luni, 12 ianuarie 2015

Psalmul 17 - în tâlcuirea Sf.Părinți


Întru sfârşit, slugii Domnului, lui David, care a grăit Domnului
cuvintele cântării acesteia în ziua în care l-a izbăvit pe el Domnul
din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul, şi a zis:
[1] 

        Acest psalm se suprascrie întru sfârşit fie pentru că cuprinde proorocii care s-au împlinit la sfârşitul veacurilor, căci vorbeşte ca din partea Hristos şi despre chemarea neamurilor, fie pentru că David a afierosit acest psalm lui Dumnezeu, atunci când s-a pus şi sfârşitul, şi pieirea vrăjmaşilor săi, mulţumind prin el lui Dumnezeu pentru facerile de bine pe care le-a dobândit de la Dumnezeu, fie pentru că David a scris acest psalm la sfârşitul vieţii sale. Şi se suprascrie slugii Domnului, lui David, şi nu împăratului sau Proorocului, deoarece aceste numiri sunt dăruiri [harisme] de la Dumnezeu. Iar cel ce voieşte să se facă slugă a lui Dumnezeu o poate face prin buna-cunoştinţă, ca un rob credincios, ori prin buna plăcere, ca un fiu iubit al lui Dumnezeu. Iar David a dobândit ambele înţelegeri[2]* de slugă, fiindcă a fost şi slugă şi fiu al lui Dumnezeu, statut de fiu al lui Dumnezeu care i-a pricinuit mare laudă, pentru că l-a dobândit cu iubire de osteneală şi cu truda lui. Şi a zis cântării şi nu psalmului, deoarece nu numai cu gura a cântat-o lui Dumnezeu, ci şi cu organul muzical al psaltirii, căci atunci îmbătrânise şi ajunsese la sfârşitul vieţii sale, după Teodorit şi Eusebie, precum se scrie despre această cântare în Cartea a Il-a a împăraţilor, cap. 23: 1. Însă noi, prin analogie, zicem acestei cântări psalm. Iar prin în ziua a zis vremea când l-a izbăvit Domnul din mâna tuturor vrăjmaşilor săi, adică în ziua când s-a văzut slobozit de toţi vrăjmaşii de până atunci, atât cei de alt neam, cât şi cei de o seminţie şi de un neam cu sine; osebind însă pe Saul de ceilalţi vrăjmaşi, l-a pus mai la urmă, sau pentru că era un luptător şi vrăjmaş mai înverşunat al său, sau pentru că s-a sfiit
a-l număra împreună cu ceilalţi vrăjmaşi, ca pe un împărat ce era şi ca pe unul ce s-a făcut oarecând făcător de bine al său, şi ca pe un socru al său.[3]
1.      Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea.
„Deoarece, zice, am dobândit de la Tine, Doamne, multe şi mari bunătăţi, şi pentru că nu-Ţi pot răsplăti în vreun fel pentru acesta: Că cei voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a da mie (Ps. 115: 3), pentru aceasta, ceea ce pot face, aceea şi fac, şi ce înseamnă aceasta? Să Te iubesc, Doamne, nu precum te iubeam mai înainte, ci acum cu mult mai vârtos Te voi iubi, fiindcă această iubire a mea către Tine este cea dintâi dintre toate poruncile: Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deut. 6: 5). Vârtute a numit David pe Domnul Dumnezeu, pentru că a întărit şi a împuternicit* slăbiciunea lui întru a birui pe vrăjmaşii cei atât de mulţi şi puternici.”
Domnul este întărirea mea, şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu.
David numeşte întărire pe Dumnezeu, pentru că l-a întărit şi l-a făcut neclătit întru loviturile războaielor şi ale ispitelor celor de toate zilele, iar scăpare, pentru că l-a primit pe el când alerga sub acoperământul Lui, şi l-a păzit cu dumnezeiescul Său ajutor, iar izbăvitor, pentru că l-a izbăvit şi l-a scăpat de la cei ce nădăjduiau să-l închidă şi să-l robească[4].


2.    Domnul este ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul.
„Dumnezeul meu, zice, numai El S-a arătat întotdeauna ajutor al meu, pentru aceasta numai întru Dânsul voi nădăjdui, fără a mă micşora cu sufletul *, ori a mă teme de vreo ispită care va veni, şi fără a mă deznădăjdui de mântuire.”
3.     Apărătorul meu şi cornul* mântuirii mele, şi sprijinitorul meu.
„La războaie, zice, primind în loc de pavăză, singur [doar] acoperământul lui Dumnezeu, nu voi fi lovit de vrăjmaşi, căci cele ce apără pe oarecari obişnuiesc a pune înainte acelora paveze şi apărători [scuturi], ca să oprească de la ei loviturile de la vrăjmaşi. Iar corn de mântuire l-a numit pe Dumnezeu, ca pe un izbăvitor şi mântuitor; căci şi dobitoacele cele cornute folosesc coarnele atunci când se luptă, lovesc şi izbândesc asupra vrăjmaşilor. Căci de vreme ce unele sunt armele înainte-păzitoare [de apărare] şi altele cele ostăşitoare [de atac], pentru aceasta şi David zice aici că Dumnezeu este şi armă înainte-păzitoare şi armă ofensatoare [de ofensivă]. Căci în mulţimea de lovituri, El este Cel ce izbăveşte pe robii Săi şi, totodată, Se oşteşte şi nimiceşte pe vrăjmaşii lor. Iar sprijinitor îl numeşte pentru că sprijineşte şi mângâie pe aceia care cad în întristări, şi-i ridică din necazurile ce le pătimesc[5].
4.     Lăudând, voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei mă voi mântui.
După ce David a arătat mai sus pe Dumnezeu cu deosebite numiri de ajutorări - fiindcă Dumnezeu în multe feluri i-a ajutat şi cu deosebite chipuri, de aceea - acum zice: „Că eu nu m-am făcut izvod de atâtea, şi de aceste feluri de numiri Domnului, ca şi când n-aş mai avea trebuinţă de ajutorul Lui. Ba! Ci cu numirile acestea îl laud şi îl măresc, pentru ca să arăt voinţă bine mulţumitoare pentru facerile de bine cu care m-a miluit. Pentru aceasta, îl voi chema pe Domnul în toată viaţa mea, căci pentru aceasta a zis mai sus că voi nădăjdui spre Dânsul (v. 2), iar aici că mă voi mântui de vrăjmaşii mei. Căci deşi m-am izbăvit de vrăjmaşii mei de până acum, e cu putinţă - de se va întinde şi viaţa mea mulţi ani - să se scoale şi mulţi alţii asupră-mi”. Acestea zicându-le Proorocul împărat, întoarce acum cuvântul şi numără atât osebitele primejdii ce le-a suferit, cât şi feluritele ajutorări pe care le-a câştigat de la Dumnezeu, însă la povestirea acestora întrebuinţează tropi *, metafore şi asemănări, spre mai multă înţelegere a lucrărilor[6] [7] [8] [9].
5.    Cuprinsu-m-au durerile morţii[10]
Femeile ce poartă în pântece au parte de chinuri, căci fireştii pori ai părţilor celor născătoare se înghesuie şi se strâmtorează; iar la bărbaţi, prin chinuri înţelegem durerile ce se fac din necazuri; iar la femei, chinurile şi durerile se pot numi chinuri şi dureri de viaţă, pentru că ele aduc pe prunc la lumina vieţii, şi iarăşi, la bărbaţi, dimpotrivă, chinurile şi durerile se numesc de moarte, pentru că aduc pe cei ce le au în întunericul morţii. Dar Proorocul îndrăzneşte să zică că: „Eu din toate părţile m-am cuprins de chinuri şi de dureri”. Pentru aceasta, cu numele chinurilor şi a durerilor, a vrut să arate iuţimea acestora.


şi râurile fărădelegii m-au tulburat.
Râuri de fărădelegi numeşte David războaiele cele vremelnice şi de năprasnă şi tari ale neamurilor nelegiuite, căci astfel sunt şi râurile, care curg în repejune şi de năprasnă în vreme de furtună şi ploaie multă, căci cei de alt neam vicleneau împotriva lui David, pizmuindu-l şi căutând să-l omoare. Însă nu fără potriveală a zis că m-au tulburat, că precum râurile în vremea puhoiului tulbură şi răscolesc orice le stă înainte, cu un chip asemănător şi David pătimea în gândurile sale tulburare şi nedumerire, din pricina năprasnicelor atacuri ale celor de alt neam.
6.    Chinurile iadului m-au înconjurat,
Zicerea acesta este asemenea cu cea de mai sus, adică cu: M-au cuprins durerile morţii. Cuprinderea şi înconjurarea înseamnă unul şi acelaşi lucru; iadul şi moartea sunt şi ele unite între ele, căci iadul este un loc neplăcut, adică întunecat, rânduit sub pământ sufletelor celor ce au murit, precum a zis Marele Vasile la Psalmul 15: 10 (vezi sub-însemnarea de acolo): Nu vei lăsa sufletul meu în iad. Deci, deoarece sunt şi chinuri, adică dureri de naştere şi de viaţă la femei, precum s-a zis mai înainte, pentru aceasta zice aici David că l-au înconjurat chinurile, căci acestea nasc moartea spre slujirea iadului, moartea despărţind sufletul de trup, iar iadul ia sufletul la sine. Ori poate a zis chinurile iadului în loc de durerile ce duc la iad sau spre slujitorii* iadului.
întâmpinatu-m-au cursele* morţii.
„M-au întâmpinat, zice, străjile şi pândirile [comploturile] care pricinuiesc moarte, căci ceea ce înseamnă pentru vânători cursele, aceea este la vrăjmaşi şi la luptători străjile şi pândirile; căci precum vânătorii prind în curse dobitoacele cele cu patru picioare şi păsările, tot aşa şi luptătorii vrăjmaşi prind pe oameni cu pândirile.”
7.    Şi când mă necăjeam, am chemat pe Domnul,
„Când mă strâmtoram, zice, de necazuri, atunci chemam pe Domnul spre ajutorul meu.”

şi către Dumnezeul meu am strigat
„Am înălţat, zice, glasul inimii mele cel gânditor [înţelegător] către Dumnezeu, fiind silit de multă nevoie.”
8.     Auzit-a glasul meu din Biserica* cea sfântă a Lui;
Prin Biserică trebuie să înţelegem cerul, precum am tălmăcit mai înainte, sau cortul mărturiei, deoarece locaşul cel mare (adică Biserica) din Ierusalim nu era zidit în vremea lui David, fiind zidit mai târziu de Solomon; deci: „Auzit-a Dumnezeu din cer...” nu simţual [prin simţuri], cu urechi trupeşti, ci cu dumnezeiască cuviinţă. Pentru că noi, oamenii, neputând să înţelegem sau să spunem puterile şi lucrurile lui Dumnezeu, prin care ţine şi chiverniseşte lumea, pentru aceasta le arătăm cu închipuirile şi asemănările simţurilor, adică vederea, auzul şi celelalte. Că prin aceasta luăm oarecare înţelegere şi cunoştinţă de lucrurile * lui Dumnezeu.
şi strigarea mea înaintea Lui
„Totdeauna, zice, glasul inimii mele cel mare şi gânditor ajunge înaintea lui Dumnezeu, fiindcă numai către singur Acesta strig întru nevoile mele.”*
va intra în urechile Lui.
„În vreme cuviincioasă, zice, mă va auzi Dumnezeu.” Însă aceste cuvinte ale rugăciunii lui David să le folosim şi noi, creştinii, mulţumind totodată lui Dumnezeu şi povestind loviturile şi războaiele dracilor. [11]

