Cutremurul din Antiohia (526)
Cutremurul
din Antiohia este un dezastru care a avut loc în Siria la 20 mai 526,
soldat cu 250.000 de morţi. Antiohia era o metropolă religioasă şi culturală
înfloritoare din lumea antică, reprezentând a treia componentă a triumviratului
încheiat cu Alexandria din Egipt şi Roma din Italia. Oraşul avea multe biserici, pieţe, băi publice,
monumente glorioase, esplanade frumoase. Creştinismul fusese adus în Siria de
către Apostolul Pavel în preajma anului 38, iar religia înflorea în Antiohia.
Constantin cel Mare construise în 327 Marea Biserică din Antiohia, dedicată
„Armoniei, Puterii Divine care uneşte Universul Biserica şi Imperiul”.
Cutremurul, care
avusese probabil magnitudinea 7, dacă nu mai mult, s-a produs la începutul
serii, cam pe la ora şase. Pagubele au fost de dimensiuni apocaliptice. Aproape
toate clădirile din Antiohia s-au prăbuşit în timpul cutremurului, zdrobind şi
omorând sub dărâmăturile lor aproape 250.000 de oameni. După şocul iniţial, s-a
aşternut liniştea şi calmul, urmată la scurt timp de o replică, ceea ce a
desăvârşit dezastrul. Aproape imediat au izbucnit incendii, arzându-i de vii pe
cei prinşi sub dărâmături.
În mod
miraculos, Marea Biserică nu s-a prăbuşit în timpul cutremurului. Mulţi
supravieţuitori au văzut în asta un semn că Dumnezeu a triumfat asupra puterii
care provocase acel dezastru cumplit în Antiohia. Acest sentiment de pace şi
uşurare a fost, însă, de scurtă durată, pentru că, la două zile după cutremur,
Marea Biserică a ars până în temelii. Supravieţuitorii erau înspăimântaţi,
mulţi rămăseseră fără adăpost şi au decis să părăsească oraşul. Şi-au adunat ce
au mai găsit printre mine şi au plecat.
De-a
lungul istoriei a existat întotdeauna un fir comun care străbate toate marile
dezastre ale omenirii, şi anume, apariţia bruscă a jefuitorilor după o tragedie
în masă. Antiohia nu a constituit o excepţie: bande de hoţi i-au atacat pe
refugiaţi, jefuindu-i şi ucigându-i fără milă. Jefuitorii au scormonit şi în
ruinele Antiohiei, recuperând tot ceea ce era de valoare, ignorându-i adesea pe
răniţi şi muribunzi.
După
ce s-a aşezat praful, s-a văzul că rămăseseră mii de locuitori care
supravieţuiseră şi nu părăsiseră oraşul. Aceştia s-au apucat să-şi
reconstruiască oraşul, hotărâţi să nu-şi piardă speranţa, să nu se dea bătuţi
şi să-şi uite oraşul iubit. Timp de 2 ani au muncit din răsputeri. Casele au
fost reconstruite, s-au îndepărtat dărâmăturile şi molozul, s-au proiectat şi
început biserici. Dar destinul (şi constituţia geologică a pământului Siriei)
aveau alte planuri pentru populaţia din Antiohia. La 2 ani după devastatorul
cutremur din 526, un alt cutremur a lovit Antiohia. Acesta nu a fost la fel de
puternic ca cel de mai înainte, dar a dărâmat toate clădirile noi şi a ucis
5.000 de oameni. Şi astfel istoria a spus adio Antiohiei.
Un
supravieţuitor al cutremurului din Antiohia declara: „Cu excepţia solului de pe
câmpii, focul a cuprins absolut totul în oraş, ca şi când ar fi primit o
poruncă de la Dumnezeu că tot ce este viu trebuie să ardă.”
Cutremurul din Lisabona (1755)
Cutremurul din Lisabona este un dezastru care a avut loc în Portugalia de Ziua Tuturor Sfinţilor, 1 noiembrie 1755, soldat cu 50.000-100.000 de morţi. Aşa cum se întâmplă cu multe dezastre de dată mai veche, estimarea tributului morţii este foarte aproximativă. Sursele dau diverse cifre între 50.000 şi 100.000 (într-un oraş cu 275.000 de locuitori), unele afirmă cu certitudine că este vorba de 50.000, altele de 60.000, iar altele preferă să folosească cifre aproximative. Cercetătorii moderni ai acestui cutremuri de proporţii nu vor greşi probabil dacă vor înclina către numărul mai mare.1 noiembrie 1755 este ziua în care romano-catolicii celebrează toţi sfinţii din cer, le mulţumesc pentru ajutorul lor şi le promit să facă eforturi pentru a duce o viaţă sfântă, urmând exemplul Atotputernicului Iisus Hristos. În Ziua Tuturor Sfinţilor din 1755, toate bisericile oraşului romano-catolic Lisabona sunt pline de credincioşii veniţi să asiste la slujba de dimineaţă.
Iată unul din scenariile posibile, într-una din catedralele condamnate. Preotul străluceşte în veşmintele sale, iar credincioşii şi ministranţii au un aer plin de solemnitate şi pioşenie. În jurul orei 9,30 dimineaţa, preotul începe să recite Comemorarea celor vii:
„Memento, Domine, famulorum famularumque tuarum... vel qui tibi offerunt hoc sacrificium laudis, pro redemptione animarum suarum, pro spe salutis et incolumitatis...” (Aminteşte-Ţi, Doamne, de slujitorii şi slujitoarele Tale... care îţi oferă acest sacrificiu de laudă pentru mântuirea sufletului lor, pentru nădejdea în mântuire şi siguranţă...)
Când se sting ultimele ecouri ale cuvântului incolumitatis - siguranţă - în glorioasa catedrală se aude un zgomot ca un tunet asurzitor urmat imediat de un cutremur violent de pământ care zguduie din temelii catedrala. Statuile alunecă de pe piedestale. Crucifixul uriaş care atârnă deasupra altarului cade în capul preotului şi îl ucide pe loc. Vitraliile splendide ale ferestrelor se crapă în timp ce marmura care le înconjură plesneşte şi se prăbuşeşte. În câteva secunde, plafonul înalt sub formă de cupolă al catedralei este azvârlit la pământ, antrenând cu el şi stâlpii uriaşi de marmură şi strivind sutele de credincioşi sub tonele de piatră.
Acest cutremur care a lovit Portugalia de Ziua Tuturor Sfinţilor a fost unul dintre cele mai puternice din Europa. Se crede că ar fi avut magnitudinea de cel puţin 8,6 pe scara Richter. Raza lui de acţiune a fost uluitoare. În Spania s-au prăbuşit clădiri. Mişcările pământului au fost resimţite până în Scoţia şi Suedia. Valuri cu o înălţime de aproape 30 de metri au lovit oraşul Helsinki pornind din Golful Finic, iar în Fez şi Meknes, în Maroc, au murit 10.000 de oameni. În Devonshire, Anglia, pământul s-a crăpat. Nu exagerăm când afirmăm că o treime din Europa şi unele părţi din Africa au simţit cutremurul.
Dar Lisabona avea de înfruntat mult mai mult decât cutremurul catastrofal cu magnitudinea de 8,6. Ca urmare a celor trei valuri masive de cutremure din oraş, apa din portul Lisabona s-a retras cu aproximativ un kilometru, lăsându-i pe supravieţuitorii înmărmuriţi să vadă fundul mării. Acest fenomen a fost urmat curând de un val tsunami cu o înălţime de aproximativ 20 de metri care a distrus aproape tot ce mai rămăsese din structura oraşului şi a înecat mii de oameni care supravieţuiseră cutremurului.
Dar holocaustul din Ziua Tuturor Sfinţilor încă nu se încheiase. După cutremur şi valuri au urmat incendiile. Luminările care ardeau în bisericile distruse şi focurile de la bucătăriile din locuinţe, au provocat o deflagraţie care a făcut ravagii în Lisabona timp de trei zile, desăvârşind astfel, distrugerea oraşului. Pagubele au fost estimate la aproximativ 90% din totalul construcţiilor: 18-20.000 de clădiri au fost transformate în ruine la sfârşitul celei de-a treia zi a calamităţii. Dar înşiruirea cifrelor nu exprimă adevăratele pierderi reprezentate de vieţile omeneşti curmate brusc şi de numărul de clădiri avariate sau distruse complet.
Lisabona era un centru cultural important al Europei. Oraşul se mândrea cu multe biblioteci, muzee, galerii de artă şi alte comori de artă nepreţuită, documente, incunabule - cărţi tipărite înainte de 1501, adesea unicate. Se crede că peste 250 de tablouri aparţinând unor maeştri ca Tizian, Rubens, Correggio au fost mistuite de focul care a nimicit oraşul. Numărul de cărţi rare distruse a fost de cel puţin 100.000, dacă nu chiar mai mult. Cel puţin 70.000 de cărţi s-au pierdut atunci când a fost distrus palatul regal şi alte 18.000 de volume atunci când s-a prăbuşit palatul marchizului de Lourical. O istorie în manuscris din secolul al XVI-lea aparţinând Sfântului împărat Roman Carol Quintul s-a pierdut; la fel şi hărţile desenate de mână de exploratorii portughezi. Două mănăstiri dominicane care adăposteau manuscrise iluminate (cărţi împodobite cu ornamente foarte frumoase şi litere decorative) au ars până în temelii.
Triplul asalt al cutremurului, apei şi focului a fost cumplit, de-a dreptul apocaliptic în sensul Vechiului Testament, astfel că preoţilor nu le-a trebuit mult ca să ajungă la concluzia că mânia lui Dumnezeu se dezlănţuise împotriva Lisabonei pentru că oraşul era plin de păcătoşi. Pentru a preîntâmpina pe viitor astfel de dezastre, liderii bisericeşti şi monarhia au decis să scape de păcătoşi. Au urmat imediat spânzurări şi decapitări publice ale celor bănuiţi de încălcarea unor reguli, ca o continuare a atacurilor naturii. Era vorba, la urma urmelor, tot de Inchiziţie. Trebuia să existe un motiv pentru o astfel de pedeapsă cumplită şi, după cum susţinea înţelepciunea populară, de vină erau păcătoşii. Dar cei cu mintea întreagă au prevalat şi chiar în acelaşi an, oamenii de ştiinţă, ca fizicianul englez John Mitchell, au început să studieze cutremurele ca fenomen al naturii.
Lisabona a fost reconstruită. Reconstrucţia a durat zece ani, iar noua Lisabona avea străzi mai late şi scăpase de cocioabe. Lisabona a fost zguduită de sute de cutremure de-a lungul secolelor, dar cel din 1755 a fost cel mai cumplit dezastru din toată istoria oraşului.
Voltaire scria în lucrarea sa Candide: „Tocmai intrau în oraş plângând moartea binefăcătorului lor, când au simţit că le fuge pământul de sub picioare; în port, marea se umflă clocotind şi sfarmă corăbiile ancorate. Valuri de foc şi cenuşă acoperă străzile şi pieţele publice; casele se năruie, acoperişurile se prăbuşesc peste temelii, iar temeliile se împrăştie; treizeci de mii de locuitori de toate vârstele, bărbaţi şi femei sunt zdrobiţi sub dărâmături... După cutremurul de pământ care distrusese trei sferturi din Lisabona, înţelepţii nu găsiră altceva mai bun ca să împiedice o ruină totală decât să dea poporului un frumos autodafe; universitatea din Coimbra hotărâse că spectacolul câtorva persoane arse de foc mic, în cadrul unei ample ceremonii este un mijloc sigur de a preveni cutremurele.”
Cutremurul şi alunecările de teren din Peru (1970)
Cutremurul şi alunecările de teren din Peru este un dezastru care a avut loc la Chimbote, Yungay şi Huaras la 31 mai 1970, soldat cu 66.794 de morţi şi pagube materiale în valoare de 250 de milioane de dolari.Câţiva oameni au supravieţuit fugind din oraşul morţilor. Cei 92 de locuitori din Yungay, Peru, care au fugit pe Colina Cimitirului ca să scape de cumplita alunecare de teren au supravieţuit cu toţii, întregul oraş Yungay şi tot ce mai era în el - aproximativ trei mii de suflete - au fost şterse pe de faţa pământului de către alunecarea de teren. Totuşi aceşti nouăzeci şi doi de oameni au supravieţuit. După ce a încetat scurgerea implacabilă a noroiului şi a bolovanilor, cei 92 de supravieţuitori au privit năuciţi de jur împrejur şi nu au mai văzut nimic altceva decât statuia lui Iisus Hristos cu braţele întinse, ridicându-se deasupra dărâmăturilor. Printr-o coincidenţă, în 1908 la Messina, în Sicilia, după ce un cutremur uriaş a devastat complet oraşul, inclusiv Domul maiestuoasei catedrale şi după ce praful s-a aşezat şi s-a liniştit, silueta gigantică din mozaic a lui Iisus Hristos din Dom a rămas în picioare.
