marți, 13 ianuarie 2015

Psalmul 20 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Întru sfârşit. Psalm al lui David.
Și acest psalm se suprascrie întru sfârşit fie pentru că cuprinde proorocie, fie pentru că s-a potrivit şi s-a împlinit în anii împăratului Iezechia. Ceea ce vreau să zic e aceea că, după ce Iezechia a devenit neputincios, îmbolnăvindu-se de moarte, şi după ce i s-au adăugat cincisprezece ani de viaţă, precum se povesteşte în Cartea a IV-a a Împăraţilor, la cap. 20, văzând prietenii săi această preaslăvită minune*, au mulţumit lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului. Deci psalmul acesta închipuieşte [formează] glasurile de mulţumire către Dumnezeu ale acestor prieteni, pentru aceasta şi zice: Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui... Sau chiar David, cunoscând mai dinainte sănătatea împăratului, a glăsuit pentru dânsul psalmul acesta. [1]

1.      Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul,

„Întru puterea Ta, zice, Doamne, cea ajutătoare şi nebiruită, se va veseli credinciosul împărat, iar aceasta o credem din facerile de bine de mai-nainte, pe care i le-ai făcut lui.”[2]
şi de mântuirea Ta se va bucura foarte.

„Împăratul, zice, se va bucura, Doamne, de bucuria şi sănătatea pe care i-ai dat-o”.
2.      După pofta inimii lui i-ai dat lui,

„După pofta inimii lui Iezechia, zice, adică biruinţa asupra vrăjmaşilor lui, ori adăugirea [la anii] vieţii, ori simplu, fiecare facere dreaptă a lui.”[3]
şi de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe dânsul;

Ceea ce a zis mai sus zice şi aici, îndoind cuvintele pentru îndulcirea mulţumirii celei către Dumnezeu, pentru că este firesc ca cineva care pofteşte ceva cu inima, acel lucru pe care-l doreşte să-l ceară de multe ori cu buzele şi să vorbească despre el, însă prin poftă înţelegem cererea.
Diapsalma.


3.      Că l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătăţii;

„Deoarece, zice, Doamne, l-ai întâmpinat pe împăratul mai-nainte de a cere el de la Tine împărăţia, încă şi de multe ori i-ai făcut bine...” Căci prin bunele cuvântări de bunătate vom înţelege aici facerile de bine care din bunătatea lui Dumnezeu se făceau lui Iezechia.

pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.

           Aici numără facerile de bine pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Iezechia,adică cum că mai-nainte de toate celelalte i-a dăruit coroana împărăţiei  [4].


4.      Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui

„Tu, Doamne, zice, ai dăruit lui Iezechia nu numai biruinţă, ci şi viaţă şi sănătate, ca să nu fie biruit nici de vrăjmaşii săi, nici de boala sa să moară”, căci acestea două se înţeleg de aici.

lungime de zile în veacul veacului.

„Doamne, zice, nu numai că i-ai dăruit lui Iezechia viaţă, ci şi viaţă îndelungată”, iar scriind în veacul veacului, David scrie chiar pentru veacul cel viitor şi nesfârşit; însă uneori scrie aceasta atât pentru timpul cel de faţă, cât şi pentru lungimea unui veac mai lung, iar alteori scrie aceasta pentru adeverirea şi nestrămutarea lucrului, precum se spune acum aici, adică: „I-ai dat lui viaţă, şi lungă viaţă, şi lungime de zile adevărată”. Iar de va înţelege cineva că aceasta o zice şi pentru viaţa veşnică, nici această înţelegere nu este departe de adevăr.
5.    Mare este slava lui întru mântuirea Ta;

„După ce împăratul Iezechia a luat dumnezeiescul ajutor şi facerea de bine, şi nu numai cu preaslăvire izbăvindu-se de vrăjmaşi, ci câştigând şi viaţă de încă cincisprezece ani, pentru aceasta zic, s-a făcut mare şi slăvit în toate neamurile, încât [până] şi împăraţii îi trimiteau bani şi soli prin care căutau prieteşug cu el.” Şi aceasta s-a făcut pentru cercetarea şi osebita purtare de grijă a lui Dumnezeu[5].
slavă şi mare cuviinţă vei pune peste el.

