vor veni, pentru ca să-i poată învăţa şi pe alţii cu privire la acestea."[8] Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Daniel a avut nenumărate prilejuri de a se lăsa înfrânt [...], însă el nu a voit să-şi piardă comoara cea de mare preţ sau să o risipească [...], drept pentru care era tratat cu respect pentru înţelepciunea lui; căci era şi o vorbă care circula pe vremea aceea: tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Da­niel [Iezechiel 28:3]."[9]
Daniel a fost într-adevăr un bărbat foarte înţelept, despre care iudeii cre­deau că ar fi eunuc. Origen şi Fericitul Ieronim sunt primii care citează această tradiţie, prezentă însă şi în scrierile lui Theodoret. De bună seamă că Fericitul Ieronim avea ştire de faptul că Origen prezentase deja aceasta. El afirmă: „Es­te de prisos să mai vorbim despre Daniel, de vreme ce evreii până în ziua de azi susţin că atât el, cât si cei trei tineri erau fameni; ei cred aceasta bazându-se pe cuvântul Domnului care a fost prin Prorocul Isaia, către regele Iezechia: Şi din feciorii care vor ieşi din tine şi îi vei naşte vor lua. Şi vor fi eunuci la curtea regelui din Babilon [Isaia 39:7] [...] Iar evreii aceasta susţin, cum că Daniel şi cei trei tineri erau de os domnesc [cf. Daniel 1:3], iar de vreme ce Scriptura prevesteşte că vor fi eunuci de neam regesc, atunci tinerii aceştia au fost aleşi si făcuţi eunuci."[10]
în iconografie aflăm reprezentate şi scene din viaţa profetului: este ară­tat luând atitudine în apărarea nevinovăţiei dreptei Suzana; este reprezentat stând în picioare în mijlocul leilor; sau împreună cu Prorocul Avacum, ca­re este înfăţişat mai la o parte, purtat de păr de către un înger al Domnului şi aducând mâncare pentru Daniel. Profetul Avacum îi aduce pâine, pe care Sfântul Hipolit şi alţii o interpretează ca pe o prefigurare euharistică. în une­le ediţii ale Psaltirii este cuprinsă şi viziunea profetului cu muntele cel mare [cf. Daniel 2:34-35].
Fericitul Ieronim (cca 342-420) şi nu numai el singur arată că, în Vechiul Testament, Cartea Prorocului Daniel pe care o citim noi ar fi de fapt o tradu­cere a lui Theodotion. Dar, după Nikifor Theotoke, care în sprijinul afirmaţi­ei sale aduce numeroase dovezi, cartea este totuşi opera Celor Şaptezeci, şi nu a acestui susţinător al lui Marcion, pe nume lui Theodotion[11].
Incidentul despre care se vorbeşte în scrierea aceasta s-a petrecut în timpul copilăriei lui Daniel. La acea vreme, prorocul avea vârsta de 12 ani şi se afla în Babilon. Naraţiunea se concentrează în jurul Susanei, o tânără deosebit de frumoasă şi plină de evlavie. Numele ei înseamnă, în limba ebraică, „crin". Susana era soţia unui om bogat, Ioachim, şi fiică a preotului Hilchia. Hilchia este cel despre care se spune că a aflat Cartea Legii în Casa Domnului, atunci când regele Iosia (640-609) a poruncit să se curăţească Sfânta Sfintelor [cf. II Regi 22:8], Fratele lui Hilchia era nimeni altul decât Ieremia Prorocul[13].
Doi dintre bătrânii lui Israel, care în anul acela fuseseră rânduiţi pentru dregătoria de judecători, chiar dacă erau plini de răutate, ajunseseră ca tocmai ei să judece pricinile din popor. Aceştia şi toţi cei ce aveau pricini de judeca­tă veneau la casa lui loiachim. Scriitor bisericesc şi învăţător, Sfântul Hipolit scrie că „Susana prefigurează Biserica, iar soţul ei, loiachim, pe Mântuitorul Hristos; grădina soţului ei este adunarea sfinţilor, sădiţi asemenea unor pomi roditori în Biserică. Babilonul este lumea aceasta; iar cei doi bătrâni reprezen­taţi ca doi oameni care uneltesc împotriva Bisericii - cei din tăierea împrejur şi păgânii, căci Scriptura spune despre aceştia că fuseseră rânduiţi mai-mari pes­te popor şi judecători, ceea ce înseamnă că unii ca aceştia au parte în această lume de putere şi de conducere, judecând cu nedreptate şi numindu-1 pe cel drept nedrept. [...] Satan, lucrând prin aceştia aşa după cum a lucrat şi prin cei doi bătrâni, caută să strice Biserica, chiar dacă în sine el este dezbinat."1 într-altă parte, Sfântul Hipolit o identifică pe Susana cu soţia regelui Ioiachim (598), care a fost exilat în Babilon2.
în comentariul Fericitului Ieronim la această carte citim: „Unul dintre căr­turarii iudeilor spunea odinioară că bătrânii aceştia ar fi Ahab şi Sedechia, pe care împăratul Babilonului i-a ars în foc pentru ticăloşiile săvârşite în Israel şi pentru că îşi făcuseră un obicei din a se desfrâna cu femeia aproapelui lor [cf. Ieremia 36:21-23 LXX; 29:21-23 TM]."3 Fericitul Ieronim citează în scrie­rile sale foarte mult din tradiţiile iudaice, poate mai mult decât oricare altul dintre Părinţii Bisericii sau chiar decât Josephus. El însuşi are a spune despre aceasta: „Eu singur am hotărât şi mi-am propus să fac cunoscute cât mai mul­tor cititori de limbă latină comorile ascunse ale scrierilor ebraice si învătăturile recunoscute ale cărturarilor sinagogii, în măsura în care acestea concordă cu Sfânta Scriptură."4
La vremea amiezii, după ce pleca poporul, Susana obişnuia să intre în grădi­na bărbatului ei, grădină care se afla chiar lângă casă. Cei doi bătrâni o vedeau în fiecare zi, o priveau cum se plimbă, până ce s-au aprins de poftă trupească. Dar, pentru că fiecăruia îi era ruşine de o astfel de poftă, cei doi nu au vorbit unul cu celălalt despre aceasta, însă continuau să o privească în fiecare zi cu pof­tă. Până într-o zi, când amândoi s-au prefăcut că pleacă la casa lui, s-au despăr­ţit, dar s-au întors în acelaşi loc. Când s-au întâlnit iarăşi, în acelaşi loc, si-au mărturisit unul altuia pofta pentru femeia aceasta temătoare de Dumnezeu şi măritată, apoi au pus la cale împreună cum să o prindă pe Susana singură.
După o vreme, aflându-se în grădină doar cu două dintre slujnicele sale şi crezând că nu mai este nimeni prin preajmă, Susana a trimis slujnicele să-i aducă cele trebuincioase pentru baie, uleiuri şi aromate, şi a pus să se închi­dă porţile grădinii. însă ea nu ştia că bătrânii sunt ascunşi acolo. îndată după ce slujnicele au plecat, bătrânii au ieşit din ascunzătoare şi s-au repezit asupra Susanei, mărturisindu-şi pofta ce o aveau asupra ei şi zicând: Iată, uşile grădi­nii sunt închise şi nimeni nu ne vede, şi suntem aprinşi cu poftă asupra ta. Pentru aceea binevoieşte şi te culcă cu noi; iar de nu, vom mărturisi asupra ta că a fost cu tine un tânăr şi pentru aceea ai trimis fetele de la tine [Susana 20-21 ].
Sfântul Hipolit îi compară pe bătrânii aceştia cu „diavolul cel din vechime, care se ascunsese în trupul şarpelui din grădină. Tot aşa şi acum, el i-a aprins cu pofta lui, pentru a o strica încă o dată pe Eva"[14].
Suspinând, Susana, care avea frica lui Dumnezeu, a răspuns: Sunt strâmto­rată din toate părţile; că de voi face aceasta, moarte îmi este; iar de nu voi face, nu voi scăpa din mâinile voastre. Mai bine este pentru mine să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc înaintea Domnului [Susana 22-23].
Sfântul Hipolit, cu referire la cuvintele Sunt strâmtorată din toate părţile [Susana 22], spune: „Biserica este strâmtorată din toate părţile de către pă­gâni, dar şi de către aceia dintre creştini care numai cu numele, nu şi cu fap­ta, se numesc astfel. Căci aceştia, văzând viaţa ei curată şi plină de evlavie, se trudesc să o dărâme."[15]
Atunci, Susana a strigat cu glas mare, însă cei doi bătrâni au strigat şi ei, ba încă au dat fuga şi au deschis porţile grădinii. Casnicii, auzind strigătele, au venit cu grabă mare în grădină şi, auzind cuvintele de ocară despre stăpâna lor, s-au ruşinat foarte, căci niciodată nu se mai spusese aşa ceva despre Susana.
In continuare, Sfântul Hipolit învaţă că Susana strigă către Dumnezeu, în­să cel rău nu încetează a striga împotriva noastră. Susana nu a avut frică de cei ce pot ucide trupul, ci a strigat pentru a-şi izbăvi sufletul de la moarte[16].
în ziua următoare, poporul s-a adunat iarăşi la Ioachim, iar cei doi bătrâni au cerut să fie condamnată la moarte, zicând înaintea poporului: „Aduceţi pe Susana, fiica lui Hilchia, femeia lui Ioachim." Atunci Susana, gingaşă şi fru­moasă [Susana 30], s-a înfăţişat înaintea lor, împreună cu părinţii, cu fiii şi cu toate rudeniile ei. Pentru ce se spune despre ea că era gingaşă? Sfântul Hipolit ne arată: „Susana era împodobită cu credinţa, cu fecioria şi cu sfinţenia, nici­decum cu podoabe lumeşti [...], nici nu avea ochii vopsiţi în felurite culori."[17]
Apoi, bătrânii aceia nelegiuiţi, ca să o mai poată privi şi ca să se mai desfete de frumuseţea ei, au dat poruncă să fie descoperită. Atunci, toţi cei care o ştiau şi prietenii ei au început să plângă. Dar, sculându-se bătrânii în mijlocul po­porului, şi-au pus mâinile pe capul ei şi au acuzat-o. Ea căuta la cer plângând, căci în inima ei încă mai nădăjduia în ajutorul lui Dumnezeu.
Bătrânii ticluiseră o poveste şi acum pretindeau că văzuseră cum un tânăr a venit la Susana în grădină şi s-a culcat cu ea, în vreme ce ei se aflau într-un colţ al grădinii. La strigătele lor, tânărul, care era mai puternic, a izbutit să des­chidă uşa grădinii şi să fugă. Dar, au spus ei în continuare, prinzând-o pe ea,am întrebat-o cine era tânărul acela, şi n-a vrut să ne spună. Aceasta mărturisim [Susana 39-40]. Iar poporul i-a crezut pe cei doi bătrâni şi au condamnat-o pe Susana la moarte.
Sfântul Ambrozie (cca 339-397), episcopul Milanului (374), arată că „Da­niel, de nu ar fi primit Duhul lui Dumnezeu, nu ar fi avut cum să ştie despre pofta desfrânată a celor doi bătrâni şi despre minciunile lor amăgitoare. Apoi, atunci când Susana a căzut pradă vicleşugului celor doi bătrâni, Daniel a pu­tut să vadă cum minţile celor din popor erau mişcate din respect faţă de cei doi bătrâni. Astfel, când Susana a fost lispită de tot ajutorul, Daniel singur, în­tre toţi cei de faţă, avea cunoştinţă de curăţia tinerei şi s-a rugat Domnului să i se facă judecată dreaptă. Aflăm mai departe din Scriptură că a auzit Dumne­zeu glasul Susanei şi, când o duceau să o piardă, a deşteptat duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era numele Daniel. Şi a strigat pruncul cu glas mare: „ Curat sunt eu de sângele acesteia" [Susana 44-45]. Şi astfel, prin darul Sfântului Duh, pe care 1-a primit, Daniel a descoperit mărturiile mincinoase ale celor lipsiţi de credinţă; căci nimic alta decât lucrare a puterilor cereşti a fost faptul că prin glasul copilului s-au dat la iveală cele ce fuseseră ascunse [...].
Şi nimeni să nu creadă că atunci când spune Scriptura că Domnul a deştep­tat duhul într-un prunc tânăr s-ar putea crede că duhul dintr-însul era al unui bărbat, şi nu Sfântul Duh, să citească mai departe şi va afla că Daniel a primit Sfântul Duh şi astfel a putut să prorocească"[18].
S-a întors atunci poporul către Daniel şi i-a cerut explicaţii. Ridicându-se în mijlocul lor, el a zis: Oare aşa de nebuni sunt toţi fiii lui Israel? Căci, necerce­tând, nici adevărul cunoscând, aţi osândit pe fata lui Israel. Intoarceţi-vă la jude­cată, pentru că minciuni au spus aceştia asupra ei [Susana 47-49].
Poporul s-a întors atunci degrabă, iar Daniel a cerut ca bătrânii să fie des­părţiţi unul de altul şi să vină pe rând, să fie întrebaţi. Daniel a dat în vileag păcatele lor. Celui dintâi i-a spus: Invechitule în zile rele! Acum au venit păcate­le tale, pe care le făceai mai înaintej făcând judecăţi strâmbe, şi pe cei nevinovaţi învinuind, şi pe cei vinovaţi slobozind [Susana 51-52], Iar celui de al doilea i-a spus: Sămânţa lui Canaan şi nu a lui Iuda, frumuseţile te-au înşelat şi pofta a răzvrătit inima ta. Aşa făceai fetelor lui Israel care, de frică, se împreunau cu voi; ci n-a suferit fata lui Iuda fărădelegea voastră [Susana 56-57]. Sfântul Hipolit spune că, „adresându-se primului dintre bătrâni, îl mustră ca pe unul ce cu­noştea Legea; iar pe al doilea îl mustră ca pe un păgân, numindu-1 sămânţa lui Canaan şi nu a lui Iuda, chiar dacă şi acesta era din tăierea împrejur"[19].
Apoi, Daniel a pus fiecăruia o întrebare simplă: sub ce copac au văzut ei pe Su­sana şi pe aşa-zisul ei iubit păcătuind? Unul a răspuns: sub mesteacăn - iar celălalt, sub salcâm. Primind din partea lor aceste răspunsuri care nu se potriveau unul cu altul, Daniel a fost cel care a pronunţat sentinţa: Drept ai minţit asupra capului tău. Acum îngerul lui Dumnezeu, luând poruncă de la El, te va spinteca în două, ca să vă piardă de tot pe voi [cf. Susana 54-55, 59-60], Iar poporul s-a ridicat asu­pra celor doi bătrâni şi i-a dat morţii. Iar părinţii şi neamurile Susanei, Ioachim, bărbatul ei şi fiii ei, dimpreună s-au bucurat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeu. Din ziua aceea, Daniel s-a făcut mare înaintea poporului [Susana 64].
în comentariul Fericitului Ieronim citim: „Cei doi bătrâni au căutat să în­şele şi să amăgească mai cu seamă femeile lipsite de educaţie şi care [din aceas­tă pricină] dau crezare oricărui lucru care li se spune, zicându-le că, de vreme ce făceau parte din seminţia lui Iuda, Hristosul trebuie să Se nască din sămân­ţa lor, şi care, momite fiind cu dorinţa, şi-au dăruit trupurile, ca viitoare ma­me ale Hristosului. Dar cele ce se spun acum: i-a fript regele Babilonului pe jeratic [Ieremia 36:22 LXX; 29:22 TM] - par a fi în contradicţie cu istoria lui Daniel (adică a Susanei), căci acesta spune că, după ce poporul a adus laudă lui Dumnezeu [cf. Susana 60], bătrânii au fost ucişi cu pietre de către poporul care a urmat cuvântului lui Daniel [cf. Susana 61-62]. Drept este că Daniel i-a combătut şi i-a biruit prin cuvânt, dar sentinţa a fost rostită împotriva lor de către regele Babilonului, care avea putere asupra celor robiţi, în calitatea lui de biruitor şi de stăpân."[20] Se sugerează aşadar că afirmaţia: i-au omorât [cf. Susana 62] se referă, în realitate, la faptul că i-au dat pe mâinile regelui Babilonului, iar acesta i-a condamnat la moarte şi a pus să fie executaţi.