9.    Şi s-a clătinat şi s-a cutremurat pământul.
Prin aceste cuvinte, David prooroceşte despre Dumnezeu şi zice cele ce vor să fie ca fiind întocmai cum s-a făcut în trecut, căci aceasta este o însuşire" a proorociilor, pentru că în vremea lui David nu a urmat cu lucrul nici o minune ca aceasta. însă, în loc de s-a clătit şi s-a cutremurat pământiii, Achilla a zis [tradus prin]: „s-a mişcat şi s-a clătit pământul”; aici, pământ se numesc oamenii, cei ce locuiesc pe pământ: atunci când învăţa Hristos, evreii şi neamurile s-au clătit, adică s-au tulburat de vestea Lui, căci tulburarea se numeşte şi clătire, iar că s-a cutremurat arată că s-au înfricoşat de minunile pe care le făcea, căci această frică se numeşte cutremur. Iar oamenii ce locuiau atunci pe pământ s-au pornit [mişcat] şi într-alt chip de vestea lui Hristos: unii alergau ca să-L vadă şi să-L audă, clătinându-se de tulburare în cugetările şi socotinţele lor, numai că, unii, zicând într-un fel, alţii ziceau altminteri ** .
şi temeliile munţilor s-au tulburat şi s-au clătinat, că s-a mâniat pe ele Dumnezeu.
„Munţi, zice, să-i înţelegi pe draci, pentru mândria şi fudulia lor, iar temelii, cugetările cele adânci ale dracilor.” Că văzând dracii că nebiruită este puterea lui Hristos, se tulburau în gânduri, nedumerindu-se [şi zicând]: Cine este Acesta?* Astfel tulburându-se cugetările lor, dar s-au şi clătinat, căzând din puterea ce o aveau mai înainte, iar aceasta o au pătimit, pentru că Dumnezeu s-a mâniat pe ei, căci mult îi tiranizaseră pe sărmanii oameni. Zicerile acestea se pot înţelege şi pentru minunile ce s-au făcut în vremea patimilor Domnului, când s-a cutremurat pământul şi pietrele s-au despicat, pentru că s-a mâniat Dumnezeu pe iudei, ca pe unii care au răstignit pe Fiul Său.
10.    Suitu-s-a fum întru mânia Lui, 
„Când S-a mâniat, zice, Ziditorul oamenilor, vrând să nimicească făpturile Sale, întâi a ieşit fum, după dumnezeiescul Chiril, care lucru a fost o mică şi puţină izbândire asupra dracilor. Fiindcă acest fum al mâniei lui Dumnezeu, pe cei ce cred întru El, îi slobozea din rătăcirea dracilor, iar pe draci îi izgonea din oamenii care se îndrăceau, aşa cum fumul este un început al focului. Iar dracii care se izgoneau strigau aşa: Ce ai Ta cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Mt. 8: 29)[12].
şi foc de la faţa Lui se va aprinde;
Dacă mai-nainte s-a arătat fum, negreşit după aceasta va urma foc, precum zice aici David, care este izbândirea cea mai de pe urmă şi nelucrarea completă a diavolului. Iar focul acesta se va aprinde de la faţa lui Dumnezeu, adică de la Hristos, care este una din feţele [persoanele] Dumnezeirii Celei în Unime. Ori prin de la faţa Lui se înţelege în loc de „înaintea Lui”, după cum a zis David într-alt loc: Foc înaintea Lui va merge, şi va aprinde împrejur pe vrăjmaşii Săi (Ps. 96: 3). Iar prin se va aprinde vrea să zică „va arde”.
cărbuni s-au aprins de la Dânsul.
Întrucât Dumnezeu este foc Care topeşte puterea cea rea a dracilor, pentru aceasta şi Ucenicii şi Apostolii Lui s-au împărtăşit de această lucrare a lui Dumnezeu: s-au aprins din dumnezeiescul foc ca cărbunii, arzând puterea diavolului cu focul credinţei lor. Căci a zis Domnul către ei: Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului...(Lc. 10: 19). Însă a zis şi dumnezeiescul Isidor Pelusiotul: „Cărbunii s-au aprins de la Dumnezeu, adică sfinţii”, căci, îndumnezeindu-se prin unirea cu Dânsul, se numesc cărbuni aprinşi.

11.    Şi a plecat cerurile şi S-a pogorât,
Vrând cântătorul de psalmi să arate ascunderea [tăinuirea] cea necunoscută* a dumnezeieştii întrupări a Fiului, a zis că a plecat cerurile până la pământ, pogorându-Se fără sunet, căci, nepricepând toate puterile îngerilor, S-a sălăşluit El în pântecele Fecioarei[13] [14]; însă prin acest cuvânt a închipuit trupeşte dumnezeiasca înomenire, care prin cele următoare se face mai limpede înţeleasă.
şi negură sub picioarele Lui.
Negură este întunericul, picioarele sunt [indică] umblarea [mersul], deoarece pricina şi cuvântul [raţiunea] înomenirii sunt ascunse, iar chipul ei este nepriceput [de neînţeles]. Ori se mai înţelege şi într-alt fel, căci aşa cum de multe ori prin pământ sunt numiţi oamenii cei pământeşti, ori cei ce locuiesc pe pământ, tot astfel prin ceruri se înţeleg îngerii cei cereşti, cei care locuiesc în cer: pe aceştia i-a adus Dumnezeu-Cuvântul când S-a pogorât pe pământ. Căci în Evanghelii este scris: ...iată, îngerii au venit către Dânsul şi-i slujeau Lui (Mt. 4: 11). Iar zicând pogorârea lui Dumnezeu, a zis-o după înţelegerea trupească, fiindcă Dumnezeu nu este circumscris, căci El umple toate [cu slava Lui], însă în chip negrăit şi neînţeles14.

12.    Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat, zburat-a peste aripile vânturilor.
Aceste cuvinte proorocesc înălţarea Domnului. Despre felul în care heruvimii L-au ridicat pe Hristos la înălţare, arată Iezechiel, care s-a învrednicit a vedea aceasta cu ochii săi cei prooroceşti: Şi şi-au ridicat, zice, heruvimii, aripile lor, ţinând şi roţile cu ei, şi s-au înălţat de la pământ înaintea mea (...) şi slava Domnului lui Israel era deasupra lor (Iez. 10: 19). Iezechiel zice aceste cuvinte despre mântuitoarea înălţare a Domnului, fără [a avea parte de] grăire împotrivă; dar şi Pavel a numit pe Hristos strălucirea slavei. Şi a zburat peste aripile heruvimilor, pe care mai jos i-a numit şi vânturi, din pricina iuţimii şi mişcării lor grăbite. Şi, într-adevăr, Cel ce Se înălţa, şedea pe heruvimi, care sunt arătaţi de Dumnezeire ca fiind plini de cunoştinţă şi înţelepciune, iar Apostolilor le-a fost arătat Domnul şezând pe aripile vânturilor şi ale norului, numind vânturile înaripate, pentru mişcarea lor cea foarte iute, căci înaripate se numesc şi toate cele ce străbat văzduhul. Drept aceea, prin urmare, fiindcă vânturile străbat văzduhurile, iar norii sunt purtaţi de vânturi, pentru aceasta se pot numi şi ei înaripaţi.
13.    Şi Şi-a pus întunericul ascundere a Lui,
Prin întuneric trebuie să înţelegem ceea ce nu se vede. Zice dar David aici că Cel ce S-a ascuns nu se vedea, deoarece L-a ascuns nevederea. Căci aceasta [nevederea] a pus-o împrejurul Lui ca acoperământ, de aceea s-a şi scris: că un nor L-a luat pe El de la ochii lor (Fapte 1: 9). Ori prin întuneric se înţelege trupul, întru care Se ascundea Dumnezeu, ori prin Şi-a pus întuneric se înţelege „Şi-a pus neînţelegere” care îl ascundea, nelăsând pe cineva să înţeleagă Dumnezeirea Sa, din pricina întunecimii* care cuprinde toate minţile care caută să vadă adâncul cunoştinţei Dumnezeirii Lui[15].

împrejurul Lui cortul Lui;
Prin cort numeşte aici trupul cel luat de Dumnezeu-Cuvântul, pe care El însuşi l-a numit locaşul Lui (sau biserică), căci zice: Stricaţi locaşul acesta (In. 2: 19), numindu-l astfel pentru că într-însul a locuit, nu ca un circumscris într-însul, ci ca un atotputernic Care locuieşte într-însul în mod netălmăcit. Însă David a zis aceasta ca să arate că Domnul S-a înălţat cu trupul şi că nu l-a lepădat, precum în urmă au bârfit oarecari stricaţi la minte [diferiţi eretici]. Ori prin cort numeşte slava şi strălucirea neapropiată a Dumnezeirii, pentru că Dumnezeu locuieşte în lumină neapropiată, după Apostolul (cf. I Tim. 6: 16). Lumină care, fiind împrejurul firii Dumnezeirii, o ascunde, întorcând [respingând] ochii şi mintea acelora care vor să o vadă [16].
apă întunecoasă în norii văzduhurilor.
Prin apă David numeşte aici vestirea cea despre Hristos, iar norii, proorocirile Proorocilor, după Hrisostom. Deci ne dă să înţelegem astfel: propovăduirea pentru [lui] Hristos a fost „întunecată”, iar cea în proorocii cu anevoie de înţeles, iar acesteia [propovăduirii] îi zice apă pentru că a răcorit pe cei ce leşinaseră din pricina uscăciunii [din deşertul] rătăcirii, iar nori pentru că pe Cel ce-L vestea îl aveau ascuns, iar văzduhuri pentru curăţia şi agerimea minţii; şi cum că Scriptura îi numeşte de multe ori pe Prooroci nori, martor este Isaia care,numind casa lui Iacov vie, pomeneşte şi norii, poruncind să nu cadă ploaie peste ea: ...şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea (Is. 5: 6). Adică „voi porunci Proorocilor să nu mai proorocească evreilor cele ce vor să fie” .[17]  
14.    De strălucirea feţei Lui, norii au trecut,
„Din strălucirea, zice, a venirii Domnului, care luminează nu numai pe cei ce sunt aproape, ci şi pe cei ce sunt departe, întunecatele şi neluminatele proorocii s-au dezlegat, precum atunci când răsare soarele, se dezleagă întunericul norilor, iar partea cerului pe care ei o ascund se vede limpede.” Ori prin nori trebuie să înţelegem aici întunericul legii vechi, căci atunci când a strălucit Hristos, atunci s-a dat la o parte vălul* închipuirilor* şi a ghicitorilor [enigmelor] legii, cunoscându-se că toate acestea preînchipuiau [erau prototipurile] şi însemnau [erau icoanele] lui Hristos: Că sfârşitul legii este Hristos, după Apostol (Rom. 1: 4). Deci, după această tălmăcire, zicerea se unifică astfel: „De strălucirea cea de dinaintea Lui, adică cea a Lui*, ori a arătării Lui, norii au trecut”. Iar citind zicerea după tălmăcirea cea de dinainte, vei osebi aceasta: [luând] de strălucirea şi unind-o cu cele din urmă, vei culege următoarea înţelegere: că de vreme ce Domnul a strălucit după dumnezeiesc-omeneasca * Sa petrecere, înaintea Sa, adică în locul Său, Apostolii, stropind cu cuvântul propovăduirii ca cu o rouă, au străbătut lumea şi, adăpând holdele sufletelor, au odrăslit într-însele roadele faptelor bune[18].
grindină şi cărbuni de foc.
Aceasta se poate potrivi şi la tâlcuirea şi înţelegerea cea dintâi [dinainte] despre Prooroci, pentru că şi proorocirile se aseamănă cu grindinile, din pricina greutăţii de înţelegere ce le caracterizează, şi cu focul, deoarece ard zicerile împotrivă ale celor ce nu cred. Drept care, întemeiaţi pe cele zise înainte, norul, grindina şi focul, înseamnă unul şi acelaşi lucru, ca unele ce au stricat rătăcirea, căci grindina loveşte viile cele deschise [din câmp deschis] şi strică sadurile şi dobitoacele, iar focul este cel ce a ars păgânătatea[19].
15.    Şi a tunat Domnul din cer, şi Cei preaînalt a dat glasul Său.
Domn preaînalt se numeşte Dumnezeu, ca stăpân şi preaînalt. Însă a tunat şi a dat glasul Său atunci când Fiul a strigat către Tatăl: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (In. 12: 20). Drept care, zicerea a tunat s-a zis după socoteala* celor ce auzeau. Iar aceasta, a dat glasul Său, s-a zis despre adevăratul şi viul glas ce l-a dat Părintele, căci glas viu fiind, celor ce-l auzeau li s-a părut tunet.
Însă nu trebuie să ne mirăm dacă vedem că proorocirile nu au urmare [nu-şi ating scopul] şi rânduială, căci din aceasta se arată că Proorocii nu prooroceau cele pe care le voiau şi cum voiau, ci vorbeau numai cele ce Duhul Sfânt le insufla într-înşii, şi cum le insufla[20].

