vineri, 16 ianuarie 2015

Psalmul 22 - în tâlcuirea Sf.Părinți

                        PSALMUL 22
                      Psalm al lui David* .

              Acest psalm i-a fost* glăsuit lui David de către Duhul Sfânt ca din partea neamurilor .

1.    Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.

Păstor este Domnul, precum singur zice în Evanghelie: Eu sunt păstorul cel bun (In. 10: 14). Căci aflând neamurile ca pe nişte oi rătăcite în locurile pieirii, le-a adus la mântuitoarele staule ale Bisericii, şi le păstoreşte şi le paşte. Drept aceea, fiecare neam, mulţumind Domnului pentru aceasta, povesteşte facerile de bine ale Lui, zicând: „Domnul mă paşte, şi nimic nu-mi lipseşte din cele de nevoie sau trebuincioase trupului, spre hrana şi mântuirea mea”. Trebuie însă să ştim că lucrările cele mult cunoscute se zic de multe ori fără articol (precum în limba elinească, unde avem Domn, şi nu Domnul). [1]


2.    La loc cu verdeaţă, acolo m-a sălăşluit;

Loc cu verdeaţă este fapta bună lucrătoare, iar apa de odihnă este filosofia vederii duhovniceşti*, după Sfântul Maxim. „Acolo dar, zice fiecare din neamuri, mă va sălăşlui Domnul, unde este loc cu verdeaţă.” Însă a făcut asemănare cu păstoritul, fiindcă verdeaţa şi apa fericesc turma, ceea ce vrea să zică că: „Domnul m-a aşezat spre câştigarea păşunii şi a duhovniceştilor bunătăţi”. Însă se înţelege şi într-alt fel, locul cu verdeaţă este Biserica, iar verdeaţa sunt creştinii, loc în care înfloresc prin fapta bună. Ori prin verdeaţă se poate înţelege şi credinţa creştinilor, deoarece, ca şi verdeaţa, întinereşte şi înfloreşte neîncetat, în timp ce rătăcirea elinilor a îmbătrânit şi s-a uscat ca o iarbă.

la apa odihnei m-a hrănit,

Acest grai îl zice poporul cel din păgâni, pentru scăldătoarea Sfântului Botez, căci, prin această apă duhovnicească curăţindu-ne, lepădăm de la noi osteneala şi răutatea păcatului, dar ne şi odihnim. De aceea şi Domnul zicea: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28). Ori şi într-alt fel: apa este apa cea vie a învăţăturii lui Hristos, precum am zis la un alt psalm, în tâlcuirea zicerii: ...lângă izvoarele apelor (Ps. 1: 3)[2].


sufletul meu l-a întors.

„A întors Domnul, zice, sufletul meu de la rătăcirea idolilor la cunoştinţa de Dumnezeu şi credinţa cea adevărată.”

3.    Povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii,

       Prin dreptate este numit aici fiecare din cei dintre neamuri, ceea ce de obşte cuprinde toate faptele bune, iar cărări ale acestei dreptăţi se numesc faptele bune cele din parte*, fiindcă acestea aduc pe cei ce umblă pe ele la dreptatea ce peste tot cuprinzătoare*. Că Domnul, luând trup omenesc, a deschis aceste cărări şi drumuri ale faptelor bune, mai întâi umblând El însuşi pe ele, şi mai apoi cu lucrul şi cu cuvântul povăţuind pe noi intr-însele [3].

pentru numele Lui.

„Pentru aceasta, zice, ne-a făcut Hristos aceste faceri de bine, pentru că ne-am numit creştini, după numele Lui. Ori pentru aceasta m-a povăţuit la faptele cele bune, pentru a nu se huli de către cei necredincioşi numele Lui din pricina rătăcirilor mele.”

4.    Că de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele,căci Tu cu mine eşti.

Umbră a morţii este lumea aceasta, deoarece aşa cum moartea desparte sufletul de trup, tot astfel şi această lume desparte pe iubitorul de lume de Dumnezeu, iar cu cel ce este cu Dumnezeu, negreşit că şi Dumnezeu este cu dânsul. Ori umbră a morţii este durerea fiecărei primejdii aducătoare de moarte, deoarece se aseamănă cu moartea, din pricina amarului necaz ce-l aduce; iar rele sunt ispitele şi întâmplările cele neprielnice; dar Domnul se află împreună cu toţi cei ce întru adevăr sunt creştini, căci chiar El a făgăduit aceasta: Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28: 20)[4].