Fericitul Ieronim comentează: „Ca băiat, Daniel îi judecă pe cei vârstnici şi, în floarea vârstei fiind, condamnă lipsa de înfrânare, indiferent de vârsta celor ce se fac vinovaţi de aceasta."[21] Sfântul Ignatie Teoforul (cca 35-cca 107), episcopul Antiohiei, scrie: „înţeleptul Daniel, la vârsta de 12 ani, a primit Duhul Sfânt şi prin puterea Acestuia a biruit pe cei doi bătrâni, care în zadar îşi-fluturau pletele colilii, vădindu-i de mărturie mincinoasă şi de faptul că ardeau din pricina poftei lor desfrânate după frumuseţea femeii aproapelui lor."[22] în încheierea cuvântului său, Sfântul Hipolit ne îndeamnă „să urmăm pilda Susanei, mereu cu inimile treze şi păzindu-ne viaţa curată"[23].

Capitolele din cartea prorocului care s-au păstrat până la noi nu sunt dispuse întotdeauna într-o ordine riguros cronologică. Astfel, pentru a nu ne îndepăr­ta de firul narativ şi de ordinea în care a primit Daniel revelaţiile, pentru volu­mul de faţă am adoptat următoarea succesiune: Daniel 1 debutează cu prima deportare, din care face parte şi tânărul Daniel (605 Î.Hr.). Pe atunci, Nabu- codonosor domnea ca împărat al Babilonului (605 î.Hr.). Daniel şi cei trei ti­neri se hotărăsc să respecte voia lui Dumnezeu (604 î.Hr.) şi să nu se mai atin­gă de cărnurile servite la masa împăratului. Daniel 2 cuprinde cel dintâi vis al lui Nabucodonosor. In Daniel 3 se vorbeşte despre idolul care îl reprezenta pe Nabucodonosor şi despre cuptorul de foc (580 î.Hr.). Daniel 4 relatează cel de al doilea vis, cel cu copacul. Nabucodonosor invadează Egiptul, după care îşi pierde minţile şi trăieşte vreme de şapte ani afectat de nebunie (569-562 î. Hr.). Odată cu trecerea timpului, Nabucodonosor se converteşte. Moare în 562 Î.Hr., iar Evil-Merodac îi urmează la tron. Cyrus domneşte în Persia, între anii 559 şi 529 î.Hr. Nabonidus domneşte în Babilon, împreună cu fiul său, Belşaţar. In Daniel 7 profetul relatează despre viziunea în care i se arată cele patru fiare şi Cel vechi de zile. în anul 549 î.Hr., Cyrus îi unea pe mezi şi pe perşi. In Daniel 8 se vorbeşte despre viziunea cu berbecul şi cu ţapul. Daniel 5 cuprinde naraţiunea referitoare la ospăţul lui Belşaţar şi scrierea minunată pe perete. La câteva ore după acest eveniment, Babilonul este cucerit de către Darius Medul, iar Persia devine astfel o putere mondială (539-333 î.Hr.). Cyrus şi Darius vor domni o perioadă în paralel, dar nu pe picior de egalitate. In acest stadiu al cronologiei s-ar insera naraţiunile referitoare la Daniel şi la balaurul şi idolul persan din Bel - care erau deopotrivă cinstiţi de către perşi. Profetul este aruncat vreme de şase zile în groapa cu lei, iar aici va fi hrănit de către Prorocul Avacum. în Daniel 9, Daniel se roagă pentru poporul său şi primeşte viziunea celor şaptezeci de săptămâni de ani. în Daniel 6 se vorbeşte despre starea lui Daniel în groapa cu lei (537 Î.Hr.). Iar în Daniel 10 citim că în luna aprilie a anului 537 î.Hr. profetul a jelit vreme de trei săptămâni, la capătul cărora are o viziune cu un om îmbrăcat în veşminte de in. Daniel 11 cuprinde descoperirile despre regii de la Apus şi de la Răsărit şi despre Antihrist. Iar în Daniel 12 se vorbeşte despre sfârşitul veacurilor.
In anul al doilea al domniei lui Nabucodonosor, a visat Nabucodonosor vise, iar duhul lui s-a tulburat şi somnul nu-l mai prindea [Daniel 2:1].
Fericitul Ieronim, în comentariul său la Cartea lui Daniel, explică faptul că, aici, al doilea an se referă la domnia lui Nabucodonosor asupra tuturor neamurilor aflate în stăpânire, inclusiv asupra asirienilor, egiptenilor şi moabiţilor, pe care le cucerise cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Josephus scrie, la rândul său, că, „la doi ani de la devastarea Egiptului, regele Nabucodonosor a vut un vis minunat"[24].
Magii, prezicătorii şi ghicitorii au venit deîndată înaintea lui şi i-au grăit în limba siriană[25]: O, rege, să trăieşti în veac! Spune servilor tăi visul şi noi îţi vom descoperi tâlcuirea [Daniel 2:4]. Iar regele a răspuns: Să ştiţi că hotărârea am luat-o! Dacă nu-mi veţi face cunoscut visul şi tâlcuirea lui, veţi fi tăiaţi în bucăţi, iar casele voastre prefăcute în grămezi de ruine. Dar dacă îmi faceţi cunoscut vi­sul şi tâlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri bogate şi cinstire multă; deci ară- taţi-mi visul şi tâlcuirea lui! [Daniel 2:5-6] Insă ei iarăşi au cerut regelui să le spună el visul, pentru ca ei să-1 poată interpreta.
Regele a refuzat să le împlinească dorinţa, pentru că vroia să le testeze abilităţile. Dacă aveau într-adevăr puterea de a ghici, aşa cum pretindeau ei, atunci ar fi trebuit să fie capabili să cunoască şi conţinutul visului. Se aştepta ca zeii cărora se închinau aceştia să le descopere visul. Pe de altă parte, socotea că, dacă le va divulga el visul, atunci ei vor fi tentaţi să-1 raporteze şi să-1 interpreteze în funcţie de conjuncturile omeneşti. Iar el dorea să primească o descoperire dumnezeiască. Astfel, pe aceia care nu vor şti să-i spună visul, el îi va considera şarlatani şi îi va sorti chinurilor şi morţii, drept pedeapsă pentru toţi anii petrecuţi în amăgire şi batjocură, atribuindu-şi puteri pe care de fapt nu le aveau.
Pe bună dreptate, chaldeii şi-au mărturisit neputinţa, spunând: Nu se află om pe pământ care să poată face cunoscut ceea ce cere regele, fiindcă nici un rege, oricât de mare şi de puternic ar fi, nu ar cere aşa ceva de la nici un tâlcuitor de sem­ne, vrăjitor sau chaldeu [Daniel 2:10]. In continuare, şi-au susţinut mărturia: Şi lucrul pe care îl cere regele este greu şi nimeni altul nu poate să-l descopere înaintea lui decât zeii, al căror locaş nu este printre cei muritori [Daniel 2:11],
Aprinzându-se de mânie, Nabucodonosor i-a condamnat la moarte pe toţi înţelepţii din Babilon [cf. Daniel 2:12], Decretul s-a promulgat şi, odată cu aceasta, au început execuţiile. în comentariul Fericitului Ieronim citim: „Daniel şi cei trei tineri nu s-au înfăţişat laolaltă cu înţelepţii. Atunci când regele a promis tuturor recompense, daruri, onoruri dintre cele mai alese, ei nu au mers înaintea lui, pentru ca nimeni să nu afle în aceasta prilej de a spune că ar fi căutat sau ar fi umblat în mod ruşinos după bogăţiile chaldeilor."[26]Iar când a ieşit porunca să fie executaţi înţelepţii, comandantul gărzii regale, Arioh, a vrut să-i ucidă şi pe Daniel, dimpreună cu cei trei tineri [cf. Daniel 2:13]. Prevenitor şi cu înţelepciune, Daniel a cerut atunci să afle motivul acestei porunci atât de aspre a regelui. Arioh i-a dat răspuns lui Daniel, iar apoi prorocul a rugat pe Nabucodonosor să-i amâne execuţia şi să-i lase vreme ca să-i descopere tâlcul visului [Daniel 2:16]. Atunci, el s-a întors acasă şi le-a împărtăşit problema prietenilor săi, Anania, Azaria şi Misail.
Şi s-au rugat fierbinte milostivirii lui Dumnezeu din ceruri [cf. Daniel 2:18]. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Ce s-au rugat cei trei tineri, împreună cu Daniel? Ce au spus ei? Doboară-lpe Nabucodonosor? Trânteşte-i la pământ coroana? Dă-ljos de pe tron?-Nimic de felul acesta. Ci, luaţi numai aminte, au cerut mila lui Dumnezeu din ceruri [cf. Daniel 2:18] ."[27] Atunci i s-a descoperit lui Daniel taina visulili, într-o viziune pe care a avut-o în timpul nopţii. Iar Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerului [cf. Daniel 2:19], după care a mers la Arioh şi i-a zis: Nu da morţii pe înţelepţii Babilonului! Du-mă înaintea regelui şi eu îi voi descoperi regelui tâlcuirea [Daniel 2:25]. Arioh s-a înfaţişat grabnic la Nabucodonosor şi i-a zis: Am găsit un iudeu dintre cei aduşi în robie care poate să tâlcuiască visul [Daniel 2:25].
Iar regele i-a spus lui Daniel, care la chaldei se numea Belşaţar: Oare eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am avut, precum şi tâlcuirea lui? [Daniel 2:26] Daniel a răspuns regelui: Taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici vrăjitorii, nici cititorii în stele. Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele şi Care a făcut cunoscut regelui Nabucodonosor ce se va întâmpla în vremurile ce vor veni. Iată care este visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în patul tău: Ţie, rege, îţi treceau gânduri prin minte, când erai în patul tău, pentru ceea ce se va întâmpla mai pe urmă şi Cel ce ţi-a descoperit taina ţi-a dat să ştii ce va fi [Daniel 2:27-29].
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Acest Daniel, deşi a fost mai presus decât toţi înţelepţii, astrologii, ghicitorii, magii, vrăjitorii şi mai presus decât toată înţelepciunea, totuşi, venind înaintea împăratului şi trebuind să dea răspuns la întrebare, el nu se îngâmfa, ci atribuie totul lui Dumnezeu, zicând: Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine mai mult decât la toţi cei vii, mi s-a des­coperit taina aceasta [Daniel 2:30]."'
„Nimic - notează Sfântul Ioan Gură de Aur într-o altă scriere — nu este mai binevenit şi mai împăciuitor pentru ascultători decât să nu spui nimic bun despre tine însuţi. [...] El dorea să evidenţieze că nimic din cele întâmpla­te nu ţinea de voia omenească, ci totul fusese o lucrare dumnezeiască. Caută
să se minuneze şi el, cu ceilalţi împreună, şi nicidecum să le stârnească acelora admiraţia lor către sine. Este curat de toată slava deşartă şi respinge cinstirea care i se aduce."[28]
„Atunci când Daniel i-a descoperit visul lui Nabucodonosor, spune Sfân­tul Afraat (prima jumătate a secolului al IV-lea), el a spus: O, rege! Tu priveai şi iată un chip — acest chip era peste măsură de mare şi strălucirea Lui neobişnuită stătea înaintea ta şi înfăţişarea lui era grozavă. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut [Daniel 2:31-33]. Iar visul i 1-a tâlcuit după cum urmează: tu eşti capid de aur [Daniel 2:38]. De ce a spus că el este capul de aur? Oare nu pentru că în el se împlinea cuvântul Prorocului Ieremia? Căci Ieremia spune: Babilonul a fost în mâna Domnului cupă de aur, care a îmbătat tot pământul [Ieremia 28:7 LXX; 51:7 TM]. [...] Iar Babilonul s-a numit căpetenia tuturor împărăţiilor, după cum este scris, că începutul împărăţiei lui (a lui Nimrod) era Babilonul [cf. Facerea 10:IO]."[29]
Primul dintre imperiile de atunci ale lumii era Imperiul Neo-Babilonian al chaldeilor, care a început odată cu domnia lui Nabucodonosor (605-cca 562 î.Hr.). Totuşi imperiul acesta nu a dăinuit decât 21 de ani după moartea împăratului. Fiul acestuia, Evil-Merodac, a domnit doar doi ani. Neriglisar a domnit patru ani (560-556), Labaşi Marduk un singur an, iar Nabonidus, pentru foarte scurt timp, în anul 555. Belşaţar era regent în Babilon, când cetatea a fost cucerită de către Cyrus, în anul 539.
Sfântul Afraat continuă: „Şi a mai spus că pieptul şi braţele chipului erau din argint [cf. Daniel 2:31], iar aceasta se referea la regatul următor, care va
fi mai mic; mai precis, se referea la domnia lui Darius Medul. Căci Domnul a cântărit regatul. Iar regatul casei lui Nimrod a fost cântărit şi s-a aflat necorespunzător. Şi de vreme ce s-a aflat necorespunzător, s-a dat pe mâna lui Darius. Pentru aceasta spune: după tine se va ridica un alt regat mai mic decât al tău [Daniel 2:39]. Şi pentru că a fost mai mic, fiii mezilor nu au avut stăpânire peste tot pământul."[30]
Cel de al doilea regat, simbolizat prin argint, era inferior Babilonului. Acesta avea să fie al perşilor şi al mezilor şi va debuta prin domnia lui Cyrus cel Mare, care a mai trăit zece ani după ce a cucerit Babilonul. Fiul său cel mare, Cambises, a cucerit Egiptul şi, în cca 524 î.Hr., a murit. După o domnie scurtă a unui impostor care se pretindea fiul cel mic al lui Cyrus, Darius fiul lui Istaspe 1-a asasinat pe acesta şi a instaurat o nouă dinastie. Chiar dacă a ri­dicat Imperiul Persan la apogeu, el a lăsat nerezolvată chestiunea grecilor şi a frontierelor occidentale ale imperiului - aceasta cu toate că a cucerit Tra- cia. Fiul său, Xerxes (485-464 î.Hr.), nu a reuşit nici el să-i cucerească pe elini (480-479). Succesorul acestuia, Artaxerxes I (464-424), a eşuat şi el în acest sens, izbutind totuşi să semene discordie şi să ridice oraşele-cetăţi gre­ceşti unul împotriva altuia. Cu următorii domnitori persani — Darius al II-lea (423-406), Artaxerxes al II-lea (404-359), Artaxerxes al III-lea (359-338), Ar- ses (338-336) şi Darius al III-lea - imperiul a intrat în declin. Imperiul Persan şi-a menţinut supremaţia în Orient şi în Orientul Mijlociu vreme de aproape 200 de ani.