Cutremurul din mai 1970 din Peru a avut loc la ora 3,23 după-amiaza, în ultima zi a lunii şi a avut o magnitudine de 7,75 pe scara Richter. Unele surse vorbesc de 7,5, altele de 7,7 sau 7,8. Indiferent de componenta fracţională a magnitudinii, faptul că a fost foarte aproape de magnitudinea 8 este cel mai grăitor pentru stabilirea forţei cutremurului. Un cutremur cu magnitudinea 7 eliberează o cantitate de energie egală cu 199.000 tone de TNT. Scara Richter creşte logaritmic cu un factor de 10. Astfel, magnitudinea 8 este echivalentă cu energia unei cantităţi de 6,3 milioane de tone de TNT. Magnitudinea 9 este echivalentă cu o cantitate inimaginabilă de 99 milioane de tone de TNT. Cutremurul din Peru a fost mai aproape de magnitudinea 8 decât de magnitudinea 7 şi distrugerile pe care le-a provocat reprezintă o dovadă puternică a diferenţei dintre cele două trepte de clasificare.
Staţia de Supraveghere Seismică din Statele Unite a declarat că acest cutremur este „probabil cel mai distructiv cunoscut în istoria emisferei vestice”. Cutremurul s-a produs din cauza unei falii de pe fundul oceanului în Golful Chimbote, Peru, la aproximativ 45 km de coastă. Cutremurul în sine a provocat daune îngrozitoare oraşelor de pe coastă, în special în Chimbote, care a fost distrus aproape în întregime. Casma şi Huramey au suferit de asemenea distrugeri enorme, înregistrând numeroase pierderi de vieţi omeneşti. Undele de şoc ale cutremurului s-au transmis în cercuri concentrice în nordul statului Peru pe o arie cu raza de nouă sute de kilometri.
Huaras, un oraş balnear foarte cunoscut, a fost ras de pe faţa pământului. Pentru puţinii supravieţuitori ai dezastrului nu mai exista nici apă, nici hrană. Nori uriaşi de praf îi înecau şi îi îngrozeau pe puţinii oameni rămaşi în viaţă. Din cauza prafului, eforturile echipelor de salvare au fost mult îngreunate. Piloţii elicopterelor nu vedeau unde este solul în timp ce zburau pe deasupra zonelor devastate şi din această cauză s-a întârziat intervenţia personalului de salvare şi acordarea ajutoarelor medicale.
Aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazul unor dezastre de asemenea dimensiuni, o problemă imediată şi presantă a fost numărul mare de cadavre. Teama de bolile pe care le-ar fi putut provoca trupurile rămase neîngropate a generat acţiuni considerate intolerabile de cei rămaşi în viaţă, însă acestea s-au dovedit absolut necesare. Au fost săpate nişte gropi uriaşe şi cadavrele - de regulă neidentificate şi nerevendicate de nimeni - erau, pur şi simplu, stivuite unul peste altul până se umpleau gropile. Apoi se acopereau cu pământ, rezolvându-se astfel atât problema salubrităţii, cât şi aceea a lipsei de sicrie şi de gropi individuale.
Au murit în total 66.794 persoane. Peste 100.000 au fost răniţi, mulţi dintre ei foarte grav, iar un uriaş număr de 800.000 de oameni au rămas fără adăpost. Cinci mii dintre cei rămaşi fără adăpost erau copii deveniţi orfani în urma cutremurului.
Tunetul infernal al Iui Huayco
Dar cutremurul nu s-a încheiat numai cu distrugerea oraşelor, cu îngroparea oamenilor şi dărâmarea a aproximativ 95% din clădirile aflate în raza sa. El a provocat şi o uriaşă alunecare de teren din Munţii Huascaran, care a adus o cantitate de un miliard de metri cubi de pietre, bolovani, noroi şi apă, inclusiv un gheţar cu o grosime de treizeci de metri, care au strivit oraşul Yungay. Această greutate enormă a rupt digurile din toată zona de nord a statului Peru, aducând şi alte dezastre în zona devastată. Oraşele au fost inundate şi unul din rapoarte descria efectul alunecării de teren spunând că aceasta „a finisat distrugerile” acolo unde cutremurului „îi scăpase câte ceva”.
Unele din stâncile care au zburat în jos de pe muntele Huascaran aveau dimensiunea unei case mici şi multe din ele cântăreau câteva sute de tone şi mai mult. O fotografie executată de Comisia Geologică a Statelor Unite înfăţişează una din aceste stânci cu un om alături de ea. Omul este un adevărat pitic pe lângă stâncă şi dacă ne gândim că acest gigant a venit ca un bolid prin aer cu o viteză de trei sute de kilometri pe oră, nu este de mirare că rapoartele de la faţa locului susţineau că locuinţele explodaseră în bucăţele mici la impactul cu aceste rachete distrugătoare.
Există o lege a fizicii care spune că forţa este un factor de greutate şi viteză. Şocul suferit de casele din Peru când au fost lovite de stâncile în greutate de peste şapte sute de tone reprezintă o demonstraţie convingătoare a acestei legi. Stâncile care nu au lovit case, au lăsat cratere gigantice în locul în care au aterizat.
Peruanii sunt obişnuiţi cu cutremurele. Au parte de ele cam la fiecare 12 sau 15 ani, în medie. Unele dintre ele sunt foarte severe. Multe dintre ele pot fi ignorate. Cutremurul din 31 mai 1970, din Peru, împreună cu alunecările de teren care au urmat, face parte dintre calamităţile de care peruanii îşi leagă speranţele că nu se vor repeta şi a doua oară pe parcursul unui mileniu.
Mesaj radio din partea unui supravieţuitor, 31 mai 1970, Cutremurul din Peru, transmis după huayco (alunecarea de teren): „Am fost îngroziţi de cutremur şi mulţi dintre noi se rugau la Dumnezeu în mijlocul străzii printre ruinele oraşului când am auzit tunetul infernal făcut de huayco coborând dinspre Huascaran. Dumnezeule mare, ajută-ne! Nu avem medicamente, nu avem mâncare... Femeile au plâns şi s-au rugat toată noaptea; unii dintre bărbaţi înjurau ridicând pumnul spre cer.”
Cutremurul din San Francisco (1906)
Cutremurul din San Francisco este un dezastru care a avut loc în California, Statele Unite, la 18 aprilie 1906, soldat cu 3.000 de morţi şi pagube materiale în valoare de 500 milioane de dolari. Decenii la rând, s-a crezut că numărul oficial al victimelor cutremurului din 1906 din San Francisco a fost de aproximativ de 700 de persoane. Noile studii şi cercetări efectuate în anii ’80 de către Serviciul de Geologie al Statelor Unite au arătat că adevăratul număr al victimelor a fost de aproximativ 3.000 şi poate chiar mai mare. Această cifră include şi oamenii împuşcaţi pentru jaf după cutremur.În primele 15 minute după declanşarea cutremurului din 1906, de la San Francisco, în oraş au izbucnit peste cincizeci de incendii. Conductele de gaz s-au spart când terenul a început să se unduiască şi, aproape imediat, gazul din conducte a luat foc. Dezastrul a fost amplificat de avarierea conductelor de apă ale oraşului. Cele mai multe din conductele de apă din San Francisco traversau falia San Andreas şi s-au rupt în momentul în care s-au produs acele vibraţii violente.
Pompierii nu puteau stinge focul fără apă, astfel că oraşul San Francisco a continuat să ardă trei zile încheiate. Oamenii disperaţi recurg la acţiuni disperate. Se povesteşte că familiile italiene turnau vin peste foc în încercarea de a-l domoli şi că pompierii au pompat apă din canalizare în furtunuri ca să stingă incendiile. Armata a aplicat chiar un plan asemănător cu cel care se foloseşte, în genere, pentru a opri extinderea focurilor în păduri. Soldaţii au dinamitat clădirile în speranţa de a opri înaintarea focului. Din păcate, metoda nu a dat rezultate şi exploziile nu au făcut decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile.
San Francisco este situat pe falia San Andreas care are o lungime de 900 de kilometri: este joncţiunea dintre plăcile tectonice care formează treimea de vest a continentului nord-american şi care se întinde din nord-vestul Californiei până în Golful California. Aceste plăci tectonice plutesc pe metalul topit de sub ele şi se află într-o continuă mişcare. Când uriaşele plăci de rocă se lovesc una de alta se produc cutremure. De cele mai multe ori, vibraţiile unui cutremur sunt de scurtă durată, dar pierderile de vieţi omeneşti nu sunt niciodată date uitării şi uneori, este, nevoie de ani de zile pentru repararea stricăciunilor catastrofale.
Cutremurul cu magnitudinea 8,3 care a lovit oraşul San Francisco i-a trezit pe locuitorii săi la ora 5,13 într-o dimineaţă de miercuri, 18 aprilie 1906. Primul val de mişcări seismice a durat treizeci sau patruzeci de secunde. După o pauză de 10 secunde a urmat un al doilea val, care a durat douăzeci şi cinci de secunde. Asta a fost tot. În aproximativ un minut, oraşul San Francisco avea să fie distrus.
Cutremurul a demolat 28.188 de clădiri, inclusiv primăria „antiseismică”, în valoare de 5 milioane de dolari, precum şi nenumărate hoteluri, teatre, blocuri de apartamente, şcoli, fabrici, biserici, mii de case individuale şi alte imobile importante. Oamenii care au reuşit să scape din clădirile în care se aflau în timpul cutremurului au fost în pericol de a fi loviţi de diverse obiecte şi mulţi dintre ei chiar au fost accidentaţi de acestea.
Nici oamenii, nici animalele nu au scăpat Una dintre cele mai impresionante fotografii din ziua dezastrului înfăţişează un grup de oameni, în picioare, peste mai mulţi cai de tramvai ucişi de cărămizile căzute. Fuga dintr-o clădire pe cale să se prăbuşească nu era întotdeauna salutară. Agnes Zink, care a reuşit să fugă din clădirea ei, lăsându-se să alunece în pielea goală printr-un tobogan de gunoi, a fost arestată pentru indecenţă în momentul în care a atins pământul cu picioarele.
Cutremurul, care s-a simţit până în Oregon şi Nevada, a întrerupt furnizarea de curent electric, ceea ce a amplificat catastrofa. Între 200.000 şi 300.000 de oameni au rămas fără adăpost. Oraşe de corturi au apărut imediat în toate parcurile (inclusiv câteva locuite de cele mai harnice prostituate ale oraşului).
Distrugerile provocate de cutremur au pus în pericol sănătatea publica. Cadavrele au fost îndepărtate cât mai curând cu putinţă, dar nu suficient de repede pentru a le ţine la distanţă de şobolani, dintre care mulţi erau purtători ai pestei bubonice. Aceştia se hrăneau cu trupurile celor morţi, după care ti muşcau pe cei vii, siliţi să doarmă afară. Timp de un an, după cutremur, San Francisco a trebuit să facă faţă şi unui număr de peste 150 de cazuri de ciumă bubonică.
După cutremur au apărut relatări de tot felul despre eroismul şi durerea oamenilor. A. P. Giannini, întemeietorul prestigioasei Bank of America şi-a salvat din foc toate bunurile şi, imediat ce a avut posibilitatea, a început să acorde credite pentru reconstrucţie din „filiala” sa improvizată: o scândură peste două butoaie. Alţii au fost mai puţin norocoşi. Sunt multe relatări despre oameni striviţi sub dărâmături, conştienţi, dar fără nici o speranţă de a mai fi salvaţi sau de a supravieţui, care îi implorau pe poliţişti să-i împuşte pentru a-i scuti de chinuri. Mulţi poliţişti le-au îndeplinit dorinţa.
Reconstrucţia oraşului San Francisco a durat aproximativ 3 ani. Dar oraşul avea să sufere, totuşi, din nou. În 1989, a fost lovit de un cutremur cu magnitudinea 7,1 care a provocat pagube de peste 5 miliarde de dolari. Indiscutabilul pericol pe care îl prezintă falia San Andreas reprezintă preţul pe care îl plătesc locuitorii pentru bucuria de a trăi în frumosul lor oraş.
Declaraţia primarului din San Francisco, Eugene Schmitz, după producerea cutremurului, a fost următoarea: „Trupele federale, membrii Forţelor Regulate de Poliţie şi membrii Poliţiei Speciale au fost autorizate de mine să ucidă toate persoanele angajate în jafuri sau în comiterea oricăror alte infracţiuni.”
Sam Wolfe, supravieţuitor al cutremurului a declarat: «Străzile se mişcau de parcă ar fi fost valurile unei ape. În timp ce mergeam, în jos, spre Market Street, zidul exterior al unei clădiri s-a prăbuşit şi a ajuns atât de aproape de mine că am fost orbii de praf. Apoi am văzut primii morţi. Erau încărcaţi şi stivuiţi într-o maşină, ca nişte carcase de animale la măcelărie, plini de sânge, cu craniile strivite şi membrele zdrobite. Un om a strigat la mine: „Fii atent la sârma aia!” Abia am scăpat de o moarte sigură.»
Relatarea lui Enrico Caruso, supravieţuitor al cutremurului de la San Francisco
Legendarul cântăreţ de operă Enrico Caruso dormea în hotelul său când s-a produs cutremurul de la San Francisco. Cu o seară în urmă, Caruso cântase în Carmen şi a oferit această relatare pentru numărul din 1 iulie 1906 al revistei londoneze The Sketch. (După cutremur, Caruso a jurat că nu va mai pune niciodată piciorul în San Francisco şi s-a ţinut de cuvânt.)
