vineri, 2 ianuarie 2015

Psalmul 14 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 14

Întru sfârşit. Psalm al lui David 67



1. Doamne, cine va locui* în locaşul Tău? Sau cine va locui în muntele cel sfânt al Tău?


   Marele Vasile zice că iudeul, atunci când aude de locaş al lui Dumnezeu sau de munte sfânt, înţelege îndată că e vorba de biserica din Ierusalim, şi de muntele Sionului care este aproape de Ierusalim. Însă mai ştie că atunci când David zicea acestea, biserica nu era încă zidită, nici muntele Sionului nu era sfinţit şi afierosit lui Dumnezeu, deoarece biserica s-a făcut numai după ce a murit David, când a fost şi muntele afierosit lui Dumnezeu. De aceea, graiurile acestui psalm trebuie să le înţelegem anagogic. David formulează cuvântul de aici în chip întrebător, întrebând: „Cine va face aceea şi aceea, Doamne? Cine se va sălăşlui în locaşul Tău?”. Căci sălăşluirea este locuirea vremelnică pe care o face cineva în loc străin 68. Iar umbrire [acoperire] a sufletului este trupul în care acesta se umbreşte şi locuieşte, după Marele Vasile şi Eusebie. Întreabă dar Proorocul ca să afle: „Cine este omul cel desăvârşit care ar socoti viaţa în trup ca o înstrăinare vremelnică? Şi care fi acela care să-şi folosească trupul său ca pe un străin, prea puţin îngrijindu-se de dânsul?” David a adăugat şi pronumele Tău, pentru ca să arate că trupul este lucrul şi făptura lui Dumnezeu-Cuvântul, care a fost făcut de El pentru a fi locuinţă a sufletului[*] [†]. Ori a pomenit de pronumele Tău pentru ca să arate că şi însuşi Dumnezeu-Cuvântul va locui cândva în trup, atunci când se va face om. Sau cine se va sălăşlui [locui] în muntele cel sfânt al Tău? Sălăşluirea de aici este înţeleasă ca adevărata odihnire pe care o face cineva după o mare călătorie; iar munte sfânt este locul cel ceresc care se află mai presus de cele smerite şi lumeşti, după cum şi muntele este mai presus de şes şi râpe. Căci zice şi Apostolul: ...v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc (Evr. 12: 22). Deci zice: „Ce om este acela care, fugind de viaţa aceasta, se va sălăşlui în locaşurile cele cereşti şi veşnice?”69

2. Cel ce umblă fără prihană şi lucrează dreptatea,

    Acesta este răspunsul la întrebarea de mai sus, adică cum că cel ce va pribegi în cortul trupului şi se va sălăşlui în muntele cel ceresc, acela care are bunătăţile (sau virtuţile) şi vrea să le spună şi care, prin urmare, zugrăveşte pe cel îmbunătăţit, care va locui în cer, şi zice că: „Acela este care va petrece în lume neprihănit şi care lucrează dreptatea, căci neprihănit este acela care s-a plinit în vederea duhovnicească (adică în vederea cu mintea [contemplaţia])*, căci mintea se suie la cer prin vederea duhovnicească, iar cel împlinit întru fapta bună este drept, deoarece lucrarea [faptelor bune] este însuşire a faptei. David a folosit aici timpul prezent, atât pentru vederea duhovnicească, cât şi pentru faptă, pentru că cel ce este [atât] văzător [contemplativ], [cât] şi practic [lucrător al faptelor bune], nu trebuie să înceteze din vederea cu mintea dinăuntru, ci totdeauna trebuie să sporească întru ele. Şi de vreme ce fapta bună cea practică este de multe feluri, ea a fost cuprinsă în numele obşteştii dreptăţi*, întrucât dreptatea se potriveşte întru toate virtuţile, căci dreptatea este una cu dreapta lucrare a faptei bune. Vorbind mai întâi despre dreptatea de peste tot [universală], pomeneşte în continuare părţile şi lucrările ei:70


cel ce grăieşte adevăr în inima sa,

   „Omul cel drept, zice, care va locui în cer, acela cugetă şi dogmatizează lucruri adevărate.”71

3. Care n-a viclenit cu limba sa,

    „Omul cel drept, zice, care voieşte să locuiască în cer, nu numai întru sine cugetă lucruri adevărate, ci grăieşte şi către ceilalţi cuvinte adevărate.” Căci mai sus a arătat că în inimă, adică înlăuntrul omului, se sădeşte [concepe] cuvântul, cugetându-se în inimă, iar prin limbă a arătat aici cuvântul cel grăit [rostit], al cărui organ se face limba.