Sfântul Afraat spune iarăşi: „Faptul că pântecele şi coapsele chipului erau de aramă înseamnă că va urma un al treilea regat, de aramă, care va stăpâni peste tot pământul [Daniel 2:39]. Acesta este regatul fiilor lui Iavan, care descinde din Iafet. Căci fiii lui Iavan s-au ridicat asupra regatului fraţilor lor; iar Iavan şi Madai sunt fiii lui Iafet [cf. Facerea 10:2], Dar Madai era slab la minte şi incapabil să conducă regatul, până ce a venit fratele său, Iavan, care era şiret şi viclean, să distrugă regatul. Iar Alexandru, fiul lui Filip, a domnit peste tot pământul."2
Cel de al treilea regat, reprezentat prin aramă, va stăpâni peste tot pământul. Este vorba despre Imperiul Greco-Macedonean al lui Alexandru cel Mare, care a pornit atacul asupra Persiei în 334, iar în anul 331 i-a zdrobit ultimele forme de rezistenţă. Era un imperiu care se întindea de la frontierele Serbiei de astăzi şi până dincolo de Valea Indului, în India. A fost cel mai mare imperiu al Antichităţii. Când Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a murit, imperiul s-a împărţit în patru, între foştii săi generali, după cum urmează: lui Antipater i-au revenit Grecia şi Macedonia, lui Lisimah i-au revenit Tracia şi Asia Mică, lui Seleuc i-au revenit Asia, iar lui Ptolemeu i-au revenit Egiptul, Cirenaica şi teritoriul ce se va numi, ulterior, Palestina. Teritoriile estice din zona de dominaţie a lui Seleuc vor ajunge, treptat, în mâinile părţilor, care îşi vor extinde dominaţia până în Mesopotamia. Ce mai rămăsese din Imperiul Grecesc se va anexa Romei, după înfrângerea suferită de către Antioh cel Mare, în bătălia de la Magnezia, din anul 190 î.Hr. La rândul ei, Macedonia se va anexa Romei la 168, iar Grecia va fi definitiv cucerită la 146. Teritoriile lui Seleuc aflate pe malul vestic al Tigrului vor fi apărate de către Ptolemeu cel Mare, în 63 Î.Hr. Iar după bătălia de la Actium (31 î.Hr.), Egiptul va fi redus la statutul de simplă provincie romană. Prin urmare putem spune că regatul de aramă a dăinuit aproximativ 260-300 de ani.
„Şi avea chipul din vis pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut [Daniel 2:31-33] - consemnează Sfântul Afraat şi explică: Atunci când se referă la cel de al patrulea regat, chiar dacă nu îl identifică precis, Daniel vorbeşte de fapt despre Republica şi despre Imperiul Roman, spunând că acolo s-au adunat cu toţii într-o cetate puternică şi au înfiinţat un senat."'
Imperiul Roman şi-a atins apogeul în timpul domniei împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Acesta a ocupat teritoriile României de astăzi şi mare parte din Asia, pe care le-a avut în stăpânire, vreme de câţiva ani. Acest al patrulea regat este descris ca fiind tare precum fierul, care sfărâmă şi zdrobeşte totul, dar fiind caracterizat şi de o oarecare fragilitate, simbolizată prin faptul că picioarele şi degetele sunt alcătuite din fier amestecat cu pământ. Faza finală a acestui imperiu sugerează mai degrabă apariţia unei federaţii decât a unei stăpâniri unice şi puternice. S-a remarcat faptul că fierul şi lutul, chiar dacă pot să coexiste, ele nu se pot combina în aşa fel, încât rezultatul să fie o ordine şi o putere mondială. Slăbiciunea inerentă a acestei societăţi divizate se va manifesta prin disensiuni interne şi război civil şi rezidă în adoptarea unei perspective relativiste în morală şi filosofie.
Descreşterea în valoarea metalelor simbolizează decadenţa grandorii împăraţilor şi a imperiilor succesive, de la despotismul absolut al lui Nabucodonosor la sistemul democratic al şahilor suzerani şi al senatului şi poporului roman.
Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veşnic, care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi trecut la alt popor; El va sfărâma şi va nimici toate aceste regate şi singur El va rămâne în veci [Daniel 2:44].
In continuare, Sfântul Afraat scrie: „Aici este vorba despre împărăţia lui Mesia, care va pricinui căderea celui de al patrulea regat. Căci mai departe se spune: După cum tu ai văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână, şi a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul şi aurul [Daniel 2:45]. Şi nu se spune că ar fi zdrobit capul, nici braţele, nici pântecele sau coapsele, ci picioarele, pentru că, [...] atunci când va veni piatra, ea nu va mai afla decât picioarele. Căci mai înainte s-a spus: Atunci au fost sfărâmate în acelaşi timp fierul, lutul, arama, argintul şi aurul şi au ajuns ca pleava de pe arie vara [Daniel 2:35]. Iar după acestea, când Regele Mesia va domni, atunci El va smeri cel de-al patrulea regat şi va sfărâma tot chipul; căci chipul, în întregimea lui, simbolizează lumea întreagă. Capul este Nabucodonosor; pieptul şi braţele simbolizează pe regele mezilor şi al perşilor; pântecele şi coapsele pe regele grecilor; picioarele simbolizează pe fiii lui Isav (adică pe romani); piatra, care a lovit chipul şi 1-a zdrobit şi care s-a întins peste tot pământul, este împărăţia lui Mesia, care va însemna sfârşitul domniei acestei lumi şi va stăpâni în vecii vecilor."[31]
Daniel, când a tălmăcit şi a lămurit sensul chipului înaintea lui Nabucodonosor, i-a spus acestuia tot visul: Tu priveai şi iată o piatră desprinsă, nude mână, a lovit chipul peste picioarele de fier şi de lut şi le-a sfărâmat [Daniel 2:34]. Sfântul Chirii al Ierusalimului (cca 315-386) spune că, atunci „când Daniel i-a descris şi i-a tâlcuit lui Nabucodonosor chipul statuii, îi spune şi toată vedenia lui: piatra, care s-a tăiat fără mâini din munte şi care nu era lucrată cu ajutorul meşteşugului omenesc, va stăpâni toată lumea. Apoi, spune foarte lămurit aşa: Şi în zilele împăraţilor acelora, va scula Dumnezeul cerului o împărăţie, care nu se va strica în veac; iar împărăţia Lui nu va fi lăsată altui popor [cf. Daniel 2:44] "[32].
Sfântul Afraat spune lămurit despre piatra aceasta: „Şi Daniel a vorbit despre această piatră, care este Hristos. Căci el zice: priveai şi iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chipul peste picioarele de fier şi de lut şi le-a sfărâmat; [...] iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul [Daniel 2:34-35]. Aceasta este dinainte spus despre Hristos, că tot pământul se va umple de El. Iată! De credinţa în Hristos, toate marginile pământului sunt pline!"[33]

O temă foarte răspândită în scrierile imnografilor bizantini o reprezintă pe Fecioara de Dumnezeu Născătoare prin analogie cu această viziune a Pro­fetului Daniel, a muntelui tăiat nu de mână, aşa ca în alcătuirea următoa­re: „Hristos, piatra cea netăiată de mână, cea din capul unghiului, S-a tăiat din tine, muntele cel netăiat [cf. Daniel 2:34-35], Fecioară, şi a adunat firi­le cele osebite; pentru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumne­zeu, te mărim."[35] La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749) scrie: „Daniel munte înţelegător pre tine te-a numit."[36] Şi încă: „Prunc tâ­năr din muntele Fecioară [cf. Daniel 2:45] a ieşit Cuvântul, spre înnoirea noroadelor."[37] Iar în vremea Triodului, Anatolie cântă: „Bucură-te, munte ne­tăiat şi încăpere prea cinstită!"[38]
Sfântul Teofan, făcătorul de canoane şi episcop de Niceea (f 845), îşi ală­tură şi el glasul: „Daniel cel dumnezeiesc mai înainte te-a însemnat munte, Fecioară..."[39] Şi în aceeaşi notă: „Munte înţelegător ai văzut, Daniele preasfin- ţite, pre una prunca cea curată, pururea Fecioara, din carea s-a tăiat Piatra cea din marginea unghiului, şi toată înşelăciunea a zdruncinat."[40] Acelaşi ne mai spune că prorocul, cu dumnezeiască vedere, din munte umbros [cf. Avacum 3:3] - din una Născătoare de Dumnezeu - avea să Se întrupeze Cuvântul „şi cutremurându-se slăvea puterea Ta"[41]. Ce altceva ne mai arată viziunea aceas­ta? După Sfântul Teofan: „FIristos, piatra cea netăiată de mână, cea din capul unghiului [cf. Psalm 117:22; Isaia 28:16; Matei 21:42; I Petru 2:6], din tine, Fecioară, muntele cel netăiat, s-a tăiat, împreunând firile cele deosebite. Pen­tru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim."[42]
Sfântul Iosif al Tesalonicului (810-886) cântă: „Muntele cel netăiat, ce s-a născut din piatra cea neroditoare, va să nască rod pre piatra cea înţelegătoare,care va să facă sfărâmarea tuturor idolilor."[43] în alt loc, Sfânta Biserică înalţă cântări spre slava întrupării Domnului, a Cuvântului lui Dumnezeu, care este înainte văzută în această vedenie: „Daniel bărbatul doririlor, piatră fără mâ­nă tăiată văzându-Te pre Tine Doamne, prunc născut mai presus de fire mai înainte, Te-a numit pre Tine Cuvântul cel întrupat din Fecioară, Dumnezeu neschimbat şi Mântuitorul sufletelor noastre."[44]
Atunci, împăratul Nabucodonosor a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel şi a dat poruncă să-i aducă jertfe şi tămâieri [Daniel 2:46].
„Regele, notează Sfântul Ioan Gură de Aur, a pus lui Daniel numele de Belşaţar, adică chiar numele dumnezeului său. Astfel, se vede din aceasta că ei nu acordau o importanţă deosebită idolilor lor, mai cu seamă că el, cel de ca­re ascultau toţi oamenii, le-a poruncit acestora să se închine chipului său [cf. Daniel 3:1], iar cei care se închinau balaurului, până şi robului lor i-au pus numele acesta de zeu [cf. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel]. Daniel nu pare a fi acceptat să primească darurile. Căci regele a poruncit, pre­cum scris este, să-i aducă jertfe şi tămâieri [cf. Daniel 2:46] - însă pare-se că nimic din acestea nu s-a înfăptuit [...]. închinându-se înaintea lui, regele nu 1-a cinstit ca pe un idol, ci ca pe un bărbat înţelept."[45]
Răspuns-a regele către Daniel şi a zis: „ Cu adevărat că Dumnezeul vostru es­te Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul regilor, descoperitorul tainelor, căci tu ai putut să descoperi această taină." [Daniel 2:47]
Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Şi aşa a ajuns Nabucodonosor să se în­chine lui Dumnezeu. Vezi ce mare este puterea prorociei şi cum a izbutit prin aceasta să schimbe pe cel barbar, să-1 instruiască şi să-1 aducă la credinţă?"[46] La care adaugă: „Nabucodonosor era plin de fărădelege. în Vechiul Testament găseşti multe cazuri de oameni nevrednici care au făcut minuni pentru ca să facă bine altora. Dar regelui acestuia Dumnezeu i-a descoperit cele ce se vor întâmpla peste multe generaţii."[47]
Astfel, regele 1-a înaintat în rang pe Daniel, revărsând asupra lui daruri bogate şi nenumărate. A fost pus peste întreaga provincie Babilonia şi făcut mai-marele satrapilor, peste toţi înţelepţii Babilonului [cf. Daniel 2:48]. La dorinţa lui Daniel, administraţia ce ţinea de ocârmuirea Babilonului a fost împărţită celor trei prieteni ai săi: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego - iar Daniel a rămas la curtea regelui [cf. Daniel 2:49].
Regele Nabucodonosor a făcut un chip de aur înalt de şaizeci de coţi, lat de şase coţi şi l-a aşezat în câmpia Dura (Deir) din ţinutul Babilonului. Şi regele Nabu­codonosor a trimis să adune pe satrapi, pe mai-marii dregători, pe cârmuitori, pe conducătorii oştirilor, pe vistiernici, pe cunoscătorii de legi, pe judecători şi pe toţi ceilalţi dregători ai ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului pe care îl ridicase regele Nabucodonosor [Daniel 3:1-2],
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Duşmanul pregăteşte priveliştea, strân­ge pe privitori, orânduieşte locul de încercare, cheamă lumea, şi nu o mulţime alcătuită din oameni de rând, nu de oameni fară rang, ci din toţi cei cu boie­rie, şi toţi dregătorii, pentru ca şi mărturia să fie vrednică de crezământ în fa­ţa multora. Au venit fiind chemaţi la o altfel de privelişte şi au plecat cu toţii, văzând cu totul altceva; au venit să se închine idolului şi şi-au râs de idol, ple­când apoi plini de uimire faţă de puterea Domnului, care a arătat astfel de mi­nuni prin acei tineri. Şi acum ia seama unde a orânduit acest loc de luptă; nu în oraş, nici în vreun sat, ci această privelişte pentru întreaga lume era încon­jurată de câmpuri şese şi goale; căci el a ridicat idolul în câmpul numit Deira, afară din cetate, iar crainicul trecând striga: Vouă vi se spune, neamuri, popoare, noroade, limbi, în ceasul în care veţi auzi glasul trâmbiţei, al naiului, al harpei al lirei, al psaltirionului şi al cântului a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ, şi căzând în faţa chipului de aur, să vă închinaţi lui (şi cu adevărat însemna să cazi, închinându-te acelui chip): şi oricine nu va că­dea să i se închine, în acelaşi ceas va fi aruncat într-un cuptor aprins [Daniel 3: 4-6]. Vezi ce lupte grele s-au pregătit şi câte sunt nevoile mrejii, cât de adânc e puţul şi prăpăstiile şi de o parte, şi de alta? Dar să nu te temi; cu cât duşmanul va spori mai mult uneltirile lui, cu atât mai mult va dovedi tăria tinerilor. Căci de aceea e atâta îmbinare de cântec, de aceea e cuptorul cel aprins, pentru ca şi desfătarea şi teama să împresoare sufletele celor de faţă. E vreunul din cei de faţă învârtoşat şi îndărătnic? Ca să-1 sperie şi să-1 înspăimânte prin priveliş­tea flăcării. Şi era şi teamă şi desfătare, una strecurându-se prin ochi, cealaltă prin urechi. Dar nimic n-a biruit bărbăţia acelor tineri; ci precum, fiind daţi focului, au biruit flacăra, tot astfel şi-au râs de toată pofta şi frica. Căci diavo­lul pentru ei pregătise toate acestea; căci nu de supuşi se îndoia el, ba mai de grabă era plin de încrederea că nici unul nu o să se împotrivească legii rege­lui; după ce însă au căzut toţi şi au fost biruiţi, doar cei trei tineri fură aduşi la mijloc, ca astfel biruinţa să fie şi mai lămurită, de vreme ce dintr-o aşa de mare mulţime numai ei biruiră si fură vestiti ca biruitori."[48]
Pentru cei trei tineri, ispita era inevitabilă şi neîndurătoare. „Aceasta, de bună seamă, a fost o încercare mult mai dificilă decât prima - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, şi anume aceea de a refuza cărnurile de la masa regelui. Aici, cuptorul era deja înroşit, iar ei aveau de înfruntat toată armata cea păgâ- nească din jurul regelui. Pe deasupra, toată puterea perşilor şi tot ce ar fi putut să-i strâmtoreze într-un fel sau altul pe ei fusese pus în mişcare: muzici felu­rite, pedepse de toate felurile şi ameninţări cumplite. Tot ce vedeau în jurul lor avea darul să-i alarmeze, iar cuvintele pe care le auzeau îi îngrozeau încă şi mai tare. Cu toate acestea, ei nu lăsau să se vadă că le este teamă, ci se întăreau în curaj unii pe alţii, spre a nu suferi nici un fel de vătămare sau slăbire, şi aşa au dobândit cununile cele de mare preţ ale biruinţei, încă şi mai de preţ decât cele de mai înainte."?
