Psalmul 16 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 16

O rugăciune a lui David.

   Când Saul prigonea pe Proorocul David, necăjindu-se în multe chipuri, atunci David a scris acest psalm, chemând în ajutor pe Dumnezeu. Însă acest psalm se potriveşte şi fiecărui creştin care este vrăjmăşit de văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi 97.

1. Auzi, Doamne, dreptatea mea,

   „Ascultă, Doamne, zice, aşezarea [dispoziţia] cea iubitoare de dreptate a inimii mele, care prin fapte, ca şi cu limba, strigă gânditor [cu mintea], fiindcă eu de multe ori având în mână pe Saul, vrăjmaşul meu, şi putând a-l omorî, mi-a fost jale, ca pentru unul care de Tine a fost uns împărat, şi nici măcar cu un cuvinţel n-am cutezat a-l ocărî, fiindcă Saul era cap şi împărat peste tot poporul, pentru aceasta, cu dreptate se cuvenea a fi păzit nevătămat de orice rău.” Ori David numeşte aici prin dreptate nevinovăţia sa, cu care dezvinovăţea că este nevinovat, precum a arătat aceasta mai în urmă. Deci de vom înţelege dreptatea astfel, nu va reieşi că David se mândreşte aici, cerându-i Domnului să asculte dreptatea sa, ci se arată numai că îl roagă cu drept cuvânt pe Dumnezeu [să vină] spre ajutorul său 98.

ia aminte cererea mea,
   Prin cerere trebuie să înţelegem aici chipul [felul] rugăciunii lui David, care era plin de jale, întristare, mâhnire, de zdrobire şi smerenie, putând să îmblânzească pe Sfântul Dumnezeu chiar şi numai cu privirea.

ascultă rugăciunea mea nu din buze viclene.

   Această zicere este după o formă inversată, care se poate îndrepta astfel: „Pe cea nu din viclene buze rugăciune a mea”, ori se poate înţelege [reda] şi în formă lipsitoare [eliptică]: „Ascultă rugăciunea mea, care se face nu din buze viclene”, sau: „Care înaintea Ta se aduce, pentru că buzele mele, zice, sunt curate de minciună, şi nu ştiu să fi grăit cândva lui Saul cuvinte viclene şi vrăjmăşitoare, ci mărturisind că întru adevăr îl iubesc; deşi el şi-a călcat tocmelile şi făgăduinţele pe care mi le-a făcut, eu am păzit curată mărturisirea aceasta a dragostei”. Pentru a lua ajutor de la Dumnezeu şi a-L pomi [îndemna] spre izbăvire, David propune aici trei lucruri: dreptatea sa, chipul cererii sale de jale şi rugăciunea sa din buze neviclene.


2. De la faţa Ta, judecata mea să iasă.

   „Tu, Doamne, zice, eşti judecătorul nostru, fiindcă singur numai Tu singur ştii faptele noastre, de aceea numai Tu singur eşti judecător necăutător la faţă [căci şi David zice undeva: Dumnezeu este judecător drept şi tare (Ps. 6: 11)] - adică eşti puternic să socoteşti faptele fiecăruia şi să hotărăşti cele ce se cuvin pentru judecată [verdictul]. Iar de la faţa Ta a zis în loc de: de la Tine, sau: înaintea Ta”, iar judecata mea a zis în loc de: judecata şi hotărârea cea pentru mine 99, deoarece eu socotesc a fi un lucru nedrept a mă judeca pe mine şi a-l pedepsi eu însumi pe Saul, care se sileşte să mă omoare”100.

Ochii mei să vadă dreptăţi.
   „O, de m-aş învrednici, zice, Doamne, să văd dreptele şi sfintele Tale hotărâri ajunse la un sfârşit, între mine şi Saul.”101

3. Cercat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o;

   „Eu, Doamne, zice, mă feresc nu numai de lucru nedrept, ci şi de pomenire şi cugetare rea [resentimente], căci, cunoscător de inimi fiind Tu, ai cercat inima mea şi nu ai aflat în dânsa vreun sfat rău împotriva lui Saul, şi ai văzut inima mea că este dreaptă şi curată, nu numai bunele-sporiri; ci şi noaptea, adică în necazuri şi în ispite, care întunecă mintea şi inima, facând-o să iasă din calea cea dreaptă a faptei bune, căci aşa cum [deşi] Iov se afla întru întunericul nenorocirilor, umbla [totuşi] întru lumina faptelor bune, precum zice chiar el: Căci cu lumina Lui (Dumnezeu) umblam prin întuneric (Iov. 29: 3); tot întru acest chip, aflându-mă şi eu în nenorociri, nu m-am abătut de la fapta bună, fiindcă: făclie picioarelor mele este legea Ta, şi lumină cărărilor mele (Ps. 118: 105).” Poate că David numeşte vremea nopţii momentul când l-a aflat pe Saul dormind înlăuntrul peşterii celei întunecate, şi nu l-a omorât 102 .

cu foc m-ai lămurit şi nu s-a aflat întru mine nedreptate,

   „M-ai lămurit, zice, şi oarecum m-ai lămurit prin topitoare, Doamne, cu focul ispitelor şi al necazurilor, precum topesc aurarii şi arămarii arama, argintul şi aurul pentru a cunoaşte dacă sunt curate sau spurcate [impure]. Şi astfel, după ce m-ai lămurit cu felurile ispite şi m-ai cercat, nu s-a aflat întru mine nedreptate împotriva lui Saul, fiindcă eu nu m-am împuţinat la suflet, încât, din vreo nevoie sau silă* de-a mea, să socotesc vreun rău împotriva lui.”

4. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti,
   Zicerea de faţă nu este neurmătoare* şi nepotrivită cu cele zise mai înainte, după cum au socotit unii, ci este o pricină a cercării de care a pomenit David mai sus; adică: „Pentru acesta, Doamne, zice, ai lăsat [îngăduit] să fiu ispitit şi să mă cerc de ispite, ca nu cumva, afiându-mă fără de ispite, să mă mândresc şi să prihănesc pe Saul şi pe cei împreună cu dânsul, vestind lucrările cele nedrepte şi rele pe care ei le fac”. Ori „mă cerc de ispite”, zice poate în loc de „ca să alerg la Tine pentru a mă ajuta, căci în necazuri ne-am adus aminte de Tine”, după Isaia (26: 16), şi povestesc lucrările şi iconomiile Tale, cum că pe toate le iconomiseşti spre folosul oamenilor.

pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre.
   Cuvintele buzelor numeşte David poruncile legii vechi, date prin Moise, iar buzele lui Dumnezeu a zis prin analogie şi după omeneasca cuviinţă, deoarece poruncile legii s-au grăit oarecum ca prin gura şi buzele lui Dumnezeu: „Deci pentru poruncile acestea, zice, eu am păzit căi aspre, adică am umblat prin căile cele aspre ale faptelor bune, căci faptele cele bune şi poruncile sunt aspre, colţuroase şi ostenicioase, fiind lipsite de toată îndulcirea şi odihna trupească”.
   Însă, în dumnezeiasca Scriptură, păzire se obişnuieşte de multe ori a se lua [folosi] în loc de „lucrare prin fapte”, precum aceasta: Păzit-am poruncile Tale şi mărturiile Tale (Ps. 118: 168), adică: „Am împlinit poruncile lucrând prin fapte”.

5. Îndreptează paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clatine paşii mei.

   Prin paşi, David înţelege mişcările minţii, dar şi ca mişcări ale trupului, după tâlcuirea lui Isihie. Deci zice acestea către Dumnezeu: „Doamne, plineşte* şi îndreptează înţelegerile şi cugetările sufletului meu întru poruncile Tale, care se numesc cărări şi căi, pentru că aduc spre Tine pe cei umblă prin ele, iar după ce înţelegerile şi cugetările mele se vor plini, atunci şi faptele şi lucrările trupului meu nu se vor mai putea clătina şi apleca spre rău. Ori, îndreptează paşii mei se înţelege astfel, adică: „îndreptează toate lucrările mele, Doamne, fiindcă umblu în cărările Tale, căci acestea le-ai deschis prin poruncile Tale celor ce se sârguiesc a veni către Tine, ca să nu se clatine din cuviinţă şi din fapta bună, nedesăvârşindu-se şi neîndreptându-se paşii lor de către Tine, pentru că Tu eşti: Cel ce înveţi pe om cunoştinţa (Ps. 93: 10)”.

6. Eu am strigat, că m-ai auzit, Dumnezeule;
   „Nu în zadar, zice, Te rog acum, Doamne, pentru că ştiu că Te-am rugat şi altădată, şi m-ai ascultat.”

pleacă urechea Ta către mine şi ascultă graiurile mele.

   Cum zice David aici, să plece Dumnezeu urechea Lui către el, de vreme ce urechea omului este nemişcată şi neplecată? (După Ioan Damaschin, toate dobitoacele - în afară de om şi maimuţă - îşi mişcă urechile.) Atunci când cineva îşi pleacă capul, o face pentru a-l auzi pe cel ce grăieşte, şi se înţelege că împreună cu capul pleacă şi urechea. Însă am spus mai-nainte că David arată lucrurile lui Dumnezeu prin însuşirile şi lucrurile omeneşti, prin con-coborâre*, pentru neputinţa ascultătorilor, ca ei să poată înţelege [mai uşor], „Căci precum oamenii, atunci când vor să audă mai bine pe cel ce vorbeşte cu glas puţin [încet], îşi pleacă urechea către acesta, tot astfel, zice, şi Tu, Doamne, înalt fiind, pleacă-Ţi urechea către mine smeritul, şi [ca un] doctor pleacă-Te către mine, bolnavul. Prin urmare, vedere a lui Dumnezeu este curata cunoştinţă a lucrurilor, iar ureche şi auz al Lui este cunoştinţa cea prea-amănunţită, deoarece cele ce se văd sunt mai groase decât cele ce se aud, din pricina materiei lor. Vezi, cititorule, că şi mai sus sau mai jos David pomeneşte în rugăciunea sa acestea: Ascultă, ia aminte, ia în urechi şi cele asemenea, pentru ca prin acestea să arate aşezarea [dispoziţia] şi dragostea cea din toată inima pe care o are întru rugăciunea către Dumnezeu.