şi rău nu a făcut aproapelui său,

   Toţi oamenii suntem aproape unul de altul, fie [doar] după firea omenirii, fie după acelaşi cuvânt al credinţei, fie după legătura neamului sau a rudeniei; iar rău numeşte vătămarea sau paguba. Însă, după rânduială, David a vorbit întâi despre inimă, al doilea despre limbă, al treilea despre faptă şi lucrări (...) fiindcă omul întâi gândeşte, al doilea grăieşte şi al treilea lucrează 71b.

şi ocară n-a primit asupra celor de aproape ai săi.

   „Deci va locui în cer, zice, cel ce n-a primit ocară asupra fratelui său, adică care n-a râs de fraţii săi care au greşit sau, defăimaţi fiind ei, ori fiind nenorociţi într-alt chip, că ocara are sfârşit [ca scop] batjocura şi ruşinea celui ocărât, iar mustrarea o luăm spre bine, dar ocara niciodată spre bine, după Marele Vasile, ci spre rău, ca una ce este potrivnică foarte mustrării frăţeşti.”72

4. Defăimatu-s-a înaintea lui cel ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte,

   „Omul cel drept, zice, care voieşte să locuiască în cer, acesta, ca unul care dă fiecăruia după vrednicie, îl defaimă pe omul cel rău şi viclean ca pe un nevrednic de laudă, chiar dacă acela e unul de neam bun, căci s-a slăvit şi a strălucit după lucrurile cele lumeşti; iar pe cei virtuoşi şi temători de Dumnezeu îi măreşte şi-i laudă, chiar dacă nu sunt bogaţi şi de neam bun, căci aceştia nu s-au slăvit după cele lumeşti; iar acelaşi David zice undeva: Fericiţi sunt toţi cei ce se tem de Domnul (Ps. 127: l).”73

cel ce se jură aproapelui său şi nu se leapădă.

   Vechii înţelepţi întrebuinţau jurământul în loc de adeverire, deoarece jurământul nu este altceva decât o adeverire a cuvântului, care ia ca martor numele lui Dumnezeu. Ori se mai înţelege aceasta prin aceea că în legea veche săvârşirea de jurăminte în numele lui Dumnezeu se iertau*, iar pricina iertării era ca iudeii să nu cadă în idolo-slujire şi să se jure pe idoli; iar legea evanghelică, ca una care legiuieşte pentru cei pliniţi învăţăturile cele mai desăvârşite, din aceasta pricină a oprit cu totul jurământul. Însă sunt şi oarecari cuvinte care au formă de jurământ, după Vasile, însă nu sunt [chiar] jurăminte, ci numai o vindecare [terapie]* către cei ce aud, precum acela rostit de Iosif către fraţii săi: Pe viaţa lui Faraon (Fac. 42: 15), sau cel zis de Apostolul Pavel către corinteni: Pe lauda noastră (I Cor. 15: 31). (Jurământ care se obişnuieşte a se zice şi acum de către mulţi: „pe cinstea mea”.) Iar chip [model] şi pildă [paradigmă] despre jurămintele ce s-au rostit, a lăsat dumnezeiescul Pavel creştinilor cuvintele acestea: Martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu (Rom. 1: 9). Şi iarăşi: eu însă martor chem pe Dumnezeu (cf. II Cor. 1: 23), şi altele asemenea 74.

5. Argintul său nu l-a dat cu camătă

   A lua cineva camătă era la iudeii cei vechi un lucru foarte prihănit, de ruşine şi urât, fiindcă cine este milostiv, acela, împrumutând pe fratele său care are trebuinţă, se mulţumeşte a lua numai suma pe care a dat-o, nu şi dobândă. Zicerea poate fi înţeleasă şi astfel: „Că omul cel drept, care voieşte a locui în cer, nu dă pe datorie cuvintele cele pentru buna credinţă [evlaviei], care sunt argint curat,lămurit în topitoare, ci învaţă pe toţi în dar şi fără nici o plată” 75.

şi daruri asupra celor nevinovaţi n-a luat.

   Asupra celor nevinovaţi înseamnă că cel ce va locui în ceruri nu ia daruri pe seama celor nevinovaţi, adică căutând să nedreptăţească pe cei fără pricini 76.

6. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

   După ce David a zugrăvit cu vopselele [culorile] cele zise mai înainte pe omul cel împlinit în fapta bună, acum şi-a pecetluit cuvântul cu un sfârşit vrednic, căci zice: că cel ce face bunătăţile [virtuţile] mai sus zise, acela, plinit fiind, nu se va clătina din starea şi adeverirea [siguranţa] întru Dumnezeu. Iar în veac înseamnă totdeauna, adică întru toată viaţa de acum, şi dacă în viaţa aceasta nu se va clătina, cu mult mai vârtos în cea viitoare 77.



xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx


67 Altul însă zice că: „Atanasie şi Vasile, Părinţii cei mari, zic că David cântă acest psalm învăţând pe om [sugerând omului cam] ce ar putea rosti ca să aibă parte de acea fericită odihnă. Cuvântul [de faţă] este pentru cel desăvârşit, vrând a însemna cele ce se vor dobândi prin fericiri, întrebuinţând oarecare rânduială şi cale către cele ce se privesc de dânsul, făcând început de la cele ce sunt mai de luat-aminte”.

* a locui temporar, a trăi ca un străin, a locui într-un loc fără a avea cetăţenie, a pribegi. Atât viaţa în trup - în „umbrirea” sau acoperişul personal - cât în locul cel sfânt al lui Dumnezeu [biserica] este temporară (cf. şi Evr. 13: 14).

68 Pentru aceasta a zis şi Marele Vasile: „Nemernicia este o petrecere vremelnică, nu viaţă statornică, ci trecătoare, care trece [care se concentrează pe] întru nădejdea mutării la cele mai bune, că lucrul e vrednic de un bărbat cuvios, adică a trece cu vederea viaţa aceasta şi a se grăbi către altă viaţă”. Cam aceleaşi le zice şi Eusebie.

[†]* Trupul nu este privit aici ca o temniţă în care a fost aruncat sufletul după actul creaţiei, ca urmare a unui păcat, după cum zic platonismul şi numeroase credinţe şi filosofii păgâne. Sufletul este personalitatea omului [cu tot ce implică aceasta] ca chip lui Dumnezeu, care priveşte metaforic trupul sau lumea: ca un cort, o temniţă, un locaş etc., care se pot constitui fie ca piedici, fie ca ajutoare în calea înălţării prin rugăciune către Dumnezeu. Profundele taine ale Scripturii sunt redate adesea prin imagini sau analogii mai mult sau mai puţin consecvente realităţii pe care le exprimă. Aceasta dă seamă de caracterul paradoxal şi de negrăit al relaţiei cu Dumnezeu. Lucrurile aşa-zis neînţelese sau contradictorii din Scriptură le apar astfel numai acelor oameni care privesc Scriptura ca pe o carte oarecare, alături de altele din literatura antică sau din alte vremuri, şi nu în primul rând ca pe un ajutor în calea cunoaşterii lui Dumnezeu, prin Biserica înţeleasă atât ca Cosmos, cât şi comunitate de credincioşi, dar şi ca parte a unei tradiţii sfinte din care şi ea face parte.

69 Zice însă tot Marele Vasile: „Rareori găsim pe cineva care nemerniceşte [trăieşte ca un străin] în trup, sau pe cineva care se sălăşluieşte în munte, pentru aceasta, ca nedumerindu-se, zice: Cine va nemernici? Sau cine se va sălăşlui? Poate că acest cine este pus în chip întrebător [de menţionat că în Septuaginta nu avem pus la sfârşit semnul întrebării, în traduceri e pus ca unul ce reiese din context], ca şi cum ar cere sfânt răspuns de la Domnul, cu Care vorbeşte, către care dumnezeiescul glas răspunde ca după întrebare”.

* Teoria,în grecește.

* Părinţii Răsăriteni au definit dreptatea ca totalitatea virtuţilor. Definiţia se găseşte pentru prima dată la Teognis, filosof şi poet grec, trăitor în epoca homerică, ale cărui opere morale şi poetice au intrat şi în spiritualitatea bizantină. Cu toate acestea, definiţia se potriveşte perfect cu învăţătura biblică despre dreptate. Pentru heterodocşi în general, dreptatea e mai mult un statut juridic acordat de Dumnezeu şi mai puţin un dar şi o roadă a efortului ascetic.

70 Iar Vasile zice: „Cel plinit întru toată săvârşirea faptei bune este fără prihană, după omul cel ascuns [lăuntric, ascuns; vezi în acest sens Rom. 7: 22], iar cel ce lucrează dreptatea este cel ce săvârşeşte lucrarea practică prin lucrările [lit. energiile] trupeşti. Că trebuie a ne osteni nu numai în dreapta lucrare, ci şi a lucra după dreapta aşezare [dispoziţie; adică nu numai în virtutea unor reguli, ci şi după dispoziţia lăuntrică], după ceea ce s-a zis: Drept să urmezi ce este drept (Deut. 16: 20). Adică să săvârşeşti fapta prin cuvântul dreptăţii, că [e foarte cu putinţă] ca unul prost să facă o doctorie spre folosul celor bolnavi, dar fără să o facă chiar el, ci cu ştiinţă doctoricească, neavând meşteşug doctoricesc. (...) Şi ia aminte cu de-amănuntul, că nu a zis „cel ce a umblat fără prihană”, ci cel ce umblă, nici „cel ce a lucrat dreptatea”, ci cel ce lucrează, că nu o singură faptă împlineşte pe om, ci se cuvine ca în toată viaţa să-şi continue lucrările faptei bune.