„Doamne, zice, nu numai că l-ai slăvit pe Iezechia, ci încă îl vei mai slăvi, şi mai mare îl vei face pentru facerile Tale de bine cele către el.”

6.    Că-i vei da lui binecuvântare In veacul veacului;

Binecuvântarea uneori se referă la laudă şi cinste, precum aici: Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul (Ps. 102: 1), iar alteori la har şi facere de bine, precum: ...l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătăţii (Ps. 20: 3). Iar această zicere mai înseamnă încă şi împărtăşirea de sfinţenie, precum aici. Câteodată înseamnă şi hulă, după [depinzând de] scopul zicerii, precum este ceea ce a zis Diavolul către Dumnezeu despre Iov: Să vedem dacă nu te va blestema în faţă (Iov 2: 5). Insă, pe lângă aceasta, mai înseamnă şi salutare de bun găsit [bineţe], precum este ceea ce a zis Elisei către Ghiezi: ...şi de vei afla vreun om pe cale, să nu-l binecuvântezi (IV împăraţi 4: 29), adică să nu-i dai bineţe. „Deci, zice, Tu, Doamne, vei da binecuvântare, adică bună cuvântare şi împărtăşire de sfinţenie.”

veseli-I-vei pe dânsul întru bucurie cu faţa Ta.

Simmah a tălmăcit „de la faţa Ta”, adică s-a referit la „cercetarea* Ta”, „căci de îndată, zice, ce Tu, Doamne, vei căuta spre Iezechia, el se va umple de bucurie”.
7.      Că împăratul nădăjduieşte spre Domnul, şi întru mila Celui Preaînalt nu se va clătina.

„Împăratul, zice, nu nădăjduieşte în oşti, nici în bogăţie, nici în alte lucruri zadarnice ca acestea, ci numai întru Tine, milostivul şi ajutătorul Dumnezeu,pentru aceasta nu se va clătina din pricina vrăjmaşilor.”  [6]


8.      Află-se mâna Ta asupra tuturor vrăjmaşilor Tăi, dreapta Ta să afle pe toţi cei ce Te urăsc pe Tine;
Mână a lui Dumnezeu este dumnezeiasca Sa putere, întru care David se roagă să cadă toţi cei care-L hulesc pe Dumnezeu: „Puterea Ta, Doamne, zice, de ar afla şi pedepsi pe toţi vrăjmaşii Tăi, (...) şi dreapta Ta să afle, adică să ajungă şi să certe pe toţi cei ce Te urăsc”.
9.      că-i vei pune pe ei ca un cuptor de foc în vremea feţei Tale.

„Pe toţi vrăjmaşii Tăi, zice, îi vei arde cu focul mâniei tale, Doamne”, iar în vremea feţei Tale a zis în loc de „în vremea judecătoreştii Tale cercetări, atunci când îi vei vedea nu cu ochi de bucurie, ci cu faţă neîmblânzită şi plină de vrăjmăşie”, că tot David zice: Faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor (Ps. 33: 16).
10.     Domnul întru mânia Sa îi va tulbura pe ei[7], şi-i va mânca pe ei focul.

11.     Rodul lor de pe pământ îl vei pierde, şi sămânţa dintre fiii oamenilor.
„Prin aceste cuvinte, David prezice ceea vor pătimi vrăjmaşii lui Dumnezeu, şi numără felurile pedepselor pe care le vor suferi: adică atunci când vor cerca [vor avea parte de] dumnezeiasca urgie, când se vor tulbura din toate părţile, nedumerindu-se, se vor arde, iar roadele ţarinilor lor vor pieri, dar şi sămânţa lor, adică fiii lor, toţi vor pieri de pe pământ şi dintre oameni.”[8]

12.     Că au plecat asupra ta rele;

„Toate cele de mai sus, zice, le vor pătimi vrăjmaşi Tăi, Doamne, fiindcă au pornit asupra Ta rele, hulind numele Tău cel slăvit, vrăjmăşind şi rele făcând robilor Tăi.”
cugetat-au sfaturi care nu vor putea să stea;

„Deşi vrăjmaşii au cugetat multe rele asupra Ta, Doamne, şi asupra robilor Tăi, acestea nu vor putea să rămână în cugetările şi hotărârile lor, deoarece sfaturile lor se vor pierde.”
13.     Că-i vei pune pe dânşii la spate;

Tot omul, atunci când fuge, se zice că întoarce spatele celui ce-l goneşte, şi nici o altă parte a trupului lui nu se vede, decât spatele. Deci zice: „Pe vrăjmaşii Tăi, Doamne, îi vei face să fugă de frică, şi să nu poată sta înaintea Ta”.