Mi-aţi cerut să vă spun ce am văzut şi ce am făcut în timpul acelor zile teribile în care am fost martor la distrugerea oraşului San Francisco? Ei bine, ziarele americane au publicat multe relatări ale aşa-ziselor mele aventuri şi cele mai multe dintre ele au fost inexacte. Unele ziare au susţinut că eram înnebunit de frică, că mi-am târât valiza afară din hotel într-un parc, că m-am aşezat pe ea şi am plâns. Dar nimic din toate acestea nu este adevărat. Am fost speriat, aşa cum erau toţi ceilalţi oameni, dar nu mi-am pierdut capul. Locuiam la Hotel Palace, acolo unde erau şi alţi colegi ai mei şi mă simţeam foarte bine. Aveam o cameră la etajul cinci şi marţi seara, în noaptea de dinaintea catastrofei, m-am dus la culcare cu un sentiment de foarte mare mulţumire. În seara aceea cântasem în Carmen şi spectacolul fusese un succes. Eram cu toţii foarte încântaţi şi, aşa cum am spus mai înainte, m-am dus la culcare pe deplin satisfăcut de prestaţia mea.
Dar ce deşteptare! Trebuie să ştiţi că am somnul destul de uşor - mă trezesc întotdeauna devreme şi, dacă nu mai am stare, mă scol şi fac o plimbare. Aşadar, în dimineaţa zilei de miercuri m-am trezit cam pe la ora cinci, simţind că patul meu se clatină ca şi când aş fi fost pe un vapor traversând oceanul şi, o clipă, mi-am spus că probabil visez că traversez apele ca să mă întorc în frumoasa mea ţară. Aşa că, la început, nu mi-am făcut probleme, dar văzând că zdruncinăturile continuă, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Am ridicat jaluzelele şi m-am uitat afară. Iar ceea ce am văzut m-a îngrozit. Am văzut cum se prăbuşeau clădirile, am văzut bucăţi mari de zid cum cădeau şi, de jos, din stradă, auzeam ţipete de bărbaţi, de femei şi copii.
Am rămas încremenit şi mă gândeam că am un coşmar cumplit şi cam patruzeci de secunde nu m-am mişcat din loc, în timp ce clădirile se prăbuşeau una după alta şi camera mea continua să se clatine ca o barcă pe mare. În acele patruzeci de secunde m-am gândit la 40.000 de lucruri diferite. Mi-a trecut prin faţa ochilor toată viaţa mea de până atunci şi mi-am amintit lucruri banale şi lucruri importante. M-am gândit la prima mea apariţie pe scena operei, când eram emoţionat neştiind ce primire mi se va face, apoi m-am gândit din nou la spectacolul cu Carmen din seara precedentă, în cele din urmă, mi-am revenit şi am chemat valetul.
Acesta a venit foarte repede şi foarte calm şi fără cel mai mic tremur în voce mi-a spus: „Nu este nimic”. Dar oricum, m-a sfătuit să mă îmbrac repede şi să ies în loc deschis, căci, altfel, s-ar putea ca hotelul să se prăbuşească şi să ne strivească. Între timp, tencuiala de pe plafon căzuse, acoperind patul, covorul şi mobila şi mi-am zis şi eu că este timpul „să fac ceva”. Valetul mi-a dat nişte haine. Nu ştiu ce fel de haine erau, dar mi-am tras pantalonii şi mi-am pus haina, mi-am tras nişte şosete în picioare şi pantofii. Camera continua să se zguduie, aşa că am sărit în sus, devenind foarte agitat. Nu neg că îmi era frică, convins fiind că hotelul se va prăbuşi şi ne va strivi. Şi în tot acest timp auzeam zgomotul zidurilor care se prăbuşeau şi urletele înspăimântate ale oamenilor.
Apoi am fugit pe scară în jos şi am ieşit în stradă. Valetul meu, om curajos cum este, s-a întors şi mi-a băgat toate lucrurile în valize şi le-a târât, în jos, pe scară cinci etaje scoţându-le afară una câte una. În timp ce el se ducea să mai aducă încă una şi încă una, eu priveam la cei care sosiseră deja şi cineva a încercat să-mi ia o valiză, susţinând că este a lui. „Nu, este a mea, am spus eu”; dar omul nu voia să plece. Atunci a venit spre mine un soldat. I-am spus că eu sunt Caruso, artistul care a cântat în Carmen în seara precedentă. Omul şi-a amintit de mine şi i-a făcut semn să dispară omului care manifesta atâta interes pentru bagajele mele.
M-am îndreptat apoi spre Union Square, unde am văzut câţiva prieteni şi unul dintre ei mi-a spus că a pierdut totul, în afară de voce, dar este recunoscător Cerului că i-a rămas măcar atât. Şi mi-au spus să mă duc într-o casă care mai stătea, încă, în picioare. Dar eu am spus că nu eşti în siguranţă decât într-un spaţiu deschis, aşa că prefer să rămân într-un loc unde nu mă pândea pericolul să fiu îngropat sub clădiri. Aşa că m-am întins pe jos în acea piaţă ca să mă odihnesc puţin, în timp ce valetul meu păzea bagajele şi, curând, am început să văd flăcările. Tot oraşul parcă luase foc. Am rătăcit toată ziua de colo-colo şi i-am spus valetului meu că trebuie să plecăm, dar soldaţii nu ne lăsau să trecem. Nu găseam nici un vehicul în care să ne încărcăm bagajele şi în noaptea aceea am fost siliţi să dormim pe pământ, sub cerul liber. Mă dureau toate mădularele din cauza acelui aşternut atât de tare. Valetul meu a reuşit să găsească un om cu o căruţă care a spus că ne duce până la Oakland Ferry contra unei anumite sume şi noi am fost de acord. Ne-am stivuit bagajele în căruţă, omul a dat bice calului şi am pornit.
Pe drum, am văzut scene oribile: clădiri în ruine, peste tot praf şi fum. Căruţaşul nu părea să se grăbească deloc, ceea ce mă făcea câteodată, să-mi pierd răbdarea, pentru că abia aşteptam să mă întorc la New York, unde ştiam că am să găsesc un vapor ca să mă întorc înapoi în frumoasa mea Italie, la soţia şi băieţii mei. Când am ajuns la Oakland am găsit un tren care tocmai se pregătea să plece şi oamenii au fost foarte amabili, s-au ocupat de bagajele mele şi m-au lăsat să mă urc, fapt pentru care le sunt foarte recunoscător. Călătoria până la New York a fost lungă şi plicticoasă; am dormit foarte puţin, pentru că încă mai simţeam zguduirile acelea cumplite care îmi provocau greaţă. Chiar şi acum nu pot dormi mai mult de o oră fără să mă trezesc, pentru că experienţa pe care am trăit-o a fost cumplită.
Cutremurul din Messina (1908)
Cutremurul din Messina este un dezastru care s-a petrecu în Sicilia la 28 decembrie 1908, soldat cu 160.000 de morţi. Primele zguduituri s-au simţit dimineaţa, la ora 5,25. Se ridicau de sub apele Strâmtorii Messina, micul canal care separă peninsula Italiei de insula Sicilia. Imediat după prima zgâlţâială „de trezire” a urmat o serie de zguduituri înfiorătoare, una după alta, fiecare dintre ele cu o durată de aproximativ treizeci de secunde. Efectul cumulativ al acestor mişcări ale pământului a dărâmat clădirile una după alta, de parcă ar fi fost dinamitate, iar cineva ar fi apăsat pe declanşator din minut în minut. Un val tsunami cu o viteză de 750 km pe oră şi o înălţime de aproape 30 de metri s-a format după cutremur. Conductele de gaz s-au spart, canalele de apă au explodat, au izbucnit incendii, morţii zăceau răspândiţi peste tot.Pe partea dinspre Italia a Strâmtorii Messina, cutremurul a ajuns în nord până la Cosenza, făcând una cu pământul oraşele Terranova şi Reggio di Calabria, precum şi nenumărate sate aflate pe coasta Mării Tireniene. Pe partea dinspre Sicilia, cutremurul a distrus oraşul Messina şi vecinul acestuia, Patti, producând pagube uriaşe până departe în sud, la Noto şi Vittoria. Catania a fost devastată, la fel şi Paterne (oraşul Corleone, principala sursă de inspiraţie pentru personajul central din filmul Naşul, a rămas intact în colţul de nord-vest al insulei Sicilia, fără să fie atins de cutremur, de inundaţiile şi incendiile care au urmat).
Primul ajutor a sosit în dimineaţa de după cutremur, când trei vase de luptă ruseşti au intrat în Strâmtoarea Messina şi au aruncat ancora. Şase sute de soldaţi ruşi înarmaţi au pătruns imediat în oraş, au evaluat situaţia şi au început să restabilească ordinea şi să le acorde un prim ajutor supravieţuitorilor. Comandanţii navelor ruseşti au preluat conducerea oraşului şi într-o oră trataseră peste o mie de supravieţuitori într-un spital de campanie ridicat în grabă. Ruşii au executat şi misiuni de salvare şi căutare, precum şi de arestare şi executare a jefuitorilor. La două ore după sosirea ruşilor, au mai venit cinci vase britanice în Messina şi soldaţii britanici au fost la fel de rapizi în amenajarea de bucătării şi spitale, ajutându-i pe ruşi să caute supravieţuitori.
Vasele Statelor Unite nu s-au alăturat eforturilor flotei ruse şi britanice. America era încă supărată pentru că guvernatorul antiamerican din Kingston, Jamaica, îi refuzase ajutorul cu un an înainte când acolo avusese loc un cutremur. După aceea, Statele Unite au decis să se ducă numai acolo unde sunt chemate. După dezastrul de la Messina, autorităţile au hotărât ca vasele militare ale Statelor Unite şi cele cu ajutoare să se îndrepte spre Sicilia numai dacă acest lucru va fi cerat personal de regele Victor Emmanuel. America a trimis însă imediat ajutoare în valoare de milioane de dolari, dar vasele Statelor Unite au rămas în largul mării.
Imagini apocaliptice din Sicilia
Puşcăriaşi beţi bântuiau pe străzi, tăind degetele morţilor. Vulturii plonjau în jos ciugulind ochii morţilor. Supravieţuitori în pielea goală în căutare de mâncare intrau în puţinele clădiri râmase în picioare. Oamenii se omorau între ei pentru o mână de fasole. Străzile se deschideau parcă şi luau foc, închizându-se apoi la loc după ce înghiţeau sute de oameni care urlau. Marea se deschidea şi marinarii vedeau fundul oceanului înainte ca vasele lor să se prăbuşească în abis. Clădirile se prăvăleau la pământ de parcă ar fi fost castele din cărţi de joc. Un tată înnebunit se repezi înapoi în fugă în casa distrusă, în căutarea fiului său, dar acesta dispăruse de mult, iar leagănul lui era plin de peşti. O femeie în pielea goală alergă spre un marchiz italian care tocmai venise la Messina şi îi ceru o pereche de pantofi. Victimele prinse sub dărâmături îşi muşcau mâinile până la os înainte să moară. Cei norocoşi care scăpaseră din clădiri alergau pe străzile în ruină, în timp ce trupuri vii şi moarte sau sinucigaşi cădeau peste ei de sus. Şobolanii, câinii şi porcii mâncau din trupurile moarte şi îi atacau pe cei vii. Membrii unei familii rămaşi în pielea goală şedeau sub o umbrelă pe mormanul de moloz care fusese casa lor. Regele Victor Emmanuel a săpat ore în şir printre dărâmături în căutarea supravieţuitorilor. Marinarii ruşi îi aliniau pe jefuitori în grupuri de câte doisprezece şi îi executau. Un bătrân ţinea în braţe un trup de copil mort şi dansa cu el la marginea apei. Din mormanele de moloz ţâşneau braţe şi picioare care fluturau orbeşte şi implorau ajutor. Munţi de cadavre ardeau pe străzi toată noaptea. Din sate nu mai rămăseseră decât mormanele de cărămizi din care fuseseră construite. Şi peste toate acestea, Iisus Hristos rămânea în picioare. Figura de mozaic a lui Hristos din Catedrala Domului din Messina nu s-a prăbuşit, nici nu s-a clintit în timp ce clădirea se dărâma în jurul lui.
O supravieţuitoare a cutremurului din Messina a declarat: „Dormeam cu toţii când am fost treziţi de o zguduitură teribilă care ne-a aruncai jos din pat. Am strigat că e cutremur şi le-am spus celorlalţi să fugă... în cele din urmă, am reuşit să ajung în stradă împreună cu fratele şi sora mea, dar i-am pierdui curând în învălmăşeala de oameni cuprinşi de panică, ce fugeau în toate părţile, ţipând şi urlând de groază. în această goană nebună, coşurile şi ţiglele de pe case curgeau ca o ploaie peste noi, fără încetare. Moartea ne pândea la fiecare pas.”
Cutremurul din Gansu (1920)
Cutremurul din Gansu (China) este un dezastru care a avut loc la 16 decembrie 1920, soldat cu 200.000 de morţi. Dezastrele naturale pot genera în mod spontan o admiraţie neaşteptată din partea observatorilor şi a victimelor, un sentiment care nu este o reacţie obişnuită în faţa dezastrelor provocate de mâna omului, cu excepţia tragediilor de cele mai mari dimensiuni. O explozie masivă care face una cu pământul un oraş, precum explozia din portul Texas City din 1947, poate stârni o asemenea reacţie; dar, de regulă, prăbuşirea unui avion, deraierea unui tren sau un incendiu într-un oraş produc o amorţire psihică.Pe de altă parte, dezastrele naturale de dimensiuni colosale îl pot amuţi pe muritor prin puterea lor imposibil de imaginat. Impactul extraordinar al catastrofelor cura sunt cutremurele, valurile tsunami sau tornadele aproape că depăşeşte limita suportabilităţii martorilor. Nu ne aşteptăm ca pământul să se caşte şi să înghită oameni şi clădiri ca şi când ar fi nişte jucării. Ni se pare greu de crezut ca apa dintr-un port să se retragă 800 de metri de la mal lăsând dezgolit fundul mării sub privirile înmărmurite ale oamenilor de pe mal. Nu este de aşteptat ca o casă să fie ridicată, cărată aproape doi kilometri şi aruncată apoi peste o maşină. Aceste evenimente sunt atât de contrare ordinii fireşti a lucrurilor încât devin supranaturale, iar martorii lor cad adesea într-o stare de prostraţie.