In continuarea acestei idei, Sfântul Ioan Gură de Aur arată: „Ceea ce-i mai de mirare e că numărul cel mare al celor care au căzut nu i-a spăimântat, nici nu i-a făcut să şovăie, şi ei nici nu şi-au spus întru sine, ceea ce mulţi adesea au obiceiul să spună: Dacă noi cei dintâi ne închinăm chipului, e păcat; dacă însă facem acest lucru împreună cu atâtea mii şi mii, cine nu ne va da iertare? Cine nu ne va socoti vrednici de îndreptare?
Dar ei n-au spus aşa ceva, nici n-au cugetat, văzând prăbuşirea atâtor ti­rani. Tu însă ia seama şi la răutatea defăimătorilor, şi la cât de aprig şi de vi­clean i-au învinovăţit pe aceia: Sunt, zic ei [Daniel 3:12] nişte iudei cărora le-ai dat în grijă trebile ţinutului Babilonului. Căci ei n-au pomenit numai neamul, ci şi rangul lor, ca să stârnească mânia regelui, şi doar, doar că n-au spus: Pe nişte robi, nişte sclavi, fară cetate, i-ai făcut domni peste noi; ei însă îşi bat joc de acest rang aşa de mare şi se obrăznicesc faţă de cel care i-a pus în­tr-o asemenea slujbă. De aceea spun: iudeii, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, nu s-au supus poruncii tale şi nu slujesc zeilor tăi. Vina lor e cea mai mare laudă şi mustrarea se preface în merit şi mărturia este neîn­doielnică, pentru că vine chiar de la duşmani. Ce face atunci regele? A porun­cit să fie aduşi la mijloc, ca să-i sperie din toate părţile. Dar pe dânşii nimic nu i-a înspăimântat; nici furia regelui, nici că au fost lăsaţi singuri în mijlocul unei mulţimi aşa de mari, nici priveliştea focului, nici cântecul trâmbiţelor, nici ochii aprinşi ai tuturor ce îi priveau, ci râzându-şi de toate acestea, ca şi cum aveau să fie băgaţi într-o fântână cu apă rece, au intrat în cuptor, stri­gând acea fericită strigare: Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Ii slu­jim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom că­dea La pământ! [Daniel 3:17-18]"[49]
în cântarea lor de biruinţă, cei trei tineri nu au voit să supere pe Domnul şi, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, nu s-au lăudat pe sine, ci au dat fuga la patriarhi (Avraam, Isaac şi Iacov) [cf. Cântarea celor trei tineri 16]; iar despre ei înşişi au mărturisit că nu vor aduce ca jertfa decât sufletul lor zdro­bit şi duhul umilit [cf. Cântarea celor trei tineri 15]."[50]
„Dar, ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, fă bine de ia aminte şi la
cât de liberi sunt aceşti trei tineri de orice fel de slavă deşartă. Căci ei nu au
căutat scăpare din cuptor, sărind dintr-o parte într-alta, ci au ţinut dinainte porunca pe care avea să o rostească Mântuitorul Hristos: Privegheaţi şi vă ru­gaţi, ca să nu intraţi în ispită [Matei 26:41]. Nici nu s-au tras înapoi, când au fost apropiaţi de acesta [...]. Ci gata erau să primească orice, laudă sau ocară. Să ne plecăm numai urechea şi să ascultăm cuvântul lor, spre a vedea cât de înalţi erau ei cu duhul [...]. Ei nici nu au ocărât pe rege, nici nu au făcut nimic prin care să se înjosească pe ei înşişi. Căci aşa trebuie să se poarte bărbatul cu adevărat curajos: să aibă stăpânire de sine şi blândeţe; şi mai cu seamă, atunci când se află într-un pericol, nu trebuie să se lase biruit de mânie sau de dorinţa după slava deşartă, ci să stea bine, înfrânându-se cu stăpânirea de sine."[51]
„Atunci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în altă parte, s-a umplut Nabu­codonosor de mânie asupra celor trei tineri, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. S-a schimbat la faţă şi a dat ordin să fie aruncaţi în cuptor, iar cuptorul să fie în­cins de şapte ori mai mult decât era încins de obicei. Cei trei au fost legaţi şi aruncaţi în cuptor aşa cum se aflau ei atunci, cu toată îmbrăcămintea lor. Iar cei trei, când s-au văzut în mijlocul cuptorului, au înălţat cântări de laudă că­tre Domnul şi au binecuvântat pe Dumnezeu [cf. Daniel 3:19-23]."[52]
Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei (t 258), comentează: „Aceşti nobili şi minunaţi tineri, Anania, Azaria şi Misail, chiar şi în văpaia arzătoare a focului din cuptor, nu au încetat a se mărturisi Domnului. Cu toate că aveau sufletele curate, căci adeseori, prin credinţa şi prin evlavia lor, se făcuseră bine-plăcuţi lui Dumnezeu, ei nu s-au oprit din a înainta în smerenie şi din a căuta să se în­drepte înaintea Domnului chiar şi aşa cum se aflau, în acea situaţie, în mijlo­cul chinurilor, care astfel nu faceau nimic alta, decât că le vădeau şi mai lămu­rit vârtutea. Sfânta Scriptură consemnează faptul că Azaria a stătut în picioare şi s-a rugat astfel: şi deschizând gura sa, aşa s-a rugat, zicând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri... [Cântarea celor trei tineri 1-2]."[53]
Aşadar, în mijlocul focului aflându-se, ei s-au rugat: ...am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine. Şi am greşit în toate, şi poruncile Ta­le n-am ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit no­uă, ca să ne fie bine [Cântarea celor trei tineri 5-6]. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „In acest fel are cineva inimă înfrântă [...]. S-au dat pe sine focului, în timp ce alţii păcătuiau; erau încă tineri, şi totuşi nu au cârtit, nici nu s-au mâniat şi nici n-au zis: Ei! şi ce bine este de noi, că-I slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, şi totuşi a devenit stăpânul nostru. Dar nu nu­mai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-ne lui Dumnezeu? împreună cu idolatrii suntem pedepsiţi de idolatru, în robie am fost aduşi, din patrie am fost scoşi, din libertate şi din toate cele părinteşti; robi şi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar. Nimic din toate acestea n-au zis; iată ce au zis, în schimb: Păcătuit-am, făcut-am fărădelege [Cântarea celor trei tineri 5]. Dar şi rugăciunea n-o faceau pentru dânşii, ci pentru alţii."[54]
Pe de altă parte, Sfântul Ambrozie cu bucurie face următoarea remarcă: „Iată cât de buni prieteni erau tinerii aceştia iudei, de vreme ce nici chiar ar­şiţa focului din cuptor nu i-a despărţit de dragostea ce şi-o purtau unii altora [cf. Daniel 3:16 ^.]!"[55] La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) ne îndeamnă şi el-să priveghem, spunând: ,,[...]tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cu­vine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării [cf. Daniel 3:12 sq.], lăudau pe Dumnezeu fară a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul - şi, trei fiind, se sprijineau reciproc."[56]
Atunci regele Nabucodonosor a fost cuprins de spaimă şi s-a sculat în grabă. El a început a grăi şi a zis către sfetnicii săi: „ Oare n-am aruncat noi trei bărbaţi le­gaţi în mijlocul cuptorului cu foc arzător?" Răspuns-au şi i-au zis: „ Cu adevărat, aşa este, o, rege!" Şi începând din nou a grăi, a zis: „Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul celui de al patrulea, ca faţa unuia dintre fiii zeilor(Fiul lui Dumnezeu)" [Daniel 3:24-25].
Sfântul Atanasie cel Mare (cca 296-373), patriarh al Alexandriei, sublinia­ză că „în multe locuri de vorbeşte în Vechiul Testament despre Fiul [...], pre­cum citim şi la Daniel, care arată că înfăţişarea celui de-al patrulea era aseme­nea Fiului lui Dumnezeu"[57].
Si Sfântul Ambrozie conchide că alături de cei trei tineri S-a arătat Fiul lui Dumnezeu: „Regele cel plin de ură a zărit în foc, alături de cei tineri iudei, şi înfăţişarea unui al patrulea, care era asemenea unui înger, şi pentru că a so­cotit că îngerul acesta este mai presus decât toţi îngerii, a spus că este Fiul lui Dumnezeu, despre Care el nu citise, dar în Care a crezut."[58]
Este de notat faptul că nu se menţionează nimic despre prezenţa lui Daniel la acest eveniment - chiar dacă, de bună seamă, nici el nu s-a închinat idolului de aur. Fie că era bolnav, fie că era prins cu treburile ocârmuirii, fie că a fost de faţă, dar nu s-a închinat idolului, iar cei însărcinaţi să supravegheze aceasta nu l-au dat în vileag. Acuzatorii, funcţionari de rang inferior, erau plini de invidie şi s-au grăbit să-i denunţe mai întâi pe cei trei tineri. Dar, chiar şi aşa, cum se face că Daniel nu a intervenit pentru prietenii lui? Şi aceasta se poate explica, dacă ne aducem aminte că, în Babilon, execuţiile se săvârşeau foarte rapid, şi dacă presupunem că providenţa divină nu-1 va fi înştiinţat pe profet.
Autorii Sinaxarului explică faptul că Daniel nu a fost azvârlit şi el în cup­tor, după cum urmează: „Pricina pentru care n-a fost aruncat Daniel în cup­tor a fost aceea că lui i se pusese numele Baltazar [Belşaţar], iar la babilonieni numele acesta era nume de covârşitoare cinste, nume de dumnezeu. Deci, ca să nu creadă babilonienii, care fără judecată îndumnezeiau focul, că minunea din cuptor a făcut-o Baltazar [Belşaţar], a rânduit Dumnezeu ca Daniel, care purta numele dumnezeului lor, să nu intre în cuptor şi nici să nu se vorbească deloc de Daniel în istorisirea minunii din cuptor."[59]
Mai înainte vreme, Nabucodonosor întărâtase pe Dumnezeu, spunând că­tre tineri: Care dumnezeu vă va scăpa din mâna mea? [Daniel 3:15] Acum însă vedea bine ca focul nu pricinuise nici o vătămare trupului acestor oameni, că nici perii capului nu se pârliseră şi că hainele lor erau neschimbate şi că nici măcar nu miroseau a foc [Daniel 3:27]. La care, a deschis gura şi a zis: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, Care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe servii Săi, care îşi puseseră nădejdea în El şi care au călcat porunca regelui şi şi-au dat trupurile lor ca să nu slujească şi să nu se închine altor dum­nezei decât Dumnezeului lor! [Daniel 3:28] Sfântul Ioan Gură de Aur ne spu­ne: „Pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să se întâmple acestea după dorinţa tiranului, pentru ca toată lumea să vadă că nimeni nu poate să vatăme pe cei pe care-i păzeşte El. [...] Aceasta este vrednicia virtuţii, că până şi duşmanii şi potrivnicii ajung ei înşişi să o aplaude şi să o admire!"[60]
Sfântul Ilarie (cca 315-326), episcop de Poitiers (cca 353), ne spune: „Ti­nerii se aflau legaţi în mijlocul focului; ei intrau, fără frică, în mijlocul pârjo­lului. Pentru că se rugau, nu simţeau arsura flăcărilor. Cu toate că se aflau în mijlocul cuptorului, nu se ardeau. Atât focul, cât şi trupurile lor îşi pierduseră starea lor firească: cel dintâi nu mai ardea, iar celelalte nu puteau fî arse. Dar, în toate celelalte privinţe, atât focul, cât şi trupurile lor îşi păstraseră cele ale firii lor: căci babilonienii de lângă cuptor au fost arşi, iar cei care au executat pedeapsa s-au aflat ei înşişi pedepsiţi."[61]
Ascultă numai ce scrie Sfântul Vasile cu privire la natura focului, în co­mentariul său la cuvântul Psalmistului: Glasul Domnului, cel ce taie para focu­lui [Psalm 28:7]: „Para focului a fost tăiată şi în istoria celor trei tineri din Ba­bilon [cf. Daniel 3] - când focul din cuptorul cel de patruzeci şi nouă de coţi s-a revărsat şi a ars pe toţi cei din jurul lui [cf. Daniel 3:22], Para focului a fost tăiată la porunca lui Dumnezeu, iar cuptorul a primit vânt, adiere şi răcoarea care a adus tinerilor o stare de linişte, ca sub umbra unor copaci. A fost, spu­ne Scriptura, ca un vânt răcoros care sufla. Cu mult mai de mirare a fost să se taie natura focului decât să se despartă Marea Roşie. Cu toate acestea, glasul Domnului taie şi apa care curge mereu, şi unirea focului, deşi, după părerile omeneşti, se pare că focul nu poate fi tăiat, nici împărţit; şi totuşi, la porunca
Domnului, este tăiat şi împărţit şi focul. Socot că focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi îngerilor lui [cf. Matei 25:41] se taie la glasul Domnului; şi iată şi pricina: în foc sunt două puteri: una care arde şi alta care luminează; puterea usturătoare şi pedepsitoare a focului rămâne celor vrednici de ardere, iar pu­terea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor fericiţi. Glasul Domnului deci taie para focului şi o împarte în aşa fel, încât focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămână nearzătoare."[62]
Continuând această idee, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Ia aminte iarăşi. Regele îi cheamă mai aproape, să vadă, dar nu dă porunca să se stingă focul, ci mai cu seamă le dă cinste lor, socotindu-i capabili nu doar să intre în cuptorul încins, ci şi să iasă din acesta, cât timp focul era încă arzând."[63]
De bună seamă că, spre a preîntâmpina orice formă de abuz, regele a hotă­rât ca toţi aceia care vor vorbi de rău pe Dumnezeul celor trei tineri vor fi pe­depsiţi, iar casele lor vor fi nimicite. Apoi, cei trei tineri au primit din partea regelui putere de a domni peste toţi iudeii de pe cuprinsul aflat sub stăpânirea lui Nabucodonosor [cf. Daniel 3:29-30].

Să ne plecăm acum auzul la cuvintele imnografilor Bisericii şi la cele ce au văzut aceştia că este prefigurat prin cuptorul Babilonului.
