luni, 12 ianuarie 2015

Psalmul 18 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit. Psalm al lui David.
Și psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit, deoarece David l-a alcătuit atunci când a ajuns bătrân şi privea la sfârşitul vieţii; ori se zice întru sfârşit pentru că prooroceşte despre lucrul care s-a făcut la sfârşitul veacurilor. (...) Căci astupă gurile celor bârfitori, care propovăduiesc ateismul care va urma*, după Atanasie, adică [cei care zic] că nu Dumnezeu a făcut toate, ci lucrurile s-au făcut de la sine [1].

1.    Cerurile spun [povestesc] slava lui Dumnezeu,
„Nu însufleţitele ceruri, folosindu-se de înfăţişarea şi privirea lor cea frumoasă ca de un glas, totdeauna propovăduiesc tuturor mărimea şi slava lui Dumnezeu, Care le-a făcut, că a zis Solomon că: Din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteala* se cunoaşte lucrătorul lor (Cartea Înţ. lui Sol. 13: 5). Iar cel ce vede mărimea cerului cea atât de întinsă, chipul, frumuseţea, aşezarea şi celelalte însuşi fireşti ale lui, crede în puterea ziditoare a lui Dumnezeu, având dascăl numai privirea cerului [2]. Iar ceruri numeşte întâiul cer, care este mai înalt decât tăria, însă în loc de singular a folosit numărul plural, după obiceiul limbii evreieşti, precum zic Hrisostom şi Teodorit, care foloseşte fie pluralul, fie singularul, zicând „cer”, căci deşi întâiul cer este nevăzut de noi, din vederea tăriei deducem* şi existenţa acestuia [3]. Ori prin numele cerurilor se referă numai la tărie, fiindcă numai aceasta poate fi văzută. Drept aceea, stihul următor este tălmăcitor al celui dinaintea lui [4].

şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
„Dacă, precum am zis, acest al doilea stih este tălmăcitor celui dintâi, de mai sus, urmează că ceea ce mai sus a numit ceruri aici este numit tărie, iar ceea ce a zis mai sus: cerurile spun [povestesc] , tot aceasta o zice şi aici: vesteşte tăria, iar ceea ce s-a zis mai sus: slavă, pe aceasta o zice şi aici: facerea mâinilor. Şi pentru ca să zic mai pe scurt, David vrea să zică că chiar şi numai vederea cerului este destul de învăţătoare [pentru a fi învăţaţi] despre mărimea lucrării lui Dumnezeu, Care a facut-o, căci această mare lucrare a lui Dumnezeu a numit-o slavă şi facerea mâinilor.

2.    Ziua zilei spune cuvânt,
De s-ar fi zidit lumea [de la sine], sau de s-ar mişca singură, cu siguranţă că zilele şi nopţile nu ar fi păzit hotarele [limitele] lor, dar, fiindcă Dumnezeu este atât de pro-socotitor [prevăzător] (înainte-purtător de grijă) al tuturor, din multa bună-rânduială a zidirii se vede că ziua cea dintâi spune întotdeauna despre cea de-a doua, iar a doua pe a treia, şi de aici înainte una pe alta, în virtutea hotarului şi rânduielii, Dumnezeu rânduind fiecăreia din ele cele de trebuinţă. Într-un fel, ziua cea dintâi izbucneşte [anunţă], adică vesteşte celeilalte graiul [cuvântul], adică porunca lui Dumnezeu despre aceasta [despre rânduiala şi intenţiile Lui].
şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Ceea ce a zis mai sus pentru zile, tot aceasta zice aici şi pentru nopţi, deoarece fiecare noapte vesteşte nopţii celeilalte cunoştinţe, adică învăţătura despre hotarul şi rânduiala pe care Dumnezeu a rânduit-o fiecăreia, încât prima să nu se lăcomească şi să o vatăme pe cealaltă, ci printr-o regulă şi un hotar oarecare prin care, uneori, zilele se fac mai mari decât nopţile, iar alteori, nopţile se fac mai mari decât zilele, şi iarăşi, alteori, zilele se fac întocmai cu nopţile, şi iarăşi nopţile deopotrivă cu zilele, ca să păzească între ele dreptate şi bună armonie. Ori, zicând că ziua spune cuvânt şi noaptea vesteşte ştiinţă, vrea să vădească pronia lui Dumnezeu asupra făpturii, căci rânduiala este învăţător al proniei, adică învaţă că există pronie. Însă zicerea se înţelege şi într-alt chip, ziua este Tatăl, ziua este şi Fiul, pentru strălucirea Dumnezeirii, iar prin aceea că ziua zilei spune cuvânt se arată că Tatăl a grăit Fiului, căci zice Domnul: Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc (In. 12: 49), şi iarăşi noapte este Hristos după omenire, cumpănind* cu Dumnezeirea, Care vesteşte oamenilor cunoştinţa de Dumnezeu[5].