16.    Trimis-a săgeţi şi i-a risipit pe ei;
David numeşte săgeţi pe Ucenicii şi Apostolii Domnului care au fost trimişi în toată lumea, fiindcă prin aceştia Hristos i-a risipit pe dracii cel vicleni, pe care îi arată doar prin pronume - ei, fără a le spune numele, pentru că Duhul Cel Sfânt, ca Unul ce-i urăşte pe necuraţii draci, le urăşte şi numele.
şi fulgere a înmulţit, şi i-a tulburat pe ei.
Pe Apostoli trebuie să-i înţelegem şi [ca] săgeţi, şi [ca] fulgere; săgeţi pentru că loveau şi răsturnau rătăcirea dracilor, precum am zis, iar fulgere pentru că ardeau păgânătatea şi capiştile idolilor, căci, fiind dracii loviţi de rugăciunile şi propovăduirea [kerigma] Apostolilor ca de nişte săgeţi, cădeau şi, nesuferind fulgerul Sfântului Duh Care locuia în Apostoli, se tulburau, şi se uimeau, nedumerindu-se ce să facă...
17.    Şi s-au arătat izvoarele apelor,
Prin izvoarele apelor se înţeleg înşişi Apostolii, după Atanasie, căci ei au fost primii învăţători ai credinţei în Hristos, ca unii care au fost hirotonisiţi spre aceasta de însuşi Hristos, căci prin apă se înţelege învăţătura propovăduirii Evangheliei, iar prin izvoare, cele dintâi obârşii şi izbucniri ale acesteia, adică Apostolii, care tuturor li s-au arătat în acest fel, căci au fost trimişi la toţi de către Domnul.
şi s-au descoperit temeliile lumii.
Temelii ale lumii sunt numiţi aici chiar Apostolii, fiindcă ei au fost cei care au crezut mai întâi în Hristos, ei au pus în toată lumea temelie tare şi neclătinată a credinţei, pe care temelie se zidesc toţi cei care au crezut în Hristos. Prin s-au descoperit se înţelege că Apostolii s-au arătat în acest fel [ca temelii], prin strălucirea vieţii lor şi prin minunile pe care le-au făcut, căci temeliile celorlalte zidiri simţite sunt ascunse în pământ şi nu se văd, iar aceste temelii ale credinţei, adică dumnezeieştii Apostoli, se arată tuturor celor de pe faţa pământului, strălucind cu cuvântul şi cu fapta.[21]

18.    De certarea Ta, Doamne,
„Poate acestea s-au făcut, zice, pentru că dracii au fost certaţi de Tine,Doamne, şi s-au temut.”
De suflarea duhului mâniei Tale.
Mânia lui Dumnezeu se aseamănă cu focul care, atunci când se aprinde, scoate un abur afumător, care se [ră]suflă prin nări şi se revarsă în aer, de aceea, şi acest fum se numeşte duh de mânie, pentru aceasta şi obişnuim a zice că cei care se mânie foarte tare suflă fum şi foc, de unde şi David aici, prin Duhul, pornirea şi aprinderea lui Dumnezeu le-a arătat prin ghicitură, iar cuvântul l-a formulat după omeneasca cuviinţă: „Atât de mult, zice, Te-ai mâniat, Doamne, încât ai suflat în aer un duh de mânie, risipind prin aceasta pe demoni, vrăjmaşii Tăi”.
19.    Trimis-a din înălţime şi m-a luat;
David zice aceste cuvinte referindu-se la sine însuşi, întorcându-se la şirul cuvântului şi la ceea ce-i stătea înainte, din care a ieşit. „Trimis-a, zice, Dumnezeu din cer ajutor, şi m-a izbăvit de toate cele potrivnice.”[22]
ridicatu-m-a din ape multe.
În dumnezeiasca Scriptură, prin ape se înţeleg uneori curăţia şi răcorirea sufletului, atunci când înţelegem învăţătura ca pe nişte ape; iar uneori potopul şi pierzarea, precum se înţelegţe] aici, căci astfel este însuşirea apelor, fie curăţesc pe cele ce se spală în ele, fie îneacă dobitoacele care se află în ele. Deci, prin ape multe trebuie să înţelegem aici mulţimea primejdiilor, sau şi a vrăjmaşilor lui David, iar prin ridicatu-m-a a zis că: „Dumnezeu m-a scos şi m-a tras la Sine”, căci cel ce scoate pe cineva din apă îl trage la sine, şi aşa îl scapă de moarte.

20.    Mântui-mă-va de vrăjmaşii mei cei tari,
Prin vrăjmaşi tari trebuie să înţelegem aici pe draci, pentru că vrăjmăşesc pe oameni şi pe faţă, şi într-ascuns, noaptea şi ziua, şi prin toate simţurile, pentru că au fire care nu se osteneşte niciodată luptându-se, şi pentru că sunt duhuri subţiri* care nu simt osteneală. „Dumnezeu, zice, Care m-a izbăvit de vrăjmaşii mei cei simţiţi, Acesta mă va izbăvi şi de cei gândiţi, care sunt tari întru răutate şi întru pierirea oamenilor.”
şi de cei ce mă urăsc pe mine; că s-au întărit mai mult decât mine.
„Demonii, zice, fiind urători de oameni, mă urăsc şi pe mine, pentru că sunt om, dar mai ales când primesc ajutor de la Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu mă va izbăvi de dânşii, pentru că toţi sunt pregătiţi şi înarmaţi împotriva mea. Ori, mai bine zis, pentru că sunt mai tari decât mine, căci eu nu m-am înarmat cum se cuvine cu armele faptei bune, ci m-am lenevit, şi sunt neînarmat. Ori David zice aceasta din pricină că dracii au fire nematerială şi puternică şi, prin urmare, văzându-mă material, lovesc şi mă rănesc, iar eu, fiind material şi neputincios, nu văd pe cei ce mă urăsc.”
21.    Întâmpinatu-m-au ei în ziua răutăţii mele;
„A întâmpina” nu înseamnă întotdeauna „a apuca mai-nainte”, ci uneori înseamnă simplu „a ajunge” şi că „se suie deasupra”, precum înseamnă aici: „S-au suit, zice, vrăjmaşii mei peste mine, Doamne, atât cei văzuţi, cât şi cei nevăzuţi. Când? În vremea răutăţii mele, adică atunci când eram lipsit de arme de atac, atât de cele văzute, cât şi de cele nevăzute, care sunt faptele cele bune şi lucrarea dumnezeieştilor porunci. Căci vrăjmaşii mei, văzându-mă neputincios şi lipsit de arme, s-au ridicat asupra mea şi mi-au dat război”[23].
şi Domnul a fost întărirea mea.
„În vremea, zice, când era [mai-mai] să cad în război, Dumnezeu s-a făcut întărire şi sprijinire neputinţei mele, şi m-a sprijinit ca cu un toiag care sprijineşte pe cei slabi.”

22.    Şi m-a scos întru lărgime,
„Dumnezeu m-a scos din strâmtorarea necazurilor la limanul desfătării şi al odihnei”, precum a zis într-alt loc: În necaz m-ai desfătat (Ps. 4: 1). Ori vrea să zică aceasta, că atunci când vrăjmaşii înconjoară pe cineva, îl strâmtorează ca pe un închis împrejur [încercuit], iar când acesta scapă din închisoarea vrăjmaşilor, atunci dobândeşte bună încăpere şi lărgime, fără a se mai strâmtora.
izbăvi-mă-va, că m-a voit.
„Dumnezeu, zice, Cel care a arătat atâta purtare de grijă şi m-a izbăvit de vrăjmaşii mei până acum, cu adevărat Acesta mă va izbăvi şi în viitor de dânşii, pentru că m-a voit, adică m-a ales.”[24]
23.    Şi-mi va răsplăti Domnul după dreptatea mea;
„Fiindcă eu, zice, nici nu am nedreptăţit, nici nu am vătămat pe vrăjmaşii mei, ci m-arn arătat drept până acum în faţa lor, pentru aceasta voi lua de la Dumnezeu plată şi, în locul dreptăţii mele, îmi va răsplăti Domnul ca o datorie, dându-mi dumnezeiescul Său ajutor.”
şi după curăţia mâinilor mele îmi va răsplăti mie.
Curăţia mâinilor este aici o tălmăcire a dreptăţii despre care a pomenit mai sus. „Deoarece eu, zice, nici nu am răpit, nici nu m-am lăcomit la avere, nici nu am vrăjmăşit viaţa vrăjmaşilor mei care căutau să mă jefuiască, vrăjmăşindu-mi [punându-mi în primejdie] şi viaţa, iar mâinile îmi sunt curate de toată spurcăciunea răpirii şi a nedreptăţii, pe lângă [în comparaţie cu] răpitoarele mâini ale vrăjmaşilor mei, pentru aceasta zic: „Cu dreptate îmi va da Dumnezeu ajutorul Său”. Ori prin mâni, David arată îndeobşte toate faptele şi lucrările sale, pentru că câte facem, cu mâinile le lucrăm.

24.    Că am păzit căile Domnului şi nu am făcut păgânătate despre Dumnezeul meu.
David scrie aici pricinile pentru care avea curăţie în mâini. „Eram, zice, curat, pentru că am păzit căile Domnului, adică poruncile Lui, şi nu m-am despărţit ca un păgân de Dumnezeu, iar [tot astfel şi] cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi umblă într-însele, acela negreşit rămâne curat de păcate.”
25.    Că toate judecăţile Lui înaintea mea, şi îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine.
Una este porunca şi alta legea, una mărturia, alta judecata, şi alta dreptatea. Legea este cea care cuprinde toate poruncile, precum este scris: Legea prin Moise s-a dat (In. 1: 17). Iar poruncile sunt cele cuprinse în lege, precum aceasta: Să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi şi celelalte de acest fel. Iar mărturia este ceea ce dătătorul de lege porunceşte celor ce aud vreun lucru, cu oarecare mărturii, precum atunci când Moise zicea către evrei: că de veţi face acelea şi acelea: Martor pun vouă astăzi cerul şi pământul (...) că cu pierzare veţi pieri (Deut. 4: 26). Iar judecăţi sunt cele câte s-au scris, judecând Dumnezeu aşa şi hotărând, precum atunci când a fost ucis cu pietre cel ce a hulit numele lui Dumnezeu, căci Moise a adus judecata aceluia la Dumnezeu, iar Dumnezeu a judecat, poruncind ca cel ce a hulit să fie ucis cu pietre. Drept aceea, aceasta s-a făcut în viitor judecată şi hotărâre şi asupra celorlalte huliri, iar îndreptări sunt poruncile cele de acest fel ale lui Dumnezeu, precum aceasta: De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani (leş. 21: 2), şi cele asemenea, că acestea sunt pline de dreptate, iar despărţirea cea cu acrivie a celor de mai sus este de acest fel [deci după cum s-a arătat], însă de multe ori acestea se numesc [folosesc] una în loc de alta, cu numele uneia se numeşte cealaltă. Aceasta se vede mai ales în Psalmul 118, adică la Fericiţi cei fără prihană... Insă aici, David a cuprins prin numele judecăţilor şi al îndreptărilor toate poruncile, prin parte a cuprins totul: „Toate poruncile lui Dumnezeu, zice, se află înaintea mea, ca unele ce-mi sunt cunoscute şi pe care le plinesc după putinţă”.
26.    Şi voi fi fără prihană cu Dânsul,
„Voi fi, zice, fără prihană şi curat cu Dânsul, adică aflându-mă cu Dumnezeu şi lucrând poruncile Lui.” Ori zicerea cu Dânsul este în loc de „printr-Însul”, adică „prin darul şi ajutorul lui Dumnezeu mă voi păzi curat de neprihănit”[25].