7. Minunează [fă minunate] milele Tale, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine
   „Fă, Doamne, zice, să se arate oamenilor vrednice de mirare milele Tale.” Însă prin milă numeşte dumnezeiescul ajutor şi apărarea, pentru că cei ce-L văd pe Dumnezeu că apără şi ajută pe cei ce nădăjduiesc spre El se minunează de ajutorul Lui, ca de un[ul] grabnic şi atotputernic, fiindcă întâmpină şi ajută nu numai pe cei drepţi, ci şi pe cei păcătoşi 103.

de cei ce stau împotriva dreptei Tale.
8. Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului;
   „Păzeşte-mă Doamne, zice, de vrăjmăşia lui Saul şi a celor împreună cu dânsul, care stau împotriva hirotoniei pe care mi-ai facut-o - după Teodorit, căci aceasta se înţelege prin mâna dreaptă - căci Tu, Doamne, prin Proorocul Samuel m-ai hirotonit şi m-ai uns împărat al lui Israel, iar aceştia se silesc să mă omoare, nevrând a mă primi [recunoaşte] ca împărat.”104 Şi zice să-l păzească ca pe lumina ochiului, căci, cu adevărat, păzirea luminii ochiului este minunată (...) pentru că şi îmbrăcămintea pusă peste altă îmbrăcăminte, şi feluritele cămăşi acoperă o astfel de lumină, iar acoperămintele cele dinăuntru [care se pun direct pe piele] sunt subţiri şi străvăzătoare, ca să îngăduie trecerea acestei lumini, care este umedă şi moale; iar haina de dinafară, adică a genelor, este groasă, împărţită în două, cea de deasupra şi cea de dedesubt, ca să înlăture deodată praful pământului şi vătămarea vântului şi vietăţile cele mici, prin urmare, pentru ca să se păzească nevătămată lumina ochiului, cea de deasupra are şi nişte peri, ca nişte spini, ca prin acestea să oprească orice ar veni de afară, iar mai sus de acestea sunt sprâncenele, ce stau ca nişte stânci, sau streşini tari, şi îndesate cu peri, ca să nu intre în ochi sudoarea ce curge de sus, de la frunte, sau este oprită de sprâncene, curgând alături, la tâmple.

întru acoperământul aripilor Tale mă vei acoperi.
9. De către faţa necredincioşilor care m-au necăjit pe mine,

   David pomeneşte aici altă asemănare a păzirii, şi se roagă să fie acoperit cu aripile lui Dumnezeu, adică cu umbra şi paza dumnezeieştilor lucrări şi a atotputernicei Sale Pronii, aşa cum păsările acoperă puii cei mai mici ai lor cu aripile lor simţite [materiale]. Iar mă vei acoperi se înţelege rugător prin „să mă acoperi”, dar acest fel de formulare se află în foarte multe locuri din dumnezeiasca Scriptură. Adică cuvintele poruncitoare se înlocuiesc cu celor rugătoare. Ori David prooroceşte aici despre ajutorul care vine de la Dumnezeu. Iar prin faţă a necredincioşilor îi numeşte pe înşişi necredincioşii, prin perifrază, însă aici, zicând necredincioşi, prin analogie, îl numeşte de fapt pe Saul şi pe cei împreună cu dânsul, fiindcă vieţuiau întru fărădelegi, ca nişte necredincioşi, şi pentru că însetau a omorî oameni nevinovaţi, şi nu cinstea eliberarea pe care a adus-o Dumnezeu, ungând împărat pe David prin Samuel. „Aceştia, zice, m-au necăjit”, căci, din pricina lor fugind David, suferea tot necazul şi reaua pătimire 105.

vrăjmaşii mei, sufletul meu l-au cuprins.

   David s-a arătat pe sine [ca persoană] pornind de la partea sufletului. Prin aceea că l-au cuprins, a zis că vrăjmaşii lui l-au înconjurat, uneltind împotriva lui vrăjmăşiri şi curse din toate părţile.

10. Cu grăsimea lor au încuiat,
   Prin numele grăsimii, David a arătat inima şi măruntaiele vrăjmaşilor săi, deoarece împrejurul acestor mădulare se află grăsimea, adică seul. Deci zice că Saul şi cei împreună cu el au încuiat de la inimă şi de la măruntaiele lor mila*,după Teodorit - căci de la măruntaie se naşte milostivirea şi îndurarea - şi nu au voit să le fie milă de David 106. Iar alţii zic că prin grăsime numeşte buna-sporire şi buna slăvire, pe care Saul şi cei împreună cu dânsul au arătat-o, oprind-o oarecum şi legând-o, nu ca şi cum ar fi fost gata să fugă vreodată de la ei, ci ca şi cum urma să rămână totdeauna cu ei nedespărţită.

gura lor a grăit mândrie

   „Vrăjmaşii mei, zice, se fălesc şi grăiesc cuvinte de mândrie, precum că în curând mă vor prinde ca pe unul care nu este apărat, de parcă n-aş avea din nici o parte vreun ajutor.”

11. Scoţându-mă acum, m-au înconjurat,
   „După ce Saul, zice, şi cei împreună cu dânsul vrăjmaşi ai mei m-au scos afară din patrie şi din toate lucrurile mele, nu le-a fost destul atâta, ci şi acum m-au înconjurat, căutând ca să mă omoare”, după Teodorit 107.

ochii lor şi-au pus ca să mă plece la pământ.

    „Şi-au pus, zice, adică au socotit să plece şi să-şi întoarcă ochii de la Tine, Dumnezeule, Care locuieşti în ceruri, şi de la poruncile Tale - care hotărăsc să nu nedreptăţească cineva pe cel fără de pricină şi nevinovat -, şi să-i plece jos la pământ, adică la poftele cele pământeşti, adică acelea de a-şi împlini toată îndulcirea dobitocească şi iraţională. Ori se mai înţelege şi astfel: că aceia şi-au întors ochii lor, cutezând să mă plece şi să mă doboare la pământ, junghiat şi omorât de dânşii, precum a tâlcuit Eusebie, zicând: „...Ca să mă clatine şi să mă izgonească din starea sporirii celei după Dumnezeu”.