Astfel, cu referire la naşterea din Fecioară, se arată: „Cu taină învaţă, Prea­curată, Daniel cel preaînţelept, şi mai înainte au însemnat cei trei tineri de Dumnezeu înţelepţiţi naşterea ta prin închipuiri, văzând pre Cel ce a ieşit ne­grăit din pântecele tău. Pre Carele tinerii bine-L cuvântează, preoţii II laudă, popoarele II preaînalţă întru toţi vecii."[64]
Apoi, într-un imn pascal, cântăm: „Negrăită minune! Cel ce a izbăvit în cuptor pe evlavioşii tineri din văpaie în mormânt este pus mort fără suflare, spre mântui­rea noastră, a celor ce cântăm: Izbăvitorule Dumnezeule, bine eşti cuvântat."[65] De asemenea, în Duminica Sfinţilor Strămoşi, cântăm: „Ca într-o rouă fiind cinstiţii şi sfinţii tinerii tăi, în cuptorul cel cu văpaie şi cu foc, mai înainte au închipuit cu taină venirea Ta din Fecioară, care fară ardere ne-a strălucit nouă..,"[66] Sfântul Te­ofan imnograful, la rândul său, cântă: „Ca să ne arăţi nouă, Stăpâne, naşterea cea din trup fecioresc, ai mântuit în cuptor trupurile cele fecioreşti."[67]
în imnul ce urmează, Sfântul Ioan Danaschin cântă despre întruparea Dom­nului astfel: „Pre slugi cu mânie le-a ars şi a mântuit pre tineri, văpaia cea prea arzătoare, ce se înălţase cu mare pornire cu aprinderea de şapte ori, Domnul dându-le roua pentru buna credinţă."[68] Şi alt imn: „Taina cea străină a Soarelui dreptăţii celui de gând, carele a vrut să răsară din pântece fecioresc, ca nişte ste­le luminate pururea ne luminează nouă din cuptorul cel cu foc, tinerii cei în­tocmai cu numărul Treimii; printr-înşii mai înainte însemnând, dimpreună cu dânşii şi Daniel Prorocul cel prealuminat, mai înainte luminează marginile cu lumina prorociei, propovăduind pe Hristos, piatra cea netăiată, Carele a ieşit din Fecioara, muntele cel umbros, spre mântuirea sufletelor noastre."[69] Cu oca­zia praznicului lor, îi cinstim astfel: „Chipul Treimii proroceşte din culori fără materie, în văpaie tinerii au scris cu trestia credinţei, şi pogorârea Cuvântului cea mai de pe urmă pe pământ cu taină o au văzut, şi tuturor o au prorocit."[70]
Cu ocazia praznicului Botezului Domnului, Sfântul Cosma Melodul (cca 700), episcop al Maiumei, ne dezvăluie încă o taină în cuvinte precum aces­tea: „Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul cel netrupesc şi îngăduie pe Ziditorul, Cel ce Se botează cu trupul, pe Care îl binecuvântează popoarele şi II preaînalţă întru toţi vecii."[71]
La vremea Triodului, Sfântul Iosif imnograful valorifică tema aceasta în legătură cu foloasele şi cu cinstirea postului: „Cu focul postului întărindu-se tinerii cei dreptcredincioşi [cf. Daniel 1:8-16], au stins de demult cu dum­nezeiasca rouă flacăra cea ridicată [cf. Daniel 3:27]; şi noi postind să stingem cuptoarele tuturor patimilor, ca să scăpăm de flacăra gheenei."[72] De asemenea:„Focul n-a ars preacuratele trupuri ale celor binecredincioşi, că s-au adăpat cu postul cel de suflet hrănitor."[73]
Capitolul acesta este, într-un fel, unic în cuprinsul Sfintei Scripturi, pen­tru că este singurul text alcătuit şi aşezat sub autoritatea unui autor păgân, mai precis a regelui Nabucodonosor: Eu, Nabucodonosor, stamfără de grijă în ca­sa mea şi bucuros de viaţă în patul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; şi gândurile mele când stam culcat în patul meu şi vedeniile pe care le-am avut m-au frământat adânc [Daniel 4:1-2 LXX; 4:4-5 TM],
Visul acesta 1-a umplut de îngrijorare pe rege, astfel că el a poruncit să fie aduşi înaintea lui toţi înţelepţii cei vestiţi din Babilon, ca să-i interpreteze visul. Spre deosebire de situaţia precedentă, de această dată regele a dezvăluit conţi­nutul visului şi nu i-a mai obligat pe supuşii săi să-1 ghicească. Dar, după ce şi-a povestit visul înaintea magilor, descântătorilor, cititorilor în stele şi a înţelepţi­lor chaldei, aceştia nu au înţeles nimic şi nu au putut să i-1 interpreteze. Regele a rămas nelămurit, până ce înaintea lui s-a înfaţişat Daniel: In cele din urmă, relatează însuşi regele, s-a înfaţişat înaintea mea Daniel, al cărui nume este Belt- şaţar, după numele dumnezeului meu, şi care are în el Duhul Dumnezeului celui Sfânt [Daniel 4:5 LXX; 4:8 TM]. Nabucodonosor s-a adresat acestuia şi i-a zis: Beltşaţar, tu, mai-marele tâlcuitorilor de semne, tu, cel în care ştiu că locuieşte Du­hul lui Dumnezeu celui Sfânt şi că nici o taină nu-ţi este grea, ia aminte la visul pe care l-am visat şi spune-mi tâlcuirea lui! [Daniel 4:6 LXX; 4:9 TM]
Astfel, regele i-a destăinuit lui Daniel visul pe care-1 visase: Vedenia pe ca­re am avut-o, când eram culcat în patul meu, a fost: Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului. Frunzişul lui era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el. Sub el căutau umbră fiarele câmpului, iar în ramurile lui îşi făceau cuiburi păsările cerului şi din el se hrăneau toate vieţuitoarele [Daniel 4:7-9 LXX; 4:10-12TM].
Dintr-odată, imaginea aceasta idilică se tulbură, iar regele arată: Priveam în vedenia pe care am avut-o, când eram în patul meu şi iată un înger, un sfânt, se cobora din ceruri; el a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa: Doborâţi copacul şi tăiaţi-i crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui, ca animalele să fugă de sub el şi păsările din frunzişul lui! Iar butucul şi rădăcinile să rămână în pământ în legături de fier şi de aramă, în iarba câmpului! Din roua cerului să fie udat şi cu dobitoacele câmpului să împartă iarba pământului. Inima lui să nu mai fie inimă de om, ci o inimă de dobitoc să-ifie dată şi şapte ani să treacă pes­te el! Această hotărâre se sprijină pe porunca îngerilor, iar porunca sfinţilor este ca să cunoască cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, pe ca­re o dă cui vrea şi poate să ridice peste ea pe cel mai de jos dintre oameni [Daniel 4:11-14 LXX; 4:13-17 TM].
Auzind aceste cuvinte, Daniel s-a tulburat în cugetul său şi pentru o vre­me nu a spus nimic. Apoi a răspuns: „O, stăpâne, visul să fie pentru cei ce te urăsc pe tine, iar tâlcuirea lui pentru vrăjmaşii tăi!" După care i-a spus lui Na­bucodonosor că acel copac pe care el îl văzuse în vis era chiar regele. Iar când a tălmăcit cuvintele şi gesturile îngerului coborât din ceruri, a spus: Aceasta înseamnă, o, rege, că hotărârea Celui Preaînalt se va împlini peste stăpânul meu regele, că tu vei fi alungat dintre oameni şi vei locui împreună cu animalele câm­pului şi vei mânca iarbă şi din roua cerului vei fi udat şi vor trece peste tine şapte ani, până ce tu vei cunoaşte că Cel Preaînalt are stăpânirea peste împărăţia oa­menilor şi o dă cui voieşte. Şi dacă a poruncit să lase butucul şi rădăcinile copa­cului, înseamnă că regatul tău va fi ocrotit pentru tine îndată ce tu vei recunoaşte că Cerul are stăpânirea [Daniel 4:21-23 LXX; 4:24-26 TM].
Comentând în marginea concluziilor profetului, Sfântul Ciprian afirmă: „Când a văzut că Nabucodonosor, regele, era înfricoşat şi îngrijorat de un vis potrivnic, Daniel i-a dăruit şi mijlocul de tămăduire prin care putea să evite răul prevestit, prin dobândirea ajutorului dumnezeiesc: De aceea, o, rege, plă­cut să-ţi fie sfatul meu înaintea ta: Răscumpără păcatele tale prin fapte de drep­tate şi nedreptăţile tale prin milă către cei săraci, dacă vrei ca bunăstarea în care te afli să dăinuiască [Daniel 4:24 LXX; 4:27 TM]. Cum regele nu a primit po- vaţa lui Daniel, totul s-a împlinit după cum se arătase în vis, iar regele a avut de suferit multe necazuri, de care ar fi putut să scape sau pe care ar fi putut să le evite, dacă ar fi ascultat de Daniel şi şi-ar fi răscumpărat păcatele prin fapte de milostenie."[74]
Daniel a grăit fară urmă de îndoială. Să fie oare iertare chiar şi pentru fapte atât de cumplite, precum cele ale lui Nabucodonosor? De bună seamă că da - ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este păcat pe care faptele de milostenie să nu-1 poată şterge, nici păcat pe care milostenia să nu-1 poată stinge. Orice fel de păcat este mai prejos de aceasta; este o doctorie bună pen­tru orice fel de rană."[75] Iar în alt loc întreabă: „Cine ar fi putut oare să decadă mai jos decât regele babilonienilor, care, după ce a avut parte de un aşa de ma­re dar al lui Dumnezeu, prin profetul Său, şi după ce a poruncit să se aducă jertfă de tămâie Domnului, s-a lăsat iarăşi doborât de mândrie şi a aruncat, legaţi, în cuptorul cel de foc, pe cei care nu i s-au închinat lui, ca lui Dumne­zeu? Omul acesta a ajuns de o cruzime aşa de mare şi atât de lipsit de evlavie, încât a apucat să se poarte ca o fiară sălbatică, şi nu ca un om, chiar dacă mai înainte a primit daruri alese, din înţelepciunea şi din atotştiinţa Domnului. El însuşi s-a încredinţat de neputinţa magiei, a astrologiei şi de toată amăgi­rea acestor îndeletniciri diavoleşti, însă cu toate acestea, mai târziu, a săvârşit fapte mai rele decât cele dintâi şi a căzut iarăşi în idolatrie. într-adevăr, el, ca­re mai înainte căzuse cu faţa la pământ şi cinstise pe slujitorul lui Dumnezeu, a căzut într-un aşa de mare adânc de nebunie, încât i-a aruncat în cuptor pe slujitorii Domnului care nu i se supuseseră lui. Şi ce-a fost apoi? L-a pedepsit oare Domnul pe apostat, aşa cum ar fi fost după merit? Nicidecum. Dimpo­trivă, a înmulţit darurile asupra lui, căutând să-1 tragă înapoi de la acele fap­te pline de trufie. [...] Dumnezeu nu l-a pedepsit, ci a fost îndelung răbdător, povăţuindu-1 atât prin vis, cât şi prin cuvântul profetului.
Dar, de vreme ce regele nu s-a înţelepţit prin nici unele dintre acestea, în cele din urmă a îngăduit Domnul ca pedeapsa să se abată asupra lui - însă nu ca o răzbunare pentru cele greşite faţă de El, ci spre zăgăzuirea răutăţilor vi­itoare şi oprirea de la ocaziile ce ar fi putut spori răutatea. Şi nici aceasta nu a îngăduit-o pentru totdeauna, ci l-a pedepsit doar pentru o vreme de câţiva ani, după care l-a readus în cinstea de dinainte, fără a fi avut vreo pierdere cât de mică de pe urma pedepsei îndurate. Ba chiar dimpotrivă, a dobândit cel mai mare bine cu putinţă: o credinţă tare şi puternică în Dumnezeu şi pocă­inţa pentru răutăţile trecute [cf. Daniel 4]."[76]
Sfântul Chirii (cca 315-386), episcop al Ierusalimului (din 349), vorbind despre caracterul feroce al lui Nabucodonosor, întreabă: „Ce părere ai despre Nabucodonosor? N-ai auzit din Scripturi că era sângeros, sălbatic şi că avea voinţă de leu [cf. IV Regi 25:1-20]? N-ai auzit că a scos din morminte, la lu­mină, oasele împăraţilor [cf. Ieremia 8:1; Baruh 2:24]? N-ai auzit că a dus în robie pe poporul iudeu? N-ai auzit că a orbit ochii regelui [cf. IV Regi 25:7], după ce acesta şi-a văzut copiii înjunghiaţi? N-ai auzit că a sfărâmat heru­vimii? Nu vorbesc de cei spirituali - departe cu acest gând! Să nu presupui aceasta, omule! -, ci de cei sculptaţi. N-ai auzit că a sfărâmat ilastiriul prin care vorbea Dumnezeu? Că a călcat în picioare catapeteasma sfinţeniei? Că a luat altarul tămâierii şi l-a dus în templul idolilor [cf. Daniel 1:2]? Că a furat toate ofrandele? Că a ars din temelii Templul? De ce pedeapsă era vrednic Na-bucodonosor pentru că a omorât pe rege, pentru că a ars cele sfinte, pentru că a dus în robie pe poporul iudeu, pentru că a pus sfinţitele vase în templul idolilor? Oare nu era vrednic de mii de ori de moarte?
Ai văzut mărimea nelegiuirilor! Vino acum să vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Nabucodonosor s-a sălbăticit; locuia în pustie; se biciuia ca să se mântuie. Avea unghii ca de leu, căci răpise cele sfinte. Avea păr de leu, căci ca un leu răgea şi urla. Mânca iarbă ca boii, căci era o vită, ce nu cunoştea pe Cel care i-a dat împărăţia [cf. Daniel 4:29]. Trupul lui s-a vopsit cu rouă [cf. Daniel 4:30], pentru că deşi a văzut mai înainte că focul a fost stins cu rouă, totuşi n-a crezut [cf. Daniel 3:20-27]. Şi ce se întâmplă? După acestea, zice el, eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii mei spre cer şi am binecuvântat pe Cel Prea- înalt şi L-am slăvit pe Cel care trăieşte în veci [Daniel 4:31]."[77]
Sfântul Paulin de Nola (353/354-431), notând nebunia animalică a rege­lui, ne atrage la rândul său atenţia, spunând: „Acela care nu înţelege starea sa înaltă (discernământul cel firesc care prin raţiune controlează şi este superi­or tuturor făpturilor vii de pe pământ), cu toate că este înzestrat cu raţiunea necesară spre a înţelege acestea şi spre a da slavă Creatorului, tocmai prin ne­statornicia şi prin sălbăticia lui păcătuieşte şi se face asemănător cu animalele, dacă nu se foloseşte de darul acesta mare al Creatorului. O pildă vie în acest sens este regele Babilonului, care s-a golit pe sine de simţămintele omeneşti şi apoi a avut de îndurat o soartă degradantă, din pricina smintelii şi a mândriei nebuneşti de care s-a lăsat cuprins... [cf. Daniel 4:30 LXX; 4:33 TM]."[78]
In continuare, el arată: „Când regele Asiriei a fost condamnat la surghiun, ca o fiară sălbatică, părul i-a crescut şi s-a făcut asemenea unui leu feroce. Ast­fel, chiar şi la înfăţişare a început să semene cu animalul, surghiunit fiind aşa­dar nu doar din regatul său cel sălbăticit, ci şi din stirpea omenească, el nemai- având simţăminte omeneşti. Părul îi era ca al leului, unghiile-i erau precum ghearele vulturului, se hrănea cu iarbă precum vitele - aceasta pentru că el, mai înainte, se purtase după felul acestor fiare, iar acum se vedea obligat să se împărtăşească şi din viaţa acestora, drept pedeapsă. Cu timpul însă Nabuco­donosor s-a întors la cunoaşterea lui Dumnezeu; atunci si-a revenit în simţire şi regatul i-a fost dat înapoi. Şi noi se cade să privim la Nabucodonosor ca la o pildă vie, spre întărirea credinţei, spre a şti să ne temem că am putea să pier­dem împărăţia noastră lăuntrică, iar de am pierdut-o cumva, să avem nădejde că, prin pocăinţă, o putem redobândi."[79]
Avem temei să credem că, în tot acest răstimp, Daniel s-a rugat îndelung Domnului pentru Nabucodonosor, ca regele să nu ajungă chiar ca un animal sălbatic şi să nu piară. In privinţa acestei taine, sfântului bărbat i s-a descoperit că regele a fost făcut asemenea cu fiarele pentru că mai înainte se arătase tare în cerbicie şi dedat plăcerilor. Chiar dacă Daniel a continuat să creadă că rege­le va redeveni om, ceilalţi şi-au pierdut orice nădejde. Dar, atunci când regele s-a căit, în cele din urmă, de păcatele sale şi şi-a mărturisit lipsa de evlavie, a fost reaşezat în starea lui cea dintâi. Drept pentru care de-aici înainte el a pos­tit de pâine, de carne şi de vin, după mărturisire; căci prorocul îl povăţuise să-şi câştige iertarea cu postul şi pentru aceasta să nu se mai hrănească decât cu seminţe uscate şi cu verdeţuri. Regele a dorit ca, la moartea lui, Daniel să aibă parte de moştenire laolaltă cu fiii săi, dar prorocul nu a primit aceasta. El nu vroia să lase moştenirea părinţilor săi, pentru a se lipi de moştenirea celor netăiaţi împrejur. Daniel a mai săvârşit şi multe alte fapte minunate printre perşi, dar puţine dintre acestea au fost consemnate în scris[80].