şi mă voi păzi de fărădelegea mea.
Aici, prin păzire, indică depărtarea, iar prin fărădelege, păcatul, iar zicând de fărădelegea mea, a folosit pronumele, ca să arate că păcatul este ceva însuşit de trupul celui care se pleacă spre patimi. Ori adăugând mea, a facut-o ca un simplu om, care uneori se îndupleca spre a păcătui.
27.    Şi îmi va răsplăti Domnul după dreptatea mea; şi după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui.
„De aş fi fost, zice, şi de voi fi drept şi curat, voi lua negreşit şi cuvenita răsplătire de la Domnul dreptăţii şi al curăţiei mele.” Vezi însă că a zis: „După curăţia mâinilor mele, ceea ce s-a făcut * chiar înaintea lui Dumnezeu, şi nu spre arătarea şi plăcerea oamenilor”.
28.    Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.

29.    Cu cel ales, ale vei fi, şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici.
Cuvios este cel bine-cinstitor în cuviinţele* cele către Dumnezeu, iar nevinovat este cel nevinovat în cuviinţele cele către oameni, iar ales este cel desăvârşit întru cele către fapta bună, iar îndărătnic este cel sucit şi răzvrătit cu socotinţa*. Deci acest cuvânt al lui David este spre învăţătură, şi este îndreptat către cel ce citeşte, zicând: „Să ştii, o cititorule, că felul în care se află acela cu care locuieşti şi împreună-petreci, bun sau rău, astfel te vei face şi tu, bun sau rău, fiindcă te vei schimba după deprinderea şi aşezarea [dispoziţia] aceluia. Iar te vei îndărătnici se înţelege în loc de „te vei face îndărătnic”, adică îţi vei schimba dreapta ta socotinţă, facând-o strâmbă şi rea, ca lemnul cel drept atunci când se face strâmb prin sucire. Însă, după Teodorit, cuvintele acestea se îndreptă şi către Dumnezeu, dându-ne să înţelegem o noimă [un sens] ca aceasta: „Că Tu, Doamne, fiind prea drept, vei răsplăti fiecăruia după vrednicia socotinţei şi a faptelor sale: pe cel cuvios îl vei cuvioşi, iar pe cel nevinovat îl vei dezvinovăţi, pe cel ales îl vei alege, şi pe cel îndărătnic îl vei îndărătnici, adică îl vei întoarce îndărăt, oprindu-l de la răutate”[26]. Această formă se poate reda astfel: adică în loc de a zice


„pe cel cuvios cuvioşindu-l”, a zis cuvios vei fi, şi în loc de „dezvinovăţindu-l”*, a zis nevinovat vei fi, şi în loc de „alegându-l”, zice ales vei fi.
30.     Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii celor mândri vei smeri.
„Doamne, zice, Tu vei mântui pe cei ce sunt smeriţi din pricina faptelor lor bune.” Iar prin ochii celor mândri îi arată chiar pe cei mândri, prin parte arată totul; ori prin ochii celor mândri vrea să spună că cei mândri se cunosc de obicei după ochi, deoarece îşi înalţă sprâncenele şi ochii. „Pe care ochi îi vei face, Doamne, să se smerească şi să privească jos spre pământ, din pricina necazurilor şi ispitelor pe care le vei slobozi asupra lor să pătimească?” Ori, prin popor smerit, David îi numeşte pe cei dintre neamuri, căci, de greutatea idolatriei şi a păcatelor, ei atârnă în jos, iar mândri îi numeşte pe iudei, pentru că se mândreau cu legea şi cu strămoşii lor[27].
31.     Că Tu vei lumina luminătorul meu, Doamne, Dumnezeul meu, lumina-vei întunericul meu.
Ochiul sufletului este mintea, iar ochiul şi mintea sunt ca nişte luminători ai omului, pentru că îl povăţuiesc şi nu îl lasă să se poticnească, iar întunericul ochiului şi al minţii este mânia şi pofta. Deci David zice astfel: „Că Tu, Doamne, vei lumina mintea mea cu dumnezeieştile Tale străluciri, însă luminându-mi mintea, vei lumina [risipi] şi întunericul, adică îmi vei stinge mânia şi pofta. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Mt. 6: 23). Adică dacă mintea ta cea cuvântătoare [raţională] este întunecată, oare cu cât mai vârtos celelalte puteri necuvântătoare [iraţionale] ale sufletului tău? Iar acestuia îi putem zice minte, şi lumină, şi întuneric, către firea lucrurilor, adică fiind lumină, că le desluşeşte şi le înţelege, iar către Dumnezeu, fiind întuneric, pentru că Dumnezeu este nevăzut şi necunoscut de dânsa[28] . Ori prin luminător numeşte legea mozaică, căci povăţuieşte pe cei ce o citesc la cele bune şi la virtute, dar aceasta poate fi numită şi întuneric, din pricina acoperământului de pe ea, care o face de nedesluşit, iar David se roagă să se lumineze şi să se descopere înţelegerile cele ascunse ale acestei legi atunci când se va întrupa Fiul lui Dumnezeu. Ori luminător este propovăduirea Evangheliei, care a fost luminată de Mântuitorul şi de lumină Dătătorul Hristos, şi care ni s-a făcut cunoscută nouă, celor ce am crezut, iar întuneric este rătăcirea idolilor şi necuvântătoarea [iraţionala] necunoştinţă a cunoaşterii lui Dumnezeu* şi a dreptei credinţe. Ori luminător este mintea care povăţuieşte pe om la cele ce se cuvine să facă, iar întuneric este trupul, pentru grosimea şi acoperirea pe care le pricinuieşte minţii, şi acestea amândouă se vor lumina: mintea - cu dumnezeieştile străluciri, iar trupul - cu curăţia. Însă unii, precum Teodorit şi Eusebie, zic că David numeşte aici luminător pe Hristos, Cel născut din seminţia sa[29] [ca om], pe Care L-a luminat Dumnezeu, unindu-Se cu Dânsul după Ipostas, dându-I să strălucească pretutindeni razele Sale, din care pricină şi zicea: Eu sunt lumina lumii (In. 8: 12). Iar întuneric numeşte trupul (subzistând prin sine, din pricina grosimii), pe care, luându-l la Sine Dumnezeu Cuvântul, l-a îndumnezeit şi l-a umplut de strălucire.
32.    Că întru Tine mă voi izbăvi de ispită,
„Întru Tine, adică prin ajutorul Tău, Doamne, mă voi izbăvi, zice, de ispita pe care mi-o pricinuiesc oamenii sau demonii.”
şi întru Dumnezeul meu voi trece zidul.
„De Dumnezeul meu, zice, fiind ajutorat, voi sări peste zid, adică peste păcate, care păcate îmi închid calea şi nu mă lasă să merg la Domnul meu.” Căci prin păcate Satana ia putere, oprind prin acestea pe oameni şi nelăsându-i să se suie la cer. Ori prin ispită David numeşte viaţa aceasta, precum o numeşte şi Iov, zicând: Oare nu ispitire [luptă] este viaţa omului pe pământ? (Iov. 7: 1), întru care viaţă se află felurite ispite şi cercări, adică amăgituri ale îndulcirii, curse
aducătoare de moarte, pândiri, vrăjmaşi gândiţi şi simţiţi, iar prin zid se înţelege trupul, care, gros fiind, se face ca o împiedicare* şi un acoperământ al sufletului, împiedicând de la el dumnezeieştile străluciri. Ori prin zid se înţeleg dracii cei din văzduh, care, atunci când iese sufletul din trup, îl opresc şi nu-l lasă slobod să se suie la cele cereşti[30].
33.     Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui,
Şi aceasta este o formă [de exprimare] specifică Scripturii Vechi, căci, în loc de a zice: „calea Dumnezeului meu este neprihănită”, a zis: Dumnezeul Meu, fără prihană este calea Lui. Însă cale a lui Dumnezeu şi drum este fapta bună, care aduce oamenii la Dumnezeu. Deci cel ce umblă în calea faptei bune se cuvine a fi fără prihană şi nevinovat, fără a se pleca în dreapta sau în stânga, adică la covârşiri* şi la lipsiri de fapte bune, fără a face fapta bună pentru slava deşartă sau pentru vreun alt scop omenesc, ci numai pentru singură bună-plăcerea lui Dumnezeu. Dar acest cuvânt se înţelege şi pentru Hristos, Care, în toată această viaţa umblând, s-a aflat fără de prihană în lume, şi păcat nu a făcut.
cuvintele Domnului cu foc lămurite,
„Cuvintele Domnului, zice, sunt adevărate şi curate de toată prihana, precum este curat de orice materie şi rugină aurul cel prin foc lămurit şi topit”, precum s-a zis undeva: Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, dovedit de pământ, curăţit de şapte ori (Ps. 11: 6).”
scutitor [ocrotitor]* este tuturor celor ce nădăjduiesc în El
„Când făgăduieşte Dumnezeu, zice, să ajute pe cineva, nu minte, ci îşi ţine făgăduinţa, tot astfel şi atunci când nădăjduieşte cineva desăvârşit întru Dumnezeu, nu lipseşte nici Dumnezeu cu ajutorul Său.”

34.     Că cine este Dumnezeu afară de Domnul?
Acest este de prisos aici, ori se află în loc de „fiindcă”, adică din această pricină* ajută Dumnezeu pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul, căci care altul este Dumnezeu afară de Domnul Atotţiitorul, adică Părintele?
Sau cine este Dumnezeu fără numai Dumnezeul nostru?
Dumnezeu numeşte aici pe Fiul, iar zicând al nostru, a numărat pe Fiul împreună cu noi, cei ce credem într-însul, căci David, ca prooroc, a cunoscut mai-nainte împlinirea credinţei noastre, a creştinilor.
35.     Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere,
Aceasta o spune David despre Sfântul Duh. Însă de ar zice cineva că David a înţeles aceste trei stihuri prin aceea că le-a pus împreună, adică în loc de Dânsul [înţelegând] pe Părintele, nu ar fi nepotrivit[31]. Iar zicând mă încinge cu putere, s-a referit la războaie.

şi a pus fără prihană calea mea.
„Prin poruncile Sale, zice, Dumnezeu a îndreptat şi a făcut neprihănită calea vieţii mele.” Zice aceasta pentru Mântuitorul Hristos, ca din partea Bisericii creştinilor, adică: „Hristos a netezit calea vieţii mele, a Bisericii Sale, prin iconomia întrupării Lui, facând-o pe aceasta neprihănită”.
36.    Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului,
„Dumnezeu, zice, găteşte şi întăreşte picioarele mele prin ajutorul Său, ca întâmplându-se vreme de fugă, să alerg, precum fireşte ai făcut subţiri şi iscusite la fugă picioarele cerbului când îl gonesc câinii şi vânătorii.”
şi peste cele înalte mă pune.
„În munţii înalţi, zice, Doamne, mă mântuieşti şi mă pui, odihnindu-mă din calea mea, după asemănarea cerbilor care, fugind de vânători, se suie în munţi, iar acolo, slobozi de frică, stau şi răsuflă cu odihnă.” Ori zice aceea că: „Dumnezeu, atât de grabnic mă face în cale, încât să pot fugi de demoni, care caută să mă prindă, şi să mă pot sui la înălţimea faptelor bune’’[32].
37.    Care înveţi mâinile mele la război,
„Dumnezeu este Cel care, zice, mi-a dat iscusinţa şi priceperea meşteşugului războiului, şi nu numai cel asupra nevăzuţilor demoni, încât pot să folosesc cu meşteşug pavăza credinţei, şi [tot] cu meşteşug să folosesc sabia Duhului, iar prin lucrarea faptelor bune, care sunt arătate de mâini, să înfrâng pe vrăjmaşii simţiţi. Dar şi întinderea mâinilor către Dumnezeu, care se face în războaie, şi aceasta, zice, este o puternică lovitură în lupte şi un război asupra gândiţilor şi simţiţilor vrăjmaşi.”
şi mi-ai făcut braţele mele ca im arc de aramă.
Aici lipseşte aceasta, anume că: „Adică ai pus ca un braţ de aramă braţele, adică ai făcut tari braţele mâinilor mele, şi nu obosesc atunci când aruncă săgeţile în bătaie”.