Cutremurul din 1920 care a făcut ravagii în provincia Gansu din China a fost una dintre acele catastrofe naturale marcate de „fapte imposibile”. În timpul acestui cutremur cu magnitudinea 8,6, o zonă cu lungimea de 450 km şi lăţimea de 150 a fost transformată într-un fel de „ocean solid”. Pământul s-a mişcat în sus şi în jos în valuri, iar munţii au fost zguduiţi violent şi rupţi în bucăţi, lăsând impresia că pământul a plecat din loc, că nişte uriaşi nemiloşi de piatră au călcat în picioare nestingheriţi provincia Gansu. Ziua de 16 decembrie 1920 este cunoscută până astăzi în China drept shan tso-liao („când au mers munţii”).
Prima manifestare a cutremurului a fost un muget cumplit care îţi sfâşia urechile, pornind din străfundurile pământului, în seara zilei de 16 decembrie. Bubuiturile de sub pământ sunau de parcă uriaşii de piatră ar fi început să strige la oamenii de deasupra „Păzea!”. Acest zgomot alarmant a fost urmat de vânturi violente care au pornit să sufle pe neaşteptate în regiune ca nişte uragane dezlănţuite. Dar, dintr-o dată, nu a mai fost un uragan, ci ceva mult mai înfricoşător.
Vântul a creat uriaşe furtuni de praf, orbitoare, care au redus vizibilitatea la zero şi i-au lovit pe oameni cu pietre şi nisip. În plus, pericolul era amplificat de faptul că ziua de 16 decembrie a fost deosebit de rece în provincia Gansu. Apoi cutremurul a sfâşiat pământul, l-a despicat, a zguduit munţii şi a produs catastrofale alunecări de teren. Bucăţi uriaşe de stâncă s-au rostogolit la vale, măturând sate întregi în calea lor. Alunecările de teren au format diguri de bolovani şi copaci şi, după ce pământul a încetat să se mai zgâlţâie, supravieţuitorii buimăciţi au trebuit să muncească în disperare pentru a înlătura barajele astfel create, căci riscau să se confrunte apoi cu inundaţii care i-ar fi ucis şi pe puţinii rămaşi, ca prin minune, în viaţă.
Revista National Geographic a prezentat unul din rezultatele neobişnuite ale cutremurului din Gansu:
„La gura văii se află orăşelul Swen Family Gap, o aşezare cu câteva mii de oameni, dintre care o zecime au fost ucişi de clădirile prăbuşite şi de surparea locuinţelor-peşteri; celelalte nouă zecimi au fost salvate de oprirea miraculoasă a două bucăţi uriaşe de pământ care s-au desprins din dealul-mamă şi au rămas suspendate deasupra aşezării; cea mai mică mişcare a terenului le putea arunca în vale. O a treia avalanşă care s-a desprins din deal, de cealaltă parte a văii, dincolo de albia râului, a format acum un nou munte, destul de aproape de sat pentru a-şi arunca umbra deasupra lui. În ambele cazuri, pământul care se rostogolise, desprinzându-se bulgăre cu bulgăre, grăunte cu grăunte din deal şi pornise în jos ca o cascadă, formând vârtejuri, bulboane, luase toate formele pe care le poate genera un torent.”
În 1556, un cutremur uriaş a zguduit provincia Shensi din China. La acea dată, mulţi ţărani chinezi locuiau în grote săpate în munţii de loess, un sol de consistenţă moale. Aceşti faguri fragili s-au prăbuşit foarte uşor în timpul cutremurului. În 1920, mai existau ţărani chinezi care îşi construiau locuinţele în munţii de loess şi, la fel ca şi în 1556, aceste dealuri s-au prăbuşit, îngropând de vii sute de mii de oameni.
După cutremurul din 1920, tributul morţii a fost estimat la aproximativ 180.000 de vieţi omeneşti. Alţi 20.000 de oameni au pierit de frig în iarna aspră. S-a spus că mulţi dintre aceştia îşi pierduseră viaţa pentru că refuzaseră să-şi construiască alte adăposturi. De ce? Din cauza şocului şi a uimirii provocate de o asemenea catastrofă care le depăşea puterea de înţelegere. Mulţi dintre supravieţuitori erau atât de îngroziţi de alte cutremure încât şi-au petrecut iarna afară, desăvârşind astfel dezastrul provocat iniţial de cutremur.
Teama supravieţuitorilor era întrucâtva justificată, deoarece cutremurele au lovit din nou provincia Gansu, dar nu în iarna anului 1920, după cutremurul cu magnitudinea 8,6. Zona a mai fost afectată de un cutremur uriaş în 1927, când au murit 100.000 de oameni. Şi apoi, din nou, în decembrie 1932, când au murit 70.000 de oameni. Într-o perioadă de 12 ani, 370.000 de oameni au murit într-o singură regiune geografică a Chinei.
Charles Darwin, a scris în martie 1835: „Este trist şi umilitor să vezi dărâmate într-o clipă lucrări care i-au costat pe oameni atât de mult timp şi muncă; dar compasiunea pentru locuitori este uitată aproape imediat, datorită interesului suscitat de descoperirea într-un singur moment a unei stări de lucruri pe care obişnuim s-o atribuim unei succesiuni de perioade.”
Cutremurul din Erzincan (1939)
Cutremurul din Erzincan este un dezastru care a avut loc în provinciile Erzincan, Sivas şi Samsun din Turcia la 27 decembrie 1939, soldat cu 50.000 de morţi.
La 29 decembrie 1939, Ismet Inonu, preşedintele Turciei, a venit la Erzincan ca să ia cunoştinţă de distrugerile provocate de cutremur cu două zile mai înainte. Imediat după el au sosit şi reprezentanţii organizaţiei Semiluna Roşie (echivalentul Crucii Roşii) şi un mare contingent al armatei turce. Preşedintele a inspectat dărâmăturile cu inima strânsă la gândul nenumăratelor vieţi omeneşti curmate şi al dezastrului din oraş. Inonu fusese în armată şi ministru de Război, participase la acţiuni pe front, dar această distrugere masivă nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse în misiunile de luptă. Natura putea produce daune mult mai mari decât mortierele şi bombele omului, îşi spunea el, probabil, în timp ce privea rămăşiţele a ceea ce fusese cândva o aşezare clocotind de viaţă.
Dintr-o dată, o femeie în vârstă purtând o rochie neagră acoperită de praf veni în fugă spre Inonii. Soldaţii lui încercară s-o oprească, dar preşedintele îi făcu semn să se apropie. Femeia plângea şi gâfâia. Îl apucă de mână şi şi-o puse la piept. „Bafikan! Bajikan!” striga femeia. „Benim aile ol git! Nicin? Nicin?” (Domnule Preşedinte, domnule Preşedinte! Familia mea nu mai e! De ce? De ce?).
Preşedintele Inonu dădu neputincios din cap şi o îmbrăţişă pe femeie, încercând să-i ofere puţină alinare în marea ei durere. În timp ce stătea în mijlocul ruinelor ţinând-o în braţe pe femeia care continua să plângă, praful se ridica din ruinele cumplite ale oraşului Erzincan. Toţi membrii familiei femeii muriseră când acoperişul se prăbuşise din cauza greutăţii pietrelor şi a nisipului pe care soţul şi fiii ei le puseseră acolo ca un fel de izolaţie termică împotriva iernilor aspre din Turcia. Patul ei era lângă uşă, aşa că apucase să fugă afară, dar ceilalţi membri ai familiei nu fuseseră la fel de norocoşi.
Timp de 3 ore, în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1939, la două zile după Crăciun, şapte cutremure succesive au şters de pe faţa pământului oraşe întregi şi au ucis zeci de mii de oameni în Turcia de nord şi de est, inclusiv în oraşele de pe malul Mării Negre. Prima zguduitură s-a simţit la ora 2 noaptea şi alte şase cutremure au urmat după aceea până la ora 5 dimineaţa, când pământul s-a liniştit. S-a stârnit apoi un viscol, care a înrăutăţit şi mai mult soarta nefericiţilor supravieţuitori.
Erzincan a fost ras de pe faţa pământului împreună cu cei 25.000 de locuitori ai săi, cu excepţia unei clădiri şi a unui grup de cetăţeni. Închisoarea a rămas în picioare, iar condamnaţii la moarte din interiorul ei au scăpat cu toţii. Ulterior, deţinuţii au ieşit din închisoare, dar, într-un uimitor tribut de generozitate omenească, nici unul dintre ei nu a încercat să fugă. Dimpotrivă, au ajutat cu toţii la săpat şi au eliberat peste o mie de oameni de sub dărâmături. Au contribuit, de asemenea, la construirea adăposturilor împotriva frigului şi au făcut focuri, i-au apărat pe răniţi de haitele de câini înfometaţi.
S-a estimat că epicentrul cutremurului de la Erzincan s-a situat la o adâncime de aproximativ 25 km. Optzeci de sate au fost complet distruse de cutremurul cu magnitudinea 8 pe scara Richter. A fost şi continuă să fie cel mai cumplit cutremur din istoria Turciei. Interesant este faptul că la 24 de ore după cutremurul de la Erzincan, o secvenţă de cutremure a fost simţită în întreaga lume: Nicaragua, El Salvador, Honduras, Africa de Sud, Roma, ba chiar şi pe coasta de vest a Statelor Unite. Clădirile înalte din Los Angeles s-au clătinat, dar şocurile au fost relativ minore. Cu toate acestea, unii experţi au considerat că forţa uriaşă a cutremurului de la Erzincan a declanşat o reacţie în lanţ de cutremure. Această teorie a fost respinsă de mai mulţi seismologi, printre care şi de renumitul William Lynch de la Universitatea Fordham.
Cutremurul din 1939 nu a marcat sfârşitul problemelor seismologice ale Turciei. Un alt cutremur major avea să lovească localitatea Izmit în 1999, ucigând 18.000 de oameni şi producând pagube materiale în valoare de peste 40 miliarde de dolari.
Boiko Ranghelov şi Arnd Bernaerts de la Institutul de Geofizică din Bulgaria, au scris într-un raport pentru la cei de-al doilea Congres Balcanic de Geologie şi expoziţia acestuia: Vestitul cutremur de la Erzincan (cu magnitudinea 8,0) din 26 decembrie 1939 a avut multe efecte - crăpături ale suprafeţei pământului, alunecări de teren, intensităţi microseismice până la gradul 11, valuri tsunami în Marea Neagră, precum şi mari distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti (peste 30 - 40.000). Există descrieri foarte clare de la vremea respectivă (mai ales în ziare) în legătură cu anomaliile meteorologice din zona epicentrului - temperaturi extrem de scăzute, căderi abundente de zăpadă, vânturi îngheţate, furtuni violente. Toate aceste evenimente îngreunează foarte mult operaţiunile de salvare. În timpul zilelor următoare, în sud şi în sud-est au căzut ploi abundente care au dat naştere unor inundaţii şi înnămoliri pe arii întinse din sudul, estul şi sud-estul Turciei. Aceste fenomene meteorologice adverse s-au soldat cu alte câteva mii de morţi şi mulţi răniţi, precum şi cu avarierea a numeroase clădiri şi distrugerea recoltei din vara următoare.
Unul dintre supravieţuitorii cutremurului de la Erzincan a declarat: „Erzincan nu mai este un oraş, ci un cimitir.”
Cutremurul din Tangshan (1976)
Cutremurul din Tangshan este un dezastru care a avut loc în China la 27 iulie 1976, soldat cu 655.000 de morţi. Se crede că cutremurul din provincia Tangshan a fost cel mai cumplit din secolul al XX-lea, însă guvernul chinez nu a publicat niciodată bilanţul exact al dezastrului. China a declarat iniţial că numărul morţilor se ridică la 655.000, dar după aceea a susţinut că acesta a fost între 240.000 şi 255.000, cifră pe care mulţi experţi o consideră prea scăzută. Într-o carte scrisă în 1988 de Serviciul Chinez de Seismologie se afirmă că în acest cutremur nu au murit decât 242.419 oameni.Cu un an înainte de cutremurul din Tangshan, oamenii de ştiinţă chinezi, folosind o reţea de staţii şi echipamente de monitorizare a cutremurelor, au prevăzut cu succes un cutremur din Haicheng cu suficient timp înainte pentru a se evacua populaţia şi a se salva un mare număr de vieţi omeneşti. Dar sistemul acesta a dat greş în 1976, şi singurele semne ale uriaşului cutremur de magnitudinea 8,32 au fost cele naturale: pe cer s-au văzut luminiţe ciudate, peştişorii de aur au sărit afară din holurile lor, găinile au refuzat să mănânce şi alergau încoace şi încolo cuprinse de panică, mulţimi uriaşe de şoareci au ieşit la suprafaţa pământului alergând înnebuniţi în căutarea unui loc unde să se ascundă, iar şi nivelul apei din puţuri a început să crească şi să scadă la întâmplare. Incapacitatea guvernului de a avertiza în mod corespunzător populaţia în privinţa unei asemenea catastrofe poate fi motivul pentru care acelaşi guvern a insistat asupra faptului că numărul de morţi a fost mult mai scăzut decât au estimat cei mai mulţi experţi.