întru cei rămaşi ai Tăi vei găti faţa lor.

După Teodorit, aici aveam de-a face cu o formă inversată, care, de vom vrea să păstrăm forma şi înţelesul prezent, poate fi netezită [îndreptată] astfel, înţelegând că „cei ce vor rămâne dintre vrăjmaşii Tăi cei tăiaţi în război vor fugi ca să scape, dar şi asupra acelora vei găti [îndrepta] cercetarea Ta, pedepsindu-i şi pe aceia”'[9].

14.    Înalţă-Te, Doamne, întru puterea Ta;

La Psalmul 7 am arătat ce înseamnă Înalţă-Te, deci, uită-te acolo pentru acest înţeles, căci şi zicerea aceasta este asemenea cu cea de acolo, adică cu: ...înalţă-Te până la hotarele vrăjmaşilor Tă [10].
cânta-vom şi vom lăuda puterile Tale.

La sfârşitul Psalmului 20, se însemnează cântarea şi landa. Însă unii, precum dumnezeiescul Chiril, potrivesc acest psalm şi la David, zicând că el l-a cântat pentru sine, iar de vom primi înţelesul acesta (căci [de altfel] nimic nu ne opreşte să îl primim), trebuie ca zicerile psalmului să le tâlcuim într-alt fel. Primul verset - Doamne, întru puterea ta se va veseli împăratul, şi de mântuirea Ta se va bucura foarte - îl vom înţelege ca zis de David către Stăpânul Hristos, Care este precum zice Pavel: Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 24), El însuşi este şi Mântuitor, după bine-vestitorul înger, care a zis către Născătoarea de Dumnezeu Fecioara Maria că: ...El va mântui pe poporul Său (Mt. 1: 21). Iar către Tatăl a zis aceasta: Doamne, întru puterea Ta..., iar către Fiul aceasta: şi de mântuirea Ta..., adică „împăratul se va veseli de mântuirea cea făcută lui de Tine”. Aşadar, şi următoarele ziceri se pot zice unele către Tatăl, iar altele către Fiul; şi cu adevărat s-a bucurat şi s-a veselit David, pentru că a privit dumnezeiasca întrupare şi după moartea sa, căci dacă încă purtând acest trup gros şi întunecos, a văzut dinainte cu ochii sufletului cele ce urmau să se facă, cu mult mai vârtos le-a văzut pe acestea mai curat după moarte, după ce s-a dezbrăcat de trup (mai ales atunci când Mântuitorul Hristos S-a coborât în iad, scoţându-l de acolo împreună cu ceilalţi).

Prin urmare, prin dorul şi pofta inimii vom înţelege dorul ce-l avea David ca să vadă însăşi înomenirea Mântuitorului, a cărei închipuire doar a prevăzut-o* , iar prin voia buzelor lui David înţelegem că David voia ca întotdeauna să-I cânte lui Dumnezeu, dar, cu adevărat [de fapt], el totdeauna îi cântă lui Dumnezeu întrebuinţând buzele creştinilor, care în toate ceasurile cântă şi citesc sfinţiţii psalmi. Iar prin a cerut viaţă şi a luat se înţelege că el de multe ori s-a primejduit a fi omorât de vrăjmaşii săi, de care s-a izbăvit numai prin rugăciune, şi mare a fost slava lui David întru mântuirea Lui (v. 5), adică: „Pentru mântuirea cea de la Tine, cu adevărat s-a slăvit, căci din rădăcina şi seminţia lui a odrăslit mântuirea noastră, adică Stăpânul Hristos, şi s-a făcut mare şi vestit”, iar prin aceea că-l vei veseli întru bucurie cu faţa Ta (v. 6) se înţelege că-l va bucura prin Fiul Său (Dumnezeu-Tatăl). Căci faţa Părintelui este Fiul, precum El însuşi a zis: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In. 14: 9). Iar prin vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (v. 81) să înţelegi pe urătorii de Hristos iudei, pe care îi blestemă David, proorocindu-le relele ce le-au pătimit şi că seminţia şi tot neamul lor se vor strica cu obştească stricare, adică neamul celor care L-au răstignit pe Domnul, ei fiind cei care au fost stricaţi de către romani; iar acei iudei care erau împrăştiaţi în celelalte părţi ale lumii au scăpat de acea obştească pieire. Iar aceea că îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc în vremea feţei Tale (v. 9) se înţelege în loc de „în vremea Fiului Tău”, precum s-a zis: Pentru aceasta vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi (Mt. 21: 43), iar prin întru cei rămaşi ai Tăi (v. 13), adică „între cei dintre evrei care au crezut în Tine, Fiul, vei găti, adică vei împodobi, şi vei slăvi neamul lor”. Deşi [în general] sunt urâţi, aceea că au fost părinţi ai Apostolilor le-a fost spre slavă. Însă psalmul acesta se potriveşte şi la dreptslăvitorul nostru împărat cel după vremi**, [fiind un psalm] împotriva prigonitorilor barbari, precum este şi cel mai-nainte de acesta.