38.    Şi ai dat mie scuteală [ocrotire] de mântuire,
„Tu, Doamne, zice, nu mi-ai dat un ajutor nefolositor şi neputincios, ci puternic, mântuindu-mă de vătămarea vrăjmaşilor mei.”
şi dreapta Ta m-a sprijinit.
Cei ce voiesc să ajute pe cineva obişnuiesc să folosească mâna lor cea dreaptă spre ajutorul aceluia, căci, în mod firesc, mâna dreaptă este mai puternică şi mai îndemânatică decât stânga. Ori prin dreaptă trebuie să înţelegem pe Dumnezeu-Cuvântul care S-a făcut om, Care a sprijinit şi ajutat firea noastră.
39.    Şi certarea* Ta m-a îndreptat întru sfârşit,
Prin certare să înţelegi legea cea povăţuitoare a lui Moise, prin care omul se îndreptează desăvârşit întru fapta bună. Ori prin certare a lui Dumnezeu numeşte ispitele cele după îngăduinţa lui Dumnezeu, care veneau asupră-şi, spre îndreptare şi înţelegere [cumpătare]: „în două chipuri, zice, m-ai folosit, Doamne, întâi pentru că m-ai sprijinit şi m-ai ajutat, apoi pentru că ai îngăduit să sufăr ispite”.
şi certarea Ta, aceasta mă va învăţa.
„Încă, zice, mă vei învăţa şi mă vei certa ca pe o slugă şi fiu al Tău, Doamne: Că în mic necaz, zice Isaia, a fost certarea Ta nouă(Is. 26: 16). Căci noi, când bine-sporim, cădem în lenevire şi defăimăm, iar când ne nenorocim şi ne necăjim, atunci ne deşteptăm şi mai înţelepţi ne facem.
40.    Lărgit-ai paşii mei sub mine,
„Lărgit-ai, Doamne, zice, mişcările picioarelor mele, fiindcă ai ridicat din mijlocul căii tot felul de curse şi de împiedicări, printre care, mai-nainte umblând, mă strâmtarăm, iar acum umblu fără frică, deoarece sunt încredinţat că nu mă va pândi nimeni în cale.”

și nu au slăbit urmele mele.


„Mai-nainte, zice, fugind de vrăjmaşi, călcam uşor pe faţa pământului, încât urmele picioarelor mele s-au făcut nevăzute, pentru ca să nu le cunoască cei ce mă prigoneau, ca nu cumva, luându-le urma, să afle locul unde eram ascuns, iar acum, când umblu, calc apăsat şi îmi întăresc bine picioarele, căci nu mă tem, chiar de ar cunoaşte cineva urmele picioarelor mele.” Însă acest cuvânt se înţelege şi ca zis de către Biserica creştinilor Care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că a deschis şi lărgit calea faptei bune, căci [iată,] în toate zilele, multe picioare ale creştinilor umblă, (...) [anume] ale celor ce vor să se mântuiască, iar urmele şi semnele petrecerii* evanghelice nu sunt nearătate şi ascunse, ci cresc şi strălucesc prin numărul celor ce vieţuiesc întru fapta bună.”
41.    Urmări-voi pe vrăjmaşii mei, şi-i voi prinde pe dânşii,
Deoarece David s-a încredinţat cu desăvârşire din cele trecute de ajutorul ce i se dădea de la Sfântul Dumnezeu, pentru aceasta aici cutează [a se încredinţa] şi de cele viitoare, şi zice: „Că de se vor scula iarăşi unii asupra mea şi se vor face vrăjmaşii mei, şi pe aceia îi voi urmări şi voi prinde negreşit[33]. Şi nu vor putea sta împotriva mea, nici nu vor scăpa din mâinile mele”.-posibil antihristul de la sfârșitul lumii.
şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi.
„După ce, zice, voi lua pe vrăjmaşii mei în mâinile mele, nu mă voi întoarce înapoi ca să-i las în viaţă, ci-i voi strica [pierde] pe toţi împreună, căci nu vor putea nicicum sta împotriva mea ca să mă biruiască.”
42.    Necăji-voi pe dânşii, şi nu vor putea să stea;
Fiindcă mai sus a zis că-i va strica pe vrăjmaşi, acum zice şi chipul prin care îi va strica. Şi care este acesta? „Eu, zice, atât de mult am să-i silesc, şi am să-i strâmtorez atât de mult din toate părţile, încât să slăbească şi să nu mai poată sta în război în faţa mea.”

cădea-vor sub picioarele mele.

„Când vor fi prinşi vrăjmaşii mei, zice, şi se vor strâmtară de către mine, atunci, văzându-se prinşi ca nişte peşti în mreje, şi neavând putere a se mai împotrivi, vor cădea la picioarele mele, rugându-se să le dăruiesc viaţa şi să nu-i omor”[34] .
43.      Şi m-ai încins cu putere spre război;
„David repetă aici facerile de bine pe care i le-a făcut Dumnezeu, şi le numără [enumără] din nou.”
împiedicat-ai pe toţi cei ce s-au sculat asupra mea, sub mine.
„Împiedicat-ai, zice, Doamne, pe vrăjmaşii mei, din pornirea ce o făceau asupra mea, prinzându-i şi biruiţi punându-i sub picioarele mele.”
44.      Şi spatele vrăjmaşilor mei l-ai făcut să se întoarcă înaintea mea,
„I-ai făcut, zice, pe vrăjmaşii mei să-şi arate spatele, adică i-ai silit să fugă dinaintea mea.” Căci se zice despre cei ce fug că-şi întorc spatele către cei ce-i gonesc, ca să-i lovească fără nici o frică [35].
şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut.
„Adică i-ai secerat desăvârşit, Doamne, şi i-ai dezrădăcinat de pe pământ, adică pe Saul, pe Ahitofel, pe Abesalom şi pe nenumăraţi alţii.”


45.     Strigat-au către Domnul; şi nu era Cel ce mântuieşte, şi nu i-a auzit pe ei.
Zicând David că au strigat vrăjmaşii săi, zice prin urmare şi către cine a strigat, adică către Domnul, însă Domnul nu i-a ascultat din pricina păcatelor lor şi pentru că îl vrăjmăşeau cu nedreptate [36].
46.     Şi-i voi zdrumica pe ei ca praful în faţa vântului,
„Voi pierde, zice, pe vrăjmaşii mei, precum pierde vântul ţărâna cea măruntă, adică praful pământului, căci atunci când suflă vântul asupra prafului, îl ridică de pe pământ ca pe un lucru uşor şi mărunt, şi-l împrăştie în aer.”
ca tina uliţelor îi voi sfărâma pe dânşii.
„Îi voi sfărâma, zice, adică voi călca pe vrăjmaşii mei, fiindcă ţărâna, aflându-se pe uliţele şi drumurile oraşelor, şi călcându-se de către mulţimea celor ce umblă peste ea, se netezeşte, se sfărâmă şi se pierde”. Deci, prin sfărâmare, David a arătat [indicat] călcarea, pentru că mai întâi ţărâna este călcată şi apoi sfărâmată, iar prin uliţe numeşte drumurile cele obşteşti ale oraşelor, [locurile] unde se adună poporul, unde umblă şi cară [lucruri], acestea s-au numit uliţe, spre deosebire de drumuri.
47.     Izbăvi-mă-vei de pricirea* poporului;
„Mă vei face, Doamne, zice, mai presus de toată grăirea împotrivă a supusului meu popor, pentru că-l vei face să se teamă de mine ca de un împărat, şi să nu îndrăznească a grăi împotriva poruncilor mele.”
pune-Mă-vei cap neamurilor;
„Doamne, zice, nu numai că vei ridica orice grăire împotrivă a supuşilor mei evrei, ci-mi vei supune şi pe neamurile de altă seminţie.” Mai potrivit este ca zicerea aceasta, precum şi cele următoare, să se atribuie lui Hristos, Care, ca om,zice Părintelui aşa: „Părinte, pe Mine, Fiul Tău, ca pe un om Mă vei aşeza cap neamurilor, după cum este scris: Şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). Că de vreme ce poporul lui Hristos cel de mai-nainte, adică cel evreiesc, nu L-a primit, nu I s-a supus şi-I grăia împotrivă şi, în sfârşit, L-a răstignit, pentru aceasta Stăpânul Hristos S-a izbăvit [a scăpat] de dânşii, moartea omorând-o şi înviind din morţi, iar după ce S-a izbăvit şi a scăpat din mâinile lor, care-I pecetluiseră mormântul, S-a făcut împărat al neamurilor, care s-au supus de [bună] voie împărăţiei Lui.
48.    Poporul pe care nu l-am cunoscut, Mi-a slujit mie;
„Poporul cel din neamuri, care mai-nainte era necunoscut de Mine, fiindcă nu Mă cunoştea ca Domn al Lui (în timp ce Domnul cunoaşte pe cei ce-L cunosc pe El[37] ), şi acesta, zice, Mi s-a supus şi-Mi slujeşte Mie.”
întru auzul urechii M-a ascultat.
„Cu auzul urechii, zice, poporul Meu cel din neamuri a primit Evanghelia.” Dar şi Marele Pavel a zis că: Credinţa este din auz (Rom. 1: 17).
Fiii străini au minţit Mie; fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat din cărările lor.
„Necinstiţi, zice, şi netrebnici* s-au făcut evreii din pricina răutăţilor lor ca vasele care, atunci când se învechesc, se fac netrebnice.” Iar au şchiopătat a zis pentru aceea că au ieşit din rânduita lor cale a dumnezeieştilor porunci, (...) de vreme ce numai oamenilor şchiopi drumul li se pare înclinat într-o parte şi în alta, adică ies afară din cel drept, din pricina strâmbării şi ieşirii [în afară] a încheieturilor picioarelor lor [38] .



50.    Viu este Domnul,
După Teodorit, David prooroceşte aceasta pentru învierea Domnului, [adresându-se] acelor evrei care socoteau că a rămas pentru totdeauna între morţi, căci strigă către ei [zicând] că Hristos este viu, şi a înviat a treia zi.
bine este cuvântat Dumnezeu;
„Vrednic, zice, este a se binecuvânta şi a se slăvi Dumnezeu.”
şi să Se înalţe Dumnezeul mântuirii mele.
Cu aceste cuvinte, David îndeamnă pe Hristos să Se înalţe la ceruri, ca, după ce se va duce acolo, să trimită Apostolilor, care urmau să meargă şi să propovăduiască Evanghelia, pe Mângâietorul. Dar Hristos era din cele vechi [deja din vechime] Dumnezeu al facerii [Creator], iar acum este Dumnezeu al facerii celei de-a doua, adică al mântuirii. Iar zicerea mele a adăugat-o David, făcând obştească mântuirea cea prin Hristos - şi a Sa, şi a noastră. Însă zicerea aceasta - că viu este Domnul - se poate înţelege şi într-alt fel, adică că Domnul este pururea veşnic, neavând nici început, nici sfârşit, ci este de-a pururea. David obişnuieşte a amesteca printre celelalte cuvinte ale sale şi dogme ale credinţei, pentru folosul auzitorilor. Iar bine este binecuvântat a zis pentru minunile ce le-a săvârşit, iar să Se înalţe a zis pentru a se înţelege că este mare şi înalt.