Activitatea fizică a pământului din Tangshan în timpul cutremurului din 1976 a fost o înspăimântătoare dovadă a forţelor incredibile prinse în adâncurile Terrei. După cum relatează rapoartele, la ora 3,42 AM, ora locală, cam la 10 km adâncime, pământul a început să se mişte în Tangshan. Energia mişcării s-a transmis prin straturile de pământ, iar când a ajuns la suprafaţă, aceasta s-a rotit în sensul acelor de ceasornic câteva secunde, apoi în sens invers, după care s-a repezit în sus. Acest gen de mişcări violente ale solului au dărâmat 96 din 100 de case (650.000 în total), şi 90 din 100 de fabrici. Sute de mii de oameni care dormeau în paturile lor au murit pe loc; sute de mii au fost răniţi şi mii de decese au fost provocate ulterior de răni şi boli, în special de febră tifoidă, dizenterie, gripă şi encefalită. Toate cele patru spitale din Tangshan au fost făcute una cu pământul, omorându-i pe toţi cei dinăuntru.
Tributul de morţi a crescut şi din cauza distrugerilor provocate de replica cutremurului care s-a produs în după-amiaza zilei următoare şi a avut o magnitudine de 7,1, desăvârşind astfel opera cutremurului iniţial. În timp ce supravieţuitorii săpau printre ruine încercând să mai salveze răniţi sau să-şi recupereze obiectele, cutremurul cu magnitudinea de 7,1 a lovit nemilos, spulberând aproape tot ce mai rămăsese în picioare. A fost distrusă o centrală hidroelectrică importantă, podurile s-au prăbuşit, rezervoarele de apă s-au dărâmat. Toate şoselele din regiune au fost distruse şi peste 400 km de şine de cale ferată au devenit inutilizabile din cauza cutremurului, ceea ce a îngreunat sarcina echipelor de salvare care încercau să ajungă la Tangshan. Liniile telefonice şi radio au fost distruse, şi locuitorii capitalei chineze, Beijing, au aflat de cutremur abia după câteva ore. Cutremurul din Tangshan nu i-a speriat pe supravieţuitori, care au decis ca oraşul să fie reconstruit pe acelaşi loc. Masivul efort de reconstrucţie a durat aproape 10 ani şi a costat aproximativ 8 milioane de dolari.
Dr. George Pararas-Carayannis, autoritate recunoscută în domeniul cutremurelor şi al vulcanologiei, autorul lucrării The Big One: The Next Great Californian Earthquake, relata următoarele în legătură cu numărul de morţi din Tangshan din 1976: „La câteva zile după cutremurul din Tangshan din 28 iulie 1976, United Press International (UPI) mi-a telefonat la biroul meu din Honolulu... cerându-mi să le ofer o estimare a numărului de morţi, întrucât chinezii nu voiau să furnizeze această informaţie. (Şi nu au făcut acest lucru timp de peste un an de zile). Am spus agenţiei UPI că probabil 700.000-750.000 de oameni trebuie să-şi fi pierdut viaţa din cauza cutremurului. Mi-am bazat evaluarea pe numărul de morţi provocate de cutremurul din 1555 - care a devastat 98 de judeţe şi 8 provincii din China Centrală. Documentele istorice atestă că distrugerile cauzate de cutremurul din 1556 - concentrate în special în Hausien, provincia Shensi - au afectat o suprafaţă totală de 800 kmp şi că, în unele judeţe, numărul mediu de morţi a reprezentat 60% din totalul populaţiei. În 1556 şi-au pierdut viaţa 830.000 de oameni, astfel încât estimarea pe care am dat-o agenţiei UPI pentru cutremurul din 1976 a fost cât se poate de rezonabilă, întrucât magnitudinea acestuia a fost similară cu cea estimată pentru cutremurai din 1556 - iar standardele de construcţie pentru această zonă nu s-au modificat simţitor. Şi aşa cum s-a văzut - peste un an şi ceva - chinezii au dat cifra totală a morţilor de 655.000 - aşadar, şi evaluarea mea a fost destul de apropiată.”
Ziaristul Peter Griffith scria în ziarul Times (Londra): „Transformarea peisajului rural aproape normal în scene ale distrugerii urbane este rapidă şi şocantă. Acum, trenul trece în viteză printre timpurile unduitoare de grâu, iar în minutul următor se târăşte prin deşertul ruinelor care se întinde cât vezi cu ochii.”
Cutremurul din România (4 martie 1977)
Cutremurul din România din 4 martie 1977 este un dezastru soldat cu 1.500 de morţi şi pagube materiale în valoare de peste 2 milioane de dolari. Cutremurul din 1977 a fost poate cel mai puternic cutremur din România secolului al XX-lea, aducând locuitorilor ţării mai multe pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti decât cel din 1940, a cărui magnitudine a fost destul de apropiată de cel din martie. De asemenea, a fost printre puţinele cutremure, poate unicul, care a afectat zone foarte întinse pe teritoriul ţării, numeroase centre urbane, cele mai afectate judeţe fiind, după Municipiul Bucureşti, Dolj, Iaşi, Prahova şi Teleorman.
Marea amploare geografică, precum şi faptul că au fost afectate destul de multe zone urbane, deci zone cu densitate a populaţiei ridicată şi cu mari aglomerări de clădiri au făcut ca acel cutremur din 4 martie 1977 să rămână ca cel mai dezastruos din istoria dezastrelor României. Pe lângă pierderile materiale impresionante, un număr la fel de memorabil a fost cel al morţilor: peste 1500 de persoane. Iar mulţi dintre aceşti morţi erau artişti de mare clasă, actori, ale căror cariere s-au sfârşit în plin avânt, curmate în mod brutal atunci, în seara de 4 martie. Îi amintim numai pe câţiva dintre ei: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Alexandru Ivasiuc, Mihai Gafiţa, Doina Badea, Veronica Porumbacu, Mihai Petroveanu etc. Pagubele materiale s-au ridicat, la nivelul pe care îl avea dolarul în anul 1974, la peste două miliarde de dolari. De asemenea, s-au înregistrat 11.000 de răniţi. Peste 33.000 de locuinţe au fost avariate.
În Bucureşti, amintirea dezastrului este încă vie, deoarece multe dintre blocurile cu valoare istorică, zestrea perioadei interbelice, au fost complet distruse, o dată cu ele distrugându-se o parte din mărturiile unei civilizaţii înfloritoare odinioară. Printre acestea se numără blocul Dunărea, complet reconstruit după dărâmare, blocul cu restaurantul „Turist”, „Scala”, iar blocul „Patria” a scăpat cu serioase avarii, dar a putut fi salvat, suferind multiple lucrări de consolidare. Nu în ultimul rând, trebuie amintit faimosul bloc la parterul căruia se afla nu mai puţin celebra cofetărie „Casata”, loc de întâlnire a generaţii de scriitori interbelici, distrus în totalitate la 4 martie 1977. Din toate aceste clădiri nu a mai rămas nimic. Toate au fost reconstruite, dar fără a li se păstra structura arhitectonică de dinainte.
Priveliştea acelor ruine de clădiri era înfricoşătoare. Nu puteai să nu rămâi mut în faţa înfricoşătoarei demonstraţii de forţă pe care natura o făcuse în capitală. În aer plutea o senzaţie apocaliptică. Oamenii îngroziţi şi plini de moloz, cu feţele albe (nu se ştie dacă de frică sau de la praful de zidărie) alergau buimaci de colo-colo, încercând să afle dacă cei apropiaţi lor erau în viaţă. De pretutindeni se auzeau vaiete de durere sau de jale, plânsete şi gemete pe care trecătorii aveau să le audă încă multe nopţi de atunci încolo. Oameni, semeni de-ai lor în suferinţe pe care cei din jur încercau să le aline dar nu prea reuşeau. Răni în suflete, răni pe trupuri. Tot oraşul era o rană deschisă şi aveau să treacă ani până când urmele se vor fi cicatrizat.
Au existat mii de poveşti, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când natura se dezlănţuie: fiecare are o poveste tragică şi atât de personală. Dar există şi poveşti pline de haz, pe care cei norocoşi nu încetează să le spună ca pe nişte mici miracole. Căci, surprinzător, deşi dezastrul era de proporţii catastrofale, cei care supravieţuiseră erau mult, mult mai numeroşi decât cei nenorocoşi, decât cei care, fără a avea nici o vină trecuseră spre o viaţă mai bună.
Povestea micuţei Ana, care la cutremur avea aproape 3 anişori, este o asemenea relatare a unei întâmplări miraculoase. Era în apartamentul familiei, cu mama, tatăl, unchiul şi fratele cel mic, sugarul pe care mama îl strângea la piept cu dragoste. Nu avea mai mult de 6 luni. Era doar un boţ de carne, aşa că Ana nu era geloasă că beneficia mai des de îmbrăţişarea mamei. Ea ştia că este preferata familiei. Aşa că îşi găsea tot felul de lucruri de făcut, dar în seara aceea nu-şi găsea locul. Se agita de colo-colo prin casă. Ajunse, la un moment dat, în bucătărie: era mult mai scundă decât masa, dar auzea un zgomot ciudat, care venea de deasupra sa, de pe masă. Un zgomot foarte strident, de cratiţă care joacă tontoroiul. Nu, nu se putea, Ana nu îşi dădea seama ce se întâmpla, dar atunci când a văzut că farfuriile şi cratiţele de pe masă încep să se năpustească asupra ei, a ţipat şi a luat-o la fugă spre mama ei. Ieşind din bucătărie, o altă privelişte de coşmar: mama, cu sugarul în braţe, era aşezată pe hol, pe jos, iar varul de pe pereţi le cădea în cap. Cel mic ţipa din toate puterile, iar unchiul ei, care făcea duş, ieşise de acolo plin de clăbuc, pe cap şi pe corp, urlând un cuvânt pe care ea nu-l mai auzise înainte: cutremur! Abia acum începu să simtă că podeaua i se clătina sub picioare şi remarcă frica din ochii adulţilor care îi spuneau cu voce gâtuită că totul va fi în regulă. S-au hotărât la un moment dat să părăsească apartamentul, după ce zgâlţâielile au încetat. În faţa blocului, toţi vecinii ieşiseră îngroziţi. În noaptea aceea nimeni nu s-a mai întors acasă. Au dormit cu toţii în sălile de clasă de la şcoala de vizavi de bloc. A doua zi aveau să afle adevăratele proporţii pe care le avusese cutremurul şi că ei făceau parte dintre cei norocoşi, care încă mai aveau o casă unde să se adăpostească. Aveau unde merge „acasă”, spre deosebire de locuitorii din centrul capitalei, miile de oameni care rămăseseră pur şi simplu în stradă. Sau de ceilalţi ale căror locuinţe fuseseră atât de grav avariate încât erau imposibil de locuit.
Zile în şir au fost căutaţi supravieţuitori, s-au mobilizat toate forţele militare şi civile necesare pentru a scoate cadavrele sau eventualii supravieţuitori de sub dărâmături. Uriaşele mormane de moloz au îngropat sub ele vieţi atât de preţioase. Ulterior, în anii de după dezastru, cercetările au relevat că multe dintre blocurile prăbuşite erau neconforme cu rigorile unor construcţii moderne, rezistente la cutremure. Reconstrucţia lor s-a făcut cu imaginea dezastrului provocat de cutremurul ucigaş în minte. Şi acum, la foarte mulţi ani de la dezastru, oamenii sunt încă traumatizaţi de posibilitatea unui alt seism de o putere egală cu cea a cutremurului din 4 martie 1977, care a rămas ca un punct de referinţă în istoria dezastrelor care s-au abătut asupra acestei ţări. Şi ele nu au fost deloc puţine...
Un martor al cutremurului din 4 martie 1977 spune: „Adică ce îmi amintesc eu? Ziceam că nu e prea interesant pentru că m-a ferit Dumnezeu de întâmplări dramatice. Aveam 8 ani, ţi-am zis; eram în pat, dar nu dormeam, mă uitam cum se reflecta luna din fereastră pe parchet. La un moment dat am văzut cum „sare” nefiresc, luna pe parchet. L-am auzit pe tata cum ne striga să ieşim că e cutremur. Am ieşit ca la armată, fără comentarii; camera era chiar la ieşire. Se deschiseseră uşile, căzuseră sticle de ulei, borcane, erau cioburi, nu ştiu prin ce minune nu s-a tăiat nimeni deşi am ieşit desculţi. În bucătărie oala cu sarmale s-a răsturnat pe jos şi peste ea ghiveciul în care pusesem boabe de fasole. Tata ne-a dus cu maşina în apropiere, la adăpost, şi s-a întors să ia nişte haine. Mai am în minte câteva secvenţe: una confuză; eram încă în casă şi pe geam, în întuneric, am văzut blocurile din preajmă: nu îţi vine să crezi cum se poate schimba geometria unui peisaj. Arăta aproape ca un trucaj prost. Pe urmă, afară, în drum spre Valea Lungă, la bunici, drumul era blocat de un munte. Era scara care se prăbuşise din blocul OD16. Pe urmă mai ştiu că, întorşi acasă, stând în pat, nici nu îndrăzneam să respir; apartamentul e la marginea blocului şi aveam impresia că orice mişcare de-a mea putea să ducă la un dezastru (ca în Stan şi Bran când se aşează musca pe casă!).”