În primul an al domniei lui Belşaţar, regele chaldeilor, Profetul Daniel, pe când se afla în patul său, a avut un vis şi a văzut lucruri înfricoşătoare. Apoi şi-a notat visul în scris: Văzut-am în vedenia mea din timpul nopţii cum cele pa­tru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă. Şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om. Şi iată o a do­ua fiară, cu înfăţişare de urs, stând într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit: „Scoală-te! Mănâncă multă carne!" Apoi m-am uitat din nou şi iată o altă fiară, asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete, şi i s-a dat putere. In urmă am privit în vedeniile me­le de noapte şi iată o a patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică. Ea avea dinţi mari de fier şi gheare de aramă; mânca şi sfărâma, iar rămăşiţa o călca în picioare. Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai înainte si avea zece coarne. M-am uitat cu luare-aminte la coarne, si iată un alt corn miccreştea între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca ochii de om şi gură care grăia lucruri mari [Daniel 7:2-8].
După Sfântul Afraat, marea cea necuprinsă din viziunea lui Daniel este lu­mea aceasta; iar cele patru fiare sunt cele patru regate pe care le-am menţionat mai sus. Mai departe, tâlcuieşte: „Despre prima fiară spune că semăna cu un leu, dar avea aripi ca de vultur. Aceasta pentru că simbolizează împărăţia Babi­lonului, care era ca un leu. Căci aşa a scris Ieremia: Pe Israel, turma cea risipită, leii l-au prigonit; mai înainte l-a mâncat regele Asiriei, iar acum în urmă Na­bucodonosor, regele Babilonului, i-a zdrobit oasele [Ieremia 27:17 LXX; 50:17 TM]. Prin urmare Ieremia îl aseamănă pe Nabucodonosor cu un leu, iar Da­niel, la rândul său, spune despre rege că părul i se făcuse ca de leu, iar unghii­le precum ghearele de vultur [cf. Danie 4:30 LXX; 4:33 TM], Pentru aceasta, aşadar, scrie Daniel: Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om [Daniel 7:4]. Mai înainte, în visul regelui [cf. Daniel 3:32, 39], Nabucodonosor era comparat cu aurul, care este mai de preţ decât orice altceva de pe faţa pământului. Iar în viziunea în care se arată cele patru fiare, el este comparat cu leul [cf. Daniel 7:4], care prin pute­rea şi prin măreţia sa este mai presus de toate fiarele. Iar pe lângă aceasta, mai este comparat şi cu vulturul, care este mai presus de toate păsările. Toate cele scrise despre el s-au împlinit întocmai. Căci spune despre el Domnul: Şi acum voi da toate ţările acestea în mâna lui Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu, ba şi fiarele câmpului le voi da lui spre slujbă; toate popoarele vor sluji lui şi fiului lui şi fiului fiului lui, până când îi va veni vremea şi lui şi tării lui; îi vor sluji popoare multe şi regi mari [Ieremia 34:6 LXX; 2 7:6-7 TM],
Căci în vremea când regele era asemenea unui cap de aur, oamenii l-au slu­jit ca pe un rege. Iar atunci când s-a dus în pustie, fiarele i s-au supus ca unui leu. Iar când înfăţişarea lui a fost ca a vulturului, păsările cerului l-au slujit ca pe un vultur. Dar când şi-a înălţat cugetul cu trufie, nerecunoscând că toată puterea i s-a dat din ceruri, atunci jugul de fier s-a rupt de spatele oamenilor, iar regele s-a dus în mijlocul fiarelor şi, în loc de inimă de rege, i s-a dat ini­mă de leu. Iar atunci când cugetul său s-a ridicat dintru cele ale fiarelor, i s-a dat inimă de vultur. Şi, când i-au crescut aripile ca de vultur, el s-a ridicat mai presus de păsări. Atunci, i s-au luat aceste aripi şi i s-a dat inimă smerită, iar el a cunoscut astfel cum Cel Preaînalt are stăpânire peste împărăţiile oameni­lor şi poate să dea putere oricui voieşte; atunci, ca un om, regele a dat slavă lui Dumnezeu [Daniel 4:30-34 LXX; 4:33-37 TM]."[81]
In concordanţă cu aceasta, Sfântul Hipolit scrie: „Referitor la prima fiară dintre cele patru pe care Daniel le vede ieşind din mare - leul [cf. Daniel 7:2, 4] -, aceasta semnifică ridicarea împărăţiei Babilonului şi corespunde cu par­tea superioară, capul de aur, din chipul pe care Nabucodonosor l-a văzut în visul său [cf. Daniel 2:32, 39]. Şi cu privire la aripile ca de vultur, prin aceas­ta vrea să spună că Nabucodonosor este înălţat, iar cinstirea acordată acestuia este potrivnică lui Dumnezeu. Apoi arată: aripile i-au fost smulse [Daniel 7:4] - ceea ce înseamnă că slava aceluia va fi nimicită, căci el va fi alungat din rega­tul său. Iar cuvintele: şi a fost pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om [Daniel 7:4] înseamnă că şi-a revenit întru sine, a recunoscut că nu este decât
un om si a dat si el slavă lui Dumnezeu."[82]
Cu privire la cea de a doua fiară, Sfântul Afraat scrie: „Cât pentru cea de-a doua fiară, prorocul spune despre aceasta că era cu înfăţişare ca de urs stând într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit: „Scoală-te! Mănâncă multă carne!" [Daniel 7:5] Aceasta pentru că atunci când s-a ridicat împărăţia mezilor şi a perşilor, aceasta a fost de la Răsărit. Căci spune despre urs că avea trei coaste în gură. Iar berbecul împunge spre vest şi spre nord şi spre sud, cele trei vânturi ale văzduhului. Aceste trei vânturi sunt ţinute şi nu li se îngăduie să sufle, asemenea celor trei coaste din gura ursului - până ce ţapul vine dinspre Apus, îl izbeşte pe berbec, iar berbecul sloboade coastele din gura lui."[83]
Tot despre cea de a doua fiară, Sfântul Hipolit scrie: „Apoi, după leu, vă­zu o a doua fiară, cu înfăţişare ca de urs [cf. Daniel 7:5], semnificând perşii. Căci, după babilonieni, perşii s-au ridicat la putere. Iar cuvântul care spune că fiara avea trei coaste în gură, între dinţi, se referă la cele trei neamuri: perşii, mezii şi babilonienii, care în chip sunt arătaţi prin argintul care vine după aur [cf. Daniel 2:32, 39] ."[84]
Din comentariul Fericitului Ieronim aflăm: „Iar cele spuse despre urs, anu­me că stătea într-o rână, evreii le înţeleg ca referindu-se la perşi, care nu au adus nici un fel de vătămare lui Israel. Intr-alt loc, la Prorocul Zaharia, perşii sunt comparaţi cu nişte cai albi [cf. Zaharia 1:8; 6:3, 6]."[85] Prin urmare „este evident că Ieronim se referă la Imperiul Persan, întemeiat de către Cyrus la cca 550'Î.Hr., de vreme ce Ieronim se referă în mod direct la Cyrus, în comenta­riul său. Imperiul lui Cyrus cuprindea Media şi Babilonia. Acest imperiu şi-a cunoscut sfârşitul odată cu ascensiunea lui Alexandru cel Mare, care l-a inva­dat în anul 334 Î.Hr. După Alexandru cel Mare, seleucizii s-au aflat la putere mai bine de 70 de ani, până ce au cedat supremaţia în favoarea părţilor. Părţii au condus Persia aproape cinci secole (240 î.Hr. - 226 d.Hr.). Primul domni­tor dinspre părţi a fost Arsaces, de unde şi denumirea generalizată pentru con­ducătorii părţi din dinastia arsacizilor. In timpul dominaţiei acestora, iudeii s-au bucurat, în general vorbind, de libertăţi religioase şi nu au avut parte de persecuţii. In anul 226, Ardaşir I a întemeiat o dinastie nouă în Persia, şi anu­me a sasanizilor. Sasanizii erau adepţi fervenţi ai zoroastrismului, mai precis a acelei ramuri din zoroastrism care se numeşte mazdeism, iar preoţii lor, magii, erau intoleranţi în privinţa iudeilor şi a altor minorităţi religioase."[86]
„Cât despre cea de-a treia fiară, scrie Sfântul Afraat, spune Daniel Prorocul că era asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete şi i s-a dat putere [Daniel 7:6], Aceasta se referă la Alexandru Ma- cedon. Căci el era puternic asemenea leopardului. Cât despre cele patru ca­pete şi cele patru aripi ale fiarei, se spune pentru că acesta a împărţit imperiul celor patru prieteni ai săi spre stăpânire, după el, când a ajuns de l-a biruit pe Darius şi s-a aşezat pe tron în locul acestuia."[87]
în plus faţă de aceasta, Sfântul Hipolit scrie: „Apoi vine cea de-a treia fiară, leopardul [Daniel 7:6], care îi desemnează pe greci; căci după perşi, Alexandru Macedon a preluat puterea, după ce l-a învins pe Darius, ceea ce este arătat şi prin arama din alcătuirea chipului din cel dintâi vis al lui Nabucodonosor. Şi când spune că fiara avea patru aripi de pasăre şi [...] patru capete [Daniel 7:6], arată lămurit cum se va împărţi domnia lui Alexandru în patru părţi. Căci ca­petele cele patru sunt cei patru regi care se vor ridica de aici. Căci Alexandru, înainte de a muri, şi-a împărţit regatul în patru părţi.
Mai departe, Daniel spune: iată o a patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşă­toare şi nespus de puternică. Ea avea dinţi mari de fier şi gheare de aramă [Daniel 7:7, 19]. Cine poate fi aceasta - se întreabă Sfântul Hipolit - dacă nu chiar ro­manii, a căror împărăţie, care mai dăinuie încă, este simbolizată prin fier? Că­ci spune că picioarele chipului erau de fier [Daniel 2:33]. După acestea ce mai rămâne, iubiţilor, decât numai ghearele picioarelor chipului, care erau o parte de fier şi o parte de lut [Daniel 2:33]? Prin acestea profetul desemnează, mistic, pe cei zece regi care s-au ridicat din regatul acela, în cuvântul: M-am uitat cu luare-aminte la coarne, şi iată un alt corn mic creştea între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca ochii de om sigură care grăia lucruri mari [Daniel 7:8] - prin care se face referinţă la nimeni altul decât la Antihristul ce va să vină; şi el va ridica regatul lui Iuda. Iar cuvântul trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el [Daniel 7:8] înseamnă cei trei regi ai Egiptului, Libiei şi Etiopiei, pe care acesta îi va doborî în război. Iar când îi va cuceri pe toţi, se va da pe faţă ca un tiran crud şi sălbatic, va pricinui tulburări şi îi va persecuta pe sfinţi, ridicându-se împotriva lor [cf. Daniel 7:25]. După el, nu mai rămâne decât ca piatra să vină din înaltul cerului, nu de mână, care va lovi chipul peste picioarele de fier şi de lut şi îl va sfărâma [cf. Daniel 2:34], Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt; împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Ii vor sluji Lui şi pe El II vor asculta [Daniel 7:27]. Iar piatra desprinsă, nu de mână [...], a crescut munte mare şi a umplut tot pământul [Daniel 2:34-35].
Cum toate acestea urmează să se întâmple, iar vârfurile picioarelor chipului simbolizează democraţiile, în vreme ce coarnele fiarei se împart între cei zece regi, să căutăm mai cu luare-aminte la ce se descoperă înaintea ochilor noştri. Capul de aur al chipului corespunde leului, care îi reprezintă pe babilonieni. Umerii şi braţele de argint ale chipului corespund ursului, care îi desemnează pe mezi şi pe perşi. Pântecele şi coapsele de aramă corespund leopardului, care face trimitere la grecii conduşi de către Alexandru cel Mare. Picioarele de fier corespund fiarei celei cumplite, prin care sunt reprezentaţi romanii şi împără­ţia lor, din zilele noastre. Ghearele din fier si lut sunt cele zece coarne ce stau să vină. Iar cornul care se ridică singur din mijlocul acestora este Antihrist. Piatra care loveşte chipul şi îl sfărâmă în bucăţi, iar apoi umple tot pământul, este Hristos, Care vine dintru cele înalte şi face judecată dreaptă lumii."[88]
Descriind cea de-a patra fiară, Sfântul Afraat scrie: „Cât despre fiara a pa­tra [...], aceasta reprezintă regatul fiilor lui Isav. (Prin aceştia sunt desemnaţi romanii, conform învăţăturilor rabinice.) Când Alexandru Macedon a preluat puterea, el a întemeiat regatul grecilor, de vreme ce Alexandru era el însuşi de neam grecesc. Iar viziunea celei de-a treia fiare s-a împlinit astfel odată cu el. Alexandru a domnit vreme de 12 ani." Sfântul Afraat datează astfel dominaţia
grecească din vremea lui Seleuc Nicator (cca 312 Î.Hr.) şi până la epoca Ptole- meilor (43 î.Hr.), adică 269 de ani. Apoi, din 43 Î.Hr., de la Cezar August, şi până la moartea lui Filip (249 d.Hr.) sunt aproximativ 293 de ani[89].
Din comentariul Fericitului Ieronim aflăm: „Cel de-al patrulea imperiu es­te Imperiul Roman, care la ora actuală stăpâneşte lumea întreagă. [...] Evreii cred că ceea ce se trece aici sub tăcere (anume că, în cazul celei de-a patra fiare, Daniel nu precizează un animal anume) este menţionat în Cartea Psalmilor. A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea [Psalm 79:14 LXX; 80:14 TM şi VULG.]."[90] Sfinţii Hipolit, Efrem Şirul, Afraat şi Sfântul Ioan Gură de Aur nu fac legătura între descrierea celei de-a patra din­tre fiare de la Daniel 7:7 şi mistreţul din Psalm. în contextul scrierilor patris­tice cunoscute, se pare că doar Fericitul Ieronim avea cunoştinţă de această traditie midrasică."[91]
Eu mă uitam mereu, din pricina multelor vorbe pe care cornul cel mare le gră­ia. Am privit până când fiara a fost omorâtă şi trupul ei nimicit şi dat focului. Dar şi celorlalte fiare li s-a luat stăpânirea, şi lungimea vieţii lor a fost hotărâtă până la o vreme şi un anumit timp [Daniel 7:11-12].
Sfântul Afraat afirmă: „Fiara nu va fi ucisă până când Cel vechi de zile nu va veni şi nu se va aşeza pe tron [...], Cel care va avea puterea, slava şi împără­ţia [cf. Daniel 7:9, 13-14, 22]. Atunci fiara va fi omorâtă şi trupul ei nimicit. Apoi se va întemeia împărăţia Fiului Omului, o împărăţie veşnică, care nu va trece niciodată, ci va dăinui în vecii vecilor."[92]
în câteva rânduri encomiastice la adresa Profetului Daniel, Sfântul Hipo­lit spune: „Arată-ne, proroace, fericite Daniel [...], cine te-a îndemnat să ne dezvălui nouă acestea, cine altul decât Acela Care încă în pântecele maicii ta­le te-a plăsmuit? Domnul Dumnezeu, de bună seamă. Tu adevăr grăit-ai, şi nicidecum minciuna [...] Bucură-te, fericite Daniele! Căci nu te-ai aflat în greşeală. Toate acestea întocmai precum ai zis, aşa s-au împlinit."[93]
Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îm­brăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar pârul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Ii slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşe­zat şi cărţile au fost deschise [Daniel 7:9-10].