51.    Dumnezeule, Cel ce-mi dai izbândire şi ai supus popoare sub mine,
„Dumnezeule, zice, Tu eşti Cel ce mi-ai dat izbândire asupra vrăjmaşilor mei şi ai supus pe evreii care mă războiau prin Saul, dar aceştia, acum, mi s-au supus mie, ca împărat al lor.” Această zicere se înţelege şi [cu referire] la Hristos, Căruia Dumnezeu şi Părintele i-a dat şi după omenitate izbândiri asupra evreilor, căci cu desăvârşire au fost pierduţi de către romani, iar supunerea i-a dat-o peste popoarele care se trăgeau din păgâni [ca să le stăpânească].
izbăvitorul meu de vrăjmaşii mei cei mânioşi.
Toate aceste cuvinte sunt mulţumire către Dumnezeu. Însă vrăjmaşi mânioşi îi numeşte pe cei de pe lângă Saul, care, cât au fost în viaţă, nu au lăsat mânia pe care o aveau asupra lui David. Ori prin vrăjmaşi mânioşi numeşte pe demoni.
52.    De la cei se scoală asupra mea mă vei înălţa;
Cele pe care David le-a zis mai sus, le zice aici a doua oară, fiindcă se bucură a le repeta, ca unele ce sunt pricinuitoare de bucurie.
de omul nedrept mă vei izbăvi.
„De se vor afla, zice, iarăşi unii care să se ridice asupra mea, ca prietenii lui Saul, negreşit, Tu, Doamne, mă vei face mai presus de vătămare şi, de se va afla cineva ca Saul, care să mă vrăjmăşească cu nedreptate, şi de acela, rogu-mă, izbăveşte-mă.”
53.    Pentru aceasta mă voi mărturisi Ţie întru neamuri, Doamne,
„De vreme ce eşti, zice, un ajutor atât de mare, precum Te-am slavoslovit până acum prin cuvântul meu, pentru aceasta îţi voi mulţumi Ţie printre toate neamurile.” Şi, cu adevărat, dumnezeiescul David şi-a împlinit acest cuvânt, precum tâlcuieşte Teodorit, fiindcă, prin această carte a psalmilor, în toate neamurile unde se citeşte ea, [el] se mărturiseşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
şi numelui Tău voi cânta.
„Numelui Tău, zice, Doamne, voi cânta cu alăută*[39] mea, adică Ţie, din multa bucurie a inimii.” 

54.    Cel ce măreşti mântuirile împăratului
În această zicere [prin Cel] trebuie înţeles cuvântul „Doamne”, pentru ca să fie: „Doamne, Cel ce măreşti mântuirea împăraţilor”, adică: „Doamne, Tu eşti Cel care faci mari şi minunate mântuirile mele, ale împăratului”.
şi faci milă unsului Tău,
„Tu eşti, Doamne, zice, care-mi faci mie milă, celui pe care l-ai uns împărat al lui Israel cu porunca Ta.”
lui David, şi seminţiei lui până în veac.
Fiindcă mai sus a zis împărat, iar mai jos uns, pentru aceasta, prin urmare, aici a pomenit şi pe împărat, şi pe uns, adică pe David. Deci, a se dărui simplu milă de la Dumnezeu, se potriveşte şi împăratului iudeilor, şi celor coborâtori din neamul lui David, iar a se da această milă până în veac este nepotrivit împăraţilor celor din David, după Teodorit, căci atunci când iudeii s-au întors din robia Babilonului, numai singur Zorobabel, din neamul lui David, care a domnit peste ei, nu a lăsat moştenitor al domniei sale, şi [deci] aici se zice despre lisus Hristos (a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit), ca Unul Care era din seminţia lui David, pentru că Maica Sa se pogora din neamul lui David. Pentru aceasta şi Evanghelistul Matei a zis: Cartea neamului lui lisus Hristos, Fiul lui David (1: 1). Însă a făcut milă lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, ca [Unul Ce era] unit cu Dânsul după Ipostas şi îndumnezeindu-L pe El după omenitate*[40] .


[1]          Însemnează că Psalmul acesta se află şi la cap. 22 din Cartea a Il-a a împăraţilor, acesta fiind con-glăsuit [ în armonie cu] cu acela, după Teodorit, având multe asemănări, cu câteva schimbări de numiri.

[2]* Stări, dispoziţii trupeşti şi sufleteşti îndreptate spre Dumnezeu, ca unul ce a dobândit harul Lui.

[3]          Zice însă dumnezeiescul Chiril că: „Cei ce au crezut în Hristosul Cel născut din seminţia lui David, şi împreună cu El s-au făcut fii ai lui David, aceştia îi înalţă lui Hristos această cântare, ca unii ce s-au izbăvit de toţi vrăjmaşii şi de stăpânitorul veacului acesta, pe care Fiul (lui Dumnezeu) l-a gonit [a înlăturat tirania cea asupra noastră]”. Zice însă şi Atanasie că: „Din mâna vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul s-ar putea da [ar putea cădea] la vrăjmaşii cei gândiţi şi la domnul lor”. Iar Asterie zice şi pricina pentru care nu se zice cântare, ci psalm: „David a zis cuvinte de cântare, şi nu psalm de cântare, căci nu întrebuinţa alăuta sau timpana, ci grăia lui Dumnezeu vorbind, căci bătrânului, organele muzicale îi sunt de supărare, că şi lui Barzilai Galaaditeanul, care-l ospătase pe David în timpul războiului, cu Abesalom, David i-a zis: Hai cu mine, a zis regele către Barzilai, şi te voi ospăta şi eu în Ierusalim. Mult oare mi-a mai rămas de trăit, a răspuns Barzilai, ca să merg cu regele la Ierusalim?Eu am acum optzeci de ani. Mai pot eu oare osebi binele de rău? Şi va afla oare robul tău gustul celor ce va mânca şi va bea? Sau voi fi eu în stare să aud glasul cântătorilor şi cântăreţilor? (II Împăraţi 19: 33-35)”.

* I-a dat putere de întărire.
[4]          Pentru aceasta zice şi Teodorit: „David facerile de bine le face numiri dumnezeieşti, iar din catalogul bunătăţilor pe care le-a dobândit face catalog de numiri”. Pentru aceasta şi Sfântul [!] Augustin, în cap. 18 al singuraticelor cuvinte din Kekragariu [din gr., lit.; se ref. la Soliloquia - Solilocvii], zice: „Iubi-te-voi Doamne, Dumnezeul meu, puterea mea, iubi-te-voi, negrăită bucuria mea, şi nu voi via întru sine [prin sine], ci întru Tine, toată viaţa mea cea întru ticăloşia mea mai-nainte fiind nimicită, întru mila Ta, a doua oară s-a ridicat”. 

* corn. Cornul este folosit aici ca simbol al măreţiei şi puterii [conducătoare].
[5] Zice însă Asterie: „Corn de mântuire este Hristos, pentru aceasta a zis şi Zaharia: Şi a ridicat corn de mântuire în casa lui David slugii Sale (cf. Zah. 2: 4). Şi iarăşi corn, fiindcă S-a făcut din părinţii şi boierii poporului: Ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos (Rom. 9: 5). Iar corn este şi împărăţia, după ceea ce este scris: Şi va înălţa corn Unsului Său (I împăraţi 2: 10).

*  tropi, figuri de stil.
[7] Vrednic de luare aminte este ceea ce zice aici Proorocul, că în Ps. 49 zice că, după ce cineva se va izbăvi şi se va mântui de vrăjmaşii săi, atunci să slavoslovească peDumnezeu: Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi, iar acesta [versetul de faţă] dimpotrivă, că întâi slavosloveşte cineva şi cheamă pe Dumnezeu şi apoi se mântuieşte de vrăjmaşii săi...; dar din acestea doua ce să încheiem? Că se cuvine ca totdeauna omul să slavoslovească şi să laude pe Dumnezeu, şi mai-nainte de a se izbăvi de vrăjmaşi, şi după ce se va izbăvi, încă şi în vremea în care se izbăveşte de ei [nu numai imediat după ce s-a izbăvit, ci şi după aceea, când pare că nu mai este nici o primejdie].

[10]         Iar la Nichita, acestea se tâlcuiesc astfel: „Iar cei ce au crezut în Hristos numesc dureri ale iadului şi ale morţii poftele cele care-i spurcă, care de nu le-ar tăia cineva de la început, nasc moarte, că pofta, zice, zămislind, naşte păcat, iar săvârşindu-se păcatul, naşte [naşte, aduce] moartea. Iar râurile fărădelegii sunt numite acele ispite pe care le însemna şi Mântuitorul prin ploaia şi râurile care lovesc în casa cea întemeiată pe piatră, căci precum râurile se fac din ploaia care se rupe de vânturi, tot astfel şi năprasnicele ispite de la Diavol, care din cer a căzut [ca un râu al fărădelegii]”. Iar Asterie zice: „Când cineva este prins în fărădelegi, atunci este ţinut în pântecele Diavolului ca un prunc, iar dacă se pocăieşte, iese viu din pântecele Diavolului, ca şi Iona din cel al chitului. Deci de vreme ce David s-a prins întru fărădelegi, în cea a [fărădelegea] preacurviei şi a uciderii şi s-a pocăit, iar Dumnezeu a rupt legăturile păcatului său, David a zis rupt-ai legăturile mele, mărturisind însă pierzătoarele chinuri, zice: «Cuprinsu-m-au durerile morţii, dar nu m-au ţinut». Iar râurile fărădelegii sunt gândurile poftei şi începăturile relelor. Deci dacă sufletul s-a întemeiat pe frica de Dumnezeu, ca pe o piatră, îl tulbură râurile nelegiuirii, dar nu-l răstoarnă”. Iar Didim zice că durerile morţii şi ale iadului sunt păcatele de moarte.

 * Lit. diaconi 

 *  curse, ispite, la[n]ţuri.

  * templu, locaş, naos, [locul] cel sfânt etc. Traducătorii mai vechi nu de puţine ori traduc termenul (şi sinonimele acestuia) cu biserică, termen prin care este denumit templul iudaic, pentru simplul motiv că acesta a fost un fel început sau temei parţial al Bisericii creştine, care la rândul ei are la bază aşa-numita Biserică a creaţiei, respectiv omul însuşi. Tema este dezvoltată în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel. Mitropolitul Veniamin redă aici prin locaş sfânt []. 
*  acţiune, lucrare, lucru, energie.

[11]         Aceasta este tâlcuită la Nichita de dumnezeiescul Chiril: „Dar strigarea lui David nu este simţită, căci lucrul este fără de rânduială şi necuviincios sfinţilor, ci era o rugăciune întinsă de minte, iar urechile sunt atribuite lui Dumnezeu, precum şi la noi, oamenii, cu dumnezeiască cuviinţă, se înţelege, căci când zice David: şi strigarea mea va intra în urechile lui Dumnezeu, înţelegem de aici că [Dumnezeu] a căutat spre necazul lui şi a primit rugăciunea lui. Însă dă îndrăzneală şi nouă a nu tăcea în necazuri, ci mai ales a striga către izbăvitorul Dumnezeu”.