3.    Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
Zicerea aceasta se cuvine a o citi în chip întrebător, după dumnezeiescul Chiril şi Atanasie. (...) E ca şi cum ar zice David: „Oare nu sunt graiuri, nici cuvinte ale acestor zidiri neînsufleţite de care am pomenit - adică ale cerurilor, zilelor şi nopţilor? Oare nu se aud glasurile lor? Căci atâta timp cât glasurile lor nu se aud (căci nu au glasuri), este vădit că nu au glasuri proprii, nici cuvinte, fiindcă părţi ale glasului celui cu încheieturi [articulaţii] sunt grăirile şi cuvintele”. Nedumerindu-se astfel, dezleagă nedumerirea zicând:
4.    În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor.
Răspunde astfel: „Atât de multe sunt cuvintele neînsufleţitelor ceruri, ale zilelor şi ale nopţilor, încât tot pământul este plin de graiurile şi glasurile lor, după chipul în care s-a zis, adică aceea că oamenii cei cuvântători [raţionali], văzând frumuseţea şi armonia cerurilor, a zilelor şi a nopţilor, se îndeamnă la slavoslovia Făcătorului lor. Drept aceea, glasurile de mulţumire ale oamenilor cuvântători se socotesc a fi glasuri ale cerurilor celor necuvântătoare”. Aceasta se înţelege şi din cele următoare: ...şi la marginile lumii graiurile lor, cuvinte zise acum a doua oară pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor, iar prin marginile lumii sunt arătate mărimile şi lăţimea lumii, căci Proorocii obişnuiesc, şi mai ales David, a grăi aceeaşi noimă (înţeles) folosind cuvinte diferite[6]. Însă cineva ar putea înţelege acestea şi după alt chip, adică cum că David - după ce ne-a învăţat că cele mai-nainte zise zidiri strigă oarecum [zicând] că pronia lui Dumnezeu există, şi ocârmuieşte* lumea şi o ţine împreună [în unitate] - va prooroci că în fiecare neam şi seminţie se află unii oameni care înţeleg un astfel de glas al neînsufleţitelor şi necuvântătoarelor zidiri. De aceea şi zice: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte din vreo limbă sau vreo vorbire [dialect] ale vreunui neam, prin care să nu se audă şi să nu se înţeleagă cele de mai-nainte glasuri ale zidirilor”. Însă acest cuvânt a luat sfârşit [s-a împlinit], deoarece în toate părţile pământului şi în toate neamurile se află oameni care înţeleg şi zic că Pronia lui Dumnezeu există. Noima de faţă, auzirea, trebuie să o înţelegem în loc de „se vor auzi”, timpul prezent fiind înlocuit de cel viitor, ori [mai putem înţelege] că David s-a folosit de timpul prezent din pricina însuşirii [specificităţii] proorociei, care pe cele viitoare le vede ca prezente şi trecute [7].

5.    În soare a pus locaşul Său,
Înţelesul acestei ziceri este de acest fel: soarele a fost rânduit de Dumnezeu ca să-şi aibă locuinţa Sa în cer [8], căci şi Moise a zis despre cei doi mari luminători, soarele şi luna, că au fost puşi întru tăria cerului ca să lumineze pe pământ (Fac. 1: 15-l7). Multora această zicere li s-a părut bine alcătuită, noi însă, punând virgulă după locaş, şi pe pronumele Său înlocuindu-l cu adverbul de loc „acolo”, cu lesnire putem alătura zicerea: „A pus şi a hotărât locuinţa soarelui acolo”. Unde? În tăria cerului, în fiind de prisos, o astfel de structură nepotrivit alcătuită fiind întâlnită în multe alte părţi ale Scripturii. „Soarele dar, zice, nelăsându-şi cândva locuinţa cea de Dumnezeu rânduită lui, adică cerul, se face şi el propovăduitor al slavei şi Proniei lui Dumnezeu.”

iar el ca un mire ce iese din cămara sa.
Aici lipseşte [verbul] „a fi”, „Soarele, zice, cu podoaba unor raze care strălucesc, este frumos ca şi mirele atunci când iese din cămara de nuntă.”
6.    Bucura-se-va, ca un uriaş să alerge în cale,
Şi de aici se înţelege că s-a zis un timp în loc de altul, căci bucura-se-va se ia în loc de „se bucură”, căci soarele se bucură să-şi alerge rânduita lui cale a cerului, precum şi viteazul uriaş aleargă bizuindu-se pe puterea sa, adică soarele este întotdeauna neobosit, de mii de ani ostenindu-se şi slujind poruncii lui Dumnezeu.
din marginea cerului ieşirea lui,
7.    şi întâmpinarea lui până la marginea cerului;
Adică ieşirea soarelui este răsăritul, atunci când iese în sus, din orizontul cerului, iar prin întâmpinarea lui se înţelege apusul, atunci când se ascunde în orizontul cel de sub pământ al aceluiaşi cer, iar timp de o zi sau de o noapte înconjoară o emisferă a cerului, iar într-o zi şi o noapte întreagă înconjoară două emisfere ale cerului, şi astfel luminează toată lumea:
şi nu este cine să se ascundă de căldura lui.
„Nu există nici un loc, zice, şi nici un om care să nu se îndulcească de fierbinţeala şi căldura soarelui, ci toate locurile, împreună cu toate cele nesimţitoare [neînsufleţite], sadurile şi toţi oamenii împreună cu toate vietăţile sunt încălzite de către el. Iar lucrul cel minunat e acela că soarele, prin una şi aceeaşi depărtare, le luminează şi le încălzeşte pe toate, în timp ce focul de care noi ne slujim luminează şi el de departe, dar nu încălzeşte decât dacă se apropie cineva de el”, după Teodorit. Aşadar, David, lăudând şi frumuseţea, şi puterea soarelui, drumul şi trebuinţa [pe care o avem] de dânsul, arată din toate acestea puterea cea bogată pe care o are Făcătorul soarelui[9]. Aceasta este tâlcuirea cea netedă, fără lipsuri şi lesnicioasă a zicerilor de mai sus ale lui David. Însă unii, precum Asterie, înţelegând alegoric, zic că prin ceruri sunt numite cetele îngerilor celor netrupeşti care totdeauna slăvesc pe Dumnezeu, precum i-au auzit că sunt Proorocii Isaia şi Iezechiel, ori prin ceruri, Asterie şi Origen au înţeles pe oamenii cei mai presus de lucrurile pământeşti, care prin filosofia contemplativă se ridică cu mintea la ceruri, iar prin tărie înţeleg pe bărbaţii cei întăriţi cu filosofia practică, şi care sunt nebiruiţi de loviturile ispitelor. Însă prin zi (v. 2) au înţeles puterile cele luminate ale îngerilor, fiindcă lumini de-al doilea sunt numiţi îngerii, şi încă pentru că rânduielile cele mai înalte împărtăşesc celor mai de jos poruncile cele luminate ale lui Dumnezeu, iar prin nopţi au înţeles pe oameni, din pricina întunecării şi grosimii trupului, care opresc de la suflet strălucirile dumnezeieşti , iar celelalte ziceri ale psalmului le-au înţeles la fel ca şi acestea, prin alegorie. Iar prin în tot pământul a ieşit vestirea lor, l-au înţeles pe marele Pavel din Epistola către Romani (1: 18). Iar la momentul potrivit au potrivit zicerea cu Apostolii şi Evangheliştii Domnului. Iar aceasta: În soare a pus locaşul Său, oarecari [tâlcuitori] o redau prin alegorie astfel, zicând că Hristos locuieşte în omul care străluceşte cu razele faptelor bune: Căci Eu, zice, şi Tatăl Meu vom veni şi ne vom face locaş la el (In. 14: 23). Ori prin locaş al lui Hristos se înţelege omenitatea pe care a luat-o, întru care locuind, şi după Ipostas unindu-Se Dumnezeu-Cuvântul, a pus-o întru lumină, adică vieţuia şi petrecea strălucit şi arăta ca un mire frumos: Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44: 2). Întrucât era strălucit ca soarele de razele şi darurile faptelor bune, Acelaşi Hristos, înţelegătorul Soare al dreptăţii, precum a proorocit Maleahi, S-a bucurat să alerge (v. 6) pe calea spre moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră* [10]. Şi pogorându-Se de la marginea cerului, iarăşi S-a întors la Dânsul: Că am ieşit, zice, de la Tatăl, şi am venit în lume, şi iarăşi las lumea, şi merg la Tatăl (In. 16: 28). Şi nimeni nu s-a ascuns de luminare şi încălzirea cuvintelor Lui, ci toţi s-au luminat, şi duhovniceşte s-au încălzit.

