ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE 5

PILDĂ DIN EVANGHELIE

Un împărat făcu nuntă fiiului său şi trimese slugile sale să cheme chemaţii la nuntă. Tâlcul: Chemaţii, aceia sunt ovreii, pre carii i-au chemat Dumnezeu întâi cu prorocii, iar după aceia veni însuşi Dumnezeu la dânşii, iar ei, fiind neam rău şi nemulţumitoriu, nu pohtiră, nici voiră mila milelor lui Dumnezeu, ci mai mult încă îi făcură în ponciş şi împotrivă. Că pe proroci îi uciseră, iar pre împăratul tuturor şi Dumnezeul mântuirii noastre, lisus Hristos, îl răstigniră pre cruce şi-l împunseră cu suliţa în coaste şi-l dederă morţii şi îngropării. Iar el cu puterea lui învie a treia zi, ca un Dumnezeu, şi după 40 de zile s-au înălţat la ceriu la tatăl, de unde să şi pogorî pentru mila cea multă ce avu cătră noi. Iar ovreii cei ce fură chemaţi, nu fură harnici, nici vrednici nuntei şi cămărăi cei cereşti. Iar în vremea înălţării Domnului, trimise pre sfinţii săi ucenici şi apostoli zicând: „Păsaţi pre la răspântii — cum ai zice pren toate locurile şi prin toate laturile şi prin toată lumea —, să chemaţi pre cei şchiopi, pre cei răi şi pre cei buni", care sunt toate limbile, care era împiedecaţi de diavolul. Şchiopii şi stricaţii sunt cei striinaţi de credinţa cea adevărată şi de la Dumnezeu care i-au făcut. Şi veniră toate limbile la nuntă şi întrară şi în cămara ginerelui şi în avuţiia împărăţiei ceriului, cu credinţa şi cu botezul. Deacii, după ce întrăm la nuntă şi ne botezăm, noi iară ne-am împuţit şi ne-am spurcat haina noastră cea sufletească, carea ne-a o ţesut Dumnezeu, iar nu om, şi ne- au albit şi ne-au sfinţit den naşterea noastră, cu apă şi cu trimiterea sfântului duh. Iar când întră să vază pre cei ce şădea la a doao şi înfricoşata lui venire, iată văzu un om care-şi spurcase haina sa cu curvii şi cu ucideri, cu beţii şi cu lăcomii şi iubire de avuţie şi cu alte lucruri rele, cu multe şi cu nedreptăţi, şi-i zise: „Priiatene (dar căci îi zise „priiatene", pentru că priiateni şi fiii lui Dumnezeu ne-am chemat), cum ai îndrăznit de ai întrat şi şăzi înaintea mea cu haine spurcate şi împuţite? Pentru ce n-ai păzit rânduiala botezului în curăţie, ci cu viiaţa şi cu

traiul tău cel dobitocescu ţe-ai spurcat haina ta, care o am curăţit şi o am albit, mai vârtos decât toate frumuseţile lumii, şi ţi-o-am dăruit ţie, ca să împărăţeşti pentru dânsa cu mine în bucuriia şi veseliia cea nespusă şi negrăită"" Iar el tăcu, că nu avea lucru de-a îndrăzni şi să grăiască, că-şi spurcase haina credinţei şi a botezului, cu spurcăciunea spurcăciunilor. O, ce amar şi ce nevoe şi ce greutate va fi atunci în veci netrecuţi şi făr' de sfârşit, celor ce-şi vor fi spurcat haina botezului său! Iar celor ce să vor hi nevoit, de-şi vor fi păzit haina botezului, în credinţa cea mare şi în curăţiia cea întreagă, o, ce bine şi ce bucurie îi va întâmpina! Că zice Zlatoust, că vor avea îndrăzneală mare. Iar de va zice cineva că n-au fost atunci chemaţii cei din limbi, că pre atuncea n-au fost apostolii bătuţi şi căzniţi cu întunerece de cazne, ci după înviiare, atunci pătimiră, că atunci zise lor: „Păsaţi de învăţaţi toate limbile?, iar noi să răspundem şi să zicem că şi mai-nainte de răstignire, şi după răstignire i-au trimis şi i-au învăţat. Că mai înainte de răstignire i-au trimis şi au zis: „Păsaţi cătră oile cele pierdute ale casei lui Israil!? Aşijderea şi după răstignire nu conteni, ci le porunci să înveţe şi ei. Şi măcar de le şi zise să înveţe toate limbile, iar le arătă aiave că va să să înalţe în ceriu, ca să grăiască şi să mărturisească de dânşii întâi şi le zise: „Luaţi puterea duhului sfânt, carea s-au pogorât spre voi, şi să-mi fiţi mărturisitori în Ierusalim şi în toată ludea şi pân' la marginile pământului". Aşijderea zice Pavel: „Cel ce au făcut pre Petru întru apostoliia obrezaniei, acela au făcut şi pre mine în apostoliia limbilor". Pentru aceia, şi apostolii să porniră şi merseră la ovrei şi lăcuiră în Ierusalim multă vreme. Deacii, deaca-i goniră, ei atuncea să răsipiră şi să semănară pen toate limbile. Iar socoteşte şi vezi şi aici iubirea cea de cinste. Că zise: „Câţi veţi afla la răspântii, chemaţi-i la nuntă". Că această zicere ce o zisese mai nainte ovreilor, şi elinilor zisese. Că mulţi elini lăcuia cu ovreii, ce dişi lăcuia, iar tot îi hiclenea şi-i mozavirea, cum şi Pavel grăiaşte în pildă şi zice: „Cu nevoe era să să mărturisească întâi voao cuvântul lui Dumnezeu; iar

pentru căci aţi judecat pre cei nevrednici, iată noi ne vom întoarce în limbi". Pentru aceia şi singur zise: „Nunta iaste gata, iar nuntaşii nu fură vrednici". Aceasta s-au căzut mai nainte de aceasta, că ştiia că pre nici unii n-au lăsat măcar pentru fieştece lucru neînvăţaţi cu blândeţe, lată, veni el însuşi, apoi trimese şi solii săi, şi cu aceasta lor le îngrădeşte şi le astupă gurile, iar pre noi ne învaţă ca să umplem toate ale sale. Că, pentru căci nu fură vrednici, pentr-aceia zise: „Păsaţi pre la răspântii şi ori pre cine veţi afla, chemaţi, măcar de să vor întâmpla şi de cei goniţi", lată că grăi înălţat şi smerit, că zise că „curvarii şi vameşii vor moşteni ceriul" şi „vor fi cei de apoi întâiu şi cei dintâi apoi". Arată că aceasta iaste pre dreptu şi decât pre toţi mai împunge pre ovrei şi-i apropie cătră zbierarea cea cumplită, întru care pre dânşii vor să să ducă mai groaznic decât toate limbile.

Iar nimenelea să nu să nădăjduiască numai în credinţă, şi din credinţă să le grăiască, iar lucruri să aibă rele şi hiclene, căci iaste din dăstul numai a aduce ovreii den necredinţă în credinţă. Ci, deaca-i vei încredinţa, să-i păzeşti şi în viaţă şi în traiu bun. Că îmbrăcarea iaste viaţa, iar lucrul iaste chemarea milei. Dar pentru ce întreabă cu de-adinsul, că a chema pre necredincioşi şi a-i curăţi nu iaste aceasta den dăstoinicie şi din vrednicie, iar a păzi şi a îndemna pre cei chemaţi şi curăţiţi să petreacă în ce au fost chemaţi şi îmbrăcaţi, aceia nu iaste din destoinicie şi din vrednicie, ci iaste din bunătate. Că să cădea mila şi bunătatea să să întoarcă cu plată. Iar să nu arăţi după cinste hicleşug, că zice că n-ai luat ca ovreii, ci ai luat bunătăţi mai multe şi mai îmbogătăţite. Că cele ce să gătea lor în toată vremea, iar tu, fiind nevrednic, le-ai luat. Pentru aceia grăiaşte şi fericitul Pavel: „Limbilor, lăudaţi pre Dumnezeu pentru mila sa, că cele ce era făgăduite lor, acelea le-aţi luat voi". Pentru aceia, multă judecată şi osândă va să fie celor lenevoşi, că cum fură aceia ocărâţi şi batjocorâţi, căci n-au venit, aşa vei fi şi tu, deaca vei vieţui viiaţă rea şi scârnavă. Că cel ce întră îmbrăcat cu haine spurcate, semnează cela ce moare

în traiu scârnav şi necurat. Pentru aceia zice că tăcu.

Vezi că, de să şi ştie omul cel păcătos că au făcut lucruri rele şi grozave în viaţa lui, iar tot nu va fi muncit până nu se va judeca. Iar deaca să va judeca, deacii îl vor cuprinde muncile cele neştiute. Şi să nu gândeşti că-i va fi munca numai atâta, numai cât va fi dus în nişte locuri întunecate, ci va fi acolo plângere fără mângâiare şi scrâşnire de dinţi. Şi aceasta să chiiamă durerile şi ranele cele nevindecătoare, şi cele ce nu iaste putinţă de-a le răbda. Auziţi, cei ce aţi făcut tainele ascunse şi aţi venit la nuntă şi v-aţi îmbrăcat sufletele cu haine spurcate, auziţi, de unde aţi fost chemaţi: de la răspântii! Dar ce va să fie, şchiopii şi cii cu sufletele betege? Iaste ceia ce ş-au spurcat sufletele cu voirile şi cu pohtele trupeşti. Deci acum vă ruşinaţi de dragostea celui ce v-au chemat, care o are cătră oameni, şi nimeni să nu umble în hainile cele spurcate, ci fieştecarele dintru voi să cugete şi să bage seama de haina cea sufletească.