*   vezi mai sus.
* Unii neliniştindu-se pozitiv, alţii negativ.
** Drept aceea, şi pentru naşterea lui Hristos s-a scris că: Auzind Irod împăratul, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el (Mt. 2: 3). Şi iarăşi: Şi intrând El în Ierusalim, s-a clătinat toată cetatea (adică cei ce erau în cetate), zicând: Cine este acesta? (Mt. 21:10)

* Cine este acesta?Această întrebare o puneau adesea şi iudeii care nu credeau în El, al căror tată, după cuvântul Mântuitorului, era Diavolul, care-i arunca în nedumeriri de tot felul. 
[12]        A zis şi Grigorie Teologul: „Deci dumnezeiescul David bine închipuieşte dumnezeiasca mânie asupra vrăjmaşilor săi, numind fum începutul mâniei, iar foc, arătata aprindere [manifestarea mâniei] şi centrul [punctul culminant] pornirii, iar cărbuni aprinşi, cele mai de pe urmă bătăi [dureri]”. Însă zice şi dumnezeiescul Chiril: „Căci aşa cum fumul merge înaintea focului, iar focul, aprinzându-se şi materie de lemn mistuind, urmează a se face jăratic, tot astfel şi mânia lui Dumnezeu: a început ca prin fum şi a crescut ca focul şi, la sfârşit, a topit pe vrăjmaşii lui David. Şi potrivit se zice că pedeapsa este ca un fum, căci pricinuieşte lacrimi, fumul cu putere scoţând din ochi lacrimi atunci când cade asupra ochilor”.

* lit. nesimţită, nepercepută [].

[13]         Iar la Sfântul Maxim se scriu acestea (la întrebarea 42): „Deoarece unii se nedumeresc cum puterile cereşti n-au avut cunoştinţă de înomenirea Domnului, când proorociile cele de dinainte de întruparea Domnului prin îngeri s-au făcut, iar Gavriil binevesteşte zămislirea Fecioarei, iar pe păstori tot îngerii îi învaţă taina? Răspuns: Cum că îngerii au ştiut de înomenirea Domnului ce urma să fie, nu trebuie să ne îndoim, însă zămislirea Domnului este ceea ce le era de neînţeles precum şi chipul ei: cum fiind peste toţi, şi întru Tatăl fiind, întru toate şi pe toate plinindu-le, cu totul era şi în pântecele Fecioarei”.

[14]         Iar la Nichita, şi altul tâlcuieşte aceasta, zicând: „Iar că S-a coborât, se zice omeneşte, însă însemnează că pe Sine S-a deşertat şi S-a smerit, chip de rob luând, Cel ce pretutindeni este de faţă, călcând pe al nostru întuneric, iar de taie cineva întunericul, despărţindu-l de nemărginita lumină, după o a doua propunere - că nu numai după dumnezeire este cu totul necunoscut, ci şi după iconomia înomenirii - (pe care trebuie să o înţelegem prin picioare) este cu anevoie privit, că prin picioare s-ar înţelege chipul mergerii, ca şi în lucrări, adică întru ale ocârmuirii [administraţiei], căci adâncul tainei este nevăzut pentru tot omul”. Iar Isihie: „A plecat cerurile ca să unească pământul cu cerul; şi celor de jos să le dăruiască împărtăşire către cele de sus, că nu s-ar fi tăcut aceasta de nu s-ar fi coborât pe pământ în acest chip, un chip prin care putea fi primit, adică în trup, sub ale cărui picioare a stat întunericul”.

* Întunericul Dumnezeirii a fost şi este înţeles în Ortodoxie atât ca o supraabundenţă de lumină cu care Se înveşmântează [acoperă] sau Se ascunde Dumnezeu, cât şi ca un întuneric al minţii oamenilor, pricinuit de legătura cu această supraabundenţă de lumină pe care nu o pot suporta. Totuşi, ambele direcţii sunt feţe ale aceleiaşi monede. La fel, lumina soarelui ne pare mai puţin luminoasă atunci când încercăm să ne uităm direct la soare, în acel moment suntem cuprinşi de o nevedere, cum zice autorul mai sus, sau de o orbire. Tot astfel, vederea sau cunoaşterea lui Dumnezeu prin nevedere sau necunoaştere e una cu o vedere [cunoaştere] mai presus de vedere [cunoaştere], este beţia sau scăldarea în supraabundenţa luminii dumnezeieşti. Supraabundenţa razelor ne orbeşte, iar atunci vedem prin nevedere. Despre această vedere prin nevedere vorbesc sfinţii isihaşti din Filocalie.

12**   Iar Sfântul Dionisie Areopagitul tâlcuieşte această zicere mai înalt, grăind: „De multe ori, în loc de pătimire, la Dumnezeu se zic cele ale privaţiunii, precum aceasta: Şi Şi-a pus întunericul ascunderea Lui, pe care [ascundere] Apostolul Pavel o numeşte lumină neapropiată, căci lumina neapropiată pentru aceasta este nevăzută, asemănându-se cu nevăzutul întuneric, încât nevederea cu un astfel de chip este numită nevăzută şi lumina cea cu totul luminoasă, ca una ce covârşeşte vederea [aruncând-o în întuneric]; iar necunoştinţa lui Dumnezeu este trecerea peste cunoştinţă, iar ceea ce se numeşte nebunia lui Dumnezeu (cf. I Cor. 1: 25) este puterea cea mai presus de înţelepciune [înţelepciunea cea mai presus de orice înţelepciune (omenească)]. 
[16]         Iar la Nichita se tâlcuieşte astfel: „Însă dacă se cugetă că Dumnezeu este lumină, cum se acoperă El cu întuneric? Poate că lucrul de cunoscut se acoperă cu necunoştinţă, necunoştinţă care este afirmată de cel ce voieşte să cunoască”. Ori, după Grigorie Teologul, întunericul este trupul, căci între noi şi Dumnezeu stă acest întuneric trupesc, precum de demult norul, între egipteni şi evrei, ori acoperământul, între Moise şi orbirea ierusalimitenilor, şi poate aceasta este ceea ce a vrut să zică David prin punerea întunericului ca ascundere a Lui: grosimea noastră, pe care puţini puţin o zăresc [puţini îşi dau seama de limitarea la care ne supune grosimea, întunericul sau neputinţa trupului, de aceea, în cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci când e cu neputinţă să mai înaintăm în cugetări despre El, fie în rugăciune, fie teoretic, ni se pare că am dat de un întuneric, de un zid, de un acoperământ rânduit de Dumnezeu pentru a nu ne depăşi limitele omeneşti. Nu înseamnă că Dumnezeu se poate cunoaşte până la un punct, viaţa veşnică e o cunoaştere neîncetată a lui Dumnezeu, făcută posibilă de bucuria comuniunii de iubire cu El].

[17]  Pentru aceasta, la Nichita se tâlcuieşte astfel: „...însă nu nori de pământ, ci de văzduhuri [] sunt dumnezeieştii Prooroci, ca unora ce nu le este un văzduh gros din umeda aburire a pământului alcătuit, apoi ridicându-se în vânturi, când ia de la ele destoinica [vrednica de pomenire] adunare şi greutatea cea din umezeală, cea semănată într-însul, şi astfel, când se face îndestulare, sloboade picături pe pământ - astfel este firea ploilor, aflând ele începutul de la pământ, şi iarăşi se aduc la pământ prin aer, tot astfel şi Proorocii, purcezând din firea comună, iar pentru curăţia sufletului, cu puterea Sfântului Duh preaînălţându-se, stropesc în sufletele cele aducătoare de roadă stropi de cuvinte roditoare. [Text mai dificil, ideea ar fi următoarea: aşa cum apa circulă în atmosferă - de la pământ la cer - udând pământul şi facându-l să dea roade, tot astfel şi Proorocii, cu puterea Duhului care îi înalţă cu mintea de la pământ la cer, stropesc în pământul sufletelor seminţele cuvintelor dumnezeieşti pentru ca acestea să dea rod de fapte bune.]

   * văl. Despre acest văl vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în II Cor. 3: 13 ş.u. Vălul este înţeles ca un fel de impediment, o piedică spirituală [împietrire, patimă, întuneric, neştiinţă etc.] în cunoaşterea lui Dumnezeu.

  *  simbol.
  * Care iradiază din El.
   * teandrică, divino-umană.

[18]        Iar altul laNichita zice: „Strălucire este atunci când se iveşte fulgerul şi aprinderea care se face din îndesirea norilor. Deci din strălucirea Mântuitorului au trecut nori, adică au venit în mijloc şi s-au arătat cele pe care Proorocii le ziceau despre Hristos”.

[19]        Iar altul zice că, după ce s-au arătat proorocirile Proorocilor cele propovăduite pentru Hristos, pentru cei ce nu s-au supus, n-au rămas decât grindină şi cărbuni aprinşi, adică iadul şi munca, precum şi egiptenii au primit urgii, bătăi [plăgi], grindină şi foc.

* După fondul aperceptiv, după prejudecăţile, mentalitatea...

[20]        Iar altul zice că precum din îndesirea norilor se fac tunetele, tot astfel şi prin Apostoli s-a făcut mântuitoare propovăduirea ca un tunet ce a răsunat în toată lumea, fiind mai mult glas al lui Dumnezeu decât omenesc, că a zis lor Domnul: Fiindcă nu voi, zice, veţi fi grăind, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Mt. 10: 20). Iar Marele Atanasie a înţeles prin izvoare pe Prooroci, iar prin temelii - cele cinci cărţi ale lui Moise [Pentateuhul], că acestea sunt temelia şi credinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, întru care s-a arătat taina lui Hristos.

[21]         Altul zice la Nichita că temeliile lumii sunt cele dintâi şi cele cu putinţă de cunoscut dogme ale credinţei, cele despre teologia Sfintei Treimi, dar şi cele despre iconomia întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, care Se arată la izvoarele apelor, adică la scăldătoarea Sfântului Botez, căci atunci când creştinii se botează, ei mărturisesc astfel de dogme ale credinţei. Iar Teodorit, tâlcuind zicerea aceasta după literă, zice: „Şi aceasta s-a făcut la noi în multe părţi: clătinându-se, pământul s-a desfăcut, şi adânc nemăsurat s-a arătat în munţi înalţi şi apă a ieşit în locuri fără de apă. Ocârmuitorul tuturor le face pe acestea arătând oamenilor puterea Sa cea pedepsitoare şi învăţându-i că într-o clipeală poate să aducă pierzare desăvârşită tuturor, dar, din iubire de oameni, întârzie pedeapsa şi aşteaptă pocăinţă”.

[22]         Iar Teodorit zice: „Acesta [David] a zis grăind: Trimis-a din înălţime şi m-a luat în loc de «I-a încredinţat pe toţi că mi-a dat ajutor din cer»”.

*  fine, rafinate, subtile, subţiri.

[23]         Zice însă Teodorit: „Mi se pare că aici însemnează scularea asupră-i a lui Abesalom, făcută după păcat, că răutatea - pe care Simmah o numeşte ticăloşie - indică neputinţa sufletului pentru care s-a făcut păcatul”.

[24] Iar un altul la Nichita zice: „Pentru aceasta mă va izbăvi, nu pentru că eu sunt vrednic de mântuire, ci pentru că lui Dumnezeu, din bunătatea Sa, I s-a părut ca eu să fiu [viu] şi să mă mântuiesc”.

[25]         Iar Teodorit zice: „Voi fi fără prihană cu Dânsul, dar cum este cu putinţă a se face aceasta? Şi mă voi păzi de fărădelegea mea (cu acest chip este cu putinţă); depărtându-mă, zice, de cele ce rău le-am făcut, fără prihană mă voi face în vremea viitoare”.

 * Care au lucrat numai înaintea lui Dumnezeu, căutând răsplătire numai de la El. 

 * faptele şi cuvintele cuviinţei.

 * cu mintea, în capacitatea de înţelegere şi deliberare.