8.    Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele;
„Legea Domnului, zice, este îndeajuns spre a învăţa pe om cunoştinţa de Dumnezeu şi însăşi legea cea nescrisă, care este numită şi firească, şi ziditoare*, care prin mărimea, frumuseţea şi buna rânduială a zidirilor care se văd, încă şi prin cugetul* nostru, vorbeşte şi propovăduieşte pe Unul şi Ziditorul tuturor, după dumnezeiescul Chiril şi Teodorit, iar acum, pe lângă legea cea nescrisă, Dumnezeu ne-a dat-o şi pe cea scrisă, spre ajutor, precum a zis Isaia: Lege a dat spre ajutor (Is. 8: 20), prin care cineva poate cunoaşte Pronia şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Însă David numeşte cu numiri diferite legea lui Dumnezeu. Se numeşte lege, pentru că îndreptează şi pune în bună rânduială viaţa oamenilor, după Teodorit, iar mărturie, pentru că mărturiseşte celor ce păcătuiesc că, de nu vor părăsi păcatul şi nu vor face cele bune, se vor pierde; după Teodorit, o numeşte şi îndreptări, pentru că învaţă dreptate, poruncă, pentru că porunceşte cu stăpânire [cu autoritate] ceea ce se cuvine a face omul, iar frică, pentru că legea este neînduplecată şi hatâr* nu face; o numeşte încă şi judecăţi, pentru că legea Domnului vorbeşte [emite] judecăţi şi hotărâri nestrămutate, precum mai-nainte am apucat a tâlcui mai pe larg la Ps. 17: 22[11], zicând că, legea fiind tară prihană, se înţelege că este cu totul neprihănită, căci cu ce poate cineva prihăni dumnezeiasca lege, de vreme ce ea întoarce pe oameni de la păcat? Ea întoarce pe om de la cele din afara firii la cele după fire, şi de la Diavol la Dumnezeu, învăţând prin cele mici pe cele mari şi cereşti[12].
mărturia Domnului credincioasă, care înţelepţeşte pruncii.
„Mărturia, zice, adică legea lui Dumnezeu este vrednică de crezare, pentru că o dă un Dumnezeu, care este credincios întru toate cuvintele Sale.” Însă David numeşte prunci fie pe tinerii cei după trupeasca vârstă [după ani], precum au fost împăraţii Daniel, Solomon şi Iosia; fie după neştiinţa înţelepciunii omeneşti, fie după nerăutatea şi neviclenia socotinţei [minţii], căci pe toţi aceştia îi înţelepţeşte legea lui Dumnezeu.
9.    Dreptăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima;
„Dreptăţile, zice, şi poruncile Domnului sunt drepte, pentru că nu cuprind nimic sucit [ambiguu] şi strâmb, veselind şi inima celui ce le citeşte, pentru că învaţă pricinile şi cuvintele celor ce poruncesc.” Ori se numesc drepte pentru că pricinuiesc îndreptare socotinţelor [judecăţilor] celor strâmbe ale oamenilor.
porunca Domnului e strălucită, luminează ochii.
„Porunca Domnului, zice, luminează chiar şi de departe ochii cei gândiţi ai sufletului, iar prin ochii sufletului luminează ochii trupului, astfel încât omul să nu umble în căile cel prăpăstioase ale păcatului.”
10.    Frica Domnului este curată, rămâne în veacul veacului;
Curată este numită desăvârşitoarea  [13]* frică a Domnului, pentru că se insuflă omului în urmă [ulterior], după ce se curăţeşte (...) rămâne în veacul veacului, căci frica care se numeşte introducătoare  [14]*, rămâne slujitoare în om până acesta se va curăţa, iar după curăţire, aceea [mizeria păcatului] se scoate afară, şi vine frica care se numeşte împlinitoare şi flască, şi astfel, aceasta rămâne pentru totdeauna în om, care este [facându-se o] o cucernicie şi o evlavie către Dumnezeu, unită cu iubirea. Ori frica Domnului se numeşte curată deoarece este curată de toată prihana şi meteahna; iar frica cea către oameni este una care prihăneşte, pentru că se numeşte temere [laşitate]. Şi pentru ca să zicem pe scurt, David numeşte aici frică ceea ce desăvârşeşte [împlineşte], adică ceea ce se află în cei desăvârşiţi şi fii, care au ajuns în iubirea lui Dumnezeu, căci numai această frică este curată, căci cei ce o au se tem întotdeauna să păcătuiască ceva omenesc şi să cadă din apropierea şi iubirea de Dumnezeu, iar frica care se numeşte materială [trupească] sau înrobitoare, pe care o au osândiţii şi robii, aceasta nu este curată şi limpede, pentru că face pe cei ce o au să se teamă de Dumnezeu ca nu cumva să-i muncească pentru păcatele lor. Ori frica lui Dumnezeu se numeşte curată pentru că pricinuieşte celor ce o au limpezire şi curăţire, iar o astfel de frică nu este vremelnică, ca cea omenească, ci rămâne în toată viaţa celor împliniţi, căci, zicând în veacul veacului, arată dăinuirea şi veşnicia acesteia[15].
judecăţile Domnului adevărate,
„Judecăţile Domnului, zice, şi hotărârile sunt adevărate, pentru că numai acestea singure sunt neprihănite” (...) spre deosebire de judecăţile omeneşti, care, de vei căuta să le potriveşti cu scumpătatea [acrivie] şi nesminteala [siguranţa, adevărul] dumnezeieştii legi, de multe ori [se] rătăcesc.
îndreptate împreună.
„Judecăţile Domnului, zice, sunt totodată şi drepte, căci ceea ce este într-adevăr adevărat, aceea este împreună şi drept.”
11.    Dorite sunt mai vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă de mult preţ,
„Judecăţile şi poruncile Domnului, zice, sunt mai presus decât aurul şi decât petrele de mult preţ, şi decât toate cele pe care oamenii le socotesc scumpe, pentru că acela ce-şi va depărta pofta de la aceste [lucruri] pământeşti de mare preţ, acela va dori fără saţiu judecăţile şi legea Domnului.”[16]