*  minune, paradox.

65 Iar Asterie zice: „Tot cel ce împărăteşte peste patimi este împărat, veselindu-se de puterea lui Dumnezeu, adică de învăţătura Evanghelică, că nu mă ruşinez, zice Pavel, de Evanghelie, că puterea lui Dumnezeu este spre mântuire (La Nichita)”.

[2]  Altul însă zice: „Cel ce nu pofteşte nimic trupesc, şi umblă cu Duhul, ia de la Dumnezeu pofta inimii sale, căci inima unuia ca acesta Dumnezeu o satură de bunătăţi (La Nichita)”.

[3]  Iar dumnezeiescul Chiril zice că: „Se potriveşte aceasta la David, care, biruind pe amaniteni [tradus în Biblia românească actuală prin amoniţi], a luat coroana lui Molhol [vezi II Împăraţi, cap. 12, termen tradus prin Hanun], împăratul lor, care, după acelaşi Chiril, era idol al amonitenilor, a cărui coroană, aflând-o de mult preţ, a pus-o pe capul său”. Iar Teodorit zice: „Din cele ce se iscuseşte cineva, se încununează, că acela ce cu dreptate vânează dreptate va dobândi cununa dreptăţii, şi acela ce drept slăveşte pe Dumnezeiasca Treime va dobândi cununa neveştejită a slavei, căci şi Apostolul îi numeşte pe ucenicii lui bucuria şi cununa mea (Filip. 4: 1), cu atât mai vârtos ucenicii lui Hristos (La Nichita)”.

[4]  „Mare este însă şi slava lui Hristos, nu numai pentru că l-a mântuit pe El Părintele după omenitate şi L-a înviat, ci şi pentru că L-a înălţat şi pentru şederea de-a dreapta slavei (La Nichita).” Însemnează şi că mai slăvit s-a făcut Iezechia pentru întoarcerea pe care a făcut-o soarele la momentul însănătoşirii lui, întorcându-se înapoi către răsărit vreme de zece ceasuri, de unde şi babilonienii, văzând minunea aceasta, s-au spăimântat. Şi vezi la cap. 20 al cărţii a IV-a a împăraţilor, stih 10, când toată ziua aceea s-a făcut de 32 de ceasuri, zice, când s-a coborât soarele, şi zece întorcându-se înapoi, s-a făcut douăzeci şi douăsprezece, care s-au făcut iarăşi de la Răsărit până la Apus şi, până să-şi plinească soarele firescul drum al zilei, treizeci şi două. Pentru aceasta şi Teodorit a zis că: „Nu i-a dat numai mântuire, ci l-a şi lăudat, înalt şi vestit l-a făcut, şi cu preaslăvita omorâre a vrăjmaşilor, şi cu a alerga împotrivă soarele cursul său, şi aşa, în tot pământul, atât de mare şi cunoscut s-a făcut, încât împăratul babilonienilor i-a trimis daruri, că a socotit că toate acestea s-au făcut pentru harul lui Iezechia. Dar [cu toate acestea] el socotea că soarele a făcut acest lucru (ori că l-a pătimit) pentru Iezechia, semnul dovedind moartea asirienilor”. Iar Marele Vasile: „Aceasta era ceea ce dorea David din tot sufletul, şi se ruga să o ia, care şi dându-i-se, i s-a făcut ca o coroană de pietre scumpe, slăvindu-i capul, că David în toate neamurile se slăveşte, împreună cu Domnul şi cu fiul lui după trup, şi nu numai coroană i s-a făcut lui mântuirea, ci şi viaţă şi lungime de zile, şi slavă şi mare cuviinţă, şi veselie şi bucurie şi milă neclătinată (La Nichita)”.