5.    Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.

       Prin toiag se zice judecata cea pedepsitoare a lui Dumnezeu, iar vargă, pronia Sa cea de-bine-făcătoare, după dumnezeiescul Maxim, încă zicând că ambele acestea îndeamnă spre mântuire. Ori toiag este pedeapsa cea adusă peste cei ce păcătuiesc, iar varga - ceea ce sprijineşte pe cei împuţinaţi cu sufletul. Deci zice fiecare creştin: „Tu, Doamne, îl pedepseşti pe cel ce păcătuieşte, iar pe obosit de osteneală îl sprijineşti, şi prin amândouă pe ambii îi foloseşti. Aceasta este alcătuirea cea netedă a acestora. Acestea m-au mângâiat, toiagul Tău şi varga Ta..., însă a zis m-au mângâiat în loc de „m-au sfătuit”, căci cel care sfătuieşte, acela mângâie şi trage pe oameni la ceea ce este de folos. Însă unii, adică Teodorit şi Maxim au înţeles prin toiag şi varga Crucea, pentru că Crucea se alcătuieşte din două lemne, din care lemnul cel drept este varga prin care noi ne-am îndreptat, noi, cei ce eram căzuţi în rătăcire, iar lemnul cel de-a curmeziş al Crucii este toiagul cu care a lovit Hristos şi i-a doborât pe demoni, căci cei ce lovesc pe cineva lovesc ridicând băţul lateral. A pomenit însă întâi toiagul, şi apoi varga, fiindcă Hristos pe Cruce a doborât mai întâi pe Diavol, iar apoi, prin aceeaşi Cruce, ne-a izbăvit de tirania lui. Drept aceea, tâlcuirea acestei ziceri este aceasta: „Că Crucea Ta, Doamne, ne-a îndemnat la buna-cinstire şi la fapta bună”[5].

6.    Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc.

       „Nu numai faceri de bine, zice, mi-ai făcut, Doamne, precum mai-nainte am zis, ci mi-ai dăruit şi desfătare duhovnicească”, că pe aceasta o însemnează masa de care zice aici. „Şi mai ales că această desfătare şi masă o ai gătit înaintea ochilor vrăjmaşilor mei, ca, văzând-o ei, să se amărască şi să se mâhnească”; ori zice înaintea în loc de „împotriva a ceea ce vor vrăjmaşii mei, fiindcă ei întotdeauna se silesc să mă mâhnească, dar Tu, Doamne, dimpotrivă, binevoieşti a mă bucura cu masa Ta”; ori masă se referă la dobândirea bunătăţilor celor viitoare pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El; ori semnifică Sfânta Masă a Tainelor pe care se află Cina cea de taină. Ori, după dumnezeiescul Maxim, masă însemnează fapta bună lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos împotriva celor ce ne necăjesc. Iar untdelemnul care unge capul este contemplaţia făpturilor. Paharul e cunoştinţa cea despre Dumnezeu. Iar mila Lui, Cuvântul Său şi Dumnezeu, că, hrănindu-ne prin lucrare, ne pricopsim (adică sporim) întru a contempla cu mintea cele făcute, apoi ne învrednicim cunoştinţei de Dumnezeu, iar milă este însuşi milostivul Fiul al lui Dumnezeu, Care prin înomenirea Sa totdeauna vânează pe aceia ce se vor mântui, până ce-i va prinde, iar casă este împărăţia lui Dumnezeu, întru care se aşază toţi sfinţii, iar îndelungarea de zile este viaţa veşnică[6].

7.    Uns-ai cu untdelemn capul meu

Prin untdelemn înţelege aici darul Sfântului Duh, iar prin cap - mintea, din cel cuprinzător pe ceea ce se cuprinde, fiindcă darul Sfântului Duh alină mintea. Ori prin untdelemn face referire la untdelemnul sfinţit cu care se ung cei care se botează, ori prin untdelemn se poate înţelege şi sfântul Mir, pentru că, în cea mai mare parte, acesta este alcătuit din untdelemn, iar zicând cap, de la parte înţelegem tot omul.

şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.

Pahar numeşte aici adăparea cuvintelor şi a învăţăturii Evangheliei, care veseleşte şi îmbată mintea şi inima, deoarece pricinuieşte celui ce bea înspăimântare de pământeasca cugetare cea de mai-nainte, şi pentru că opreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii demoni; ori prin pahar numeşte pe cel al jertfei fără de sânge, cel ce ţine sângele cel izvorâtor de viaţă al Domnului.

8.    Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele;

„Mila Ta, Doamne, zice, mă va urma, adică mă va urmări, de voi petrece viaţa mea în chip plăcut lui Dumnezeu şi de voi fugi de rătăcirea dracilor şi a patimilor. Ori că mă va urma se înţelege că „Domnul mă va căuta şi nu mă va lăsa să pier.” 


şi ca să locuiesc în casa Domnului întru lungime de zile.

„Mă va urma, zice, şi ca să locuiesc în casa Domnului, şi ca să mă păzesc sub acoperământul Său.” Ori prin casă înţelege Biserica şi adunarea creştinilor, întru care locuieşte Domnul şi se arată celor vrednici. Şi, ca să zic pe scurt, această zicere însemnează că „nu numai că mă voi învrednici milei lui Dumnezeu”, precum s-a zis mai sus, ci şi „voi fi păzit de Dumnezeu, rămânând totdeauna credincios în casa lui Dumnezeu”. Ori se înţelege şi într-alt fel: „Locuirea în casa Domnului mi se va face întru lungime de zile, în toată viaţa mea” [7] .


* Acest psalm se găseşte inserat în Canonul Sfintei împărtăşanii. Motivul este arătat mai jos, oarecum indirect.

 * a dicta, a sugera.

[1]   Pentru aceasta a zis şi dumnezeiescul Chiril: „Cei dintre păgâni care au crezut, aflându-se învăţaţi de Dumnezeu, după cum este scris, mâncând şi săturându-se duhovniceşte de mântuitoarea hrană, îl numesc pe Hristos, prin acest psalm, păstor şi hrănitor”. Zice însă şi Teodorii: „Acelaşi înţeles îl au şi acestea, ca şi cele mai-nainte tâlcuite, că - zicând în psalmul cel de dinaintea acestuia: Mânca-vor săracii şi se vor sătura, şi vor lăuda pe Domnul cei ce-L caută pe El, şi iarăşi, prin Au mâncat şi s-au săturat toţi graşii pământului unei astfel de hrane - arată aici pe Dăruitorul hranei, şi-L numeşte hrănitor şi păstor”.

* E vorba, în termeni mai elevaţi, de virtutea practică şi filosofia contemplativă.

[2]   Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Ori poate că Raiul este un loc mai potrivit, din care am căzut şi întru care iarăşi ne aduce Hristos şi ne sălăşluieşte prin apa odihnei, adică prin Sfântul Botez, că, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Teodorit însă zice că: „Verdeaţă numeşte aici sfinţita învăţătură a dumnezeieştilor cuvinte, că mai întâi hrăneşte cu cuvinte, iar mai apoi aduce hrana cea mai de taină”.

* Care se săvârşesc în particular, personale, cu rezonanţe individuale sau locale.

* universală, cu rezonanţe cosmice. Vezi şi nota la Ps. 21: 1. Mitropolitul Veniamin traduce prin „cuprinzătoare”. Această dreptate - ca sumă a virtuţilor - cuprinde, îmbrăţişează pe Hristos, Cel care ne-a cuprins pe noi toţi în jertfa Sa. Dacă Hristos, ca Atotţiitor şi Stăpân, cuprinde întreaga lume, susţinând-o, călăuzind-o etc., în comuniune cu El putem şi noi cuprinde într-o oarecare măsură întreaga lume, devenind stăpâni peste impulsurile ei iraţionale şi peste toate ispitele.

[3]    Cărări numeşte însă mântuiri [], căci înţelege aici mântuitoarele şi Evanghelicele porunci (La Nichita).