şi mai dulci decât mierea şi fagurul.
„Judecăţile şi poruncile lui Dumnezeu, zice, covârşesc prin dulceaţa lor fagurele de miere, care este preadulce la gust şi frumos la vedere.” Prin materiile cele mai scumpe ale lumii şi prin mâncarea cea mai dulce, dumnezeiescul David a arătat pofta şi dulceaţa judecăţilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
12.    Pentru că robul tău păzeşte acestea;
David zice aceasta pentru sine, ori a zis-o pentru aceea că fiecare om, fiind rob al lui Dumnezeu, îndemnându-se de aşezarea şi iubirea pe care o are pentru fapta bună şi către Dumnezeu, din iubire păzeşte şi poruncile lui Dumnezeu. Însă a zis păzeşte, în loc de „le iubeşte cu inima şi le lucrează cu faptele”[17].
şi când păzeşte acestea, răsplătire multă este.
„De va păzi, zice, poruncile lui Dumnezeu, mare plată va lua de la El, nu numai în viaţa cea viitoare, ci şi în aceasta de faţă.”[18]
13.    Greşealele cine le va pricepe?
Întrucât păzirea poruncilor lui Dumnezeu se face cu desăvârşita părăsire de păcate, iar aceasta este un lucru cu anevoie de isprăvit pentru oamenii muritori, pentru aceasta cu cuviinţă se nedumereşte David aici, zicând: „Cine oare va fi atât de înţelept şi priceput să desluşească atacurile relelor cugetări şi a păcatelor care îi vin în toată vremea? Şi cine e acela să se păzească ca să nu cadă într-însele, adică în învoirile sau şi în lucrările lor? Deoarece păcatele multe sunt, şi atât de subţiri
[subtile] şi ascunse - mai ales patimile sufletului - încât cu greu le poate desluşi cineva[19].

De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă;
David numeşte ascunse fie păcatele cele ascunse, fie cugetările cele de ruşine şi hulitoare şi rele care se alcătuiesc în minte - pentru care roagă pe Dumnezeu să-l curăţească, căci aceste cugetări, cu cât sunt mai subţiri şi nearătate [viclene], cu atât sunt mai cu anevoie biruite, deoarece spurcă cu toată slobozenia [neîndurător] şi în toată vremea pe bietul om, căci păcatele cele arătate [care se săvârşesc pe faţă] şi care se lucrează prin fapte, le poate birui cineva numai dacă nu va fi desăvârşit biruit de păcat şi de Diavol. Însă prin ascunse să înţelegi şi pe cele pe care cineva le greşeşte din neştiinţă, pentru că acelea sunt ascunse de cunoştinţa sa [îi sunt străine].
şi de cele străine, scapă pe robul tău.
„De păcatele cele străine, zice, milostiveşte-Te şi mă izbăveşte, Doamne.” Aici împăratul se învinovăţeşte pentru păcatele pe care din lenevirea sa le fac supuşii săi; asemenea şi Arhiereul, de greşealele pe care le fac oile sale cele dobitoceşti; şi tatăl, de relele pe care le fac fiii lor; şi stăpânul, de păcatele slugilor sale; căci păcatele tuturor celor de mai sus, deşi se socotesc străine, sunt ale înşişi apărătorilor şi stăpânilor acestora care le-au făcut. Pentru care pricină? Pentru aceea că ei, putând a le opri şi a le îndrepta, se lenevesc, şi nici le opresc, nici le îndreptează. Ori David numeşte străine acele păcate care se fac din întâmplare, din pricina împrejurărilor şi fără de voie, şi nu după socotinţa [mintea] şi alegerea cea cu totul voită şi din toată dorirea [libera alegere]  [20]. Ori prin cele străine se înţeleg vrăjmaşii, de care David îl roagă pe Dumnezeu să-l păzească, milostivindu-se spre el, după Teodorit.