71 A zis însă Marele Vasile: „Cuvântul adevăr înseamnă două lucruri: unul - înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul - cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici. Adevărul acela care ajută la mântuire este în inima omului desăvârşit; acest adevăr trebuie împărtăşit aproapelui în toate împrejurările, fără viclenie; iar dacă omul desăvârşit nu cunoaşte adevărul cu privire la cunoştinţele despre lucrurile din viaţă, atunci lucrul acesta nu-i va fi o piedică pentru dobândirea celor ce-i stau înainte”.

71b Isihie însă zice: „Voieşte ca mai întâi noi să grăim adevărul în inimă, şi mai apoi cu limba, căci gura grăieşte din prisosinţa inimii, iar când zice: rău nu a făcut aproapelui său, a oprit nu numai uciderea, ci şi orice alt păcat”.

72 Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Graiul acesta se înţelege şi altfel, adică cum că omul drept trebuie să facă atât de multe lucruri bune, încât să nu dea nimănui prilej să-l ocărască, numindu-l leneş şi înşelat”. A zis însă şi Marele Vasile: „Nu se cuvine a-i ocărî nici pe cei ce păcătuiesc, după cum este scris: Nu ocărî pe omul care se întoarce de la păcat (Înţ. lui Isus Sirah 8: 5), că nu cunoaştem dacă ocara a fost vreodată de folos celor ce au păcătuit; Apostolul, în sfaturile pe care le-a dat ucenicului său Timotei, a poruncit mustrarea, îndemnul şi certarea (II Tim. 4: 2), dar nicidecum ocara, pentru că este nepotrivită”. Şi Isihie: „Pe cei de aproape ai noştri să-i socotim [ca fiind] ca şi noi, păcătoşi şi neputincioşi, şi să nu ocărâm pe alţii pentru păcatele lor, ci mai vârtos să sfătuim şi să ne învăţăm unii pe alţii”.


73 Iar Chiril zice: „Defăimarea nu este dintr-o judecată care trece cu vederea, ci mai mult din urârea răului şi a vicleşugului”. Iar Isihie zice că: „Cel ce defaimă pe cei ce fac vicleşug, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte, pe mulţi îi întoarce de la răutate şi-i îndreptează către buna-cinstire”.

* Era iertat din iconomie sau, cu alte cuvinte, din pricina slăbiciunii iudeilor.

* Adică nu pentru un interes propriu, ci de dragul slăbiciunii celuilalt, contextual, am zice noi.

74 Marele Vasile zice: „Despre lucruri care nu sunt adevărate, de te-ar ruga toţi oamenii, nu te lăsa nicicum înduplecat să spui ceva împotriva adevărului. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, să urmeze tăgăduirea, dacă lucrul s-a întâmplat, zicerea ta să-l adeverească”.

75 Vezi la Marele Vasile întregul cuvânt despre cămătari, pricină asupra zicerii având tâlcuirea aceasta. Aşişderea şi la Sfântul Grigorie al Nyssei.

76 Însă şi Sfântul Chiril a zis: „Toată luarea darurilor este rea, căci focul va arde casele primitorilor de daruri (cf. Iov 13: 34). Cu mult mai vârtos luarea de dar de la cei nevinovaţi, adică cea împotriva drepţilor şi a nevinovaţilor. Că darea de daruri (adică mita) strică dreptatea, şi orbeşte atât de mult, încât şi pe cei nevinovaţi îi pune sub osândire. Cu aceasta îi înfricoşează Dumnezeu pe iudei prin Isaia, zicând: Mai-marii tăi iubesc darurile (Is. 1: 23)” [Atât luarea cât şi darea de mită pune sub osândă chiar şi pe cel nevinovat sau drept, căci el se face părtaş sau pricină la nedreptatea săvârşită de cel ce i-a mită, stricându-se astfel dreptatea - cum se zice mai-nainte - ce trebuie să domine în relaţiile dintre oameni].

77 Va lua împărăţia cea neclătită, precum zice Pavel (cf. Evr. 12: 28).