[4]   Iar Sfântul Grigorie al Nyssei tâlcuieşte astfel zicerea aceasta: „Fiindcă ne botezăm întru moartea lui Hristos, şi Botezul [la rândul lui] se va zice umbră şi urmă a morţii, de care nu trebuie să ne temem; însă prin umbră a morţii s-ar putea înţelege şi moartea cea firească şi obştească: spre deosebire de moartea cea de voie a sufletului, care nu este umbră a morţii, ci moartea adevărată (La Nichita)”.

[5]   Grigorie Teologul însă zice: „Drept toiag sprijinitor ştiu doar pe unul, dar pe unul păstoresc, care întoarce oile cele cuvântătoare”. Şi încă dumnezeiescul Maxim: „Prin toiag se poate înţelege îngrozirea lui Dumnezeu, iar prin varga învăţătura celor bune, deci acestea sunt cele ce ne mângâie şi ne aduc la cuviinţă, dar şi îngrozirea muncilor şi făgăduinţele bunătăţilor, căci cu pomenirea muncilor celor veşnice, ca şi cu un oarecare toiag, ne oprim de la răutăţi, iar cu îndemnarea bunătăţilor celor viitoare, ne întărim prin nădejde întru fapta bună ca şi cu o vargă”. Iar dumnezeiescul Isidor numeşte toiag pe cuvântul care loveşte, iar vargă, pe cel mângâietor, adică toiag pe Hristos, iar vargă pe Duhul cel Sfânt.

[6]   Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Dimpotrivă, dumnezeiasca, sfinţita şi de Dumnezeu insuflata Scriptură are ca masă atât pe cea făcătoare de stricăciune şi nehrănitoare către cei ce ne necăjesc, bogată şi scumpă fiind, cât şi masă de fierturi, adică având multe şi felurite bucate şi înainte punere [comparaţie, îndemn la cercare]; căci prea multe şi mântuitoare sfatuiri sunt într-însa, şi primitoare [îmbietoare] de adevărata şi buna vieţuire. Că poate şi aceasta este ceea ce zic cei ce au crezut [anume] că: «Ai gătit masă davidicească [în original este: duhovnicească; interesantă şi varianta davidicească] ca, mâncând şi întărindu-ne, să putem sta împotriva celor ce o folosesc împotriva noastră ca să ne necăjească». Dar şi masa cea de taină - Trupul Domnului - ne face tari împotriva patimilor şi a dracilor, că Satana se teme de cei ce cu evlavie se împărtăşesc cu dumnezeieştile Taine”.

[7]   Iar Sfântul Grigorie al Nyssei tâlcuieşte psalmul pe scurt: „Vrea ca mai întâi să te faci cu cuvântul oaie a bunului Păstor prin buna învăţătură către dumnezeieştile păşuni şi izvor al învăţăturilor, povăţuindu-te a te îngropa împreună cu Domnul prin Botez spre moarte [faţă de lume şi păcat] şi a nu te teme de o astfel moarte, că aceasta nu este [propriu-zis] moarte, ci umbră şi închipuire a morţii. (...) După acestea, mângâindu-te, îţi pune înainte masă de taină împotriva mesei celei gătite de demoni, că aceea necăjea viaţa oamenilor prin idolatrie [slujirea idolilor, a propriilor închipuiri, inspirate în parte de demoni, despre cele mai presus de noi], apoi îţi miruieşte capul cu untdelemnul Duhului, iar capul este spre întipărirea în minte, iar adăugând vin la untdelemn, vinul acela veseleşte inima (însă cu adevărat de gând este [înţeles cu mintea], şi făcător de bucurie mântuitoare), care pricinuieşte sufletului bucuria cea trează, mutând cugetările de la cele vremelnice către cele veşnice, căci celui ce gustă dintr-o astfel de bucurie (...) i se răsplăteşte, în locul morţii celei grabnice, nesfârşirea, întărindu-i petrecerea în casa lui Dumnezeu întru lungime de zile (La Nichita)”. Iar Origen a zis: „Cel ce urmează untdelemnul însufleţit, pe tine te vânează, pe unii prinzându-i, iar pe alţii nu: pe cei ce fug repede nu-i prind, iar pe cei mai înceţi îi ţin ca să-i miluiască (La Nichita)”. [Text dificil, obscur, specific lui Origen].