14.    De nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi
„De nu mă vor birui (adică păcatele cele de mai sus, ascunse, şi gândurile cele rele şi de ruşine), atunci voi dobândi împlinire, căci de această dată păzesc - atât cât îmi stă în putinţă - legea Ta, însă mă tem de cele ce se fac într-ascuns în suflet.”
şi mă voi curăţa de păcat mare.
Numeşte păcat mare păcatele ascunse de mai sus, şi în neştiinţă făcute, şi străine, şi gândurile cele rele şi de ruşine, deşi unii păcătoşi socotesc că acestea pot fi lesne defăimate, însă trebuie să avem grijă, căci gândurile rele care se lucrează în minte izgonesc din suflet darul Sfântului Duh, iar dacă cineva trece cu vederea pe cei care sunt supuşi lui, lăsându-i să păcătuiască, aceasta îl face pe trecătorul cu vederea vrednic să se supună unei osânde asemenea cu cea a celor ce păcătuiesc, sau a unora mai mari ca aceştia [21].
15.    Şi vor fi spre plăcere cuvintele gurii mele,
„Atunci, zice, se vor arăta bine-plăcute Ţie, Doamne, cuvintele rugăciunii mele, când mă voi curăţi desăvârşit de toate cele ascunse zise mai sus, greşeale străine făcute din neştiinţă, şi de gândurile cele rele şi de ruşine.”
şi cugetul inimii mele, înaintea Ta este pururea.
„De mă voi curăţa, zice, de păcatele străine şi ascunse mai sus zise, cugetarea inimii mele va fi înaintea Ta totdeauna, pentru că de nu va uita inima să mai cugete cele de ruşine şi rele, nu se va învăţa a cunoaşte dumnezeieşti le tale înţelegeri, [precum] şi acelea de care Tu, Doamne, Te bucuri şi îţi sunt plăcute.” [22]

Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu.
„Tu, Doamne, zice, îmi vei ajuta mie şi mă vei izbăvi de relele de mai-nainte”, ori: „Doamne, Tu eşti Cel ce-mi ajuţi în bunătăţile pe care le isprăvesc, şi Tu eşti Care mă izbăveşti de acele rele în care cad”, iar aceasta: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă şi cuvintele următoare se potrivesc şi tuturor credincioşilor creştini [23].



* Acest tip de ateism era răspândit şi la sfârşitul veacurilor vechitestamentare şi păgâne, atunci când a venit Hristos. Avem şi la sfârşitul veacurilor de după Hristos un ateism, nu foarte diferit de cel vechi, acum el se numeşte evoluţionism, un curent care s-a răspândit cu o furie demonică încă de la apariţia lui, la începutul secolului XIX. Filosofia acestuia e în parte responsabilă pentru secularizarea vieţii şi marginalizarea religiei. El a pătruns - la modul discret - şi în legislaţiile popoarelor, constituindu-se ca filosofie socială; legea evoluţiei speciilor [„legea  junglei”, cum mai este numită, sau legea supravieţuirii prin eliminarea celuilalt, „the survival of the fittest”, zic occidentalii] sau legea animală a devenit mod de viaţă.

[1] Teodorit zice că: „David cuprinde aici trei legi: 1. pe cea firească, care întru zidire propovăduieşte pe Făcătorul; 2. pe cea dată prin Moise, care mai multă cunoştinţă despre Făcătorul pune întru cei ce vor a lua aminte; 3. pe cea a harului, care curăţă desăvârşit sufletele şi de stricăciunea cea de acum le sloboade. De aceea ne şi trimite la sfârşit, căci mai-nainte vesteşte Noul Testament, făcut la sfârşitul veacurilor”.

* proporţional, după mărime.

[2] Zice Teodorit: „Numai arătându-se frumuseţea cerurilor şi mărimea, şi este destul să propovăduiască puterea Ziditorului. Că dacă cel ce priveşte această zidire prea-mare şi prea-frumoasă laudă pe Ziditorul, şi cel ce vede o corabie bine şi frumos făcută îl înţelege de aici [se duce cu gândul la] pe meşter; iar dacă, prin privirea icoanei, vine împreună şi pomenirea zugravului, cu mult mai vârtos zidirea a toate văzându-se povăţuieşte către Ziditorul tuturor pe cei ce o văd”.

*  printr-un silogism, raţionament deductiv.