  * Prin toate acestea se arată procesul continuu de sfinţire prin care trece omul în relaţie cu Dumnezeu. Cuvioşia, nevinovăţia etc. sunt stări care se menţin numai prin relaţie permanentă cu Dumnezeu, care înseamnă fapte bune, rugăciune etc. Nu poate fi vorba aici de un statut „juridic” care ne-ar asigura, chipurile, mântuirea. Mântuirea începe aici, se poate termina fie aici, fie poate continua în veşnicie. Iudeii, ca popor ales, se vedeau ca şi „mântuiţi”, Dumnezeu fiind dator să-i elibereze de toate stăpânirile lumeşti cărora ei le căzuseră robi. Astăzi, din cei stăpâniţi de romanii de odinioară, lăsaţi tară nici o izbăvire de la Dumnezeu, încearcă să devină ei înşişi stăpânitori, aşteptându-L pe „Mesia”, eliberatorul, care, după Sfinţii Părinţi, este tocmai Antihrist.


26 Iar altul a zis la Nichita: „Iar celui îndărătnic, rău răsplătindu-i după îndărătnicia inimii lui. Pentru aceasta şi Dumnezeu a zis către evrei: Aţi umblat către Mine cu împotrivire, drept care şi Eu voi umbla către voi cu mânia (Lev. 26: 23-24)”. A zis însă şi Origen: „Iar cu cel îndărătnic să nu fi îndărătnic (că nu se va ierta de se va zice aceasta), că îl vei îndărătnici [mai rău], cum a fost cu Faraon”.

[27] Pentru aceasta şi Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, având în pântece pe Domnul, a proorocit cele ce erau să fie, conglăsuind cu grăirea aceasta şi zicând: Risipit-a pe cei mândri cu cugetul inimii lor, coborât-a pe cei puternici de pe scaune şi a înălţat pe cei smeriţi (Lc. 1:51 ş.u.) (LaNichita).
_
[28]         Iar Teodorit zice: „Fiindcă de multe ori a numit necazurile întuneric, potrivit numeşte lumină scăparea din acestea”.

*  cunoaşterii lui Dumnezeu, teognoziei.

[29]         Pentru aceasta şi în altă parte zice: Acolo voi răsări corn lui David, gătit-am luminător Unsului Meu (Ps. 131: 17). Însemnează că dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului [Palama] se ruga trei ani cu această rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, luminează întunericul meu”, adică mintea mea, precum mai sus a tâlcuit dumnezeiescul Eftimie, până când Stăpâna Născătoare de Dumnezeu l-a trimis pe loan Teologul şi prin acesta i-a vestit că mintea sa se va lumina.

* zid, barieră, piedică, oprire, problemă.

[30] Iar Nichita zice că: „Zid între noi şi Dumnezeu este voia noastră, pe care de o va lăsa cineva (supunând-o poate voii lui Dumnezeu), poate să zică: întru Dumnezeul meu voi trece zidul, adăugând şi aceasta: Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui, căci atunci vede cineva calea lui Dumnezeu, când nu are prihană, când va părăsi voia sa”. Iar Eusebie zice: „Zid sunt îngrădirile vrăjmaşului prin care se ispiteşte [se chinuie] să mă îngrădească împrejur”.

* excese.

*  În sens strict, înseamnă a ţine un scut în poziţie de apărare; de aici: a păzi, ocroti. Traducătorii mai vechi ai Bibliei au păstrat sensul de bază. Cei mai noi [din perioada interbelică încoace], pentru a elimina ideea de „scutire”, au optat pentru sensurile figurate. Verbul, sau substantivul aferent, apare de câteva ori în psalmi.

* Din pricina nădejdii.

[31] Iar Marele Vasile însemnează aceasta: Cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi că: Eu sunt Dumnezeu şi înainte şi după acestea, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu. Şi că: Mai-nainte de Mine n-a fost alt Dumnezeu şi după Mine nu va fi, şi, ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este Domnul (Is. 41:1; Deut. 6: 4 etc.) şi cele asemenea nu către Fiul le-au zis Scripturile, ci către idoli şi către cele ce se cinsteau de către păgâni”. Iar Nichita zice: „Acestea le zic şi cei ce slujeau oarecând pseudo-numiţilor [celor numiţi în mod fals] dumnezei, şi se grăiesc după cunoştinţa adevărului, slavoslovind pe unul, singurul şi firescul Dumnezeu, şi altul afară de Acesta nu este, mărturisind cu Isaia: Doamne, afară de Tine pe altul nu ştim (Is. 26: 13), şi cu Pavel: pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, (...) şi un singur Domn, Iisus Hristos (I Cor. 8: 6). Iar Teodorit zice că: „Nici nu este alt dumnezeu, ca unul să-i dea cererea aceluia, iar altul - Acestuia”. Altul însă zice că aici, David repetă de multe ori numele lui Dumnezeu, aflându-se cu [dovedind] iubire faţă de El. Iar Marele Vasile tâlcuieşte astfel: „Deci Sfântul se încinge cu putere, iar cel ce a pierdut încingătoarea aceasta se încinge [în schimb] cu legătura păcatelor sale, strângându-se fiecare cu lanţurile păcatelor sale, al căror semn a fost biciul făcut din ştreanguri, prin care Domnul a izgonit din biserică pe cei ce spurcau cele sfinte (cf. In. 2: 15), arătând prin aceasta că fiecare, prin împletiturile păcatelor pe care şi le face, din acestea ajung bătăi [atrag bătăile]”. Iar Marele Atanasie zice: „Singur Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu este şi Dumnezeu adevărat, pentru aceasta [Se numeşte] şi Unul Născut, pentru că Unul este ca Tatăl şi Dumnezeu, iar Mântuitorul este făcător de dumnezei, nefiind Dumnezeu prin împărtăşire [ca oamenii]. Aceasta dar: Dumnezeu, Cel ce mă încinge... este asemenea cu ceea ce s-a zis: Iar voi veţi şedea în cetatea Ierusalimului, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Lc. 24: 49). Şi a pus fără prihană..., adică din evanghelicele legiuiri ne-a gătit să alergăm [pe] cale neprihănită”.

*  lit. comunităţii, cetăţeniei, poporului [evanghelic].

[33]  Iar Nichita zice: „Şi acum, prin David, mai înainte a proorocit (Dumnezeu) că Emmanuil va birui pe vrăjmaşi, zicând: Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi celelalte.

[34] Iar Teodorit zice: „Întărindu-Mă astfel cu dumnezeiasca Ta Pronie, nădăjduiesc că-i voi birui pe toţi neîmblânziţii Mei vrăjmaşi şi că nu Mă voi întoarce mai-nainte până ce nu-i voi face iarăşi supuşi Mie”. Că aceasta a însemnat, zicând: cădea-vor sub picioarele Mele.

[35] Nichita însă zice: „Acestea le zic Apostolii, asupra cărora scrâşneau din dinţi iudeii şi elinii, dar au fost cu toţii biruiţi. Că stăpânire le-a dat lor Hristos să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”.

[36] La Nichita, aceasta se tâlcuieşte astfel: „Vezi însă amărăciunea lui David, că s-a referit la elini, adică la păgâni, zicând că nu era cine să-i mântuiască, căci nu-L aveau pe Dumnezeu, dar de vreme ce L-au numit, nu mai zice că nu era cine să-i mântuiască (că pe aceia al căror Domn este - şi Acesta este numele Lui - poate să-i mântuiască), ci a zis că nu i-a ascultat”.

*  controversă, dispută, ostilitate.

[37]  Iar la Nichita se tâlcuieşte astfel: „Îndoită este cunoaşterea, căci ea cuprinde atât cunoştinţa [cunoaşterea, cunoştinţa], cât şi priceperea [cunoaşterea mai profundă, ştiinţifică sau din exeperienţă duhovnicească] despre oarecari lucruri, după care [pricepere] Dumnezeu le cunoaşte mai-nainte de facerea lor. Cunoştinţa se mai referă şi la însuşire, după care Dumnezeu le cunoaşte doar pe cele bune, precum este scris: Domnul a cunoscut pe cei ce sunt ai Lui (II Tim. 2: 19). Deci, pe cei din păgâni, Mântuitorul nu-i cunoştea mai dinainte, adică nu-i avea între cei însuşiţi [ nu aparţineau de El, nu-i avea la inimă, nu-i recunoştea ca popor vrednic de El], iar în urmă i-a însuşit, i-a apropiat şi i-a luat spre slujba cea duhovnicească.

* De nici o treabă, de nici un folos.

[38] Iar la Nichita, acestea se tâlcuiesc astfel: „Hristos îi învinovăţeşte pe evrei pentru că au părăsit cărările cele nerătăcite, adică învăţătura cea din lege şi din Prooroci şi petrecerea

evanghelică [cetăţenia, apartenenţa la Evanghelie], căci cărări drepte şi nerătăcite, care aduc la Hristos, sunt învăţătura cea prin lege şi prezicerile cele prin Sfinţii Prooroci. Ajungând deci la sfârşitul legii şi al Proorocilor, adică la Hristos, au şchiopătat, mândrindu-se faţă de El, fără a avea cuget sănătos. Deci zice că «păgânii, nici legea Mea, nici prooroc primind, fiindcă au fost chemaţi cu lesnire, au ascultat cu lesnire, şi stăpânirea Mea o au iubit, iar Israel, cel întâi născut al Meu, fiu al Diavolului facându-se - pentru că cugeta asemenea cu el - s-a făcut străin de apropierea şi însuşirea cea către Mine; ba mai mult, a şi minţit Mie, aşteptându-se adică la alt rod de dreptate, nemişcându-se către Mine, după ceea ce este scris: Va minţi lucrul măslinului (LXX, Ode 4: 17)»”. A zis însă şi Teodorit: „Cei ce au fost numiţi fii şi au fost scrişi în rânduială de fii s-au făcut străini, fiind nemulţumitori spre facerile de bine, au şchiopătat împrejurul credinţei şi au părăsit cărarea cea bine-cinstitoare”. Tot astfel, şi prin Ieremia Proorocul, Dumnezeu le zice: Eu te-am sădit ca pe o vie aducătoare de roadă bogată, ca pe cea mai curată sămânţă; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină? (Ier. 2: 21): viţa roditoare este prima Sa sădire, iar prin cea de-a doua [ramura sălbatică] mustră nemulţumirea lor. Iar Simmah redă zicerea s-au învechit şi au şchiopătat prin se vor necinsti şi se vor ruşina.

[39]*  chitară, alăută, harpă. în general, în versiunile mai noi, cuvântul a fost redat prin alăută.

* Dumnezeu-Tatăl a făcut milă [Mila este la bază o lucrare harică a lui Dumnezeu, e compasiune, ea nu lucrează numai întru ştergerea păcatelor, ci este o lucrare a bunătăţii şi iubirii de oameni] cu lisus Hristos ca om şi cu seminţia Lui după trup, în general. Hristos nu avea păcat şi deci nu era o milă întru ştergerea păcatelor, ci spre suferinţa pricinuită de slăbiciunea firii umane şi pătimi, şi, prin urmare, spre mântuirea ei şi spre restabilirea comuniunii dintre om şi Dumnezeu.

[40]  Iar Nichita zice: „Însă faci milă şi cu credinciosul popor, care cu Duhul fiind uns, pentru aceasta se numeşte uns (adică Hristos)”. Şi pe acelaşi popor îl numeşte şi David, pentru că s-a făcut însuşit al lui Hristos, Celui din seminţia lui David. Iar seminţie a poporului celui credincios sunt cei ce au învăţat de la Dânsul buna-cinstire, care seminţie se va păzi până în veac, că seminţia credincioşilor nu va lipsi niciodată, Dumnezeu miluind-o şi păzind-o. iar cum că şi Hristos se numeşte David, se adevereşte din aceasta pe care a Dumnezeul tuturor o a zis prin Iezechiel: Voi ridica peste tine un păstor, pe sluga Mea David, şi va fi păstorul lor, şi Eu voi fi lor Domn şi Dumnezeu, iar David stăpânitor în mijlocul lor, Eu Domnul am grăit acestea (Iez. 34: 23-24). Şi iarăşi: Şi sluga Mea David, va fi în mijlocul lor stăpânitor peste toţi şi păstor (...) şi David sluga Mea va fii stăpânitor în veac (Iez. 37: 24-25).