12. Apucatu-m-au ca un leu gata de vânat, şi ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri.

   „Cât despre nădejdea vrăjmaşilor mei, zice, aceştia m-au apucat, adică venind pe ascuns prin spatele meu, m-au ridicat de la pământ şi, ridicându-mă, nevăzut m-au făcut, căci puiul de leu are un astfel de obicei, precum se zice în oarecari istorii: căci leul, bizuindu-se în puterea sa, umblă pe faţă şi vânează, iar puiul de leu, ca unul care nu se bizuieşte pe puterea sa, pentru că este mic şi neputincios, nu vânează pe faţă, ci stă într-ascuns în cuibul său, iar trecând vreo vită pe acolo, năvăleşte şi o răpeşte. Într-un chip asemănător, şi dintre vrăjmaşii lui David, unii se bizuiau [nădăjduiau] să-l prindă pe faţă, iar alţii într-ascuns, nebizuindu-se în puterea lor 108. Însă diferenţa nu e de mare însemnătate, căci şi leul, şi puiul de leu au acelaşi înţeles, de vreme ce Proorocul David obişnuieşte de multe ori să-şi povestească pătimirile şi nenorocirile prin ziceri tautologice şi cu diferite asemănări, ca prin acestea să-şi „mărească” pătimirile, iar prin această mărire să atragă la sine mila lui Dumnezeu.

13. Scoală-Te, Doamne,
   „Întrucât Tu, Doamne, zice, se vede [pari] că dormi, pentru îndelunga răbdare şi îngăduire pe care o arăţi, pentru aceasta, acum, pomeşte-Te spre izbândire pentru mine, cel ce sunt nedreptăţit”, căci aceasta înseamnă zicerea: scoală-Te.

întâmpină-i pe ei,
   „Întâmpină-i, zice, Doamne, mai-nainte de a isprăvi cu lucrul [duce la bun sfârşit] cele ce cugetă, şi nu-i lăsa să le împlinească.”

şi-i împiedică;
   „Opreşte-i, Doamne, zice, din drumul pe care-l fac împotriva mea”; iar zicând împiedică-i, a adus înţelesul de la cei ce vor să oprească mergerea cuiva, care, atunci când alţii aleargă, îşi pun piciorul între picioarele acelora, şi astfel cu lesnire doborându-i jos.

izbăveşte sufletul meu de cel necurat, cu sabia Ta 109 de la vrăjmaşii mâinii Tale.

   „Cu sabia Ta, Doamne, zice, izbăveşte sufletul meu de necredinciosul Saul, şi de la supuşii şi prietenii lui, care sunt vrăjmaşi ai mâinii Tale, adică ai hirotoniei Tale: adică sunt vrăjmaşi ai mei.”* Ori de la vrăjmaşii mânii Tale zice în loc de vrăjmaşii Tăi. „Pentru că dacă ei mă vrăjmăşesc pe mine, şi eu sunt al Tău, apoi vrăjmăşind pe robul Tău, pe Tine însuţi Te vrăjmăşesc”. Însă pricina pentru care-l numeşte pe Saul necredincios, am zis-o mai sus. Însă se cuvine ca aceste ziceri să le citim diferit. Iar aceasta: izbăveşte sufletul meu se potriveşte cu ceea ce a zis mai sus, adică la: Vrăjmaşii mei, sufletul mea l-au cuprins (v. 9). Însă unii se nedumeresc: pentru ce David, care s-a milostivit şi nu l-a omorât pe Saul, atunci când l-a aflat dormind în peşteră, acum se roagă lui Dumnezeu să-l omoare cu sabia Sa? Răspundem: într-adevăr, David nu a cutezat a se face ucigaş al împăratului Saul, fiindcă Saul era uns de Dumnezeu, precum am tâlcuit la începutul psalmului, la stihul 3. Dar roagă pe Dumnezeu ca însuşi să facă izbândă pentru dânsul, fiindcă se necăjea cu rele pătimiri din pricina lui Saul. Căci precum la cei dintâi era o nedreptate - ca el însuşi să-l omoare pe Saul - la cea de-a doua era Dumnezeu îndreptăţit să-l pedepsească. Ori, zicând cu sabie, nu [a implicat o sabie] omorâtoare, ci numai spre sperierea vrăjmaşilor săi; însă aceasta a zis-o după omeneasca cuviinţă: căci aşa cum cel ce vrea să scape pe cineva de vrăjmaşii săi care îl ţin, numai ce scoate sabia din teacă şi se repede asupra lor fără [intenţia de] a-i omorî, „aşa fa, zice, şi Tu, Doamne”. Că David nu voia ca Saul să fie ucis, ci numai să se nenorocească, se arată din următoarele cuvinte pe care le zice.

14, Doamne, din puţini de pe pământ, desparte-i pe ei în viaţa lor*,
   „Doamne, zice, pe vrăjmaşii mei, încă vii fiind, desparte-i de cei puţini, adică de oamenii cei buni, şi să nu se numere împreună cu dânşii, precum şi într-alt loc, însemnând acelaşi lucru, zice: ...şi cu cei drepţi să nu se scrie (Ps. 68: 33). Pentru că după ce se vor osebi ei de cei buni, vor lua cândva cuvenita lor osândire, căci Scriptura obişnuieşte să numească pe cei buni puţini, după Chiril şi Cosma*, fiindcă [în general] sunt răi oamenii cei mai mulţi, iar rele biruiesc întotdeauna*, căci în Evanghelie se zice că puţini sunt cei ce se mântuiesc (cf. Lc. 13: 23), şi iarăşi: mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Mt. 20: 16). Şi fiindcă a zis puţini, în continuare zice de pe pământ, pentru ca să arate că şi oamenii cei puţini şi buni de pe pământ sunt ca şi cei răi*. Însă [faptul că sunt răi] nu li s-a făcut împiedicare întru a lucra fapta bună. Alături de ea se poate da o variantă eliptică*: „Doamne, desparte-i pe ei de la cei puţini de pe pământul lor”110.