Cu ocazia prăznuirii Sfinţilor Strămoşi, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, cântăm: „Daniel cel drept şi minunat între proroci, arătând lu­minat dumnezeiască a Doua Venire a Ta, văzut-am, a strigat, până ce scaune­le s-au pus, zice; şi Judecătorul a şezut şi râul cel de foc a curs. De carele să ne ferim, Stăpâne Hristoase, cu rugăciunile lor."[94]
Din slujbele dedicate dreptului Proroc Daniel, înţelegem că acesta a văzut „pre Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a Căruia dumnezeiască veni­re, luminat mai înainte o a vestit..."[95] Şi încă: „Pre Cel ce şade pe scaun şi de în­geri era înconjurat ai văzut, Daniele, vrednicule de minune; pre Cel necuprins, Carele este Judecător drept, proroace minunate; şi spăimântându-te de acea în­fricoşată şi groaznică vedenie, ai însemnat tuturor cele ce erau să fie după aceea, scriind a Doua Venire a Dumnezeului nostru, Celui ce S-a întrupat."[96] La rân­dul său, Sfântul Teofan identifică referinţa la Judecata de Apoi, în această vizi­une a lui Daniel, şi cântă: „Prin gând s-a învăţat Daniel, iubitorule de oameni, tainele Tale, că pre nor ca pre un Fiu Omenesc venind şi ca pre un Judecător şi împărat al tuturor neamurilor, pre Tine Te-a văzut, cu curăţia minţii."[97]
Sfântul Hipolit scrie: „[...] Cineva ca Fiul Omului [...] a înaintat până la Cel vechi de zile [Daniel 7:13]. Prin expresia Cel vechi de zile nu se referă la nimeni altul decât la Domnul Dumnezeul şi Stăpânul a toate, la Domnul Hristos în­suşi, Cel care a învechit zilele fără însă ca El să Se fi învechit sau să fi suferit vreo schimbare de pe urma trecerii timpului."[98]
Fericitul Ieronim întreabă: „Ce înseamnă anume că scaunele s-au aşezat şi cărţile s-au deschis? Domnul Dumnezeu Se va aşeza pe scaunul de judecată şi va judeca faptele fiecăruia. Cărţile, care până atunci erau închise, se vor deschide. Şi fiecare dintre noi va da socoteală de toate cele ce a făcut, de fiecare cuvânt pe care l-a rostit, de fiecare gând, chiar şi de cuvintele rostite fără un sens anume [cf. Matei 12:36]; toate sunt trecute acolo, în cărţile Domnului. Sunt unii care cred că acolo, în cer, s-ar găsi cărţi în care au fost consemnate în scris păcatele noastre. Eu cred că aceste cărţi sunt de fapt conştiinţa fiecăruia dintre noi în parte, care în Ziua de Apoi va ieşi la iveală şi fiecare vom putea să vedem ce am făcut şi ce semnificaţie au avut şi au faptele noastre."[99] La care adaugă: „Domnul Dumnezeu şade pe scaunul de judecată. Şi chiar dacă cel supus judecăţii este cuprins de tristeţe, cel pentru care se face judecata va fi fericit."[100]
într-o epistolă de-a sa, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă: „închipuie-ţi în cugetul tău icoana ultimului deznodământ al vieţii universale, când Fiul lui Dumnezeu va veni întru mărire cu sfinţii Săi îngeri [...]. Adu-ţi aminte de ve­denia dumnezeiască a lui Daniel, cum ne înfăţişează el judecata: am privit, zice el, până când au fost aşezate scaune şi S-a aşezat Cel vechi de zile [Daniel 7:9] ."[101]
Ducând mai departe discuţia aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur citează mai multe viziuni dumnezeieşti, subliniind importanţa celor două ipostaze: şezând şi stând în picioare: „Spune Daniel Prorocul: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile... [Daniel 7:9]. Isaia, de aseme­nea, spune: [,..]am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui... [Isaia 6:1-2]. Iar Miheia: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, şi toată oştirea cerească sta lângă El, la dreapta şi la stânga Lui [III Regi 22:19]. Vezi că în toate locurile acestea se spune că puterile cele cereşti stau înaintea Domnului sau de-a stân­ga şi de-a dreapta Lui şi aşteaptă ca El să Se aşeze? Vezi şi cum se face distincţie între cete, când se spune: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pa­ră de foc [Evrei 1:7; Psalm 103:5], iar despre Fiul: Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale [Evrei 1:8]? Prin tron se arată puterea împărătească a Fiului."[102]
Sfântul Ambrozie este şi el de acord că „Atunci când judecă, Domnul şade pe tron, după cum şi Daniel arată: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile [...]. Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschi­se [Daniel 7:9-10]"[103].
Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra râului de foc, spunând: „Este cu neputinţă pentru cel ce odată a fost lăsat pradă râului de foc, să soco­tească întru-un fel sau într-altul că pedeapsa lui va avea un sfârşit. [...] Chiar de nu ar fi nici un fel de râu de foc şerpuitor, nici îngeri înfricoşători stând de o parte şi de alta a tronului, ci doar oameni, dintre care unii ar fi doar che­maţi, alţii spre laudă şi spre a fi daţi drept pildă altora, alţii spre a fi izgoniţi şi vădiţi de ruşine, spre a nu avea parte de vederea slavei lui Dumnezeu - iar da­că aceasta ar fi singura pedeapsă, oare pierderea acestor negrăite binecuvântări nu ar fi ca un imbold pentru sufletele celor astfel lipsiţi? [...] Căci răul acesta atât este de mare, încât nu poate fi exprimat în cuvinte; dar atunci vom vedea acestea lămurit, în deplina lor realitate.
Acum însă, rogu-te, fă bine şi adaugă la scena aceasta şi pedepsele. Imaginează-ţi că oamenii nu au parte doar de ruşinare, că pe lângă feţele cernite şi capetele plecate ei mai sunt traşi prin râul acela de foc, sunt împinşi către instrumentele de tortură şi sunt daţi pe mâinile chinuitorilor, care le provoacă suferinţă, toc­mai în vremea când aceia care s-au nevoit cu lucrarea binelui şi au săvârşit fapte vrednice pentru viaţa cea veşnică sunt încununaţi şi cinstiţi ca nişte biruitori şi se înfăţişează înaintea tronului împărătesc. Toate acestea se vor întâmpla în acea zi: dar cele ce vor urma după acestea, ce limbă ar putea să le zugrăvească? Ce cu­vinte ar putea descrie mai potrivit şi mai deplin bucuria, câştigul, plăcerea de a fi împreună cu Iisus Hristos Domnul? Căci atunci când sufletul revine la starea lui cea nobilă şi firească şi, ca atare, este capabil de a-şi cunoaşte Stăpânul, este cu neputinţă a grăi ce plăcere urmează din aceasta şi ce câştig, iar aceasta nu atât din lucrurile care sunt atunci imediat la îndemână, cât din convingerea că lucrurile acestea nu vor mai cunoaşte sfârsit. Bucuria si mulţumirea care însoţesc acestea nu se pot descrie în cuvinte şi nici nu pot fi cuprinse cu înţelegerea."[104]
Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-au dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Ii slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată [Daniel 7:13-14],
Sfântul Iustin Martirul (cca 100-cca 165) Îl identifică aici pe Fiul Omului cu Iisus Hristos, spunând: „Oare atunci când Daniel zice că Cel ce primeşte împărăţia cea veşnică este ca un Fiu al Omului [Daniel 7:13] nu face aluzie tot la acest lucru ? Căci a zice: Ca un Fiu al Omului înseamnă că Acesta S-a arătat
si a fost om, dar, cu toate acestea nu înseamnă că El a fost din sămânţă  omenească . Şi, atunci când zice că El este piatră tăiată fiară mâini omeneşti [Daniel 2:34], strigă acelaşi lucru, în taină. Căci, zicând că piatra aceasta a fost tăiată fără mâini omeneşti, arată că El nu este o lucrare omenească, ci o lucrare a vo­inţei Părintelui tuturor, Dumnezeu, care L-a dat la iveală."[105]
Sfinţii Părinţii şi imnografii Bisericii identifică pe Cel vechi de zile cu Fiul Omului. Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Cel vechi de zile S-a făcut aseme­nea unui copil."[106] Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386), la prazni­cul întâmpinării Domnului, exclamă: „Tot pământul să aducă slavă, toată lim­ba să cânte, să cinstim toţi cu bucurie şi evlavie pe Pruncul cel de 42 de zile, Prunc vechi de zile si Dumnezeu de mai înainte de veşnicie, Prunc mic si vechi de zile, sugar şi Creator al veacurilor toate." Sfântul Metodiu de Olimp (cca 311), cu ocazia aceluiaşi praznic, arată: „Dreptul Simeon a primit în bătrâne­le sale braţe pe Cel vechi de zile în chip de Prunc şi a adus slavă lui Dumne­zeu spunând: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace [Luca 2:29] ,"[107] Iar cu ocazia Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprimăbucuria în cuvinte precum acestea: „Ce-aş putea spune şi ce aş putea să grăiesc? Minunea aceasta mă lasă fără de glas! Cel vechi de zile Se face Prunc. El, Cel dintru cele înalte, de pe tronul slavei vine într-o iesle."[108] Tot Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează folosirea cuvântului vechi, spunând: „Aici, cuvântul vechi este folosit în sensul său pozitiv, ca sugerând înălţime şi slavă."[109]
Imnografii Bisericii vorbesc despre inefabilul întrupării în cântări precum acestea: „Scăpând de legile fireşti, Fecioară, ai născut curată mai presus de fi­re, Prunc tânăr pe pământ, pe Cel ce este dătător de lege şi vechi de zile [cf. Daniel 7:9], cerule înţelegător al Făcătorului tuturor. Pentru aceasta, cu cre­dinţă şi cu dragoste pe tine te fericim."[110] Iar la praznicul întâmpinării Dom­nului, cântăm: „Cel vechi de zile, Care a dat de demult Legea lui Moise în Sinai, astăzi Prunc este văzut şi, după Lege, ca un făcător al Legii, Legea pli­nind, în biserică este adus şi este dat bătrânului. Iar dreptul Simeon, primin- du-L şi văzând săvârşită plinirea rânduielilor dumnezeieşti, cu bucurie a stri­gat: văzut-au ochii mei taina cea din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat; lumină care risipeşte întunericul neamurilor celor necredincioase şi slavă noului ales Israel. Drept aceea slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup, la viaţa cea neîmbătrânitoare, minunată şi fară de sfârşit, Cel ce dai lumii mare milă."[111]
Sfântul Efrem Şirul se roagă pentru a sa turmă, spunând: „Primeşte la­crimile celor mai mici ai mei, căci sunt curaţi cu toţii. El, Cel fraged de zile, a fost să-L împace pe Domnul, pe Cel vechi de zile."[112] Şi încă: „O, Fecioară, Pruncul tău e înaintat în vârstă şi vechi de zile şi înălţat mai presus de toate [...] şi în El toate s-au făcut noi."[113]
Sfântul Teofan cântă: „Cel vechi de zile S-a pogorât în pântecele tău cel sfinţit, ca ploaia pe lână, Preacurată, şi nou Adam S-a arătat, Iubitorul de oameni."[114] Sfântul Iosif imnograful confirmă la rândul său: „Fecioară Preacu­rată, pre Cel vechi de zile prunc nou pentru noi ai născut."[115]
Puţini sunt aceia care socotesc că Cel vechi de zile ar fi Dumnezeu-Tatăl[116], pierzând din vedere faptul că Iisus Domnul însuşi spune că nimeni nu L-a vă­zut pe Tatăl [Ioan 6:46] - nici chiar înţeleptul Proroc Daniel drept pentru care putem spune că, în majoritate covârşitoare, Sfinţii Părinţi sunt de acord că aici este vorba despre Iisus Hristos, Fiul Omului, Care S-a pogorât la El spre a-şi împlini lucrarea şi a fost adus şi conferit Celui vechi de zile, adică S-a întrupat. Sfântul Iustin Martirul ne spune că este vorba despre Fiul Omului, singurul Care Se arată ca persoană, cu chip de om, Prorocilor Vechiului Testa­ment. Cuvântul care este trimis „[...] de către Altul, Care rămâne de-a pururea în cer şi Care nu S-a arătat şi nu a vorbit prin El singur nimănui, niciodată şi pe care-L înţelegem ca Creator al tuturor şi Tată"[117].
Viziunea Profetului Daniel preînchipuie sau prefigurează întruparea lui Hristos, care Şi-a asumat firea omenească şi astfel S-a descoperit ochilor noş­tri. Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Daniel nu a văzut firea lui Dumnezeu [...], ci tipul sau icoana Celui ce avea să vină. Căci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu la acea vreme era nevăzut şi era pe cale să devină Om întru adevăr, spre a Se uni cu firea noastră."[118] Sfântul Amona mărturiseşte si el că atunci când Daniel a văzut pe cineva ca Fiul Omului, „el a prorocit întruparea Unuia-Născutului, numindu-L Fiu al Omului pe Cel ce urma să fie Fiu al Preasfintei Maria şi prin aceasta urma să devină Om"[119]. Prin urmare, aici se vorbeşte despre Cu­vântul care primeşte firea omenească şi este numit de către prorocul „cineva ca Fiul Omului", în unirea ipostatică Dumnezeu-Om.
în plus faţă de aceasta, Sfântul Irineu[120] observă faptul că descrierea Celui vechi de zile se potriveşte cu înfăţişarea Fiului Omului, Iisus Hristos, Alfa şi Omega, anticipându-1 pe Sfântul Ioan Teologul: Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mâ, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veş­mânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului [Apo- calipsa 1:12-14], Prin urmare Cel vechi de zile din viziunea lui Daniel îşi asu­mă firea omenească. El prefigurează pe Alfa şi Omega pe care l-a văzut Sfântul Ioan Teologul, în Apocalipsă.
Sfântul Ilarie îndeamnă: „Priveşte de-a lungul timpului şi cercetează în ce chip i S-a arătat [...] lui Daniel, care mărturiseşte despre Fiul Omului în îm­părăţia cea veşnică."[121]


[1] Fer. Ieronim susţine că, în versiunea grecească a Septuagincei, Cartea Profetului Daniel nu este citită în Sfânta Biserică a Domnului şi Mântuitorului nostru. Aici se foloseşte versi­unea lui Theodotion: „Atrag atenţia asupra faptului că Daniel nu este de găsit printre pro­roci în evreieşte, ci printre scriitori." Mai departe, el scrie: „Cum de s-a putut ajunge aici, eu unul nu pot să spun. Poate pentru că limba folosită este cea a chaldeilor, care diferă de vorbi­rea noastră, iar Cei Şaptezeci nu au voit să urmeze acestei abateri, în traducerea lor; sau poa­te pentru că scrierea a fost publicată în numele Celor Şaptezeci de către cineva care nu era cunoscător al limbii chaldeilor sau poate din vreo altă pricină, nu ştiu; dar un lucru pot să spun - că diferă mult de original." Cf. Sf. Ieronim, Letters and Select Works, Prefaces, în ed. cit., pp. 492-493.
[2] Ant. X.X.1 260 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, voi. I, X.X.l, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 582-583 (n. tr.)\.
[3] Adu Haeres., 55:3.
[4] Pseudo-Epiphanios, De Vitaproph., X.