[3] Pentru aceasta, Teodorit a zis: „«Cerul cerului Domnului». Că cerul cel ce se vede s-a făcut pământului ca un acoperământ oarecare, iar cel mai sus este acoperământul acestuia. Deci pentru aceasta se numeşte «cer al cerului» şi «cer al cerurilor». Este cu putinţă a vedea şi la noi cetăţi care au numire îndoită, pentru că zicem şi Tarson, şi Tarsis; şi Tiva, şi Tivele, pentru aceeaşi cetate. Tot astfel şi cei vechi numeau o cetate şi Michina, şi Michinele, numind o cetate la plural”.
[4]        Despre numărul cerurilor, Marele Vasile zice: „Cei ce au filosofat despre cer, zic că este doar un cer (...), iar noi suntem atât de departe de a nu crede şi în al doilea cer, încât şi pe al treilea îl căutăm, de a cărui vedere s-a încredinţat Fericitul Pavel”. Iar Hrisostom zice: „Nu a zis grăiesc [despre], ci povestesc, adică îi învaţă pe alţii, iar ca ucenici îi are pe oameni, propunând în loc de litere frumuseţea firii lor, dându-le tuturor să înţeleagă învăţătura despre puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care se află într-însele ca în nişte cărţi”. După Grigorie al Nyssei, cerurile povestesc slava lui Dumnezeu celor ce pot dintr-însele să socotească meşteşugul Făcătorului a toate, privirea [contemplarea] cea în chip meşteşugăreţ [după regulile artei, tehnicii, aici: după raţiunile Ziditorului] se arată [este accesibilă] celor înţelepţi prin amionioasa rotire care se face în loc de cuvânt”. Zice şi Hrisostom: „Căci atunci când vei vedea frumuseţea, mărimea, întregimea [unitatea] ce se păzeşte de atâtea veacuri şi strălucirea, şi pe acestea toate adunându-le, vei slăvi pe Făcătorul lor, [căci] cerul a spus slava aceasta, însă se zice că el povesteşte slava lui Dumnezeu. Tot astfel şi cei ce au viaţă minunată, chiar dacă tac, [totuşi] slăvesc pe Dumnezeu, căci pentru dânşii sunt alţii care slăvesc pe Dumnezeu. Iar anagogic, prin ceruri se înţeleg Apostolii, care au vestit slava lui Hristos, iar prin tărie Biserica credincioşilor”. Şi în altă parte, Hrisostom numeşte cerurile: „O carte prea-mare şi pentru proşti [termenul denotă fie persoane oarecare, indivizi, fie ignoranţi, „proşti”], şi pentru înţelepţi”.

*  a interpreta ceva împreună cu cineva, în comuniune, sau a face comparaţie între lucruri, interpretându-le.

[5]  Iar că ziua zilei spune cuvânt, alţii mai potrivit au înţeles [versetul], [pomenind de vremea] când a zis Fiul: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (In. 12: 28). Iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă [pomeneşte de vremea] când întunecatul Iuda a vândut pe Domnul întunecaţilor iudei. Preafrumoase sunt şi cele pe care le adaugă alţii: ziua zilei spune cuvânt: Gavriil zicând Fecioarei graiurile buneivestiri, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă: şarpele grăind Evei cele ale Născătoarei. Şi iarăşi: ziua zilei: Născătoarea de Dumnezeu spune Elisabetei salutul [bucurânda], tot astfel şi Elisabeta Născătoarei de Dumnezeu. Iar noaptea nopţii vesteşte ştiinţă: Hristos, în pântecele Fecioarei, ca într-o noapte întunecată aflându-Se, a dat cunoştinţă Mergătorului-Înainte, celui ce era în pântecele Elisabetei ca într-o noapte, că ea însuşi este [cea care-L va naşte], iar pruncul a săltat în pântece de bucurie. Zice însă şi Hrisostom: „Împărtăşind ca două surori moştenirea Părintelui (adică ziua şi noaptea), în cumpene şi în măsuri, fără a-şi face nedreptate una alteia”.

[6] Asemenea tâlcuiesc zicerea de mai sus şi Vasile, şi Grigorie al Nyssei, şi Hrisostom, care mai adaugă acestea: „Nu sunt ceruri, adică nu este neam, nu este glas unde să nu se audă glasul cerului, al zilei şi al nopţii, că aceste glasuri se răspândesc pretutindeni în lume, căci pretutindeni este cer, zi şi noapte, şi nu este vreun neam sau vreo limbă care să nu înţeleagă acest glas, că glasurile acestora nu sunt de felul celor omeneşti, ca să fie auzite de unii şi să fie înţelese, iar de alţii nu, ci sunt înţelese asemenea de toţi cei de pe pământ. (...) Că celui de o limbă cu mine îi este cunoscut glasul meu, nu însă şi celui de altă limbă, că osebirea limbii nu lasă a se face însemnătoare grăirea mea [nu-i oferă nici un înţeles], iar la cer, şi la zi, şi la noapte, aceasta nu este [aplică], ci glasul lor este altfel [are o natură specifică]: ca la toată grăirea şi la toate neamurile să se audă, şi să fie bine­înţeles şi luminat. [Versetul tâlcuit aici este totuna cu Chinonicul de la Praznicul Sfinţilor Apostoli, al Sfinţilor împăraţi, dar şi al altor sfinţii propovăduitori asemenea lor. Descoperirea (de Sine a) lui Dumnezeu nu este străină de nimeni, facându-se prin tot Cosmosul, prin toate vietăţile lui, deşi, după Apostolul Pavel, credinţa vine din auz, dar tot el mai zice că Cuvântul lui Dumnezeu sau grăirea Lui pătrunde chiar şi la despărţirea sufletului de trup, vestindu-se direct sau împreună cu Dumnezeu pe tablele de came ale inimii, după acelaşi Apostol. Dumnezeu Se evidenţiază de peste tot. Faptul că glasul Lui nu este înţeles şi nu-şi ajunge scopul e numai din vina noastră, care n-avem urechi de auzit şi ochi de văzut, dar nu ca organe carnale, ci ca simţuri sufleteşti ale inimii, căci, trupeşte vorbind, orbi şi surzi nu sunt aşa de mulţi astăzi. Pentru neînţelegerea descoperirii lui Dumnezeu, să recunoaştem, o bună parte din vină o poartă creştinii.]