În lucrarea Cutremurul de pământ din România de la 4 martie 1977, coordonatori Ştefan Bălan, Valeriu Cristescu, Ion Cornea, scrie: „Cutremurul din 4 martie 1977, generat de un şoc multiplu subcrustal de adâncime intermediară, din zona Vrancea, a fost unul dintre cele mai puternice cutremure de pământ consemnate istoric în ţara noastră, urmând la mai puţin de 40 de ani după cutremurul foarte violent din 10 noiembrie 1940, fapt care marchează o frecvenţă relativ ridicată de apariţie a unor astfel de cutremure mari. Caracteristicile cutremurului din 4 martie 1977, specifice în general seismelor determinate de focarul Vrancea, s-au dovedit cu totul deosebite de cele ale altor cutremure de pe glob, fiind de relevat în acest sens perioadele predominante relativ lungi ale mişcării seismice, distribuţia zonală neuniformă a intensităţii seismice, apariţia unor zone de intensitate ridicată la mari distanţe de zona epicentrală, influenţa puternică pe anumite direcţii de propagare.”
Cutremurul din Armenia (1988)
Cutremurul din Armenia este un dezastru care a avut loc la 7 decembrie 1988, soldat cu 55.000 de morţi. Efectele unui dezastru natural cum a fost cutremurul din Armenia din 1988 se amplifică exponenţial atunci când zona lovită este extrem de săracă şi nu dispune de nici un fel de „ajutor” împotriva catastrofelor. Ţări ca Statele Unite întâmpină mari dificultăţi în asigurarea serviciilor de bază, respectiv învăţământul, apa potabilă, electricitatea în cantităţi suficiente.
Distrugerile catastrofale provocate de un cutremur major pot arunca ţara înapoi nu cu câteva luni sau ani, ci chiar cu câteva decenii. De exemplu, la 10 ani după cutremurul din 1988, în oraşul Spitak din Armenia, zeci de mii de familii locuiau încă în nişte adăposturi temporare ca nişte cocioabe, iar în altă parte, primarul unui orăşel se lăuda cu faptul că o clădire nouă are încălzire centrală. Aşadar, zona este atât de săracă, încât a avea încălzire centrală este considerat un lucru de care trebuie să fii mândru. În 1992, la Erevan, la 4 ani după cutremur, oamenii tot mai erau obligaţi să se mulţumească cu o oră-două de electricitate pe zi.
Epicentrul acestui cutremur, care a avut magnitudinea 6,9 pe scara Richter, s-a situat la aproximativ 40 km nord-vest de oraşul armean Leninake. Din nefericire, s-a produs la ora 11,41 dimineaţa, când toate fabricile şi şcolile erau pline. Cutremurul a durat mai puţin de un minut, iar patru minute mai târziu a urmat altul, cu magnitudinea de 5,8. A fost cea mai cumplită catastrofă de acest gen după cutremurul din 1976 din Tangshan, China, care a avut o magnitudine de 7,8 pe scara Richter şi care a ucis 655.000 de oameni.
În interiorul unei circumferinţe de patruzeci şi cinci de kilometri în jurul epicentrului cutremurului, toate clădirile cu mai mult de două etaje s-au prăbuşit, zdrobind mortal sau îngropând de vii pe toţi cei aflaţi în interior. Cei mai mulţi dintre oamenii îngropaţi sub tonele de ciment, lemn şi sticlă au murit acolo. Peste 15.000 de oameni au fost răniţi în cutremur şi, printr-o tristă împrejurare, spitalele care îi îngrijeau pe răniţi nu aveau suficiente antibiotice pentru numărul mare de răniţi, astfel că mii de oameni au murit în urma infecţiilor care ar fi putut fi tratate. Aceasta ilustrează, de asemenea, cât se poate de dramatic, diferenţa dintre viaţă şi moarte, generată de resursele de care dispune o naţiune săracă în comparaţie cu cele ale unei ţări bogate.
În Statele Unite, când se produce o nenorocire, se mobilizează imediat toate resursele ţării - de la guvernul Statelor Unite până la guvernele statale şi autorităţile locale - pentru a acorda ajutor cât mai grabnic. Reconstrucţia începe imediat, din toate colţurile ţării se trimit oricâte medicamente sunt necesare şi donaţiile individuale încep să curgă spre cei afectaţi. Este exclus ca vreo zonă din ţara noastră să mai prezinte urme ale cutremurului la 10 ani după producerea lui, dar acest lucru este ceva obişnuit şi curent în ţările sărace, cu o infrastructură învechită, incapabile să înceapă efortul de refacere fără ajutoare uriaşe din exterior.
Administraţia Naţională a Oceanului şi Atmosferei a descris motivele pentru care catastrofa din 1988 din Armenia a produs atât de multe distrugeri: „Au fost mai mulţi factori care au contribuit la amploarea dezastrului, inclusiv temperatura foarte scăzută, ora din zi, condiţiile solului, construcţiile improprii. Un mare număr de facilităţi medicale au fost distrase, optzeci la sută din personalul medical a pierit. În acest cutremur s-au incriminat atât defectele de proiectare, cât şi cele de construcţie pentru a se explica numărul mare de clădiri care s-au prăbuşit şi numărul mare de morţi rezultat de aici. Numeroase blocuri modeme cu mai multe etaje nu au rezistat. Specificul solului a contribuit şi el la prăbuşirea clădirilor. Rata ridicată a morţilor poate fi atribuită, parţial, modului în care s-au prăbuşit clădirile. Când panourile mari de beton ale pardoselilor au căzut peste grămezile compacte de moloz, nu a mai rămas decât foarte puţin spaţiu în care oamenii prinşi între dărâmături să poată supravieţui. Proporţia de supravieţuitori dintre oamenii prinşi sub dărâmături a fost de aproximativ 3,5 ori mai mare pentru cei de la parter decât pentru cei de la etajele superioare. Prăbuşirea unui număr mare de apartamente care aveau mai mulţi locatari la etajele superioare a făcut să crească numărul de morţi.”
Premierul sovietic Mihail Gorbaciov se afla în Statele Unite în momentul când s-a produs cutremurul. Şi-a scurtat vizita şi a zburat imediat înapoi în Uniunea Sovietică. Cutremurul din Armenia s-a produs în perioada perestroikăi - în traducere literală „ordinea reconstruită”. Perestroika era o politică nouă de deschidere şi disponibilitate a Uniunii Sovietice de a accepta ajutor din partea ţărilor din întreaga lume. Gorbaciov promova acest nou curs de acţiune, care implica restructurarea birocraţiei şi economiei Uniunii Sovietice. În trecut, guvernul sovietic ar fi negat că în urma cutremurului s-a produs vreo stricăciune. Şi chiar dacă ar fi acceptat acest lucru, gloriosul guvern sovietic urma să reglementeze situaţia, spre încântarea oamenilor, care erau fericiţi să aibă un regim atât de eficient.
În această eră nouă, sovieticii au transmis nonstop la radio şi televiziune date despre efectele cutremurului şi au salutat toate organizaţiile de sprijin şi lucrătorii dispuşi să acorde ajutor, indiferent din ce ţară proveneau - dacă doreau să vină în Armenia mai întâi ca să salveze, apoi ca să ajute la reconstrucţie. Era o politică deschisă, dar nu putea ascunde sau nega cumplita sărăcie din regiune, precum şi incapacitatea guvernului sovietic de a gestiona situaţia. Ajutoarele au început să curgă din toate părţile, au apărat oraşele de corturi, s-a acordat asistenţă medicală şi, totuşi, 500.000 de oameni erau fără adăpost şi oraşe întregi se transformaseră în mormane de moloz. După mulţi ani de la acest cutremur istoric, Armenia încă mai luptă să se refacă.
Evgheni I. Hazov, ministrul Sănătăţii al Uniunii Sovietice, a declarat: „Am trecut şi prin experienţa Cernobîlului, dar n-am văzut niciodată aşa ceva. Raza de acţiune este de-a dreptul catastrofală.”
Cutremurul din San Francisco (1989)
Cutremurul din San Francisco a avut loc în California de Nord, de la Santa Cruz până la San Francisco, la 17 octombrie 1989, soldat cu 62 de morţi şi pagube materiale în valoare de 6 miliarde de dolari (3 miliarde de dolari în San Francisco).Epicentrul cutremurului a fost la sud de San Jose în triunghiul format de Gilroy, Santa Cruz şi Watsonville. La 80 km sub scoarţa pământului, Falia San Andreas se mişcase. Probabil că numai persoanele în vârstă de 93 de ani au avut o senzaţie de deja vu în ziua de 17 octombrie 1989, când pământul a început să se clatine la San Francisco. Micul grup de persoane originare din San Francisco trebuia să fi avut 6-7 ani în 1906 când s-a produs cutremurul cu magnitudinea 8,3 şi probabil că îşi mai aminteau vag de ceea ce însemna să supravieţuieşti unui eveniment atât de devastator.
Cutremurul cu magnitudinea 7,1 din 1989 nu a provocat nici pe departe atâtea victime ca dezastrul din 1906 - numai 62 - în comparaţie cu cele peste 3.000, dar pagubele materiale au fost mult mai mari: 500 de milioane de dolari în 1906, în comparaţie cu 6 miliarde în 1989. Multe clădiri, poduri şi case care au fost avariate sau distruse complet de cutremurul din 1989 fuseseră construite după cutremurul din 1906 şi numai în San Francisco s-au înregistrat pagube în valoare de 3 miliarde de dolari.
Dezastrul din 1989 a lăsat în urma sa 3.757 de oameni răniţi, unii dintre ei foarte grav, şi 12.000 de persoane fără adăpost. Mulţi dintre cei care îşi pierduseră locuinţele erau plecaţi de acasă în momentul producerii cutremurului. Nici nu-şi imaginaseră dimineaţa, când încinseseră uşa în urma lor, că se vor întoarce acasă împreună cu un reprezentant al Departamentului de Lucrări Publice care le va da voie să strângă, în 15 minute, ce puteau pentru a-şi părăsi locuinţa pentru totdeauna.
Cutremurul s-a produs la ora 5,04 după-amiaza, şi majoritatea americanilor îşi amintesc că l-au văzut la televizor. Al treilea joc din cadrul Seriilor Mondiale fusese programat să se dispute în Parcul Candlestick şi era transmis de televiziune în toată ţara. În momentul în care au început primele vibraţii, acestea s-au văzut la televizor, dar numai până când s-a întrerupt curentul electric. Al Michaels de la staţia de radio ABC din Candlestick Park a exclamat în direct: „E cutremur!”. În San Francisco, întreruperea curentului electric a durat timp de 3 zile. Aprovizionarea s-a restabilit complet abia în ziua de 20 octombrie.
Deşi televizoarele au amuţit aproape imediat, mulţi dintre oamenii care s-au aflat la Candlestick au oferit relatări de martori oculari. O relatare foarte vie provine de la sergentul David Langdon, care a făcut parte din echipele de recuperare de după cutremur: „Partea cea mâi înspăimântătoare a cutremurului era să te uiţi la tribunele care erau pline ochi. Imaginaţi-vă Candlestick Park, cum se rupe complet în două şi apoi se reface. Să vezi plăcile de deasupra tribunei superioare cum se despart şi apoi se apropie din nou şi să vezi stâlpii de lumină cum se clatină în dreapta şi în stânga, aplecându-se cam câte cinci metri de fiecare dată - era o privelişte uluitoare, ceva ce n-aţi văzut niciodată. Apoi, să te uiţi la teren şi să-l vezi cum se vălureşte de parcă ar fi fost ocean, pentru că se mişca exact ca apa; valuri, valuri şi iar valuri. Totul s-a oprit înainte ca oamenii să intre în panică, în 10 sau 15 secunde. Suporterii au reacţionat exemplar; mai întâi au aplaudat, gândindu-se că suntem la San Francisco şi e frumos să avem un cutremur la Seriile Mondiale. Asta până când am aflat ce pagube a produs.”
Aşa cum a remarcat corect sergentul Langdon, primul cutremur a durat 15 secunde, urmat de o replică de magnitudinea 5,2, 37 de minute mai târziu. Cutremurul a declanşat şi un val tsunami cu înălţimea de un metru şi jumătate în golful Monterey. Departamentul Pompierilor din San Francisco a raportat 34 de incendii în oraş, din momentul în care s-a produs cutremurul, până la miezul nopţii de 19 octombrie 1989. Printre cauzele acestora s-au numărat exploziile conductelor de gaz, defectarea generatoarelor, luminările răsturnate, scurtcircuitele la instalaţiile electrice, problemele cu cafetierele şi sobele etc. Au fost şi jafuri sporadice, iar procurorul din San Francisco a dat o declaraţie conform căreia orice persoană arestată pentru jaf va fi reţinută fără a i se oferi posibilitatea de a plăti cauţiune.