[5] Cca 605 î.Hr.
[6] Idem, ibidem, p. 282.
[7] Ibidem.
[8] Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments ofHippolytus:Fragmentsfrom the Commen- taries, în ed. cit., pp. 180-182.
[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel of St. John and the Epistle to the Hebrews, XXVI, în ed. cit., p. 485.
[10]      Împotriva lui Jovian.
[11]      The Great Synaxaristes ofthe Ortbodox Church, voi. XII, ed. cit., p. 478.
[12]       Istoria apocrifa a dreptei Susana se găseşte în versiunea grecească a Septuagintei, în tra­ducerea lui Theodotion, precum şi în Vulgata şi în versiunile siriacă şi arabă. Nu avem indi­cii în sprijinul ideii că ar fi făcut parte vreodată din Canonul iudaic sau din versiunile siriace originale. Sfântul Hipolit susţine că „mai-marii iudeilor au dorit distrugerea cărţii, pentru că ei erau asemenea celor doi bătrâni care au văzut-o şi li s-au întunecat minţile. Ei susţin că lu­crurile acestea nu s-au întâmplat în Babilon, căci s-au ruşinat de cele făcute de către cei doi bătrâni". Sf. Hipolit, The Extant Works andFragments of Hippolytos: Fragments from Commen- taries, On Susannah, în ed. cit., p. 192.
[13]       Idem, ibidem, p. 191.
' Ibidem.
1 Ibidem, p. 192.
2 J. Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 131.
3   Fer. Ieronim, Commentary on Daniel 13 (Susanna), 5; PL 25:580 Corpus Christiano- rum: Series Latina75A., 945, 11.707-711, apud Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 126.
4   PL 25:1455, Commentary on Zechariah 6:9 apud Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 135.

[15]      Ibidem, p. 193
[16]      Ibidem.
[17]      Ibidem.
[18]      Sf. Ambrozie, Theological and Dogmatic Works: The Holy Spirit, în ed. cit., pp. 167-168.
[19]       Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments of Hippolytos: Fragments from Commenta- ries, On Susannah, în ed. cit.
[20]     Commentary on Daniel 13 (Susanna), PL 24:862-864, Corpus Christianorum: Series Lati­na, 74, 284, 1.13; 286, 1.15, apud Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 128.
[21]     Sf. Ieronim, Letters and Select Works, LVIII to Paulinus, în ed. cit., p. 119.
[22]     Epistle of Ignatius to Magnesians: Honour Your Youthful Bishop, în The Apostolic Fathers. Ante-Nicene Fathers, voi. I, ed. pr. Alexander Roberts, D.D., James Donaldson, LL.D., Eerd- mans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 60.
[23]     Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments of Hippolytos: Fragments from Commentaries, On Susannah, în ed. cit., p. 194.
[24]     PL 25:498, Corpus Christianorum. Series Latina 75A, 783, 11.139-148, apud Braver­man, Jerome's Commentary on Daniel, p. 72 [ Pentru versiunea în lb. rom., vezi Flavius Josep­hus, Antichităţi iudaice, X.X.3, ed. cit., p. 584 (n. tr.)\.
[25]      Aceştia erau de neamuri diverse şi, din acest motiv, comunicau între ei în limba aramai- că. Din acest motiv, de aici şi până la finalul acestui fragment şi în tot capitolul 7, textul s-a transmis în limba aramaică. Odată cu ultimele cinci capitole ale cărţii, de la 8 la 12, se revine la limba ebraică, pentru că scrierea a fost adresată unor vorbitori de limbă ebraică.
[26]      Commentary on Daniel 2:12-13, PL 25:499, Corpus Christianorum: Series Latina, 74, 786, 1.203-211, apud Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 77.
[27]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Epistles ofSaint Paul to the Corinthians, II Corin- thians, V, în Nicene..., ed. Philip Schaff D.D., LL.D. & Hanry Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1969, p. 304.
[28]      Idem, Homily IXon Acts, în ed. cit., p. 55 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XIV, ed. cit. (n. tr.)}.
[29]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 356-359.
[30] Ibidem.
[31]      Idem, op. cit., pp. 356-359.
[32]      Sf. Chirii al Ierusalimului, The Works ofSaint Cyril of Jerusalem, Catechesis, XII, voi. 1, în ed. cit., p. 238 [în 1b. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, partea I, XII. 18, ed. cit., p. 290 (n. tr.)}.
[33]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 347.
' Acatistul Sfântului Proroc Daniel, icos 4 - cf. Daniel 2:34-35.
[35]      Penticostar, Miercuri, a cincea săptămână după Paşti, seara, tricântări, cântarea a 9-a, irmosul.
[36]      Minei, 25 martie, Buna Vestire, Utrenie, canon, peasna a 8-a.
A Ibidem, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântui­torului nostru Iisus Hristos, Utrenie, alt canon, peasna a 4-a.
[38]      Glas 1, a lui Anatolie.
[39]      Minei, 11 decembrie, Utrenie, canon, peasna a 5-a, a Născătoarei.
[40]      Ibidem, 17 decembrie, Utrenie, canon, peasna 1, a Născătoarei.
[41]      Vezi Ibidem, 17 decembrie, Utrenie, canon, peasna a 4-a, irmos.
[42]      Penticostar, Miercuri, în săptămâna a patra după Paşti, înjumătăţirea praznicului Cinci- zecimii, Utrenie, canon, cântarea a 9-a, irmosul.
[43]      Minei, 17 septembrie, Inainteprăznuirea Naşterii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Utrenie, canon, peasna a 3-a.
[44]      Ibidem, 17 decembrie, Vecernie, stihiră, Şi acum... a Născătoarei.
[45]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel of St. fohn and the Epistle to the Hebrews, XXIV, în ed. cit., pp. 485-486.
[46]      Idem, Homily on the I Corinthians, XXXVI, op. cit., p. 218.
[47]      Idem, Homilies on the Gospel ofMatthew, XXIV, în ed. cit., p. 168 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), XXIV.I-II, ed. cit., p. 312 (n. tr.)\.
[48]      Idem, Homilies on the Statues, IV, în ed. cit., p. 367 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)].
[49]     Idem, Homilies on the Statues, IV, în ed. cit. [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scri­eri alese, I, Predicile despre statui, ed. cit. (n. tr.)].
[50]     Idem, Homilies on the Gospel ofMatthew, IV, ed. cit. [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, III. Omilii la Matei (1-90), IV.IX, ed. cit., pp. 62-63 (n. tr.)}.
[51]     Idem, Homilies on the Epistles ofSaintPaul to the Corinthians, I Corinthians, XVIII, p. 104.
[52]     Idem, Concerning the Statues, Homily, I, în ed. cit., p. 342.
[53]     Sf. Ciprian al Cartaginei, Treatises: The Lapsed, 31, în The Fathers of the Church, voi. 36, trad. RoyJ. Deferrari, CUA Press, Washington D.C., 1981, p. 41.
[54]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homily on Philemon, II, în Homilies on Galatians, Ephesians, Phi- lippians, Colossians, Thessalonians, Timothy, Titus and Philemon, în ed. cit., p. 553 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filimon, II, în voi. Tâlcu- iri la Epistola a Il-a către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon, ale Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, 2005 (n. tr.)\.
[55]     Sf. Ambrozie, Duties of the Clergy, III, în Letters and Select Works, ed. cit., p. 88.
[56]     Sf. Vasile cel Mare, On the Spirit, în voi. Letters and select Works, în col. Nicene..., voi. VIII, trad. pr. Bloemfield Jackson, M.A., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1975, p. 50 [în lb. rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXX, în voi. Scrieri III, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Mi­siune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 12, Bucureşti, 1988, p. 92 (n. tr.)].
[57]     Sf. Atanasie cel Mare, Four Discourses against the Arians, IV, în Select Works and Letters, în ed. cit., p. 422.
[58]     Sf. Ambrozie, Select Works and Letters: Of The Christian Faith, I, în ed. cit., p. 215.
[59]      Sinaxar, 17 decembrie, Sf. Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail. Vezi Daniel 4:5; 5:12.
[60]      Sf. Ioan Gură de Aur, Concerning the Statues, voi. IX, în ed. cit., pp. 386-387.
[61]      Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., X.45, în Nicene..., p. 194.
[62]      Sf. Vasile cel Mare, Homily on Psalm 28, Ascetical Works, în Fathers of the Church, voi. 26, trad. Agnes Clare Way, C.D.P., CUA Press, Washington D.C., 1981, pp. 205-206 [în lb. rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, V. La Psalm XXVIII, VI, în voi. Scrieri I, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, p. 231 (n. tr.)].
[63]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homily on Ephesians, VIII, în Homilies on Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, Thessalonians, Timothy, Titus and Philemon, ed. cit., p. 93.
[64]      Minei, 17 decembrie, Utrenie, peasna a 8-a, alt canon, Şi acum..., a Născătoarei.
[65]      Penticostar, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, Utrenia învierii, canon, cân­tarea a 7-a, irmosul.
[66]      Minei, 11-17 decembrie, Duminica Sfinţilor Strămoşi, Vecernie, stihiră.
[67]      Ibidem, 17 decembrie, Utrenie, peasna a 3-a, alt canon, Şi acum..., a Născătoarei.
[68]       Ibidem, 25 decembrie, Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântui­torului nostru Iisus Hristos, Utrenie, peasna a 7-a, alt canon.
[69]      Ibidem, 17 decembrie stihoavna, Şi acum..., glas 6.
[70]      Ibidem, Sfântul Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri, Anania, Azaria şi Misail, Vecernie, Sla­vă... a sfinţilor tineri, podobie.
[71]       Ibidem, 6 ianuarie, Sfânta şi Dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeului şi Mân­tuitorului nostru Iisus Hristos, Utrenie, canon 1, cântarea a 8-a, irmos.
[72]      Triod, Miercuri în a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cânta­rea a 8-a.
[73] Minei, 17 decembrie, Utrenie, peasna a 3-a, alt canon, irmos.
[74]     Sf. Ciprian al Cartaginei, Treatises-, Works and Almsgiving, 5, în ed. cit., p. 231.
[75]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homily XXV on Acts, în ed. cit., p. 166.
[76] Idem, Letters to the Fallen Theodore, 1, în ed. cit., p. 94.
[77]      Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical Lectures, II, în ed. cit., pp. 106-107 [Pentru ver­siunea în 1b. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp. 83-84 (n. tr.)\.
[78]      Sf. Paulin de Nola, Letters (23-51), 23, voi. II, în ed. cit., p. 14.
[79]      Idem, ibidem, p. 23.
[80] „The Lives of the Prophets", în ed. cit., p. 390.
[81] Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 357-358.
[82]      Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments ofHippolytus: The Interpretation ofHippoly- tus, (Bishop) of Rome, of the Visions of Daniel and Nebuchadnezzar, în ed. cit., p. 178.
[83]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 358.
[84]      Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments of Hippolytus, în ed. cit.
[85]      Commentary on Danielii, PL 25:529, Corpus Christianorum: Series Latina 75A, 840, 11.499-502, apud Braverman, ferome's Commentary on Daniel, p. 84.
[86]     Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, loc. cit.
[87]     Sf. Afraat Sirianul, op. cit.
[88]     Sf. Hipolit, The Extant Works and Fragments of Hippolytus, în ed. cit., pp. 178-179.
[89]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 356-359.
[90]      Commentary on Daniel 7:7, PL 25:530, Corpus Christianorum: Series Latina 75A, 842, 1. 550, apud Braverman, ferome's Commentary on Daniel, p. 90.
[91]     Vezi Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 94.
[92]     Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 354.
[93]     Sf. Hipolit, Despre Antihrist, în Ante-Nicene Fathers, trad. pr. S.D.F. Salmond, ed. pr. Alexander Roberts, D.D. & James Donaldson, LL.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1986, p. 210.
[94]     Minei, 11 decembrie, Duminica Sfinţilor Strămoşi, „Doamne strigat-am...", stihiră.
[95]      Ibidem, 17 decembrie, Utrenie, fragment din icos.
[96]      Ibidem, Vecernie, stih.
[97]      Ibidem, Utrenie, canon, peasna a 5-a.
[98]       Sf. Hipolit, Fragments from Commentaries, Scholia on Daniel, VII, 13, în ed. cit., p. 189.
[99]      Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 14, în ed. cit., p. 103.
[100]     Idem, Hom. 26, p. 207.
[101]     Sf. Vasile cel Mare, LetterXD/l to a Fallen Virgin, în Nicene..., p. 151 [în lb. rom., vezi Vasile cel Mare, Epistola 46, către o fecioară care a căzut, V, în Corespondenţă (Epistole 1-366), în voi. Scrieri III, PSB 12, ed. cit., p. 209 (n. tr.)\.
[102]    Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature ofGod, XI, în ed. cit., pp. 279-280. [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., V (n. tr.)}.
[103]    Sf. Ambrozie, Letters, Letters to Priests: The Church at Vecelli, în ed. cit., p. 323.
[104]     Sf. Ioan Gură de Aur, Letters to the Fallen Theodore, în ed. cit., pp. 101, 104.
[105]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Writings ofSaintJustin Martyr: Dialogue with Trypho, 76, în ed. cit., p. 268 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I:LXXVI, în ed. cit., p. 181 (n. tr.)\.
[106]     Sf. Atanasie cel Mare, BEP 36, 225.20.
[107]     Sf. Metodiu de Olimp, To Symeon andAnnan, P.G. 18:365B.
[108]     Sf. Ioan Gură de Aur, Sermon 4 on the Nativity of our LordJesus Christ, P.G. 56:389.
[109]     Idem, Homily XV on I Corinthinas, în Homilies on the Epistles of Paul to the Corinthians, în ed. cir., p. 87.
[110]     Triod, Duminica a cincea a Sfântului şi Marelui Post, Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, Utrenie, cântarea a 9-a, alt canon, Şi acum..., a Născătoarei.
[111]     Minei, 2 februarie, Praznicul întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, Litie, stihiră a praznicului, alcătuire a lui Anatolie.
[112]     Sf. Efrem, Nisibene Hymns, în ed. cit., p. 172.
[113]     Idem, Hymns for the Feast of the Epiphany, în ed. cit., p. 288.
[114]     Minei, 23 februarie, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Policarp, episcopul Smir­nei, Utrenie, canon, cântarea a 5-a, Şi acum..., a Născătoarei.
[115]     Joi, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, Şi acum... a Născătoarei.
[116]     Sf. Chirii al Alexandriei, Letter 55 to Anastasius, Alexander, Martinian et. al., 30-31, în The Fathers of the Church, voi. 77, trad. John I. McEnerney, CUA Press, 1978, Washington D.C., pp. 28-29: „Iată, priviţi şi vedeţi pe Emanuel, cum lămurit se înalţă la ceruri către Dumnezeu-Tatăl [...]. Fiul Omului S-a arătat în trup şi a ajuns la Cel vechi de zile, aceasta înseamnă că S-a înălţat până la tronul Tatălui Celui ceresc şi a fost slăvit şi închinat..." Vezi şi Augustin of Hippo, On the Trinity, 2.18.
[117]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, LVI, în ed. cit., p. 223 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I.LVI, în ed. cit., pp. 152-153 (n. tr.)\.
[118]     Sf. Ioan Damaschin, Concerning the Icons, III, RG. 85:1380A [în Ib. rom., vezi Sf. Ioan Da­maschin, Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1995 (n. tr.)].
'' Saint Ammonios, P.G. 85:1380A.
[120] Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV, XX, 11, în ed. cit., p. 491.
[121] Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., XII, 47, p. 230.


[1] Minei, 17 decembrie, Sf. Proroc Daniel şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail, Tro­par, glasul al 2-lea.