*  a chivernisi, călăuzi, guverna.
[7] Simmah a tâlcuit şi mai luminat, zicând: „Noaptea nopţii vesteşte ştiinţă, nu cu ziceri şi cuvinte ale căror glasuri să nu se poată auzi, căci glasul lor a ieşit în tot pământul, ori, după Achila, canonul (dreptarul) lor; că nu scot nici cuvinte, nici graiuri, precum a tâlcuit Teodorit, ci canonul, rânduiala [ordinea, rânduiala, sensul] lor arătându-şi, cheamă tot pământul şi marea spre dumnezeiasca laudă.

[8] Pentru aceasta tâlcuieşte Achila: „Soarelui i-a pus locaşul într-însele (adică în ceruri)”. Iar la Nichita se află şi acest fel de tâlcuire: „Că Dumnezeu, lumina pe care a făcut-o, adunând-o în ziua cea dintâi, a pus-o în talgerul [discul] soarelui, şi astfel, lumina are acum locuinţa sa în soare, căci într-însul locuieşte”. Iar alţi zic că: „Dumnezeu a făcut acest soare atât de mare, ca să-Şi aibă locuinţa într-însul, adică să nu Se poarte şi să nu se Ţină de nimeni, ci numai de Sine”. Iar dumnezeiescul Chiril, pentru că mai sus s-a zis: În tot pământul a ieşit vestirea cerurilor, zice prin urmare că această veste a pus-o în locuinţa Sa, adică că se află şi în soare, fiindcă soarele, asemenea cu cerurile, povestesc slava lui Dumnezeu”.

[9] Grigorie Teologul a zis despre soare acestea: „Frumos ca un mire, iute şi mare ca un uriaş. Atât de puternic, încât cuprinde toate marginile pe care cu fierbinţeala le ajunge, iar de simţirea lui nimic nu poate scăpa, şi toată vederea o umple de lumină, şi firea trupului înfierbântând-o cu căldură tară a o arde, cu blândeţea - bune întocmiri, şi cu regula mişcării - ca şi cum ar fi în toate de faţă, şi pe toate cuprinzându-le deopotrivă”. A zis însă şi Teodorit: „Soarelui i-a pus locuinţa în ceruri, ca purtându-se el pe acelea, după frumuseţe adică să urmeze mirelui care iese din cămara sa cu multă podoabă, iar după iuţime - este ca un uriaş ce aleargă cu multă grăbire şi tărie, neputând nimeni a-l opri, nici a împiedica mergerea lui înainte. Aşa şi acesta, iese de la Răsărit şi într-o zi aleargă [înconjoară] cerul şi ajunge la apus, dând fiecărei vietăţi din căldura sa”.

[10]        De unde a zis Purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Fiindcă se tâlcuieşte uriaş ce cade asupră-le, s-a bucurat şi Domnul în calea iconomiei, lucrând mântuirea noastră, şi a căzut peste taberele vrăjmaşilor, stricând silnicia lor pe care o avea asupra noastră”. Iar Marele Vasile adaugă zicând: „Deci dacă soarele aceasta supus stricăciunii este atât de frumos şi de mare, (...) cât de frumos va fi Soarele dreptăţii? Dacă orbului îi este pagubă că nu-l vede pe acest soare simţit, câtă pagubă va fi păcătosului a se lipsi de adevărata lumină?”

  *  lit. demiurgică. 

  *conştiinţă, cuget.

 * sensul de bază este har; aici: favoare.

[11]        Cineva poate folosi aceste numiri şi pentru legea duhovnicească a harului Evangheliei, după dumnezeiescul Chiril care zice că: „Trei sunt legile: firească, scrisă şi duhovnicească”.

[12]        Iar dumnezeiescul Chiril zice: ,Lege a Domnului numeşte propovăduirea evanghelică [], căci, cu adevărat, neprihănite sunt învăţăturile lui Hristos, care întorc şi sufletele din răutate la fapta bună, din rătăcirea idolească la buna credinţă, din neştiinţă şi din întuneric la lumină şi la cunoştinţă, însă lege s-a numit Evanghelia, pentru că dă fiecăruia cele întocmai potrivite faptelor lui, adică celor buni laude, iar celor defăimători pedeapsă”.

* [13]   împlinitoare, care împlineşte desăvârşind.

*[14]  aici poate însemna fie 1) iniţiatică, care introduce pe cineva într-o învăţătură etc., fie 2) împărţitoare de sarcini, sfaturi etc. Mitropolitul Veniamin redă prin „introducătorească”.

[15]        A zis însă şi dumnezeiescul Maxim: „Frica de Dumnezeu este de două feluri. Prima se naşte întru noi din îngrozirile muncii, având păcatul ca pricină a naşterii sale, în urma căreia urmează înfrânarea, răbdarea, nădejdea cea întru Dumnezeu şi nepătimirea, după care se face [apare] în noi dragostea după rânduială - o astfel de frică nu este nici curată, nici nu rămâne de-a pururi, ci se pierde împreună cu păcatul prin pocăinţă. Iar a doua este cea înjugată cu însăşi dragostea, care face [pricinuieşte] pururi în suflet evlavia, ca nu din îndrăzneala dragostei să vină la defăimarea lui Dumnezeu. [Mesajul ultimei afirmaţii poate fi acela că dragostea neîmpreunată cu frica de Dumnezeu poate duce la defăimarea Lui, la o dragoste fără frică, îndrăzneaţă, cu pretenţii, care nu ia în considerare implicaţiile acesteia (nevoinţa, jertfa, păstrarea adevărului, tainele Bisericii etc.), de aceea, se ajunge la defăimarea lui Dumnezeu, cel mai bun exemplu fiind cel al ecumenismului, care relativizează adevărul despre Sfânta Treime, defăimând dogmele creştine sau pe însuşi Dumnezeu.] Această frică [a doua] este curată şi nu se va depărta niciodată, pentru că cel ce o are, o are într-însul în mod fiinţial. (...) Iar la frica cea dintâi se potriveşte aceasta: Frica Domnului este curată, şi aceasta: Nu este lipsă celor ce se tem de Domnul (Ps. 33: 9)”. Iar Teodorit zice: „Potrivit a numit legea lui Dumnezeu curată, adică lipsită de prihană, în vreme ce cea omenească este păcătoasă şi se numeşte frică”.