Cutremurul a provocat şi prăbuşirea unei părţi din podul peste golful Oakland din San Francisco, ceea ce a făcut ca acesta să fie închis timp de o lună pentru reparaţii. Cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului nu s-au pierdut cu firea. La 5 zile după cutremur, peste 20.000 de oameni s-au adunat în parcul Golden Gate ca să asculte Simfonia a IX-a de Beethoven, cea care se încheie cu tulburătoarea Odă a bucuriei. Faptul că zeci de mii de oameni care tocmai trecuseră prin cel mai cumplit cutremur din istoria Californiei din ultimii nouăzeci de ani puteau să asculte o odă în care se manifestă atât de clar bucuria, ilustrează din plin bravura spiritului uman.
Cutremurul din Kobe (1995)
Cutremurul din Kobe este un dezastru care a avut loc în Japonia la 16 ianuarie 1995, soldat cu 5.502 morţi şi pagube materiale în valoare de 147 de miliarde de dolari. Acest cutremur cu magnitudinea de 7,2 din Kobe a deţinut tristul record de cel mai scump dezastru din toate timpurile. Impresionant în legătură cu puterea lui este faptul că a făcut toate pagubele şi şi-a ucis toate victimele, care nu bănuiau nimic, în aproximativ 20 de secunde, cât a durat de la început până la sfârşit. Un cutremur de 20 de secunde după care avea să fie nevoie de un deceniu de refacere.Douăzeci de secunde. Cam atât timp cât îi trebuie unui cititor obişnuit ca să parcurgă primul paragraf al acestui articol. Douăzeci de secunde. Asemenea distrugeri însoţite de un enorm tribut al morţii într-un interval atât de scurt de timp. Cutremurul de la Kobe din 1995 a produs o schimbare de atitudine în conştiinţa oamenilor din Kobe şi din împrejurimi. După ce s-a aşternut praful şi supravieţuitorii şi-au dat seama de dimensiunile dezastrului, ei au fost cuprinşi de depresie. Unii oameni au încercat să-şi aline nefericirea, satisfăcându-şi nevoile de bază - mâncare şi adăpost.
Dezastrele stârnesc sentimente stranii, şi unul dintre cele mai surprinzătoare grupuri de filantropi a fost banda crimei organizate, Yamaguchi-gumi. Oamenii obişnuiţi mai mult să ia, decât să dea, au început să distribuie opt mii de mese pe zi într-o parcare. Şi-au oferit bunurile, vehiculele, forţa de muncă şi au depus eforturi pentru a-şi hrăni vecinii. Un supravieţuitor, Masazaku Koga a spus: „Îmi aminteşte de perioada de după război. Totul era în ruină şi nu ştiam cum vom reuşi să ne refacem vreodată. Dar cutremurul ne-a unit din nou pe toţi. Am văzut la oameni o generozitate despre care crezusem că dispăruse din Japonia.”
Acest al doilea cutremur ca putere din istoria Japoniei a provocat pierderea a aproximativ 7 miliarde de dolari în venituri, din impozite, pentru anul fiscal 1995 din întreaga ţară. Principalele industrii din Kobe - construcţia de nave, producţia de oţel, uzinele chimice şi de produse alimentare - au fost grav avariate de cutremur şi multe uzine au rămas închise complet timp de câteva zile. Cei care au reuşit să reia lucrul după ce s-a restabilit alimentarea cu curent electric au operat la o capacitate mult redusă, aproximativ 60% sub producţia normală. 90% din fabricile de încălţăminte din Kobe au fost grav avariate de cutremur şi multe alte industrii mai mici au fost complet distruse. Creşterea perlelor artificiale s-a întrerupt vreme de aproape şase luni.
În zilele imediat următoare, după cutremur, s-a simţit lipsa mijloacelor esenţiale de subzistenţă - alimente, apă, adăposturi. O parte din populaţie s-a aşezat în corturi, la primărie, iar alţii au rămas în clădiri avariate şi nesigure. Peste trei sute de mii de oameni au rămas fără locuinţă. Amploarea distrugerilor din Kobe a dus în mod obligatoriu la o operaţiune de triere (pe bază de priorităţi) de către oficialităţi, astfel încât multe clădiri periculoase nu au fost împrejmuite sau, dacă au fost, barierele s-au dovedit insuficient de rezistente.
Aprovizionarea a început să funcţioneze abia după câteva zile, inclusiv transporturile de la Fabrica de bere Kirin, una dintre cele mai importante companii de bere din Japonia. Având în vedere traumele suferite de locuitorii din Kobe, e de presupus că au fost foarte bucuroşi să primească aceste transporturi de bere. Dar n-a fost să fie. Fabrica Kirin a trimis în oraş mii de lăzi cu sticle de bere de un litra, dar le-a umplut cu apă în loc de bere. Aşa cum se întâmplă adesea în cazul cutremurelor majore, Kobe a fost afectat şi de incendii, provocate de avarierea conductelor de gaz, de prăbuşirea încălzitoarelor şi a sobelor. Se estimează că peste 1 milion de metri pătraţi din Kobe au fost distruşi de incendiile de după cutremur. Aproximativ 180.000 de clădiri au suferit distrugeri parţiale sau totale. În portul Kobe, peste 90% din cele 187 de dane ale portului au fost afectate. Autostrada Hanshin cu o lungime de zeci de kilometri s-a prăbuşit în câteva locuri.
La 25 ianuarie, la 9 zile după cutremur, 367.000 de gospodării din Kobe încă nu aveau apă curentă. Cadavrele reprezintă o problemă extrem de importantă în cazul marilor dezastre. Şi la Kobe au existat mii de oameni care au murit în cutremur şi ale căror trupuri au trebuit recuperate, identificate şi îngropate sau incinerate. Oficialităţile au transformat o cameră mare, dintr-o şcoală, în morgă şi au pus pe uşă o inscripţie: Camera sufletelor paşnice. Gripa şi pneumonia au devenit şi ele o problemă, înrăutăţită şi mai mult de frig, de vremea umedă de iarnă şi de lipsa de adăposturi. Oamenii s-au descurcat cum au putut şi timp de încă un an de la cutremur se mai puteau vedea corturi şi colibe aproape în toate spaţiile deschise. Este drept, Kobe s-a refăcut şi, în cele din urmă, portul s-a redeschis, trenul ultrarapid a fost pus din nou în circulaţie, şoseaua s-a reparat şi maşinile au început să alerge în viteză pe ea, iar acolo unde fuseseră numai mormane de moloz casele au fost reconstruite.
Cutremurul din 1995 a scos la iveală punctele vulnerabile din construcţia de clădiri şi autostrăzi din Kobe, din sistemul de protecţie publică şi de pază împotriva incendiilor. Unele sisteme s-au prăbuşit, dar cele mai multe au făcut faţă; era nevoie să se implementeze programe noi. Raportul EQE a ajuns la următoarea concluzie: „Cutremurul de la Kobe este un exemplu extrem de şocant cu privire la ceea ce poate face un seism dintr-o societate modernă industrializată.”2 Raportul EQE şi-a propus să evidenţieze resursele în cazul reacţiei la cutremur, deoarece nu este nevoie decât de 20 de secunde pentru ca „o societate industrializată modernă” să nu mai fie ce-a fost.
Un ziarist de la televiziunea japoneză care a supravieţuit cutremurului scria: „Eram la etajul al patrulea al unui hotel cu cinci etaje. Cutremurul a durat circa 20 de secunde, iar eu stăteam culcat, pe podea şi nu puteam să mă mişc. Am încercat să deschid uşa, dar se blocase, aşa că am spart-o şi abia am reuşit să ies afară. Partea inferioară a hotelului, de sub etajul al treilea, s-a prăbuşit complet.”
Cutremurul din Izmit (1999)
Cutremurul din Izmit este un dezastru care a avut loc în Turcia la 17 august 1999, soldat cu 30.000-40.000 de morţi şi pagube materiale în valoare de 40 de miliarde de dolari. Numărul iniţial de morţi provocate de acest cutremur a fost de aproximativ 20.000, dar estimările neoficiale plasează numărul morţilor între 30-40.000 de oameni. La Golcuk, în Turcia, clădirile noi s-au prăbuşit cu zgomot, omorându-i pe cei din interiorul lor şi lăsând zona plină de mormane de cadavre şi moloz. Dar uriaşa moschee a oraşului, construită cu secole în urmă, a rămas în picioare şi a suferit numai avarii minime. La ora 3,01 dimineaţa, ora locală, un cutremur cu magnitudinea de 7,4 a lovit Izmitul, oraş din Turcia, situat pe falia Anatoliei de nord (o falie foarte asemănătoare din punct de vedere geografic cu falia San Andreas din California), provocând distrugeri masive şi uriaşe pierderi de vieţi omeneşti.La un an după cutremur, zeci de mii de oameni continuau să locuiască în oraşe de corturi. Străzile arătau ca nişte câmpuri de luptă, cu numeroase clădiri distruse sau avariate rămase neatinse, aşa cum fuseseră în august 1999. Mulţi dintre supravieţuitori încă se mai temeau să locuiască în case solide după ce văzuseră că trei sferturi dintre imobilele din zonă se prăbuşiseră, ucigându-i pe toţi cei dinăuntru. Cutremurul s-a simţit la o distanţă de peste 300 km, iar daunele estimate şi numărul de morţi au fost uriaşe. Întrucât epicentrul lui a fost în Izmit, a afectat una dintre cele mai populate şi mai industrializate zone ale Turciei.
Cel puţin 20.000 de oameni au murit instantaneu în timpul cutremurului, cei mai mulţi dintre ei striviţi în paturile lor atunci când casele s-au prăbuşit peste ei. Aproximativ 50.000 de oameni au fost răniţi grav şi tributul morţii avea să mai crească până la aproximativ 30.000-40.000 de victime. Întreaga ţară a rămas fără curent electric în timpul cutremurului. O rafinărie de petrol, care furniza o treime din petrolul necesar Turciei, a luat foc şi a trebuit să fie închisă timp de mai multe săptămâni. Oamenii au fost evacuaţi pe o rază de aproximativ 4,5 kilometri. Aproximativ 600.000 de oameni au rămas fără adăpost din cauza cutremurului şi jumătate din ei au ajuns să trăiască pe străzi. Se crede că populaţia afectată a fost în număr de aproape 15 milioane şi 10% din economia Turciei a suferit consecinţele cutremurului.
Cel puţin 20.000 de clădiri s-au prăbuşit în timpul cutremurului şi, ceea ce este cel mai îngrijorător, majoritatea structurilor distruse au fost construite cu numai câţiva ani înainte de cutremur. Cum e posibil ca nişte clădiri nou-nouţe - construite probabil în conformitate cu norme mult mai stricte decât vechile structuri - să se prăbuşească atât de uşor? Codul de construcţie din Turcia este o adaptare a Codului Uniform de Construcţie din California, care impune anumite specificaţii clare pentru rezistenţă antiseismică. Dacă Turcia a folosit standardele de construcţie din California, de ce nu au rezistat clădirile la cutremur, aşa cum era de aşteptat?
O investigaţie efectuată de grupul de construcţii EQE International după cutremurul de la Izmit a scos la iveală răspunsuri alarmante la aceste întrebări. Cele mai multe dintre clădirile construite în anii de dinaintea cutremurului, aparent după proiecte realizate în conformitate cu codul California, nu au fost construite, de fapt, ţinând cont de aceste standarde. Iată ce susţine raportul EQE: „Cele mai multe dintre clădiri nu au respectat cerinţele proiectului codului, incluzând detalii care nu rezistă la cutremur. Avem în vedere armăturile de oţel verticale şi orizontale inadecvate şi folosirea pe scară largă a oţelului moale pentru armare.”
EQE a mai constatat că inginerii proiectanţi nu au inspectat niciodată construcţiile ca să se asigure că specificaţiile din plan erau respectate de constructor. Inginerul proiectant lucra direct pentru constructor, astfel încât nu a existat nici un fel de supervizare independentă în cazul celor mai multe clădiri. Adesea s-au utilizat materiale de calitate inferioară, calificarea meseriaşilor a fost necorespunzătoare şi s-a prestat o muncă de mântuială. Peter Yanev, inginer consultant citat la CNN, a descris construcţiile din zonă ca „absolut inadecvate”.
Reacţia guvernului turc la cutremur a fost, de asemenea, necorespunzătoare. Premierul turc Bulent Ecevit, încercând să justifice incapacitatea vizibilă a guvernului său de a face faţă unei crize de asemenea amploare, i-a spus lui Jerrold Kessel de la CNN: „Gestionarea unei astfel de crize ar fi o sarcină dificilă pentru orice ţară din lume. Aceasta nu s-a limitat la un oraş, la o provincie, ci este vorba de o zonă foarte întinsă. Telecomunicaţiile au fost complet întrerupte timp de cel puţin două zile în trei provincii afectate în cea mai mare măsură. Şi transporturile din Turcia au fost perturbate ca urmare a distragerii podurilor, drumurilor şi şoselelor.”
În ceea ce priveşte afirmaţia potrivit căreia clădirile au fost construite cu materiale de calitate inferioară şi cu nerespectarea codului de construcţie, Ecevit a recunoscut că „S-au făcut anumite greşeli”, dar că guvernul turc „le va îndrepta”. Aşa cum se întâmpla în cazul tuturor dezastrelor produse în zone urbane, pericolul bolilor a devenit iminent. Echipele de salvare şi personalul medical erau îngrijorate de perspectiva izbucnirii unor boli curente după astfel de dezastre: holeră, tifos, pneumonie, precum şi diverse probleme provocate de deshidratare şi de lipsa de mâncare. Trupurile în descompunere zăceau peste tot şi muncitorii împrăştiau var şi substanţe dezinfectante pe străzi, trotuare şi peste moloz. Din nefericire, după cutremur au urmat ploi care au spălat toate substanţele chimice, iar autorităţile se temeau că apa de ploaie care spăla cadavrele ar putea contamina pânza de apă freatică.