Ascultaţi, bărbaţilor, ascultaţi, muerilor, ascultaţi, împăraţilor, ascultaţi, împărăteselor, ascultaţi, boiari, ascultaţi, jupâneselor, ascultaţi, toată vârsta şi toate râncluialeli, bătrânii şi tinerii, bătrânele şi cele tinere; că nici de un folos nu vă sunt hainele cele lucii du pre denafară, cu cele denlăuntru, acelea sunt de folos şi de treabă. Că pân' vor fi îngri jaţi şi vor purta pre denafară haine lucii şi frumoase, cu nevoe ne vom îmbrăca sufletele cu hainele neputrejunii! Că nu iaste putere să-şi împodobească cineva şi trupul şi sufletul, nici va putea să slujască cineva şi lui Hristos, şi diavolului, tot bine. Deci iani să lepădăm această muncă cumplită, că nimeni nu ş-ar împodobi casele cu părătare şi într-alte chipuri poleite, iar să meargă şi să şază cu robii săi îmbrăcat în nişte ferfeniţe rele. Iar tu, iată că faci şi eşti aşa; că casele sufletului tău să cheamă trupul, care-l înfrumsiţezi cu multe îmbrăcăminte frumoase, iar pre suflet tu îl laşi de zace într-o ferfeniţă rea acoperit. Dar nu ştii că să cade să să împodobească mai frumos împăratul decât cetatea? Că cetatea o împodobeşte cu zavese de in supţiri şi cusute, iar împăratul să împodobeşte cu caftanuri frumoase şi cu corune. Aşa şi tu,
trupul să ţi-l îmbraci în haine slabe şi proaste, iar mintea ţi-o îmbracă în haine împărăteşti şi o împodobeşte cu corună, şi şăzi în carâtă naltă şi luminată, lată, tu acum faci împotrivă şi în ponciş, că cetatea, adecă trupul, tu ţi-l împodobeşti cu multe feliuri de haine, iar pre împăratul, adecă mintea, ţi-o laşi legată de să târăşte spre patimile şi lucrurile cele nebune şi dobitoceşti. Dar nu cugeţi că ai fost chemat la nuntă, şi nunta au fost a lui Dumnezeu, şi nu chibzueşti că în cămărăle lui vor să între toate sufletele îmbrăcate în haine lucii şi cu ranţuri de aur împodobite.

Iar di-ţi iaste voia să-ţi spuiu carii au fost îmbrăcaţi aşa şi carii au fost împodobiţi cu podoabe care să cădea la nuntă, adu-ţi aminte de cei sfinţi ce v-am pomenit mai întâi, de multe ori, carii au avut haine de păr şi au lăcuit pren pustii. Aceia sunt ceia ce au fost împodobiţi şi înfrumsiţaţi la acea nuntă cu haine şi cu podoabe ca acelea. Cărora de li s-ar fi dat câte haine de scumpe şi de multe, n-ar fi vrut să le ia. Ci, ca când ar zice cineva unui împărat să să îmbrace cu nişte petece rele şi fărimate ale unui sărac, iar el s-ar mâniia pentru acele ferfeniţe, aşijderea şi aceia n-ar fi băgat seama de caftanele cele împărăteşti, nici ar fi avut nici o grijă de dânsele, făr' numai ce ar fi avut socoteală tot de haina bunătăţilor lor. Pentr-aceia n-ar fi băgat în seamă caftaneli împărăteşti, ca pre nişte păianjini, şi ar fi zis că suntu nişte zăblae rupte şi rele. Că la acel împărat mare şi minunat, ce au făcut nunta, sunt alte podoabe, mai frumoase şi mai luminate decât acestor de acum. Şi numai de ţe-ai putea dăşchide uşa minţii să vezi cugetele şi sufletele lor şi împodobirile lor cele dinlăuntru, tu ai cădea jos pre pământu, că n-ai putea răbda să vezi frumuseţea sufletelor lor şi lumina şi strălucirea hainelor, care strălucescu mai luminos decât fulgerul.

lată că vom să zicem şi de bărbaţii cei de dămult, carii au fost minunaţi, iar au şi să duc pildele lor cătră lucruri grele şi multe. Drept aceia, vă duc cătră umblările acelor sfinţi, că n- au nici un lucru rău de întristăciune, ci ca când ş-ar rădica corturi în ceriu, aşa s-au sălăşluit de dăparte. Cei ce au pătimit
greutate într-această lume şi s-au nevoit cu ostenele cătră dânsul, pentru aceia ş-au şi făcut case în ceriu, că au fugit din oraş şi din cetăţi şi din case. Că cel ce va să să nevoiască cu totul cătră Dumnezeu, nu-i iaste să şază în case, ce i să cade să lăcuiască în case mutătoare, ca cela ce va să să mute dintr-o gazdă. Deci câţi petrec şi vieţuescu aşa, tot în ponciş şi împotriva noastră lăcuescu, căci că noi nu vieţuim ca într-o oaste, ci vieţuim ca într-o cetate, cu pace. Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vreme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi începe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vremea războiului şi să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vreme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom merge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!" Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: când vom merge în cetatea Ierusalimului celui de sus, acolo vei face aceasta, ce însă acolo nu iaste nici o nevoinţă şi nici o osteneală, că acel împărat minunat şi puternic le va face toate. Iar şi aici ajunge a lăcui într-un zemnic şi îngrădit cu un gărdicel, iar a face cetăţi şi case de piatră nici de un folos nu sunt. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. Aşa să cade să lăcuiască şi creştinii, să încungiure toată lumea luptându-se cu diavolul, şi să-i izbăvească pre cei robiţi şi supuşi de diavolul şi pre cei ce sunt ţinuţi de diavolul şi de toate ale lui, să să schimbe. Că aceia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi aceia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. Că mai frumos lucru iaste, şi mai cu plăcere a vedea pustiile având umbră de cete călugăreşti, decât voinici în oaste întinzându corturi şi înfigându-şi sli I iţi le şi lângă suliţe să-şi pue platoşăle şi armele, iar altă mulţime să aibă ochi ca de aramă şi înarmaţi cu arme de hier, şi împărăţie îngrijată şi preste câmpu
multe aşternute şi prânzuri. Că această vedere nu iaste bună, ci iaste mai bună carea zic eu.