[16] Pentru aceasta, Solomon a zis despre înţelepciune că: este mai scumpă decât pietrele cele de mult preţ (Pilde 3: 15). Iar Teodorit a zis: „Judecăţile le-a numit adevărate şi îndreptate, ca pe unele care cu adevărat aduc asupra oamenilor şi cinste, dar şi certări drepte, pe acestea dar le-a numit mai scumpe decât aurul şi decât pietrele cele de mult preţ şi decât mierea, dar nu pentru toţi oamenii, ci pentru cei cu adevărat oameni, a căror viaţă nu se aseamănă cu cea a dobitoacelor celor necuvântătoare”.

[17]        Despre aceasta a scris şi Maleahi: Fiul va slăvi pe Tatăl, şi robul pe Domnul său, iar dacă Eu sunt Părinte, unde este slava Mea? Şi dacă sunt Domn, unde este teama de Mine? (Maleahi 1: 6).

[18]        Căci pentru păzirea acestora se face plată, [anume] acele bunătăţi pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-au auzit şi la inima omului nu s-au suit, după Apostolul Pavel (cf. I Cor. 2: 9).

[19] Unde şi Pavel zice, măcar că pe sine se zice neprihănit după dreptatea cea din lege, neştiindu-se pe sine cu nimic vinovat, însă iarăşi îşi restrânge cugetarea şi zice: Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă cercetează şi mă judecă pe mine este Domnul, (...) multe pătimesc şi nu pricep, iar Dumnezeu ştie (I Cor. 4: 4; afirmaţia din urmă nu se găseşte în Noul Testament în forma pe care-l avem acum) [La Nichita], Zice însă şi Teodorit: „Deşi voiesc cu multă osârdie a păzi poruncile lui Dumnezeu, însă fireasca neputinţă la multe lucruri fără voie mă înduplecă, şi pe unele le greşesc neştiind, iar altele mă biruiesc din pricina întâmplărilor ce-mi vin asupră-mi. Iar dacă scap de păcatul cu lucrul, gândurile mi se umplu de toată întinăciunea, pentru aceasta, Ţie mă rog, Celui ce mă poţi curăţa, şi strig: De cele ascunse ale mele, curăţeşte-mă”.

[20]         Pentru aceasta şi la Nichita se scrie: „Străine zicem a fi patimile care năvălesc în minte din diavoleasca bântuire, până când nu le vom mai primi, iar când mintea le va primi, nu vor mai fi străine, ci vor fi greşeale proprii”.

[21]         Altul însă, la Nichita, zice: „Atunci când gândurile cele rele, pe care Diavolul ni le bagă în minte, nu mă vor stăpâni astfel încât să mă învoiesc cu ele, atunci şi neprihănit voi fi, şi mă voi curăţi de păcatul cel în faptă, care este mare, cumpănindu-se cu cel din minte”. Iar Teodorit zice: „Însă prin acestea, mai-nainte vesteşte şi Testamentul cel Nou, şi darul Botezului, şi dăruirea Preasfântului Duh, de la care credincioşii iau iertare pentru cele mai-nainte greşite, iar în vremea cea din urmă, ajutor îndestulat având, se fac biruitori asupra patimilor celor ce se ridică asupră-le, şi asupra vrăjmăşitoarelor duhuri rele”.
[22]        Iar la Nichita se scriu acestea: „Ia aminte la aceea că David a numit psalmul acesta cugetare a inimii, că trebuie ca cei ce laudă cu cuvinte să-şi unească şi mintea cu Dumnezeu, şi nu oricum a slobozi prin buze cuvânt, iar inima aiurea îndreptând-o şi învârtind-o, ca să nu se facă aramă sau chimval răsunător, iar dacă din adâncul sufletului se înalţă, atunci vorbeşte cu Dumnezeu, şi este pururi înaintea Lui, cântând cu duhul, cântând şi cu mintea”.

[23] Dar cum se potrivesc acestea creştinilor? La Nichita se scrie: „Legea, o Stăpâne (strigă firea către Dumnezeu), atingea trupul cu stropiri întru curăţie [a stropi întru curăţire; cf. Evr. 9: 13; Mc. 7: 4], fără a curăţa cele ascunse ale mele, ci (strigă tot trupul-către Dumnezeu) curăţeşte-mă prin Botez, şi cruţă-mă de străinii draci, că, dacă aceştia nu mă vor stăpâni, atunci cu adevărat neprihănit voi fi, şi mă voi curăţi de necredinţă, sau chiar şi de călcarea poruncilor, care este păcat mare [cf. v. 14]”. Zice însă şi Teodorit: „Prin acestea povesteşte despre Noul Testament şi darul Botezului, iar Domn L-a numit pe Făcătorul şi Ziditorul a toate, iar Izbăvitor, ca pe Cel ce slobozeşte din stricăciunea de mai-nainte prin a doua naştere a Sfântului Botez, nestricăciune şi nemurire dăruind. Toate acestea şi acelea [cele spuse până aici] cuprind psalmul: prin cele dintâi ne învaţă facerea şi Pronia, prin cele din mijloc legea, iar prin cele de la sfârşit harul, că greşealele, zice, cine le va pricepe?(...) Şi de cele ascunse, curăţeşte-mă, şi de cele străine, curăţeşte-mă, şi Doamne, ajutorul meu şi izbăvitorul meu. Dătătorul acestor bunătăţi este Noul Testament”.