[5]  Vezi însă că, spre a nu ne clăti noi de acestea două, este trebuinţă de nădejdea noastră şi de mila lui Dumnezeu. Deci de vom nădăjdui noi mai-nainte, negreşit va urma şi mila lui Dumnezeu, şi nu ne vom clătina, că nimeni din cei ce au nădăjduit în Domnul nu s-a ruşinat, precum a zis Sirah: Cine este cel ce a crezut întru Domnul şi nu s-a ruşinat? (Înţ. lui Iisus Sirah 2: 10).

*  lit. episcopia, supravegherea, cercetarea.

[6]  Că s-au chinuit evreii, ucigaşii Domnului, cu pârjoliri, cu război şi cu foamete în acea vreme când a căutat de sus Dumnezeu spre a-i chinui pe ei prin romani, ca pe unii ce au ocărât taina lui Hristos. Altul zice, la Nichita, că a zis şi dumnezeiescul Chiril: „Cei ce au luat [aplicat] psalmul acesta la Hristos au dat [atribuit] iudeilor aceste chinuri, adică din aceasta: află-se mâna Ta asupra tuturor vrăjmaşilor Tăi. Că acestea vor veni, zice, în vremea arătării feţei Tale, pentru cele ce au meşteşugit asupra Ta, pentru care s-au şi pus la spatele credincioşilor celor din păgâni, aflându-se mai întâi [în statutul de] fiu şi popor al lui Dumnezeu, după care, în zilele cele mai de pe urmă, li s-a lăsat altora înfierea, adică celor chemaţi dintre păgâni, care întâi s-au făcut, după cum este scris: Cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă întâi (Mt. 19: 30), iar întru cei rămaşi [cf. şi v. 13], zice, când va intra în credinţă plinirea neamurilor, atunci se va mântui şi Israelul (cf. Rom. 11: 12, 25 etc.).

[7]  Însemnează că în altă Psaltire am aflat aşa: Doamne, întru mânia Ta îi vei tulbura pe ei.

[8]  Aceasta însă s-a întâmplat şi asirienilor, atunci când îngerul Domnului a omorât o sută optzeci şi cinci de mii de asirieni, iar cei rămaşi, câţi au scăpat de ucidere, întorcând spatele, au fugit, iar faţa şi mânia lui Dumnezeu s-au gătit asupra acestora, pentru că pe Senahedrin l-au omorât slugile sale, după ce acesta s-a întors în curţile împărăţiei sale. Dar şi Hristos poate zice aceasta către cerescul Lui Părinte, că i-a pus pe iudei la spate, adică, zice: „I-ai lepădat la spatele Tău, gătindu-li-se relele cele din mânia Ta”.

[8]  Zice însă şi Teodorit: „Nu fiind smerit Se înalţă Dumnezeu [nu ca un om oarecare, neînsemnat, ci ca un Dumnezeu puternic], nici nu ia ce nu are, ci arată ce are”. Deci potrivit a zis: Înalţă-Te, Doamne, întru puterea Ta, ca să se arate înălţimea Ta, pe care noi o vom cânta şi o vom lăuda, povestind facerile Tale de minuni”.

[10] Drept aceea, când în vremile cele mai de pe urmă se vor chema [la credinţă], atunci se va da şi faţa lor, adică slobozenie. Că şi Pavel a zis: Când va intra plinirea neamurilor, atunci se va mântui tot Israelul (Rom. 11: 26) (La Nichita).

* A văzut-o cu anticipare, mai dinainte.

    ** Se referă în special la împăratul bizantin.