la blăm acum în pustii şi vom vedea umbrarile vitejilor lui Hristos şi nu vom vedea acolo întinderea corturilor, nici haine şi alte zăvese lucii, cu care fac umbră împăratului; ci vom vedea ce iaste mai bun şi mai fericit decât tot ce iaste pre pământ. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. Şi vom vedea acolo lăcaşurile lor, cărei cu nimic nu sunt mai jos sau mai mici decât ceriurile. Că într-însele s-au pogorât şi au întrat îngerii, ce încă tocma şi stăpânul îngerilor. Dar de vreme ce veni la Avraam, carele era bărbat cu fămee şi avea coconi, căci îl văzu că iaste iubitoriu de streini, cu cât mai mult va veni şi va afla omul cel ce s-au schimbat din trupul său şi l-au urât, şi cu cât mai mult va lăcui şi va vieţui cu cela ce să potriveşte întru toate trupului său. Că mesele acestora au fost curăţite şi schimbate de mite şi de camăta şi pline de dragoste, iar n-au fostu pre dânsele pârae de sânge, nici bucăţi de carne, nici zemuri bune, nici fripturi, nici abur grozav, nici pizmă sau gâlcevi, nici mestecături făr' de treabă. Ci numai ce au fostu apă şi pâine, apă dintr-un izvor curat, iar pâine din osteneală şi din muncă dreaptă. Pentru aceia dănţuiaşte dumnezeiasca biserică şi într-însa preoţiia, închipuirea albiturii şi strălucirii îngereşti. Că preoţii şi diaconii într-însa aduc jertvă făr' de sânge lui Dumnezeu şi necruntată, pentru nepriceperea şi neştiinţa tuturor oamenilor. Aşijderea dănţuiaşte şi tot cinul şi rânduiala călugărească, ca cum ar fi în ceriu şi cu bucurie dumnezeiască să bucură şi pre Dumnezeu roagă şi-l cântă cu umilinţă şi cu glas neîncetat, ziua şi noaptea. Şi-l laudă cu laude nespuse în bisericile lui Hristos, şi lăcuescu frăţeşte. Cărora şi Dumnezeu le-au făgăduit viaţa de veci, cum cântă şi David la cântecul său: „lată acum, ce iaste mai bune şi ce iaste mai frumos decât a lăcui fraţii împreună?" Şi în multe locuri şi încungiurări departe, slobozescu cătră Dumnezeu glasuri de laudă şi de cinste, nădăjduindu-se să ia viaţa cea de veci şi să o moştenească. Că mesele acelora cele de ospăţ era
mugurul şi vlăstarii copacilor, şi mai bine era acela decât toate dulceţile din mesele împărăteşti şi făr' de nici o grijă şi temere. Şi nici au grăit pre Dumnezeu de rău, nici l-au aţâţat spre ceva, nici copilaşii nu i-au spereat, nici au făcut râs făr' de lucru, nici s-au amestecat să facă înşălăciuni. Ci iaste masă îngerească şi curăţită şi schimbată de aceste amestecături de toate. Şi iaste aşternut numai pre iarbă, cum şi Hristos făcu prânzu în pustie. Iar fac aceasta mulţi şi în câmpu făr' de colibi, şi au, în loc de acoperimânt, ceriul şi, în loc de lumânare să-i lumineze, au luna. Şi nu le trebue slugi să le slujească, că le ajunge den dăstul acea lumină de sus ce-i luminează. Această masă văzând-o apostolii din cer, săînfrumsiţează şi să îndulcescu. Că devreme ce iaste bucurie de un păcătos ce să pocăiaşte, dar pentru atâţea drepţi ce-i urmează lui totdeauna, ce lucru nu va face! Că nu iaste acolo stăpân sau slugă, ci toţi sunt stăpâni unul altuia. Şi nu-ţi pară că suntu acestea zise vre într-o pildă. Că, deaca înserează, ei nu să tem, nici să întristează, cum fac bogaţii oameni, de-şi aduc aminte de grijile cele multe ce au ziua, nici, deaca înnoptează, nu grijăscu de tâlhari, să-şi încue uşile şi să-şi pue verigile pe la case, nici de nimic de ce să tem alţii ei nu să tem, nici iau aminte cu lumânări bine, să nu cumva să sae vre o scântee de undeva, să li să aprinză casele. Ci tot graiul şi voroava lor iaste plină de blândeţe şi de linişte, şi nu vorbescu ei acestea care le vorbim noi şi nu ne suntu nici de un folos. Că noi tot aceste vorbe rele avem şi zicem: cutaree domn iată cum au fost, cutare iată cum ş-au pus domniia, cutare iată cum s-au petrecut şi cum i-au luat cinstea lui altul, şi alte multe, încă mai rele de acestea. Ci pururea sfătuescu de cele ce vor să fie şi să învaţă, ca cum ar fi petrecând într-altă lume şi ca când ar fi suiţi tocma în ceriu. Că toate cele de acolo totdeauna vorbescu: de braţele lui Avraam vorbescu, de cununile sfinţilor, de dănţuirea cu Hristos. Iar de ceste de acum şi de ale lumii aceştiia nici îşi aduc aminte, nici pomenescu; ci tot de împăratul cel cerescu şi de războiul şi caznele dievoleşti şi de îndreptările cu care s-au îndreptat sfinţii. Ce am putea noi să ne asemănăm
sau să ne împotrivim lor în ceva, când noi suntem ca furnica? Că cum să grijescu iale şi să nevoescu numai de cele trupeşti, aşijderea facem şi noi. Şi nu ne iaste den dăstul cu atâta, ce încă facem şi mai rău, că aceia să grijaşte şi munceşte numai cât să-i ajungă, iar noi ne nevoim încă să ne şi prisosească; şi aceia căile tuturor nu le cercetează, iar noi păzim tot mitele şi carnetele. Deci iată că nu ne închipuim nici furnicăi, ce ne închipuim lupului şi pardosului. încă suntem şi mai răi decât aceia, căci că lor aşa le iaste firea să să hrănească, iar pre noi ne-au dăruit Dumnezeu şi ne-au cinstit cu graiu şi cu cuvântu şi cu judecată dreaptă. Iar noi suntem mai răi şi decât hierăle, şi decât dobitoacele.

Iar aceia fiind aici, s-au făcut streini şi vineţiei, şi de toate de ale noastre s-au schimbat şi din haine şi den bucate şi den case şi den călţăminte şi din vorbe şi s-au închipuit îngerilor. Şi de-ar fi auzit cineva pre dinşii vorbind şi grăind, însă şi pre ei şi pre noi, atunce acela ar fi văzut bine, numai din vorbe, că suntu cu adevărat lăcuitori şi vieţuitori cereşti, iar noi nu suntem harnici nici pre pământu de a ne sălăşlui. Pentru aceia, de-ar merge cineva cătră dânşii, măcar cât de împodobit, şi cu laudă şi pohvală multă, atât n-ar griji, nici ar băga seama nimic, căci că n-au ce lua, nici le pot face vreun necaz ceva. Ci tot într-un chip vor să fie, ca cum ar merge cineva la un loc unde ar fi niscare aur şi şipoc¹, ca să dobândească şi să câştige de la aur şi de la şipoc vreo strălucire ceva. Aşa şi aceia ce vor să afle dentr-aceştea, den negrijirea ce fu zisă mai nainte. Şi ca cum s-ar sui cineva vre într-o măgură înaltă, deci, de ar fi cât de mic cu statul, tot se vede nalt, aşijderea şi aceştea carii mergu cătră cugetele lor cele înalte şi înţelepte, aşa să arată până ce lăcuescu acolo. Iar deaca se pogoară, iar se pleacă şi să micşorează. Că înaintea acelora împăraţii şi domnii şi judecătorii numic nu sunt. Ci cum râdem noi de coconii cei mici când să joacă, aşa şi ei nu bagă seama de pohtele şi de aprinderile trupurilor sale.

Notă marginală: „Şipoc să cheamă pomul care are rodii, adecă rodiul, că rodiul face flori mai frumoase decât toţi pomii".

CUPRINS

Şi de le-ar da măcar să fie şi împăraţi, nici aceia, nici cum n- ar vrea, daca ar cugeta că iaste mai bun şi iaste mai de folos traiul lor, şi deaca ar şti că acea împărăţie ce li-o va da cineva va să aibă sfârşit şi va să fie numai până la o vreme. Dar noi, căci nu vom să mergem cătră o fericire ca aceasta, căci nu mergem cătră nişte îngeri ca aceştea, căci nu luom haine curate şi să ne bucurăm la acea nuntă împărătească. Că rău iaste a şădea la răspântii şi a cere, iar mai rău iaste a să îmbogăţi omul cu nedreptate. Că mai bine iaste a cere la răspântii, decât a prăda pre cineva şi a lua cuiva cu de-a sila. Căci că cel ce cere are ertăciune, iar cel ce pradă, el însuşi ş-aduce caznă şi muncă fără sfârşit. Şi săracul cu cererea nimic nu mânie pre Dumnezeu, iar cel ce pradă, acela aţâţă mâniia lui Dumnezeu, amestecându gândurile oamenilor. Şi prada rădică durere şi rană. lată, văzând acestea, să ne lepădăm de camăta dupre pământ, ca să dobândim cele cereşti şi cu multă nevoinţă să apucăm împărăţiia cea de sus. Că nici într-un chip lenevosul nu va putea întră acolo. Iar zice Dumnezeu: „Să fie întrare tuturor celor nevoitori şi priveghitori şi să o dobândească. Amin!"

POVESTE A FERICITULUI VARLAAM Şl A LUI IOSAF,

FECIORUL LUI AVENIR ÎMPĂRATU

Era un împărat mare şi slăvit foarte. Deacii el odată să puse într-o carâtă ferecată cu aur şi împrejurul lui era toţi domnii şi boiarii săi, cum să cade unui împărat. Deci mergând aşa, întâmpină doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine sparte şi întinate şi cu feţele selbede şi negre şi împăijinate. Iar acel împărat îi şti ia pentru ce suntu aşa, că li să topise trupurile şi să veştejise de post şi de ajun şi de neodihnă. Şi cum îi văzu împăratul acela, îndată sări din carâtă şi merse dă căzu jos pre pământu şi să închină înaintea lor. Deacii să sculă şi-i luo în braţe şi cu dragoste-i sărută. Iar priiatenilor şi boiarilor lui nu le fu aceasta pre voe, ce zicea adinsu ei-şi: „Nu să cuvine, nici să cade să se facă aceasta cinstei împărăteşti". Iar împăratului nu-i îndrăznea

să-i zică în faţă. Ci avea acel împărat un frate, deci ei ziseră: „Aşa te rugăm să zici împăratului: „altă dată să nu mai facă atâta batjocuri cinstei şi coronei împărăteşti"".

Deacii, el zise împăratului, iar împăratul împută nechibzuialii şi nepriceperii lui şi-i dede răspunsu, care el nu să putea domiri ce va să fie. Şi avea obiceaiu acel împărat aşa: când va judeca pre cineva spre moarte, el trimitea la poartă-i pre un trâmbitaş de-i trâmbita cu trâmbiţa. Deacii acela, deaca auziia glasul trâmbitei la poarta sa, el ştiia că iaste a doao zi de periciune. Iar deaca înseră, trimise împăratul trâmbitaşul cu trâmbita cea de moarte, de trâmbită înaintea porţii frăţâne-său. Iar el, deaca auzi trâmbita cea de moarte trâmbitându la poarta sa, să părăsi de-a mai trage nădejde de viaţa aceştii lumi, ci toată noaptea fu în grijă şi în gânduri de scârbă, şi-şi tocmi casa şi învăţă de toate pre rând, ca cel ce ştiia că va să moară. Iar dimineaţa, deaca să făcu ziuo, el să îmbrăcă în haine negre şi de jale. Aşijderea să îmbrăcă şi jupâneasa-i şi toţi copiii săi. Şi merse el la divanul împăratului plângând şi tânguindu-se cu amar. Iar împăratul, deaca-l văzu că plânge aşa cu amar, îl cheamă la sine într-o cămară înlăuntru şi zise: „O, om neînţelegătoriu şi fără chibzuială! Dar deaca vreme ce temi aşa numai de o trâmbiţă a morţii şi de un frate al tău şi om ca şi tine, căruia nu i-ai stricat nimic, nici eşti vinovat, dar mie cum îmi aduci împutăciune căci am sărutat cu smerenie pre mărturisitorii Dumnezeului mieu, care mi-au spus moartea şi mi-au mărturisit mai adevărat decât trâmbiţa, şi mi-au vestit vestirea cea înfricoşată a stăpânului mieu, căruia am greşit mult şi am făcut păcate mari înaintea lui? lată, acum vădiiu şi arătaiu nebuniia ta şi în chip ca acesta te înfricoşaiu şi te spăimaiu; şi preste puţină vreme voi arăta aiavea şi nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăeşti aşa". Şi deaca mângâe pre frate-său şi-l folosi cu cuvinte ca acestea, şi-l lăsă de merse acasă- şi, deacii porunci de făcu 4 coşciuge de lemnu. Ci 2 le ferecă preste tot cu aur şi băgă într-însele oase împuţite şi scârnave, şi plehupele deasupra le bătu şi le ţintui tot cu cue de aur, iar celelalte 2 le unse numai cu smoală pre dânafară şi le umplu de

pietri scumpe şi de mărgăritariu şi de alte miroseale bune, şi le înfăşură câte cu o târsină. Deacii cheamă împăratul pre boiarii şi pre priiatenii aceia ce-i împutase pentru întimpinarea acelor săraci şi puse înaintea lor acele coşciuge, câte 4, şi zise să să preţuiască ce vor plăti cele ferecate cu aur şi ce vor plăti cele unse cu smoală. Iar ei puseră preţ mare şi mult celor ferecate şi ziseră că într- aceleasăcade să fie corone şi lucruri scumpe şi brâne împărăteşti. Iar celor smolite ei le puseră preţ puţin. Atuncea zise împăratul cătră dânşii: „Bine ştiim că veţi zice voi aşa! Ce nu se cade aşa, ce să cade cu ochii cei dinlăuntru să vedeţi cele dânlăuntru ce suntu într-însele, sau de vor fi de cinste sau de necinste". Şi zise împăratul să dăşchiză sicriile cele ferecate cu aur şi, deaca le dăşchiseră, eşi dintr-însele o împuţiciune rea, şi văzură într-însele lucruri grozave. Deacii zise împăratul: „Acesta iaste chipul cel îmbrăcat în haine scumpe şi frumoase, şi ceia ce să trufescu cu slava cea multă, iar înlăuntru ei sunt plini de lucruri rele şi morţi şi împuţiţi". Apoi zise împăratul le dăşchiseră şi coşciugele cele unse cu zmoală, şi cum de dăşchiseră eşi dentr-însele miros frumos şi se văzură lucruri minunate şi scumpe şi frumoase. Deacii zise împăratul cătră dânşii: „Aceste coşciuguri ştiţi cui se asemenează? Asemenează-se celor doi oameni, carii era îmbrăcaţi în haine sparte şi cu ferfeniţe întinate şi împăijinaţi la obrazu şi mânjiţi şi negri şi năduşiţi şi osteniţi, cărora le căutaţi voi numai chipurile cele denafară şi mi i-aţi împutat, căci m-am închinat eu lorpân' la pământu. Iar eu, pricepând şi cunoscându cu ochii cei dinlăuntru ai înţelegerii mele curăţirea sufletelor lor şi a lor strălucire, care era mai minunat şi mai frumoase decât coroana şi decât toată cinstea împărăţiei mele, curăţiia sufletelor lor şi strălucirii lor, iată acestea toate, încă şi caftanele cele împărăteşti, pentru mărirea acelora nimic n-am băgat seama, ci le-am călcat toate pre pământu jos, înaintea lor". Aşa-i învăţă să nu caute, nici să ia aminte cătră cele denafară.

Aşijderea fă şi tu, cum făcu acel împărat bun şi credincios, şi te vei înălţa întru smereniia ta. Şi să cinsteşti pre cei ce suntu robi lui Dumnezeu, că aceia suntu şi fraţii lui.

CUPRINS

— învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie —

PILDĂ A ACELUIAŞI VARLAAM. PENTRU PRIVEGHETOARE

Că zice că cei ce să nădăjduescu în minciuni şi cred numaidecât cuvintele cele deşarte şi nu iscodescu întâi bine, să vază acele lucruri suntu adevărate au ba, şi ceia ce-şi înalţă gândul şi cugetul unde nu pot ajunge, şi cei ce să căescu de lucrurile cele ce au trecut, măcar rele, măcar bune, unii ca aceia să închipuescu unui om ce au făcut un laţ şi-l puse în nişte burueni să prinză niscare păsărele. Şi deaca-l puse, prinse o privighetoare, care iaste pasăre înţeleaptă, şi vru să o junghe. Iar acei păsărele înţelepte i să dede glas ca de om, de grăi şi zise aşa cătră acel vânătoriu: „O, ome, deaca mă vei junghea, ce folos vei avea de mine? Că iată cât suntu de mititea, ci ştii că nu-ţi vei sătura pântecile de carnea mea. Iar de mă vei slobozi den laţ, eu îţi voi da 3 învăţături, care, deaca le vei păzi, foarte îţi vor fi de folos în toate zilele vieţii tale". Acel om să miră de nişte cuvinte ca acestea şi zise că de va auzi niscari învăţături noao de la dânsa, el o va slobozi. Deacii privighetoarea să întoarse cătră dânsul şi zise: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te tinzi; şi de lucrurile cele ce au trecut să nu te căeşti; şi minciunile niciodată să nu le crezi. Aceste trei învăţături să le păzeşti, şi-ţi vor fi de mare folos". Şi să miră acel om de acele cuvinte ale ei, înţelepte şi tocmite, şi o slobozi den laţ şi o lăsă să se ducă. Iar acea priveghetoare vrând să vază: acel om folositu-s-au ceva den învăţăturile ei, au ba, începu a zbura în slavă şi a zice: „O, cât iaste de rău omul cel făr' de sfat şi făr' de chibzuială! O, ome, câtă avuţie pierd uşi tu astăzi, că în maţele mele iaste un mărgăritariu mai mare decât oul de zgripţor". Iar acel vânătoriu, deaca auzi aşa, să întristă foarte şi-i păru rău căci o au slobozit pre acea privighetoare, şi iar să nevoia să o prinză. Şi-i zise: „Vino în casa mea şi te voi ospăta bine şi te voi slobozi iarăşi". Iar privighetoarea zise cătră dânsul: „Acum eu te cunoscuiu că n-ai nici o minte şi eşti făr' de nici o chibzuială şi nebun. Că iată, câte ţe-am zis şi te-am învăţat cu dragoste şi cu nevoinţă, le-ai ascultat; iar nici o folosinţă dentr-
însele n-ai câştigat. Crez, eu ţe-am zis: de lucrurile cele ce au trecut, să nu te căeşti, iar căci am scăpat eu din mâinile tale, ţie îţi pare rău şi te căeşti pentru lucru ce au trecut. Şi ţe-am mai zis: la ce lucru nu vei putea prinde, să nu te tinzi, şi nu vezi că eu zbor prin văzduh? Şi ţe-am grăit: minciunile niciodată să nu le crezi, iar tu iată căcrezuşi să fie în maţele mele un mărgăritariu mai mare decât trupul mieu, şi n-ai chibzut să vezi că nici eu, cu totul, nu suntu cât oul de gripsor! Dar mărgăritariul atâta de mare, cum ar fi încăput în maţele mele??

Drept aceia, nu să cade nimunui să să mânie îndată şi să facă rău, iar mai ales împăratului şi domnului şi celor puternici. Că zice Scriptura: „Ceasul mâniei lui iaste cădăre". Ce nici să te grăbeşti şi să te nevoeşti a crede minciunile, în loc de lucruri adevărate, până nu să vor adeveri cuvintele şi lucrurile cu arătare credincioasă. Iar de te vei ispiti să-ţi întinzi dreapta ta mai sus decât unde ţe-au dat Dumnezeu, cela ce biruiaşte pre cei vii şi pre cei morţi, cu adevărat deacii te vei căi şi nu-ţi va fi acea căială nici de un folos. Pentru aceia toate lucrurile să le faceţi cu sfat şi cu socoteală şi cu ruga lui Dumnezeu, şi deacii nu te vei căi de lucrurile cele ce au trecut.

losaf întrebă pre Varlaam şi zise: „Dar cum să va păzi niştine, după botez, curat de toate păcatele, daca, de vreme ce au pocăinţă, după ce greşescu, cum zici tu? Că mie îmi pare mulţi să nu să îndrepteze, ci să fie în multe griji şi dureri şi plângeri. Iar eu aş pohni să dobândescu calea ceia cu carea aş putea poruncile lui Dumnezeu să le păzescu şi să nu mă dăzlipescu de dânsele. Ca deaca mi să vor erta lucrurile cele rele ce am făcut mai denainte, deacii să nu mai mâniiu iar pre sfântul şi Dumnezeul mieu cel dulce". Iar Varlaam zise: „O, cinstite împărate, bine zici şi-mi plăcură cuvintele tale! Iar iaste un lucru cu anevoe a şădea cineva lângă foc şi să nu să prigorească, şi iarăşi nu iaste lesne a se încurca a se încurca cinevaşi cu lucrurile şi cu grijile lumii şi să vieţuiască în bogăţie şi în ospeţe, şi apoi să poată umbla în poruncile lui Dumnezeu şi să să păzească să fie curat de acestea. Că au zis Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji la
doi domni, că sau va iubi pre unul, iar pre altul va urî, sau de unul va asculta, iar pre altul va începe a nu-l băga în seamă. Că nu va putea nimeni să slujască şi lui Dumnezeu şi Mamonului". Scrie şi Ioan, ucenicul cel iubit, care iaste evanghelist şi theolog, şi zice: „Nu iubireţi lumea, nici cele ce sunt în lume, că cel ce iubeşte lumea, nu iaste dragostea tatălui într-însul. Că tot ci iaste în lume, pohtă trupească iaste şi dăsfătare ochilor. Şi trufiia vieţii nu iaste de la tatăl, ci din lumea aceasta iaste. Şi va trece lumea aceasta şi pohta ei, iar cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela va trăi în veci". Aceasta auzind purtătorii de Dumnezeu, părinţii noştri cei dumnezeeşti şi pricepându că „să cade cu multe nevoi şi întristăciuni a întră în împărăţiia ceriului" s-au nevoit a păzi după botezu haina care i-o au curăţit cu neputrejune şi curată şi nestricată.

Pentru aceia, unii dintr-înşii s-au învrednicit de s-au botezat şi a doa oară. Dară cum s-au putut boteza a doao oară? Botezatu- s-au cu sângele lor, în vremea muncilor cându-i muncea. Că şi aceasta încă să chema botezu, şi iaste foarte botez cinstit şi proslăvit. Că deacii nu să mai spurcă acestu botezu de a doa oară, cu cugete rele şi păcătoase, care şi Dumnezeu îl luo pentru noi şi-l închipui şi-i zise botezu. Deacii, de-atuncea fură lui asemene şi închipuiţi întâi ai săi apostoli şi ucenici, după aceasta ceata sfinţilor micenici, care s-au dat spre muncă în vremile împăraţilor celor muncitori şi slujitori de idoli, de s-au muncit şi ş-au vărsat sângele pentru numele lui Hristos şi au răbdat pentru dânsul toate felurile de munci. Că au fostu daţi leilor şi altor hierâi cumplite şi băgaţi în foc şi tăiaţi de sabie. Iar ei tot mărturisea mărturie bună şi ş-au păzit credinţa. Pentru aceia li s-au plătit cu dreptate şi au dobândit cinste dreaptă şi acum suntu lăcuitori cu îngerii. Şi atâta străluciră bunătăţile lor, cât „să tinse vestea lor în toată lumea şi cuvintele lor ajunseră de luminară şi îndreptară toate marginile pământului" şi s-au umplut toate bisericile de sfinţirea lor. Iar pre draci cu totul îi gonescu şi celor ce suntu bolnavi de boalele cele făr' de leac, deaca să atingu de dânşii, le dau leac şi vindecare. Şi iaste

pentru dânşii poveste multă şi lungă, care va vrea să spue cinstitele lor lucruri. Pentru că acei împăraţi răi şi muncitori cumpliţi, dintr-acele vremi, rău s-au petrecut şi gonirea care era spre dânşii să potoli. Şi stătură alţi împăraţi credincioşi în toată lumea, şi deaca luară aceia şi să potriviră acelora şi dragostei lui Dumnezeu, cărei suntu mucenici, şi cu voirile şi cu pohte acelora îşi răniră sufletele lor. Şi lua aminte şi le chibzuia foarte bine şi cum să cade, ca să-şi ducă sufletele lor curate şi nespurcate înaintea lui Dumnezeu, dinpreună cu trupurile. Lepădară toate patemile şi cugetele cele spurcate ale trupurilor şi ale sufletelor lor şi le curăţiră. Şi aceasta nu poate fi într-alt chip cumvaşi să să facă, ci numai căci lua bine aminte şi vedea chibzuirea poruncilor şi a credinţei şi a lucrurilor celor bune. Că nici de un folos nu iaste, căci or umbla prin mijlocul grijilor lumeşti, pentru aceia îşi aleaseră altă viaţă şi traiu înstreinat şi schimbat, şi părăsiră toate, precum zise Dumnezeu: părinţii, feciorii, rudeniile, priiatenii, bogăţiia şi hrana. Şi toate câte suntu în lume urând, în pustie să sălăşuiră, ca nişte hiară sălbatece şi lăcuiră pren munţi, pren păduri, pren peşteri şi prin scorburile pământului, cu multă scârbă şi lipsă. Şi s-au dăpărtat de toate frumuseţile şi dulceţile pământeşti şi s-au părtăşit numai unor obiiale rele, slabe şi proaste şi a puţinea pâine. Şi cu acestea cugetară doao lucruri: şi întâi le chibzuiră ca să nu să cumva cunoască de vicleniia vrăjmaşului şi den pornirile îndemnărilor lor şi să să îndăzrădăcineze pohta şi cugetele lor cele ce le-au avut şi le-au sădit cu toată râvna în inimile lor, spre cele cereşti şi dumnezeieşti. A doao, ca să-şi supţie şi să-şi omoară pohtele trupului cu paterni rele şi cu nevoi şi să nu să scapete de slava celor ce s-au încununat pentru vărsarea sângelui lor, ce cât putură să închipuiră patimilor lui Hristos, şi vor fi părtaşi împărăţiei cei făr' de sfârşit. Aşa şi într-acesta chip, socotind ei toată viaţa şi traiul lor, petrecură cu linişte şi făr' de turburare. Că unii lăcuia făr' de colibi şi răbda căldura zădufului şi gerul ernii şi răceala ploilor şi suflarea cea frigoroasă a vânturilor şi alte nevoi şi greutăţi priimiia de a lor bună voe. Iar alţii şădea

câte într-o colibă şi acolo făcea lucruri bune şi să îndeletnicea de toate mângâerile şi răpaosul trupului, şi mânca numai câte puţinea pâine seacă sau legumi nehiarte şi burueni şi muguri den copaci şi vieţuia cu viaţă grea şi cu nevoe. Şi nu le era dân dăstul numai atâta cât să părăsea de toate bucatele cele bune şi cu dulceaţă, ci încă să nevoia şi cătră altele: cătră răbdare şi cătră ajun, şi gusta dintr-acea pâine seacă sau legumi nefiiarte şi burueni şi din mugurul copacilor foarte câte puţinei, atât numai cât să-şi ţie viaţa. Că unii ajuna toată săptămâna, iar dumineca numai ce gusta câte ceva dintr-acestea, iar alţii de 2 ori în săptămână, iar alţii din amiazăzi în amiazăzi sau din seară în seară, iar cu ruga şi cu rugăciunile închipuia traiului şi vieţii îngereşti. Iar pizma şi neguţătoriia şi precupiia, care era întru oameni, de totul tot o părăsiră şi o lăsară, şi cugetele şi gândurile cele dăşarte şi înşălătoare şi nebune nu-i amăgiră. Şi când făcea bunătăţi mai multe ei nu cugeta că le-au făcut cu osteninţele lor, ce cu puterea lui Dumnezeu gândea că s-au făcut. Şi toată voirea lor o pleca înţeleptei smerenii şi nu socotea să fie făcând nici un lucru desăvârşit, cât să ostenia de mult, ci încă tot să fie mai cu multă datorie împresuraţi să ţinea. Precum zise şi Domnul Hristos, grăind: „Când veţi face toate câte vă sunt poruncile, atunce voi ziceţi: „robi neharnici şi nevrednici suntem, că ce ni s-au căzut noao să facem, noi n-am făcut?". Şi aşa şi într-acesta chip era care de care mai smerit, iar trufiia şi măriia cea deşartă şi toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu să afla într-înşii. Ce pentru aceasta lăcuia în pustii şi voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dânşii să ia plată. Că ştiia bine că toate faptele şi lucrurile ce să fac întru trufie, acelea n-au plată, căci că suntu făcute pentru pohvala de la oameni, iar nu pentru pohvala de la Dumnezeu. Dreptu aceia, cine va face lucruri şi ostenele pentru ca să-l laude oamenii, acela îndoit îşi va face şie nevoe, că trupul şi-l osteneşte, iar plată pentru aceia n-are. Iar cei ce-au pohtit să fie slăviţi de lauda Celui de Sus, cătră a lui slavă s-au dus, şi slava oamenilor şi a limii aceştiia nu o au băgat în seamă. Că unii au fugit şi s-au

depărtat de oameni, şi aşa deosebi s-au ostenit şi s-au nevoit cu bune nevoinţe şi tot în lucruri bune ş-au cheltuit toată viaţa lor. După aceia s-au apropiat cătră Dumnezeu. Iar alţii, mai aproape lăcuia unul de altul şi numai duminicile şi sărbătorile veniia la biserică şi să aduna, de să precestuia dumnezeeştilor taini, jungherii cei făr' de sânge a cinstitului trup şi sânge al Domnului nostru lisus Hristos, carea iaste întru iertarea păcatelor celor credincioşi, şi li să dă întru luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. Şi să întreba unul cu altul de învăţăturile dumnezieştilor cuvinte şi de alte învăţături, care să cădea. Iar aţâţările şi întărâtările cele acoperite şi ascunse le vădea, ca nu cumva să să prinză într-însele cineva din cei ce nu vor şti caznele şi aţâţările acelui războiu. Deacii iar să întorcea fieştecarele dintr-înşii la lăcaşurile şi la colibile lor şi cu bunătăţile lor punea miiarea care iaste vrednică de toată cinstea şi dulceaţa în vasele inimilor lor, şi făciia roadă foarte dulce, carea era şi să cădea a fi la masa cea cerească. Iar alţii lăcuescu de obşte şi să adună mulţi şi-şi rădică unul să le fie mai mare şi nastavnic şi suptu porunca aceluia toţi să pleacă şi să supun, şi toată voia lor cu cuţitul ascultării o junghe şi să cheamă ca când ar fi nişte robi cumpăraţi. Deacii nu mai trăescu, nici vieţuescu lor, ce lui Hristos, pentru a căruia dragoste ei de a lor bună voe se-au făcut mai mici şi s-au supus. Şi să cade a zice că deacii nu mai trăescu, nici vieţuescu lor, ci într-înşii lăcuiaşte şi vieţuiaşte Hristos, căruia, lăsându-şi şi părăsindu-se de toate de altele, urmează lui. Deci, aşa şi într-acesta chip făcând, lăcuescu acum ca îngerii şi cântă lui Dumnezeu cântări şi cântece. Ca cu un suflet suntu mărturisitori posluşaniei şi paternei, şi pre dânşii s-au umplut cuvântul Domnului, care au zis: „Unde suntu 2 sau 3 în numele mieu, acolo, în mijlocul lor sunt şi eu". Aici nu să înţelege acestu cuvântu să fie cu măsură, atât numai, adecă 2 sau 3 adunaţi, ce aceasta 2 sau 3 să socoteşte măcar de ar fi cât de mulţi. Iar de să vor aduna măcar puţinei, măcar mulţi, în numele lui cel sfântu şi să-i slujască cu dragoste şi cu căldură, noi credem cu toată adeverinţa cum să fie prin mijlocul robilor

săi. în chipuri ca acestea şi cu viaţa ca aceasta şi cin, cei den pământu şi de ţărână pohtiră şi râvniră traiul cerescu, lăcuindu în postu şi în rugăciuni şi în lacrăme calde, în plângere smerită, în streinătate şi în cugetele morţii, în blândeţe şi în nemânie, în tăcere şi în lipsă şi în sărăcie, în curăţie şi în mintea cea întreagă, întru înţelepciunea cea plecată şi în linişte. în dragostea cea desăvârşită cătră Dumnezeu şi cătră vecini ş-au petrecut viaţa aceasta cu obiceaiuri şi tocmele îngereşti. Pentru aceia şi Dumnezeu i-au întărit cu semne şi cu minuni şi cu multe feliuri de puteri, şi făcu de să auzi vestea minunatelor lor vieţi şi traiuri peste toată lumea.

Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea şi înşălătoare şi pizmătariţă şi urătoare. Că cât dăruiaşte pre priiatenii ei, apoi iar cu mânie şi cu urgie întoarce şi ia înapoi şi-i trimite goli de toate bunătăţile şi îmbrăcaţi în ruşine şi însărcinaţi cu toate greutăţile în scârba cea de veci, şi pre cei ce-i înalţă iarăşi degrab' îi supune suptu picioare şi-i smereşte cu sărăciia cea mai de apoi şi sunt bucurie tuturor vrăjmaşilor lor. Aşa şi într- acesta chip suntu darurile ei. Aşa suntu milele ei, şi iaste vrăjmaşă priiatenilor ei şi făcătoare de rău tuturor celor ce fac voia ei şi cu mânie aruncă-i jos pre toţi cei ce să razimă de dânsa, şi slăbeşte pre toţi ceia ce să nădăjdueascu spre dânsa. Cu cei nebuni să sfătuiaşte şi facefăgăduiale mincinoase, numai ca să-i tragă cătră sine. Deacii ei, deaca să apropie cătră dânsa, ia să află fără înţelepţie şi mincinoasă şi nu umple făgăduialele ce le-au făgăduit. Că astăzi unge gârtanul lor cu unsori de bucate dulci, iar mâine ia-i pune de-i mănâncă vrăjmaşii lor. Astăzi pune pe vreunul dentr-înşii împărat, iar mâine ia-l dă în rea robie. Astăzi iaste îndăstulit cu de toate bunătăţile făr' de număr şi făr' de seamă, iar mâine ia-l mână de cere pre uliţe, den uşă în uşă. Astăzi coruna slavei pune în capul lui, iar mâine ia-l pune cu capul jos pre pământu. Astăzi înfrumusiţează grumazii lui cu gherdanuri de aur curat şi cu pietri scumpe, iar dimineaţă ia-l smereşte şi-l leagă cu lanţuri de hier. în puţinea vreme cu toate bunătăţile îl face, iar apoi, curând îl urăşte şi pune pizmă
pre dânsul. Astăzi îl veseleşte, iar mâine cu plângere şi cu suspini îi plăteşte. Ca acesta sfârşit pune ia pre ceia ce o iubescu şi totdeauna aşa voiaşte şi într-acesta chip priiaşte şi nu-i iaste grijă de cei ce au trecut, nici îi iaste milă de cei ce au rămas. Ce pre ceia cu hicleşug i-au înşălat, iar pre ceştea iar să nevoiaşte cu meşteşugul ei să-i vâneze. Şi munceşte ca să nu scape nimeni din cursele ei cele ficlene.

Deci cei ce-şi alătură cugetele şi-şi petrec viaţa şi traiul după voia aceştii stăpâne rele şi fără credinţă, iar de bunul şi iubitoriuI de oameni Dumnezeu ei cu neînţelepţiia lor s-au depărtat şi s-au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii şi de cele ce vor să fie n-au socotit, nici ş-au adus aminte, ci au petrecut tot în voia şi în pohtele trupului, iar pre ocaianicul şi ticălosul suflet l-au părăsit, de s-au topit de foame şi au pătimit întunerece de nevoi şi de răutăţi, aceştea să aseamănă unui om ce fugea de un inorog şi nu putea nici cum să rabde şi să târpească strigarea şi zbieretul glasului lui cel groaznic şi înfricoşat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă şi să-l mănânce. Şi aşa fugind, căzu într-o groapă mare. Şi, deaca căzu într-însa, el află acolo un copaci şi să apucă de să urcă într-însul şi stătu cu picioarele pre nişte ramuri şi gândea că va fi în pace şi făr' de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci şi văzu doi şoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Şi rodea totdeauna acel copaci, în care era el, şi atâta-l rosese, cât puţintel era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi şi văzu un şarpe mare şi groaznec şi unde suflă şi eşa din gura lui pară de foc şi venea cu gura căscată şi cu dinţii rânjiţi, numai să-l înghiţă. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, şi văzu 4 capete de aspidă, unde să ivi ia din malul acela ce era. Şi iar căută în sus, şi văzu unde pica dintr-o ramură a acelui copaciu câte o picătură de miiare. Şi, deaca văzu acea puţinea miiare, uităde-a-şi mai aduce aminte de acele răutăţi multe ce-l încungiurase, că denafară de acea groapă sta inorogul gata să-l mănânce, iar în fundul gropii rânjiiaacel şarpe groaznec, ca să-l înghiţă, iar copaciul în care să urcase era puţinei numai să cază, iar picioarele şi le pusese pre nişte ramuri uscate

şi putrede. Şi uită aceste răutăţi şi greutăţi toate, şi să porni spre acea ramură ce pica puţinică miiare.

Tâlcul. Aceasta iaste închipuire celor ce să înşală cu înşălăciunea lumii aceştiia, care acum ţi-o voi tâlcui: inorogul semnează moartea, care goneşte să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de cursele morţii; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 şoareci totdeauna, de carele să apucase de să ţinea acel om, acela iaste viaţaafieştecăruiaom, şi să scurtează trecând ziua şi noaptea, şi să apropie de săvârşit; iar acele 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocmeşte trupul omului, care de le va purta cineva rău şi cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea trupului; iar focul acela ce eşa den suflarea acelui şarpe, acela semnează groaznecele şi cumplitele maţe ale iadului, care aşteaptă să înghită şi să mistuiască pre cei ce iubescu mai vârtos frumuseţile şi cinstea lumii aceştiia decât bunătăţile veacului ce va să fie; iar acea picătură de miiare semnează dulceţile lumii aceştia, cu care amăgeşte ia şi înşală pre priiatenii săi şi nu-i lasă să să grijască de spăseniia şi mântuirea sefletelor lor.

Pentr-aceia, ceia ce iubescu frumuseţile şi bunătăţile lumii aceştiia mai vârtos decât bucuriile veacului ce va să fie, aceia să închipuescu unui om care avea 3 priiateni; deci pre doi îi cinstea şi-i socotea cu toată inima şi pentru dragostea lor lupta pân' la moarte, şi era gata a petrece toate nevoile şi scârbele pentru dânşii, iar pre cel de al treilea nu-l băga nici într-o seamă, nici avea nici o grijă de dânsul, nici cinstea şi dragostea, care i să cădea, nu o arăta niciodată cătră dânsul. Ce numai ce-l cinstea oarece puţinei, şi încă şi atât cât îl socotea tot cu făţării şi cu îndoiri. Iar când fu odată, veniră nişte slujitori împărăteşti semeţi şi înfricoşaţi şi vrea să-l ia degrab' şi făr' de zăbavă, să-l ducă la împăratul să-şi dea seama de mulţime multă de galbeni. Iar el căzu întru nedomirire şi nepricepere, şi nu ştiia ce va să facă, şi începu a căuta soţii, casă meargă cu dânsul la împăratul, să-i fie într-ajutoriu. Şi merse la priiatenul cel mai iubit şi mai drag al lui şi zise: „Adu-ţi aminte de mine, priiatene, că ştii că
foarte-mi erai drag şi te iubiiam şi-mi puneam încă şi sufletul mieu pentru tine, iar acum eu te rog să-mi ajuţi, precum te-ai făgăduit şi să mă izbăveşti dintr-această nevoe". Iar el zise: „Nu-ţi suntu eu priiaten, nici te ştiu cine eşti tu, ca alţi priiateni am eu şi cu aceia voi să mă veselescu astăzi, şi de acum pre aceia voi să-i aibu priiateni. Iar ţie iată că-ţi dau 2 ţoluri, ca să-ţi fie pre calea care vei să mergi. Iar să ştii că de altfolos de nimic nu vor să-ţi fie. Şi de acum să nu mai gândeşti că vei să mai aibi vreo folosinţă de la mine, făr' de aceasta". Deacii el, deaca auzi aşa, să părăsi de nădejdea care avu cătră dânsul şi alergă cătră celalalt priiaten şi-i zise: „Adu-ţi aminte, frate, câtă prietnicie şi dragoste şi cinste ai avut de la mine, deci te rog să-mi fii acum într-ajutoriu cât vei putea; că iată că am căzut într-o nevoe şi greutate foarte mare şi cumplită". Iar priiatenul acela iară-i zise: „Astăzi, frate, eu nu poci să-ţi folosescu nimic, nici să-ţi ajut ceva, că şi eu încungiurat sunt şi cuprinsu de multe griji şi scârbe şi inimi rele. Ce numai atâta-ţi voi ajuta, cât voi merge cu tine puţinea cale, de te voi petrece, şi iarăşi mă voi întoarce la casa mea, de-mi voi căuta de trebile mele şi mă voi griji de ce-mi iaste asupra". Deacii omul acela să întoarse şi de la acel priiaten făr' de nici o folosinţă, si-l cuprinse gânduri şi cugete şi să căia mirându-se de nebuniia şi neînţelepţiia acelor priiatini ai lui şi de a lui multă osteneală şi grijă şi nevoe ce era gata a petrece şi a pătimi pentru dânşii. Şi iar merse şi la al treilea priiaten, pre care niciodată nu-l cinstise cu toată inima, nici-i slujise nici într-un lucru cu adeverinţă şi desăvârşit, nici la ospeţele lui nu-l chemase, şi grăi cătră dânsul, cu faţă ruşinoasă şi tristă, zicând: „Frate, n-am gură să o dăşchizu şi să grăescu înaintea ta, că ştiu că-ţi vei aduce aminte că n-ai văzut de la mine nici un bine niciodată, nici vreo cinste. Iar pentru căci mă ajunse o năpaste şi o urgie rea, şi de la alalţi priiateni ai miei n-am nici un ajutoriu, nici o folosinţă, pentru aceia am venit acum la tine şi te rog să nu bagi în seamă, nici să socoteşti lucrurile mele, căci nu te- am cinstit mai denainte; ce, de vei putea ceva, ajută-mi acum într-această vreme de nevoe şi de scârbă, ce mă cuprinse şi mă

încungiură". Iar el cu bucurie şi cu blândeţe răspunse şi zise: „O, fratele mieu şi priiatenul mieu, cu adevărat aşa iaste cum zici. Iar eu acea puţinea prietnicie şi dragoste ce ai arătat cătră mine, nu o voi uita, ci ţi-o voi plăti astăzi încă mai cu asupră. Numai nu te teme, nici îţi fie frică, că eu voi merge la împăratul mai nainte de tine şi-l voi ruga pentru tine, de nu te va da în mâinele vrăjmaşilor tăi. Deci fii vesel, frate, şi nu te întrista!? Atuncea omul acela, deaca auzi aşa, i se umili inima şi începu cu lacrăme a grăi şi a zice: „O, vai de mine, pentru ce m-am nevoit şi am luptat atâta pentru acei priateni răi şi înşălători, şi pentru ce m-am nădăjduit pre dăşartăciunile lor, de n-am venit dă multu să mă plec la tine şi să te cinstescu şi să te rog să-mi foloseşti!

Tâlcuiala: Priiatenul cel dintâi iaste avuţiia şi bogăţiia omului, aurul şi argintul lui, pentru care de multe ori cade omul în griji şi nevoi şi pate multe greutăţi, iar când vine ceasul de apoi al morţii, nimic dintr-acestea nu ia cu dânsul, fără nişte obiiale şi alt ceva puţinei de-i suntu de îngropare. Iar al doilea priiaten iaste muiarea şi feciorii lui şi fraţii şi rudeniile lui, cătră carea deaca să apropie omul, deacii anevoe să dăzlipeşte şi să desparte, şi pentru dânşii îşi urăşte trupul şi sufletul. Iar deaca să apropie moartea, nici o folosinţă n-are de dânşii, făr' numai cât îl petrec pân' la mormântu. Deacii iar să întorcu fieştecare pre la casele lor şi să grijăscu de ale lor trebi şi lucruri. Iar al treilea priiaten, carele nu-l băga în seamă, nici îl socotea, nici îl cinstea cum să cade, iaste cridinţa, dragostea, nădejdea, milosteniia, dreptatea iubirea de oameni, curăţiia, ruga şi alte bunătăţi multe, carea, deaca murim noi, iale să urcă mai nainte şi mergu la Dumnezeu de-l roagă pentru noi şi dau seama cătră vameşii cei groazneci şi înfricoşaţi şi luptă pentru noi. Acestea suntu priiatenul cel bun şi înţeleptu, care pentru puţinei bine ce am făcut nu uită ci ni-l plăteşte mai cu asupră.

Pentru aceia, şi noi să nu iubim nici muerile noastre, nici feciorii, ce să câştigăm şi să dobândim priiaten pre Dumnezeu, cu lucruri bune şi cuvioase. Că acela ne va fi ajutoriu bun şi ne
va izbăvi de toate răutăţile şi acum, aici, şi la eşirea sufletului, şi în veacul ce va să fie.

Căutaţi şi acestu lucru şi taină mare, şi vedeţi şi socotiţi! Vedeţi împăraţii şi nu vă mai înşălareţi, vedeţi domnii şi nu vă mai uluiţi, că deaca să dăspart de viaţa aceasta şi deaca să îngroapă, deacii cine mai poate cunoaşte pre care au fost împărat şi puternic? Iar de moarte nicicum nimeni nu să poate mântui, ci toţi vor să să cutremure de păharul ei. lată că iaste şi el ca fieştecare om şi-i iaste frică şi să cutremură de dânsa. Cel ce era mai nainte puternic şi înfricoşat, iar acum, iată, să duce ca un osândit; şi de cel ce să cutremura eri cei urgisiţi, iată acum cu totul să ia, şi toată înţelepciunea şi puterea lui piiare. Şi pre dreptate să spăimântează, că văzu puterile îngereşti şi-şi uită toată oblăduinţa sa. Văzu chipul stăpânului Hristos şi să schimbă faţa sa. Unde iaste acum puterea şi măriia cea domnească? Că multe povaţe ne trebuescu să ne povăţească şi să ne treacă prin vămile cele din văzduh. Dar de vreme ce, când vom să mergem vre într-o lăture de loc, sau vom să întrăm vre într-o cetate streină şi neştiută, noi cătăm şi cercăm să aflăm vreo povaţă, să ne poată povăţui bine, cu cât mai mult încă ni să cade să avem atunci povaţă şi ajutoriu acolo, unde şi când să va întoarci şi va trece slava noastră ceastă trecătoare şi înşălătoare în moarte. Ca să acopere şi să dăpărteze puterile şi biruitorii cei mari ai lumii aceştiia cei nevăzuţi, din văzduh, pre care-i nemerescu şi le zic sfintele scripturi, că sunt vameşi şi ispititori şi vrăjmaşi. Atuncea bun ajutor şi bună povaţă ne va fi noao milosteniia şi ne va duce drept prin porţile cereşti. Acolo vom avea procatori' buni, săracii pre carii i-am miluit, mai nainte de moartea noastră, într-această lume. Pentru aceia să silim să miluim pre toţi mai nainte, până ce nu ne ajunge moartea. Şi toţi câţi suntem împăraţi, domni, boiari şi slugi, veniţi şi căutaţi în mormânturi şi vedeţi ce vă faceţi, şi vă cutremuraţi! Veniţi şi

Nota marginală: „Procatorii să chiama cei ce grăiescu trebi şi lucru altora la judecată".

voi, cei ce aveţi griji şi vrajbe unul pre altul, şi căutaţi de vedeţi cum vă răsipiţi, şi vă împăcaţi. Caută cu tot de-adinsul în mormânt şi vezi pre cei ce zac acolo într-însul şi cunoaşte care au fost împărat şi care suntu oase de domn. Vezi groaznecul şi înfricoşatul chip şi faţă a oaselor şi zi dar: dentr-aceştea, care au fost împărat şi care au fost domn, sau care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap şi care au fost om frumos? Au doar nu suntu toţi ţărână? Au nu suntu toţi pulbere? Au nu suntu toţi plini de împuţiciune? Au nu ne suntu acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului? lată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala feţei şi buzele cele roşii? lată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? lată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? lată, au căzut. Unde suntu grumazii cei netezi? lată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede şi dăsluşită? lată au tăcut. Unde suntu mâinele cele albe şi frumoase? lată, s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe? lată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? lată, au pierit. Unde suntu unsori le şi zulufi ile cele cu miros frumos? lată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dăzmirdăciunile tinereţilor? lată, au trecut. Unde suntu părerile şi nălucirile omeneşti? lată, să făcură ţărână, că ţărână au fost.

însă nu-ţi duce gândul şi cugetul până la moarte şi la îngropare, ce de acolo să treci şi să gândeşti de înviiare, şi să crezi că, cum zac acuma în mormântu, aşa vor să să scoale. Şi limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, când să vor închina şi să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, cele cereşti şi cele pământeşti şi cele de dăsuptu. Şi să va mărturisi de toată limba, cum zice Isaia prorocul.

Atuncea va fi ferice de cela ce va afla şi va câştiga îndrăzneala pentru lucrurile lui cele bune înaintea lui Hristos, judecătoriului celui drept. Şi vai de cela ce să va afla că au lăcuit în traiu şi în viaţă spurcată în lumea aceasta, că cu multă ruşine şi ocară va sta înaintea lui Hristos Dumnezeu, la aminte

şi socoteşte, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, şi caută în mormânte şi vezi oasele noastre cum zac, şi-ţi vino în gând şi în firea inimii tale, şi cugetă ce sfârşit vei să aibi, şi te întoarce cu lacrăme. Şi de vei putea să-ţi aduci aminte, chibzuiaşte şi zi: carele iaste împăratul şi carele iaste omul cel prostu şi de nimic? Carele iaste bogatul şi omul cel lăudat, şi carele iaste săracul şi cel de nimic? Carele iaste robul şi carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul şi slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul şi sluga, robul şi slobodul. Şi cu adevărat din lucrurile lor sau să vor înălţa, sau să vor ruşina. Şi cu adevărat din lucruri vor fi cunoscuţi şi cei ce vor fi aleşi întru mărire şi întru înălţime.

la spune-mi acum, o, oame, că iată că ai trăit 50 de ani sau măcar şi 100 şi te-ai îmbogăţit şi ai făcut feciori şi fete şi ai însurat şi ai măritat şi ai luat zestre şi ai dat şi ai avut grijă di toate cele lumeşti şi ai ajunsu de ai biruit şi ai stăpânit mulţi oameni şi multe limbi. Dar acum, după acestea, ce mai gândeşti să mai câştigi? N-ai ce mai câştiga, fără numai moartea. Dar după moarte, judecată, dar după judecată, împărăţiia ceriului sau munca iadului şi matca focului, care n-are sfârşit, nici pocaianie. Căci că după moarte nu iaste plângere, nici în iad nu iaste pocaianie.

Dar pentru ce nu iaste? Pentru că tot plânsul şi căinţa şi vaetele de acolo, nici de un folos nu suntu celor ce nu s-au păzit în viaţa această de acum în curăţie şi în milostenii şi într-alte bunătăţi, care plac lui Dumnezeu. Că zice: „Nu iaste în moarte care să-şi aducă aminte de tine, şi în iad cine să va mărturisi ţie?" Cu adevărat nimeni, măcar de ne-am cum nevoi şi să ne rugăm, nimeni nu ne va scoate.

lată acum, o iubitul meu fiiu, câte pilde ţe-am arătat din scriptura legii noao. Aşijderea şi dumneavoastră, credincioşilor miei boiari, mari şi mici, şi tuturor slugilor mele, carii slujiţi cu buna şi sfânta adeverită credinţă, şi altor oameni, tuturor, cărei cred lui Dumnezeu. Aşijderea şi din scriptura cea veche, cât m-am priceput, m-am nevoit de v-am arătat şi v-am spus. Pentru
aceia pohtiţi, iubiţi lucrurile cele bune şi drepte, iar de faptele cele rele voi vă feriţi şi vă depărtaţi, şi faceţi pre Dumnezeu să vă fie milostiv şi blându, cu ruga şi cu postul, cu curăţiia şi cu alte bunătăţi, cu multe.

ÎNVĂŢĂTURA PENTRU FACEREA DE BINE Şl PENTRU ÎNGĂDUIALA Şl AŞTEPTAREA LUI DUMNEZEU

lată, acum va să ne aducă vremea şi să ne tragă cătră lucrurile vieţii cei de veci şi cătră slava cea neschimbată. Că pre viaţa această d-acum iată că o aşteaptă moartea şi pre slava ei va să o ajungă ocara şi batjocura. Că din biruitorii şi puternicii lumii aceştiia, pre mulţi i-au ajunsu judecata şi mâniia mai nainte de vreme şi fură aruncaţi în întunerecele iadului. Şi judecătorii fură judecaţi de ceiia care-i judecase ei. Şi cei bogaţi apoi sărăciră, şi cei înţelepţi făr' de zăbavă şi de năprasnă nebuniră, şi cei tari şi vârtoşi slăbiră, iar cei sănătoşi bolnăviră. Şi nici un lucru bun şi adevărat nu iaste între oameni, cându nu să află în lume nici un cuvios şi plăcut lui Dumnezeu. Că feciorii vor batjocori pre părinţii lor şi muerile să vor lepăda de bărbaţii lor şi nu-i vor băga în seamă, nici bărbaţii nu vor păzi cugetele şi gândurile muierilor lor; fetele cele tinere vor măscări prefămeile cele bătrâne, cei bătrâni cu cei tineri vor dobândi minte copilărească. Atuncea nu iaste de a crede pre priiateni sau pre vecini, nici vei îndrăzni să grăeşti cu frate-tău de cele de pace,

nici să taineşti cu dânsul. Că el va cugeta tot cele ce suntu de vrajbă. Şi pre vremile acelea va ieşi şi va vieţui pizma şi înşălăciunea şi nedreptatea, şi Iimbuţiia să va întări, şi nu-şi va aduce aminte nimeni de Dumnezeu, nici îşi va aştepta nimeni moartea. Şi pentru aceia să vor înmulţi şi răutăţile, pentru că frica lui Dumnezeu nu se va pomeni nici să va băga în seamă. Că el ne-au dat minte ca să cugetăm noi înşine cele bune, iar noi gândim în inimile noastre tot cele rele şi hiclene. Datu-ne-au putere şi bogăţie, ca să dăm noi celor neputernici, iar noi în
locul acestora ne batem joc şi ne râdem de dânşii. Biruinţă ne-au dat în măinile noastre, ca cu dânsa să păzim şi să răscumpărăm pre cei slabi, iar noi muncim pre cei nevinovaţi şi le facem nevoe. Pentru că nu va fi calea dreptăţii, nici judecata cea dreaptă. Dragostea va peri şi să va înmulţi pizma. Bunătatea va fi ocărâtă şi batjocorită, iar făţărniciia să va cinsti şi să va crăvi. Urî-se-va înţelepţiia cea smerită şi plecată şi să va înălţa trufiia şi să va cinsti. Pieri-va adeverinţa, iar minciunile vor acoperi toată faţa pământului. O, adâncul bunătăţii şi răbdării
lui Dumnezeu, că de toate răutăţile ce să fac, el nu să mânie,

nici va să-şi izbândească! Nu pentru că doar el nu poate să plătească şi să izbândească; ce căci lui nu-i trebuiaşte mâniia, ce ne miluiaşte ca un tată, şi alte mili, încă mai multe, întinde şi arată asupra noastră.