şi de cele ascunse ale Tale s-a umplut pântecele lor;
   Unii au zis, precum Eusebie, că despre aur şi argint se poate zice că sunt ascunse, deoarece acestea sunt ascunse în sânurile pământului, iar săpându-se şi scoţându-se de acolo, se lămuresc în topitoare: „De acestea, dar, zice, s-au umplut pântecele acestor vrăjmaşi ai mei, adică cămările şi vistieriile lor sunt pline de avuţii, aşa cum este pântecele de mâncări”. Ori zice că: „Pântecele acestora sunt pline de mâncări alese şi scumpe, pe care le cumpără cu mari cheltuieli”. Iar alţii, precum Teodorit şi Cosma, zic că David înţelege aici prin ascunse pedepsele cele ascunse ale lui Dumnezeu şi învistierite [tezaurizate], căci şi Moise, vorbind în Deuteronom despre feluritele pedepse ca din partea lui Dumnezeu, zice şi el: Au nu sunt acestea ascunse la Mine? Şi nu sunt ele pecetluite în cămările Mele? (Deut. 32: 34). Deci zic că proorocind David despre pântecele vrăjmaşilor săi, zice că se vor umple aceştia de nevăzutele pedepse ale lui Dumnezeu. Că de vreme ce a zis s-au umplut, a zis potrivit umpluturii, care umflă pântecele în fiecare zi, şi s-a folosit de cele viitoare ca trecute, în loc de „se vor umfla”, pentru că, cu ochii săi cei înainte-văzători, mai-nainte le-a văzut oarecum ca trecute.

săturatu-s-au fiii lor,
   Porcul era considerat de evrei necurat, pe de-o parte pentru că nu rumegă ca celelalte dobitoace, iar pe de altă parte, pentru că iubeşte tina şi noroiul 110. Deci prin numele porcului, David a arătat aici prin ghicitură necurăţia: „S-au săturat, zice, de necurăţie, cheltuindu-şi bogăţia în dezmierdări şi în benchetuiri”. Iar tâlcuitorii cei mai cu de-amănuntul ai Scripturii, tâlcuiesc fii, deoarece [evr. Banim = fii] se află în izvodul* evreiesc; iar înţelesul este acesta: „Căci vrăjmaşii mei, precum s-au săturat de bani, aşa s-au săturat şi de fii, având mulţi fii”. Ori după îndoita tălmăcire de mai sus: „S-au săturat şi de averi, şi de pedepse împreună cu fiii lor, fiindcă nu numai ei au sporit în bine, ori au fost pedepsiţi, ci şi fiii lor, ca unii ce au urmat răutatea părinţilor lor”.

şi au lăsat rămăşiţele pruncilor lor.

   „Ori bogăţia, zice, ori pedeapsa, ambele au ajuns şi la fiii fiilor lor, adică la nepoţii lor.” Iar de vom înţelege aceasta ca pedeapsă, cuvântul este proorocie pentru acele rele de care vor avea parte vrăjmaşii lui; iar de vom înţelege aceasta ca bogăţie şi ca sporire în bine, acest cuvânt este creşterea prihănirii; pentru că ei, deşi au dobândit atât de multe bunătăţi, totuşi viețuiau în fărădelegi, defăimând buna-sporire pe care a dăruit-o Dumnezeu 112.

15. Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale,
   „Dreptatea mea, zice, adică aşezarea iubitoare a inimii mele cea pentru dreptate, precum am zis la începutul psalmului, aceasta mă va face vrednic de privirea şi arătarea Ta, Doamne; pentru aceasta, dar, mă voi înfăţişa înaintea Ta, în vremea judecăţii şi a răsplătirii celei de pe urmă.”

 sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta.

   „Când voi vedea, zice, Doamne, slava ta, atunci îmi voi sătura dorul, care este acela de a mă învrednici să mă arăt înaintea Ta, şi să văd fără mijlocire slava Ta, pentru că păcătoşii nu vor vedea, adică nu se vor îndulci de faţa lui Dumnezeu, ci numai drepţii, de aceea a şi zis Domnul în Evanghelie: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5: 6), adică se vor sătura de cele pe care le doresc, care sunt bunătăţile cele veşnice.”
   Acest psalm se potriveşte şi fiecărui om îmbunătăţit [virtuos], care este vrăjmăşit, că neiubind vicleşugurile, va cere să se judece cu vrăjmaşii săi, fie cu cei simţiţi [trupeşti], fie cu cei gândiţi [netrupeşti], iar Saul se va socoti cu nevăzutul Diavol; iar prin cuvinte ale lui Hristos va înţelege poruncile evanghelice; iar prin stătător împotriva dreptei lui Dumnezeu va înţelege pe draci, ca pe nişte potrivnici şi apostaţi; însă pe aceştia îi va înţelege şi ca necredincioşi şi vrăjmaşi, care l-au scos de sub acoperământul lui Dumnezeu, adică din Rai. Dar şi următoarele cuvinte ale psalmului, le va înţelege cu potrivire la sineşi, Şi se va ruga să se risipească şi să se depărteze diavolii, vrăjmaşii lui, de la oamenii cei buni, până mai sunt în viaţă, căci aceştia după moarte nu se vor mai teme de draci; dar şi cele despre bogăţie, pedeapsă şi celelalte le va potrivi la draci, căci aceştia sunt stăpânitori de lume*; iar prin fii şi nepoţi ai acestora va înţelege oamenii cei răi - ucenici şi slugi ai lor, pentru că părinte al unor astfel de răi este Diavolul, precum a zis Domnul: Voi sunteţi din tatăl vostru Diavolul (In. 8: 44).


xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

97 Iar dumnezeiescul Chiril zice că: „Acest psalm se potriveşte mai mult cu Apostolii Domnului, poate încă şi la Hristos, rugându-Se, după omenitate, pentru cei ce urmau să se mântuiască printr-însul”. Iar marele Atanasie zice: „Acest psalm se cântă ca din partea celui împlinit după Dumnezeu”.

98 Iar Teodorit zice că: „David numeşte aici dreptate cererea sa cea dreaptă”. Iar alţi tâlcuitori au zis numai dreptate, şi nu dreptatea mea. Însă a zis şi Atanasie: „Cuvântul este plin de multă încredinţare, iar aici dreptatea mea nu o zice ca pe o laudă, nici arătându-se pe sine ca drept, ci în loc de acestea zice: «Cu dreptatea cer ajutor de la Tine»”.

99 După dumnezeiescul Chiril, această grăire se zice ca din partea Apostolilor, care ziceau la Fapte: Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala (Fapte 4: 29).

100 Iar Asterie zice: „Judecata Ta, Doamne, are şi dreptate, şi milă, că zice: milă şi judecată voi cânta Ţie, Doamne (Ps. 100: 1), deci, fiindcă însuţi singur şi pe cel drept încuviinţezi, şi pe cel păcătos miluieşti, de la faţa Ta, judecata mea să iasă”.

101 Altul zice că: „Domnul zicea acestea ca din partea Sa către Tatăl: ochi numind pe Apostoli, (că mădulare ale trupului Lui suntem - zice Apostolul), pentru care se roagă să vadă dreptăţi şi să nu se abată din calea cea dreaptă a faptei bune”.

102 Asterie zice: „Ai ispitit inima mea, căci nu m-am gândit că voi nedreptăţi vreun om, noaptea m-ai cercat, că niciodată n-am fost stăpânit de somn adânc, cercând dreptatea şi de Tine luminându-mă. Că, după Iov: Intru lumina Ta umblăm întru întuneric, că făclie picioarelor mele era legea Ta (Iov 29: 3)”.
a) Pentru aceasta, alt tâlcuitor a zis: „Nu numai prin lucruri n-am nedreptăţit pe Saul, ci şi faptele lui n-am voit a le spune şi a le cleveti, păzind, Stăpâne, porunca Ta, care zice: Pe stăpânitorul poporului tău să nu-l vorbeşti de rău (leş. 22: 27). Deci, ca să nu ocărăsc nici pe acela, nici să calc legea Ta, sufeream şi rău pătimeam, rătăceam şi fugeam, că acestea sunt căile cele aspre”.
b) A zis însă şi Nichita: „Şi toţi cei de Hristos chemaţi, de vom lua lovitură peste un obraz, după poruncă, şi-l vom întoarce şi pe celălalt; dacă luându-ni-se averile, nu le cerem înapoi; de vom fi traşi la judecată, iar pentru a nu ne judeca ne vom dezbrăca şi de cămaşa noastră, atunci cu adevărat putem zice că am păzit căi aspre pentru cele netede ale lui Hristos, numai pentru a nu grăi ceva omenesc, gândindu-ne [chibzuind] chiar şi pentru cea mai mică întâmplare, după cuvântul care zice că pentru un cuvânt deşert este gătită muncă (Mt. 12: 36)”. Iar dumnezeiescul Maxim zice: „Toate cuvintele Domnului le cuprind pe acestea patru: poruncile, dogmele, îngrozirile şi făgăduinţele, iar toată asprimea vieţii o suferim pentru acestea, că pentru cuvintele buzelor Tale, zice, am păzit căi aspre”. Iar Simmah, zicând [parafrazând]: „Pentru cuvintele buzelor Tale, păzindu-mă de căile călcătorilor de lege”, arată că pentru cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu se păzea David de căile acestora şi ale păcătoşilor; adică de căile cele rele şi păcătoase. Asemenea şi Hrisostom zice: „David arată prin aceasta că el fugea de tot călcătorul de lege, căci căile lor sunt cumplite şi aspre”.

* ananghie, necesitate. În ciuda prigonirilor, a necazurilor etc., el nu a îndrăznit să cârtească împotriva lui Saul. Smerenia aceasta a lui David e prezentă în multe locuri din psalmi. Oare strâmtorările şi necazurile creştinilor de astăzi să fie mai mari şi mai de nesuferit ca cele ale lui David, astfel încât să fie îndreptăţiţi a cârti împotriva cuiva? Cine citeşte să înţeleagă.

* anacolut. Nu este un anacolut [greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului], ci urmează logic după cea de dinainte.

* Călăuzeşte-le către scop.

* Atât David, prin cererea de mai sus, cât şi Dumnezeu, în nenumărate locuri din psalmi şi din Scriptură în general, se coboară împreună [] la înţelegerea ascultătorilor, folosindu-se de imagini, lucruri, însuşiri omeneşti sau din natură, pentru a exprima realităţi dumnezeieşti. Orice persoană se exprimă printr-o realitate mai mult sau mai puţin exterioară sieşi. Sinele, fiinţa, intimitatea, personalitatea omului sau a lui Dumnezeu rămâne o taină pe care nu o vom înţelege decât parţial, deşi suficient pentru a înlesni comuniunea fericită dintre persoane. De aici izvorăşte adâncul cel necuprins al cunoaşterii, care se va extinde în veşnicie. Adânc pe adânc cheamă, zice psalmistul, adâncul cunoaşterii limitate a omului cheamă adâncul nesfârşit de sensuri al lui Dumnezeu, sensurile acestea nu sunt limitate neapărat din pricina s-lăbiciunii înţelegerii sau păcatelor omului, ci ele sunt expresii ale bogăţiei relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni şi a acestora între ei.

103 Însă după Nichita, acest cuvânt se cuvine [aplicat] şi Apostolilor, adică a cere de la Dumnezeu, împreună cu mila, şi minuni, ca şi ei să propovăduiască cu îndrăzneală, iar cei ce vor vedea să creadă, deoarece minunile îi trag pe mulţi la credinţă, căci Dumnezeu minunează milele cu preaslăvire, făcând bine unora, precum lui Daniel în groapă, celor trei din cuptorul Babilonului şi lui Israel în Marea Roşie. Iar Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine a zis pentru ca să arate că dumnezeiasca Pronie este obştească, şi să o ceară pe aceasta, ca unul ce nădăjduia şi el.

104 După Nichita, iudeii, elinii şi ereticii stau împotriva dreptei lui Dumnezeu, de care Apostolii se roagă să fie izbăviţi. Altul însă zice: „[Bine ar fi] de ne-am păzi şi noi de demonii care se împotrivesc faptei noastre bune şi drepte - despre care se zice că este a lui Dumnezeu, ca una ce se înfăptuieşte prin darul şi lucrarea Lui - ca nu cumva să se întrebuinţeze vreun ochi al nostru şi să cădem în întunericul păcatului”.

105 Iar Marele Vasile zice: „Dreptul de la cei necredincioşi suferă şi se ticăloşeşte, uneori şi ca un fără de minte miluindu-se, iar atunci, întru acoperământul aripilor lui Dumnezeu se acoperă, ca să nu se clatine atunci când se ticăloşeşte”.

* Au pus stavilă milei, au încetat să se mai milostivească.

106 După alt tâlcuitor, aceasta s-a zis folosind metafora vitelor celor grase, care se îngraşă atât de mult, încât se înăduşă şi mor de prea mult seu pe care-1 dobândesc, şi deci aceasta vrea să zică prin au încuiat grăsimea”, Iar Isihie, cu o mai înaltă înţelegere tâlcuind aceasta, zice: „Dracii înconjoară sufletul nostru şi ca nişte fiare încearcă să-l siluiască, voind a-1 prinde în curse. Iar grăsimea dracilor şi hrana grasă sunt cei ce păcătuiesc, pe care [dracii] îi închid cu îndulcirile ca să nu mai fugă, iar mândrie numeşte depărtarea de la Dumnezeu, necredinţa veacului viitor şi tăgăduirea judecăţii”.

107 Sfântul Maxim tâlcuieşte astfel: „Scoţându-ne dracii şi pe noi din calea cea dreaptă, ne înconjoară, adică ne dau război din toate părţile: din faţă, arătat; de jos, pe ascuns; de-a dreapta, prin cele părute bune; de-a stânga, prin cele mărturisite [vădit] rele, iar ochii lor la aceasta privesc [ţintesc], ca să ne pogoare pe noi la pământ şi să ne facă să cugetăm cele alte trupului. Dar noi, atunci când mintea o scot din întreaga înţelepciune şi ne înconjoară, zicem: Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat (Ps. 31: 8)”. Iar Simmah, în loc de scoţând, a zis [tradus]: „Fericindu-mă îndată, m-au înconjurat”, adică nu cu curată minte mă fericeau mai-nainte, ci ca să mă scoată şi să mă abată din cuviincioasa cale, folosind graiurile fericirii pentru amăgire” (După Teodor al Antiohiei [este vorba de Teodor, episcop de Mopsuestia, din Şcoala antiohiană, trăitor între anii 350-428, exeget de seamă al Scripturii, dar suspect de nestorianism; cu numele de Teodor al Antiohiei nu cunoaştem pe nimeni]). Pentru aceasta a zis şi Sinesie [Sinesie de Cyrene, cca 370-414, episcop de Ptolemais, filosof şi ierarh de seamă], în Cuvântarea despre împărăţie [Imperiu]: „Lauda care se face de către toţi, care se face împreună cu îndulcirea, mi se pare că se aseamănă cu otrava: că gustând miere, poftesc pieire”.

108 Iar Nichita zice: „S-ar putea, zice, că şi însuşi Satana s-ar putea numi leu, iar puiul de leu omul cel rău, fiu al Satanei facându-se, că vrăjmăşeşte pe sfinţi, şi însuşi apostatul [Antihristul] şi cei ce cugetă ca dânsul”. Şi Sfântul Chiril zice: „Ştiut să fie că prea cumplitul leu, adică Satana, şi arătat [pe faţă] sare asupra prin slujitorii săi, şi ca ţincul [cepul] se ascunde, lucrând vrăjmăşii, şi pe ascuns lucrează”. Iar apucatu-m-au se înţelege în loc de „mă aşteaptă”, căci celor ce li se pare că va fi ceva, aşteaptă, precum aceasta: Am apucat, Dumnezeule, mila Ta (Ps. 47: 10), adică „am aşteptat”. Aceste cuvinte [din urmă] sunt cuvinte ale lui Teodor al Antiohiei.

109 Iar la Nichita se află scris astfel: „«Izbăveşte sufletul meu de cei necredincioşi, cu sabia Ta de la vrăjmaşii mâinii Tale», având următorul înţeles: sfinţii se roagă a se izbăvi sufletul lor şi de la Satana - descoperitorul necredinţei, şi de la ajutoarele lui, iar acest suflet al lor îl numesc sabie a lui Dumnezeu, ca unul ce stă împotriva prigonitorilor cuvântului şi ai propovăduirii, şi pe cei ce nu cred în Dumnezeu cumplit rănindu-i, şi se roagă a se smulge o astfel de sabie de la dracii şi prigonitorii cei potrivnici, care sunt vrăjmaşi ai mâinii lui Dumnezeu, adică a Unuia Născut Fiului Lui, pentru care Părintele zice: Eu cu mâna Mea [adică cu Fiul] am întărit cerurile (Is. 45: 12)”. Nichita ia aceasta tâlcuire de la Marele Atanasie. Iar Isihie numeşte sabie dreptatea lui Dumnezeu, care ca o sabie taie toate asuprelile dracilor. Iar Eusebie numeşte sabie pe Cuvântul lui Dumnezeu, care este mai ascuţit decât toată sabia cea cu două ascuţişuri, [este] sufletul pe care l-a luat spre a birui pe vrăjmaşi”.

* Ca unul care am fost hirotonit şi uns cu mâna Ta.

110 Şi Apolinarie [născut la începutul secolului IV, a fost profesor de gramatică şi preot (excomunicat pentru recitarea unui imn închinat lui Bacchus), printre altele, a scris şi o versiune a Psalmilor în hexametrii homerici, Metafrasis Psalmorum, PG 23)], tălmăcind stihul acesta în Psaltirea Poetică, se referă la porci [= porc], zicând: „s-au săturat” = [de la porc (îngrăşat), fig. mâncău]. Că este porcul care se hrăneşte în casă, adică [vrea să zică că] s-au săturat de necurăţii, şi nu numai ei s-au făcut necuraţi, ci le-a împărtăşit necurăţia şi fiilor lor (aşa este scris într-o scolie din codicele Vatican), pentru aceasta este scris şi la alţii: „S-au săturat de cărnuri de porc”.

* Izvod = versiune, variantă, original. Aici, versiunea ebraică a Bibliei.

112 Iar Simmah a tâlcuit zicerea astfel: „Sătura-se-vor fiii şi vor lăsa rămăşiţele lor pruncilor lor”, pe care Teodorit o tâlcuieşte astfel: „Am văzut, zice, că pedeapsa Ta cea dreaptă nu o vei aduce numai asupra lor, ci şi asupra fiilor şi a nepoţilor lor, care vor urma răutatea strămoşilor lor”. Zice încă şi Isihie, dar nu precum socotesc oarecari [tâlcuitori], ci înţelegând aici că hrana fiilor este prihănită de cântătorul de psalmi, căci, deşi cele ce intră prin gură nu-l spurcă pe om, pe aceştia îi spurcă ca pe nişte necunoscători, Căci, luând de la Dumnezeu fii mulţi, nu le-au lăsat fapte bune, ci rămăşiţele răutăţii lor, nu moştenirea lor [de la Dumnezeu]. Iar Eusebie zice: „S-au săturat de înseşi naşterile [] lor, ale căror rămăşiţe le-au lăsat pruncilor [] lor. Aceasta s-a zis în blestemele cărţii Levitic: Şi veţi mânca cărnurile fiilor voştri şi cărnurile fiicelor voastre veţi mânca (Lev. 26: 29), căci cuvântul acesta s-a plinit întâi în zilele lui Neeman Sirianul, fiul lui Ader, când acesta a înconjurat Samaria, căci atunci, două femei, din pricina foametei silite, s-au hotărât să-şi junghie pruncii pentru ca să se hrănească şi, după ce amândouă au mâncat pe unul dintre ei, maica acestuia a tras pe cealaltă spre judecată la împăratul lui Israel, pentru că şi-a călcat făgăduinţa şi n-a voit să junghie şi pe al său, ca iar împreună să-l mănânce, precum se arată în Cartea a IV-a a împăraţilor, cap. 6: 26 şi urm; al doilea , atunci când Nabucodonosor a înconjurat Ierusalimul, pe care Ieremia îl plângea zicând: Femeile, deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii fiicei poporului meu (Plângerile lui Ieremia 4: 10); şi al treilea s-a plinit la cea mai de pe urmă înconjurare a Ierusalimului, cea făcută de romani, când o ticăloasă maică a arătat ostaşilor care o gâtuiau pentru a le da hrană bucata cea rămasă din fiul său cel tăiat şi mâncat, zicându-le: „Mâncaţi şi voi, că şi eu am mâncat”, precum istoriseşte Iosif [Flaviu] în cele despre luarea Ierusalimului ([Războiul iudeilor contra romanilor) Cartea a LX-a, cap. 4)”.
*.