Izmitul continuă să se refacă, deşi pagubele provocate de cutremur mai sunt încă vizibile şi au fost sporite de un alt cutremur produs în aceeaşi zonă, în noiembrie, acelaşi an. Falia din Anatolia de nord continuă să stârnească îngrijorare. Rămâne de văzut dacă Moscheea Golcuk va mai rămâne în picioare şi după următorul mare cutremur.
Pinar Onuk, supravieţuitor al cutremurului de la Izmit a declarat: „Era ca şi când ceva ne-ar fi apucat pe dedesubt, ne-ar fi întors cu susul în jos şi acum ne scutura zdravăn. Apoi casa a început să se mişte încontinuu, dintr-o parte în alta. Şi, în timp ce se petreceau toate acestea, se auzeau nişte zgomote cumplite, ieşind din adâncurile pământului. Iar când mişcarea încetă, se auzi zgomotul înfiorător al unei clădiri care se prăbuşea. Ţipete, zgomot de geam spart. Casa noastră era îngropată într-o linişte profundă... în întunericul negru ca smoala nu-mi mai simţeam picioarele. Timp de două zile am dormit în stradă.”
Cutremurul din sudul Asiei (2004)
Cutremurul din sudul Asiei este un dezastru care a avut loc în Indonezia, Sri Lanka, India şi Thailanda, soldat cu 227.000 de morţi, şi care a schimbat faţa Pământului. Cutremurul din Asia de Sud-Est care s-a produs la 26 decembrie 2004, ora locală 7:58, în adâncul Oceanului Indian cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter, a fost cel mai mare de la cel cu o magnitudine de 9,2 grade (Good Friday) produs în Alaska în 1964 şi a fost catalogat al patrulea ca mărime de la începutul secolului XX. Cutremurul a avut epicentrul în Oceanul Indian, în nordul Insulei Simeulue de pe coasta vestică a Sumatrei din Arhipelagul Indonezian. Valurile tsunami de până la 15 m înălţime, au devastat ţărmurile Indoneziei, Sri Lankăi, Indiei, Thailandei şi a altor ţări, ajungând până şi pe coasta de est a Africii, la 4.500 km de epicentru, au fost observate chiar şi în Mexic şi Chile.Epicentrul a fost la 3,316°N, 95,854°E, aproximativ 160 km sub nivelul mării. Cutremurul în sine (exceptând valurile tsunami) a fost simţit până în Bangladesh, India, Malaysia, Myanmar, Thailanda, Singapore şi Insulele Maldive. Placa continentală a Indiei s-a deplasat aproximativ 15 m sub cea a Burmei. Alunecarea nu s-a produs instantaneu ci a avut loc în două faze în câteva minute. Datele seismografice au indicat faptul că prima fază a implicat formarea unei rupturi de 400 km lungime şi 100 km adâncime, localizată la 30 km sub „fundul mării”. Ruptura s-a desfăşurat cu o viteză de 2 km/s, începând de pe coasta Aceh şi continuând spre nord-vest aproximativ 100 de secunde.
Placa Indiei este componentă a plăcii Indo-Australiene, care delimitează Oceanul Indian şi Bay de Bengal şi care se deplasează spre nord cu aproximativ 6 cm/an. Placa Indiei întâlneşte placa Burma (considerată componentă a plăcii Eurasiatică) la Sunda Trench, în acest punct placa Indiei pătrunde din ce în ce mai adânc sub placa Burma până când temperatura şi presiunea foarte ridicate transformă marginile plăcii Indiei în magmă care ulterior este împinsă prin vulcani în afară. Acest proces este întrerupt de blocarea plăcilor pentru câteva secole până când presiunea acumulată în timp determină producerea cutremurelor şi implicit a valurilor de tip tsunami. Activitatea vulcanică care rezultă din procesul suprapunerii plăcilor Indo-Australiene cu cea Eurasiatică a creat arcul vulcanic Sunda.
În zilele ce au urmat, numeroase replici ale cutremurului au fost raportate în Insulele Andaman, Insulele Nicobar şi în regiunile epicentrului original. Energia eliberată de cutremurul din Ocenul Indian a fost estimată la 2 exajouli (2x1018jouli), suficientă cât să fierbi 150 litri de apă pentru fiecare om de pe planetă. Se estimează faptul că suprafaţa Pământului s-a modificat cu 20 până la 30 cm, echivalentul raportului forţelor dintre Lună şi Soare. Eliberarea masivă de energie a alterat uşor procesul de rotaţie a Pământului. Modelele teoretice sugerează că Pământul s-a „scuturat” în jurul axei de rotaţie cu 2,5 până la 5 cm în direcţia est pe longitudine 145°. Oricum, datorită efectelor gravitaţionale ale Lunii, durata unei zile creşte cu 15 microsecunde pe an, astfel că orice creştere a vitezei de rotaţie a Pământului, relaţionată cu producerea cutremurului, se va pierde uşor în timp. Mult mai spectaculos este faptul că unele insule mici din sud-vestul Sumatrei s-au deplasat - spre sud-vest cu până la 20 m. Punctul nordic al Sumatrei care este placa Burma (regiunile sudice ale plăcii Sunda), s-ar putea să se fi deplasat cu până la 36 m sud-vest. Mişcarea s-a produs atât vertical cât şi lateral. Unele zone de la ţărmuri se află sub nivelul mării făcând reocuparea lor imposibilă.
În primele zile după catastrofa, plajele din sudul Asiei au devenit adevărate morgi în aer liber, cu mii de cadavre aduse de ape. În provincia indoneziana Sumatra, acolo unde a fost înregistrat epicentrul cutremurului, supravieţuitorii au fost îngroziţi de mulţimea de trupuri omeneşti rămase pe acoperişuri şi în copaci, scoase la vedere de apele care începuseră să se retragă. Oficialităţi din Indonezia, India, Sri Lanka şi Thailanda au anunţat că exista pericolul apariţiei unor epidemii din cauza cadavrelor în descompunere şi a apei contaminate. Cele mai multe victime şi pagube materiale s-au înregistrat în India şi Sri Lanka. Numeroşi turişti străini au fost răniţi sau au fost daţi dispăruţi în Asia. Printre ţările de provenienţă ale celor decedaţi se număra Marea Britanie, Australia, Italia, Japonia, Austria, Olanda şi Statele Unite.
Viteza cu care au ajuns la ţărm valurile seismice de tip tsunami, a făcut practic imposibilă evacuarea persoanelor aflate în zonele literale. Valul a avut nevoie de o ora şi jumătate pentru a ajunge la ţărmurile situate cel mai departe de epicentrul cutremurului. Un nou cutremur, cu magnitudinea de 5,9 grade pe scara Richter, a lovit regiunea Nicobar. În Insulele Nicobar şi Andaman s-au înregistrat, de altfel, peste 90 de replici, în următoarele 24 de ore de la producerea cutremurului de 9 grade. „Reconstrucţia statelor afectate de tsunami ar putea dura 10 ani şi ar putea costa, miliarde de dolari”, a avertizat secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Kofi Annan. Chiar dacă autorităţile ar fi ştiut că urmează un val seismic ar fi fost dificil să avertizeze populaţia.
Unele dintre cele circa 550 de insule ale arhipelagului Andaman şi Nicobar s-au deplasat în momentul producerii cutremurului. Cercetătorul Prithvish Nag a declarat că o echipă de topografi a fost trimisă pe aceste insule pentru a studia modul în care s-a schimbat forma insulelor, precum şi modificarea coordonatelor acestora sub impactul seismului. S-a apreciat că evaluarea schimbărilor produse este importantă, din cauza impactului pe care acestea l-ar putea avea asupra navigaţiei în Oceanul Indian şi deoarece o posibilă deplasare spre nord a plăcilor tectonice ar putea afecta zona de mare risc seismic din nord-estul Indiei. Oficiali din cadru! armatei au confirmat că cel mai sudic punct al Indiei în ocean, un recif de corali numit Indira Point, a dispărut sub ape.
Cutremurul şi valurile ucigaşe au trecut, dar cei care au supravieţuit dezastrului au fost în pericol de moarte. Medicii si infirmierele care au venit în sprijinul autorităţilor au constatat exigenţa riscului ca în zonele calamitate să izbucnească epidemii cel puţin la fel de ucigătoare ca şi seismul. „Numărul uriaş al victimelor, dificultatea operaţiunilor de căutare şi identificare, spaţiile restrânse de depozitare a cadavrelor şi lipsa tot mai acută a apei potabile au fost tot atâtea condiţii pentru un nou dezastru”, a avertizat Crucea Roşie. S-a recurs la soluţia gropilor comune pentru cadavrele rămase neidentificate şi aflate într-un stadiu avansat de descompunere. Holera şi malaria au fost doar două dintre bolile extrem de contagioase care au avut în acele momente, condiţiile cele mai bune pentru a se propaga şi a se transforma în epidemii. Un alt factor favorizant a fost criza de apă potabilă cu care s-au confruntat regiunile aflate în inima dezastrului, pentru că majoritatea puţurilor de apă potabilă au fost contaminate cu apă sărată.
Drama provocată în Asia de Sud-Est de valurile seismice, a suscitat o mobilizare de proporţii în întreaga lume pentru ajutorarea victimelor dezastrului, ameninţate de foamete şi epidemii. Acest răspuns masiv al organizaţiilor şi al donatorilor privaţi a permis adunarea a doua miliarde de dolari, donaţiile venind din cele mai neaşteptate surse: de la copii care şi-au vândut cadourile de Crăciun, până la deţinuţi care au cotizat pentru victimele dezastrului.
Mai multe state asiatice au început să lucreze la un sistem de alertă care să semnaleze valurile seismice şi să contribuie la prevenirea catastrofelor de tipul celei de la 26 decembrie. Un sistem de alertă de acest gen nu există, deocamdată, în Oceanul Indian. Potrivit unui studiu dat publicităţii de consilierul ştiinţific al Guvernului Britanic, David King, un tsunami uriaş se va produce, probabil, în următorii 10.000 de ani, în Atlantic, provocând valuri de 10 -100 de metri în ocean. Studiul indică faptul că acest tsunami, provocat de prăbuşirea unei părţi a vulcanului Cumbre Vieja din Arhipelagul Canarelor, va afecta toate ţările situate pe malurile Atlanticului.
Robinson indonezian
Un pescar indonezian a fost găsit, mai mult mort decât viu, sub barca sa eşuată pe unul dintre ţărmurile provinciei Aceh. Tengku Sofyan, în vârstă de 24 de ani, era puternic deshidratat şi abia putea vorbi. Sofyan a fost primul supravieţuitor descoperit în următoarele 3 zile după producerea cutremurului.
Cinci zile în derivă
Un pescar malaezian a salvat o femeie din Indonezia care plutise timp de cinci zile în apele Oceanului Indian, după ce valurile seismice o luaseră din faţa casei sale, de pe Insula Sumatra. Tânăra, pe nume Malaweti, în vârstă de 23 de ani, a supravieţuit agăţată de trunchiul unui palmier sago şi a fost reperată în apele din largul provinciei Aceh.
Gautam Dasgupta, din cadrul Institutului Geologic din India, a declarat: „Placa Indiană se mişcă spre nord cu trei până la cinci centimetri anual, determinând o presiune enorma asupra munţilor Himalaya. Vrem să aflăm dacă seismul din largul Insulei Sumatra a împins placa mai spre nord, în direcţia statului Assam, cunoscut drept o regiune cu o intensă activitate seismică.”
Biroul de Geofizică din Jakarta a informat: „În Sumatra, localităţi întregi au fost distruse complet, înghiţite de ape sau pur şi simplu rase de pe faţa Pământului. În nordul insulei, 17 sate de pe litoral nu mai există. Replica a fost înregistrată în data de 29 decembre şi a avut o magnitudine de 5,1 grade pe scara Richter.”
Kerry Sieh, geolog la Institutul de Tehnologie din California, a declarat: „Seismul a zdruncinat puţin planeta, dar nu va da peste cap Pământul.”
Biroul de informare al Societăţii Tsunami din Canada informa: „Energia degajată de valurile tsunami a fost asemănătoare cu energia emisă de explozia a 5 megatone de dinamită (20 petajouli). Aceasta reprezintă de două ori totalul de energie explozivă folosită. În cel de-al Doilea Război Mondial (incluzându-le două bombe atomice).”
Werner Karasek, 48 de ani, a declarat: «Oamenii alergau în toate direcţiile, urlând cu ochii congestionaţi: „Vine apa, vine apa!”»
A. Suppiah, 55 de ani, a declarat: „Am fost toţi luaţi prin surprindere când valul ne-a lovit. Eu am fost aruncat câţiva metri, dar am reuşit să mă ţin de un stâlp, dar una din fiicele mele a fost luată de val. Noroc cu o saltea care plutea şi pe care fiica mea a reuşit să se urce şi să se salveze.”
Carlos Abello, 37 de ani, a declarat: „Am văzut de pe acoperişul hotelului cum veneau valurile. Totul s-a petrecut repede, noi eram pe punctul de a lua micul dejun când angajaţii hotelului ne-au spus să urcăm la ultimele etaje... era un haos total.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu