Tâlcuiri la unele pilde din Evanghelia lui Luca - Sf.Teofilact al Bulgariei

■1, 15-17: Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin nici altă băutură ameţitoare¹ şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. (16) Şi pe mulţi din fiii lui Israil îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. (17) Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să-I gătească Domnului un popor pregătit .

 „Mare" se făgăduieşte îngerul că va fi Ioan, însă „înaintea Domnului", că mulţi se zic a fi mari înaintea oamenilor, iar nu înaintea lui Dumnezeu, precum [sunt] făţarnicii. Iar „mare" va fi Ioan cu sufletul, precum „mic" cu sufletul este tot cel care se sminteşte, că nimeni „mare" fiind, nu se sminteşte, ci cei mici şi puţini la suflet, pentru că zice Domnul: „Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici" (Matei 18, 6; Marcu 9, 42).

Şi precum cei ce l-au născut pe Ioan, drepţi erau înaintea lui Dumnezeu, aşa şi fiul lor era „mare înaintea Domnului".

Iar „sicheră" este numită toată băutura ce poate să pricinuiască beţie şi nu este din rodul viţei*¹.^[1]

Şi Ioan, încă în pântecele maicii sale fiind, s-a umplut de Duhul Sfânt când a venit Maica Domnului către Elisabeta şi a săltat pruncul, veselindu-se de venirea Domnului.

Şi „a întors inimile părinţilor către copii", adică ale evreilor către Apostoli, pentru că „părinţi" au fost iudeii, iar „fii" ai acestora Apostolii. Deci a întors inimile iudeilor înspre Apostoli, învăţând [cele] pentru Hristos şi mărturisind; iar cel care fără de îndoială mărturiseşte pentru Hristos, ii face vrednici de credinţă [îi găteşte pentru credinţă] şi pe ucenicii săi. Şi nu pe toţi i-a întors Ioan, ci „pe mulţi"; iar Domnul pe toţi i-a luminat.

Şi precum a lucrat darul [dumnezeiesc] cu duhul lui Ilie, aşa şi întru Ioan, pentru că şi Ilie este înaintemergător al Venirii celei de a Doua, iar Ioan al celei Dintâi. Încă şi „cu puterea lui Ilie", că aceleaşi pot venirile amândurora şi a lui Ilie şi a lui Ioan, căci la Hristos aduc. Dar şi în alt chip a venit Ioan „cu duhul şi cu puterea lui Ilie", pentru că şi el era pustnic şi înfrânat la viaţă şi mustrător asemeni lui Ilie.

A întors încă şi pe iudeii cei nesupuşi întru „înţelepciunea drepţilor", adică prin învăţătura Apostolilor, că înţelepciunea Apostolilor era darul Duhului cel dintru dânşii, de care erau povăţuiţi.

Şi a gătit Domnului „norod mai înainte gătit", adică gătit spre a primi propovăduirea, precum am zice: când venea vreun Prooroc propovăduind, nu toţi credeau, ci cei mai înainte gătiţi, adică pregătiţi spre aceasta. Pentru că de ar veni cineva noaptea în casă, nu toţi îl primesc pe el, ci cei care sunt veghetori şi îl aşteaptă pe cel care vine, şi sunt gătiţi spre a-l primi. Aşa şi Ioan a gătit Domnului norod, dar nu pe cel nesupus, ci pe cel „mai înainte gătit", adică pregătit spre primirea lui Hristos.

1, 18-20: Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. (19) Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. (20) Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor.

Măcar deşi era drept Zaharia şi sfânt, însă la minunea facerii de copii căutând, nu credea cu lesnire, pentru aceea şi îngerul îşi spune dregătoria sa: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu. Deci de vreme ce nu crezi, să fii surd şi neputând a grăi". Şi cu cuviinţă le-a pătimit Zaharia pe acestea două, adică nici a auzi, nici a grăi, căci ca unul care nu a ascultat, se osândeşte cu asurzirea, iar ca unul care a grăit împotrivă, cu tăcerea.

Însă acestea toate însemnau mai înainte şi pe cele ce s-au întâmplat iudeilor. Că precum acesta bătrân fiind şi neroditor şi necredincios cuvântului, a născut fiu mai mare decât Proorocii, aşa şi sinagoga şi preoţia iudeilor, deşi se învechise şi neroditoare şi necredincioasă şi neascultătoare se făcuse, însă a născut cu trup pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Stăpânul Proorocilor, Carele născându-Se, cei care mai înainte erau neascultători, s-au strămutat întru credinţă şi buna glăsuire.

1,21-23: Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu.(22)Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. (23) Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa.

Vezi cum iudeii „aşteptau" şi îngăduiau până ce va ieşi Arhiereul? Iară noi creştinii, dacă nu îndată ce intrăm în biserică vom şi ieşi, socotim ca vom pătimi ceva rău.

Şi Zaharia „făcea semne" cu mâna norodului, căci poate ÎI întrebau pricina tăcerii, iar de vreme ce nu putea să grăiască, prin semn le arăta lor aceasta

Vezi încă şi aceasta: că până când nu s-au săvârşit zilele slujbei lui nu s-a dus la casa sa, ci stăruia lângă templu, că era departe cu adevărat de Ierusalim plaiul muntelui, ţinutul său. Şi cu toate că în Ierusalim avea preotul casa sa, nu-i era slobod lui să iasă afară din curtea templului în vremea săptămânii sale. Iar noi, vai! Cum defăimăm slujbele cele dumnezeieşti!

Iar aceasta că „nu putea să grăiască" Zaharia, ci „făcea semn" cu mâna norodului, însemnează petrecerea cea necuvântătoare a iudeilor. Că după ce au omorât Cuvântul, nu pot să dea cuvânt pentru cele ce fac sau grăiesc, ci chiar şi ceva proorocesc de îi vei întreba pe ei, li se astupă gura şi nu pot să-ţi dea cuvânt şi răspuns.

1, 31-33: Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. (32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

... Iar „tron al lui David", să nu socoteşti a fi împărăţie simţită, ci dumnezeiască, cu care a împărăţit Domnul peste toate neamurile prin propovăduirea cea dumnezeiască. Căci „casă a lui Iacov" sunt şi cei ce au crezut dintre evrei, încă şi cei care din celelalte neamuri au crezut, că aceştia sunt cu adevărat „Iacov" şi „Israil".

1,51-55: Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. (52) Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, (53) pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară, deşerţi. (54) A sprijinit pe Israil, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, (55) precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.

„Braţ" al Tatălui este Fiul. Deci a făcut Dumnezeu şi Tatăl tărie şi putere împotriva firii, prin Fiul Său. Căci după ce S-a întrupat Fiul, s-a biruit firea pentru că Fecioara a născut, Dumnezeu S-a făcut om şi omul s-a făcut Dumnezeu.

Şi i-a surpat Domnul pe diavolii cei mândri, scoţându-i pe dânşii din sufletele oamenilor, adică pe unii „în adânc" trimiţându-i, iar pe alţii „în porci" (Matei 8, 31-32; Marcu 5, 13; Luca 8, 31, 33). Aceasta însă se poate a se înţelege şi pentru iudei, pe care Domnul i-a risipit în tot locul, şi acum risipiţi sunt^[2]. Şi „a surpat şi pe cei puternici de pe tronuri ”, pe demoni zic, care aveau putere peste oameni, şi ca „tronuri ” aveau sufletele omeneşti, întru dânsele odihnindu-se. Încă şi fariseii sunt „puternici", ca unii care răpeau pe cele ale săracilor, şi „tronuri" aveau ca [unii ce erau] dascăli, de pe care „s-au surpat .

Şi Domnul „a înălţat pe cei smeriţi", adică pe oameni, pe care i-a smerit păcatul, sau pe neamuri, că le-a înălţat pe acestea, punere întru fii dăruindu-le lor, precum şi pe „flămânzi", pe aceiaşi, pe cei din neamuri zic (că nu aveau Scripturi sau Lege sau porunci), „i-a umplut de bună­tăţile" Scripturilor.

Iar pe iudeii cei ce erau „bogaţi" în Lege şi în porunci „i-a scos afară" din Ierusalim ■ şi din cel de Sus şi din cel de jos - „deşerţi" de toată bunătatea; că nimic nu au acum iudeii, deşi li se pare că au.

Şi „a luat pe Israil, slujitorul Său". Sau pentru israelitenii cei simţiţi zice aceasta, că multe milioane şi dintru aceştia au crezut şi s-a împlinit făgăduinţa cea către Avraam, căci a zis către el Dumnezeu: „întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate seminţiile pământului" (Facere 22, 18). Sau pentru „Israilul" cel înţelegător zice.,căci tot cel ce vede pe Dumnezeu, „Israil" se zice, că aşa însemnează numele tâlcuindu-se: „văzând pe Dumnezeu"; deci „i-a luat" pe aceştia care văd pe Dumnezeu, la moşte­nirea cerească suindu-i.

Se cuvine să luăm aminte, că la cele care nasc nu se zice aceasta: „s-a împlinit vremea să nască", ci numai acolo se zice, unde cel care se naşte este drept. Căci - precum se vede - ne[desăvârşite şi neîmplinite sunt naşterile păcătoşilor şi mai bine le-ar fi fost lor de nu s-ar fi născut.

Dar pentru care pricină se punea numele după tăierea împrejur? Pentru că mai întâi se cuvine a primi pecetea cea de la Dumnezeu şi abia după aceea numele cel omenesc. Iar în alt chip, tăierea împrejur însemnează lepădarea celor trupeşti. Deci nimeni nu este vrednic a se numi ostaş a lui Dumnezeu şi a se scrie numele lui în Cartea Cerurilor, de nu mai înainte va fi lepădat şi va fi tăiat [de la el] cele trupeşti. ^[3]

Poate cineva ar fi intrat în nedumerire cum Elisabeta a fost rudenie a Fecioarei, de vreme ce Fecioara a fost din sămânţa lui Iuda, iar Elisabeta din fetele lui Aaron. Că Legea poruncea dintru aceeaşi seminţie să se facă nunţile (Numeri 36, 6-l1); şi din această pricină şi rudeniile se pot afla întru cei care sunt dintru aceeaşi seminţie. Deci este cu putinţă a zice cum că din vremea robiei [babilonice] s-au amestecat neamurile. Iară cea mai bună este aceasta: Aaron a luat femeie pe Elisabeta, fiind fiică a lui Aminadav, carele era din seminţia lui Iuda. Vezi că dintru început, şi de la Aaron, rudenie Elisabetei îi era Născătoarea de Dumnezeu? Că de vreme ce femeia lui Aaron se trăgea din seminţia lui Iuda, din care era şi Maica Domnului, iară Elisabeta din fetele lui Aaron, cu cuviinţă rudenie a Născătoarei de Dumnezeu era Elisabeta. Socoteşte încă şi urmarea rudeniei: Elisabeta se numea femeia lui Aaron, Elisabeta şi a lui Zaharia, ca şi una care dintru aceea se trăgea [dintru Elisabeta lui Aaron].

Iar fiindcă Evei i-a zis Domnul că în scârbe va naşte fii (Facere 3, 16), dezleagă această scârbă bucuria care o aduce Fecioarei îngerul, zicând: ,,Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită". Şi fiindcă Eva s-a blestemat [de către Dumnezeu], acesteia i se zice „Blagoslovită".

Şi cugeta pentru închinare în ce chip ar fi aceasta: oare necuvioasă va fi şi curvească, precum de la un bărbat către fecioară? Sau dumnezeiască, fiindcă zice: „Domnul este cu tine"? Şi întâi [îngerul] potoleşte de frica inima ei, ca neturburată fiind, să primească răspunsul cel dumnezeiesc,pentru că nu era cu putinţă ca, turburată fiind ea, să audă cu osârdie cele ce aveau să se întâmple.

Iar aceasta ce a zis: „cu dar dăruită", ca şi cum ar tâlcui-o zice: „ai aflat dar înaintea lui Dumnezeu, că aceasta este a fi «cu dar dăruită», adică a afla dar la Dumnezeu, a plăcea lui Dumnezeu".

Se spăimântează Zaharia pentru că vederea cea neobişnuită şi pe Sfinţi îi înspăimântează. Dar îngerul potoleşte spăimântarea sa. Că pretutindeni[în toată vremea] acest semn să-l ai al vedeniilor celor de la Dumnezeu şi al celor drăceşti. De va începe mintea de la înspăimântare şi pe urmă se va aşeza, degrab răspândindu-se frica, cu adevărat dumnezeiască este vedenia, iar dacă mai mult va creşte frica şi înspăimântarea, drăcească este vedenia.

Iar „Ioan" se tâicuieşte „dar al lui Dumnezeu"; pentru aceasta şi tatăl său, îndată umplându-se de dar, prooroceşte mai înainte pentru Hristos şi abia apoi pentru copilul său.

1, 65-75: Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte. (66) Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. (67) Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a proorocit zicând: (68) Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israil, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; (69) şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său, (70) precum a grăit prin gura sfinţilor Săi Prooroci din veac; (71) mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. (72) Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt; (73) de jurământul cu care S-a jurat către Avraam, Părintele nostru, (74) ca, fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică ^{[4] [5]}, (75) să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate", înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre.

 „Şi frica i-a cuprins pe toţi", pentru minunea grăirii Zahariei. Că precum pentru înmulţirea seminţiei lui Zaharia s-a spăimântat norodul, aşa şi pentru că el a grăit, ca prin aceste două minuni toţi să-l socotească pe cel născut că este mai presus decât cei mulţi. Iar toate acestea se făceau cu oarecare osebită rânduială, ca vrednic de credinţă să fie cel care avea să mărturisească pentru Hristos (Ioan 1, 29,36) şi toţi să se încredinţeze, din însăşi naşterea lui Ioan, cum că mai presus este decât cei mulţi.

Binecuvântează Zaharia pe Dumnezeu pentru că „i-a cercetat" pe israeliteni. Căci cu adevărat la „oile cele pierdute ale casei lui Israil" (Matei 10, 6; 15, 24) a venit Domnul, însă cei mai mulţi dintru dânşii n-au voit să primească darul. Pentru aceea şi „i-a cercetat" pe israelitenii cei adevăraţi, care sunt cei care au crezut.

Şi a ridicat „corn de mântuire", adică putere şi împărăţie mântuitoare. Căci „cornul" însemează „putere" (că dobitoacele cele purtătoare de coarne în coarne îşi au puterea) sau „împărăţie" (căci din corn erau unşi împăraţii - 7 Regi 16, 73). Aşadar, ni s-a ridicat nouă „corn de mântuire", Hristos, Care Se părea că doarme, trecând cu vederea păcatele cele multe, şi îndelung răbdând turbarea şi înfocarea cea întru slujirea idolilor. însă în vremurile cele „de pe urmă" întrupându-Se (Evrei 1, 2; 1 Petru 1, 20), S-a sculat şi a sfărâmat pe toţi ciracii care foarte ne urau pe noi, nemaisuferind El a dormi şi îndelung a răbda. .

Iar „în casa lui David" S-a ridicat Domnul, adică în Betleem, pentru că acolo S-a născut. Iar Betleemul este cu adevărat cetate a lui David, precum au grăit Proorocii, căci tot pentru întrupare au grăit cuvintele acestora (vezi 1 Regi 17,15). Iar Miheia şi de „casa lui David" - de Betleem adică - pomeneşte, zicând: „Şi tu, Betleeme, nicicum nu eşti mai mic, căci din tine va ieşi Povăţuitorul" (Miheia 5, 1; Matei 2, 1-l6).

„Şi a făcut milă" nu numai cu cei vii, ci şi „cu părinţii noştri". Căci darul lui Hristos a ajuns şi la aceia care au murit mai înainte vreme, adică nădejde de înviere ne-a dat nouă celor vii şi, cu adevărat, vom învia. Iar nu numai noi ne vom învrednici de acest dar, ci şi cei care mai înainte au răposat, căci toată firea a dobândit binele. Încă şi în alt chip „a făcut milă cu părinţii", căci Domnul a împlinit nădejdile, căci câte nădăjduiau de la Hristos le-au văzut că s-au săvârşit. Încă şi pe fiii lor văzându-i părinţii că au dobândit atâtea bunătăţi, se bucură, şi părtaşi bucuriei făcându-se, „mila" o dobândesc.

Dar de care „legământ" şi-a adus aminte, şi de care „jurământ" ce i s-a făcut lui Avraam? Arătat este cu adevărat că de acela ce zice: „Binecuvân­tând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi" (vezi Facere 17,1-8), că s-a înmulţit cu adevărat acum Avraam, fiindcă toate neamurile s-au făcut fiii lui prin credinţă. Căci precum acela a crezut, aşa şi acestea prin credinţă ale lui s-au făcut.

Şi ne-a „izbăvit" pe noi de la „vrăjmaşul", „fără de frică", căci de multe ori vreunii se izbăvesc, însă cu frică şi cu multe nevoinţe şi cu război, iar Hristos, nimic noi ostenindu-ne, pentru noi S-a răstignit, şi dintru aceasta, fără de a noastră osteneală ne-a izbăvit pe noi. Dar pentru ce ne-a izbăvit pe noi? Oare pentru a trăi în desfătări? Nu, ci ca „să-l slujim" Lui, nu intr-o zi, nici în două, ci în toate zilele - şi a-I sluji Lui nu numai prin trupeasca închinăciune şi slujbă, ci „întru sfinţenie şi întru dreptate". Şi este „sfinţenie" dreptatea cea către Dumnezeu, iar „dreptatea" - cea către oameni; adică, dacă cineva s-ar feri de cele sfinte şi nu s-ar atinge de cele dumnezeieşti, fără de [dumnezeu], ci păzeşte toată cinstea către cele cinstite, unul ca acesta este sfânt. Aşijderea şi cel care îi cinsteşte pe părinţi este sfânt, căci şi aceştia sunt [socotiţi] dumnezei de casă. Iar dacă cineva nu ar fi lacom, răpitor, tâlhar, preacurvar, curvar, unul ca acesta este drept. Deci aşa se cuvine a sluji lui Dumnezeu „întru sfinţenie", adică întru cucernicia cea către cele dumnezeieşti; şi „întru dreptate", adică întru cea către oameni lăudată petrecere. Şi „a sluji înaintea feţei Sale", nu înaintea oamenilor, precum vor a face aceia care vor să placă oamenilor şi făţarnicii.

Zice Legea că dacă femeia va primi întru sine sămânţă şi va naşte parte bărbătească, va fi necurată şapte zile, iar dacă va naşte parte femeiască, este îndoit numărul zilelor necurăţiei ei (Levitic 12, 2-5). Şi aceasta pentru că aceea care a născut parte bărbătească un al doilea Adam în lume a adus, iar cea [care a născut] de parte femeiască o a doua Evă a născut, vasul cel putred, vasul cel slab, urciorul cel zdrobit, toiagul înşelăciunii, povăţuitoarea neascultării.

2, 25-32. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israil, şi Duhul Sfânt era asupra lui. (26) Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt¹ că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. (27) Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, (28) el L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: (29) Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, (30) că ochii mei văzură mântuirea Ta, (31) pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, (32) Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului tău Israil.

Nu a fost preot Simeon"’, ci om iubitor de Dumnezeu şi aştepta venirea lui Hristos, ca să-I mângâie pe evrei şi să-l slobozească din robia cea de sub păcat, încă poate, şi de sub romani şi de sub Irod. Căci cel care a crezut în Hristos, slobod cu adevărat este, de împăraţi şi de oameni cinstindu-se.

[1805] Zigaben zice pentru primitorul de Dumnezeu Simeon cum că, citind acesta oarecând proorocii le cele pentru Hristos şi aflând cum că Dumnezeu fiind Se va face om, se întuneca la minte [nu putea cuprinde] ca un om, pentru o taină ca aceasta mai presus de fire. Dintru această pricină şi făgăduinţă a luat hotărâre dumnezeiasca, că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii săi pe însuşi Hristos. Iar „Hristosul Domnului", adică „Unsul Domnului" îl numeşte pe El, pentru că este de o fiinţă cu Tatăl, că „Domn" aici pe Tatăl se cuvine a-L înţelege. Scrie tot Zigaben, precum şi Meletie al Alinelor, cum că au aflat în oarecare izvoade că zic unii pentru dreptul acesta să fi fost unul din cei şaptezeci de tălmăcitori ai Dumnezeieştii Scripturi, în zilele lui Ptolemeu Filadelful. Şi tălmăcind aceia proorocia Isaiei, Proorocul zice: „Iată. Fecioara va lua în pântece" (Isaia 7,74), numai Simeon nu a crezut întru acestea Proorocului, până ce i s-a hotărât lui de la dumnezeiescul înger că nu va vedea moartea, până ce nu va primi în mâinile sale pe Hristosul Domnului.

Vezi-i pe Apostoli: nu au fost robi ai romanilor? Dar acum îi cinstesc şi li se închină lor împăraţii românilor^[6]. Iată, aşadar, că acestora, care erau israeliteni, mângâiere li S-a făcut Hristos.

Deci, acest Simeon, fiind îndemnat de Duhul Sfânt, s-a suit la templu atunci când pe Domnul L-a adus Maica Sa şi, primindu-L pe Dânsul, Îl mărturiseşte a fi Dumnezeu, pentru că aceasta a zice: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne", este a aceluia ce mărturiseşte cum că Acesta este Domn al vieţii şi al morţii. Şi vezi cum sfinţii legătură socotesc trupul, pentru aceasta şi grăieşte Simeon: „acum slobozeşte", ca dintr-o legătură. Iar „după cuvântul Tău", a zis pentru făgăduinţa pe care a luat-o, că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos. Iar „în pace" a zis, în loc de odihnă, ca până când trăieşte, omul se turbură, după cum şi Da vid grăieşte (Psalm 38, 9), iar murind, este în pace. Încă şi în alt fel vei înţelege acest cuvânt „în pace", adică „întru dobândirea nădejdii". Căci zice Simeon: „Mai înainte de a vedea eu pe Domnul, nu aveam gândurile în pace, aşteptându-L pe Dânsul şi pururea având grija când va veni. Iar acum, văzându-L pe El şi împăcându-mă şi lepădând grija, (ca să zic aşa) mă slobozesc".

Iar „mântuire" a numit întruparea Celui Unuia-Născut, pe care „o a gătit" Dumnezeu înainte de toţi vecii. Şi „înaintea feţei tuturor noroadelor", această mântuire „o a gătit", căci spre a se mântui lumea şi spre a se arăta întruparea Lui, pentru aceasta S-a întrupat. Iar mântuirea aceasta este „lumină spre descoperirea neamurilor", adică spre luminarea neamurilor celor întunecate şi „slava" israelitenilor. Căci „slavă" îi este Hristos acelui adevărat norod al lui Israil, pentru că dintr-înşii a răsărit Domnul; şi se laudă ei cu Acesta, cei care, după adevăr, sunt cunoscători de bine. Acestea le-a zis Simeon.

Însă mie mi se pare că şi cele ale lui David se potrivesc acestui Simeon: „Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea"(Psalm 90, 16).

3,1-3: În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu^{[7] [8]}, pe când Ponţiu Pilaf era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele sâu, tetrarh al Ituriei şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abileniei, (2) în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. (3) Şi a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor.

Cu cuviinţă pomeneşte Evanghelistul şi vremea şi stăpânitorii, ca să arate că stăpânitorii cei din Iuda nu au lipsit până Ia venirea lui Mesia, iar acum domnea Pilat, om de alt neam, şi câte o a patra parte stăpâneau feciorii lui Irod Ascalonitul'. Iar acestea erau spre încredinţare că a venit Mesia, după proorocia lui Iacov (Facere 49,10).

Iar Evanghelistul zice: „fost-a cuvântul lui Dumnezeu către Ioan", ca tu să te înveţi cum că nu de sineşi fiind îndemnat a venit să mărturisească pentru Hristos, ci de Dumnezeiescul Duh fiind mişcat [îndemnat lăuntric]; căci „cuvânt" ori pe Duhul Sfânt îl vei înţelege, ori porunca lui Dumnezeu.

Iar „în pustie" a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, pentru că de vreme ce fiii „pustiei"^{[9] [10] [11] [12]} - adică ai Bisericii celei dintre neamuri urmau a se face mai mulţi decât cei ai aceleia „care avea bărbat" (Isaia 54,1) -adică a sinagogii iudeilor după cuviinţă s-a făcut cuvântul şi porunca lui Dumnezeu, fiind Ioan „în pustie".

Şi Ioan propovăduia noroadelor „botezul pocăinţei", adică mărtu­risirea păcatelor, iar botezul acesta le ajuta lor „spre iertarea păcatelor", care iertare se dădea prin Botezul lui Hristos. Căci cu adevărat botezul lui Ioan nu dădea iertarea păcatelor, ci spre iertarea păcatelor folosea şi povăţuia, adică îi gătea pe oameni ca să primească Botezul lui Hristos, care dă iertarea păcatelor.

4, 22-30: Şi toţi Îl încuviinţau  şi se mirau de cuvintele harului, care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? (23) Şi EI le-a zis: Cu adevărat îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă pe tine însuţi! Câte am auzit că ai făcut în Capemaum, fă şi aici în patria Ta.(24) Şi le-a zis: Adevărat zic vouă, că nici un Prooroc nu este bine primit în patria sa. (25) Şi adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israil, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. (26) Şi nici la una din ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. (27) Şi mulţi leproşi erau în Israil în zilele Proorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul. (28) Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. (29) Şi sculându-se, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; (30) iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.

Auzind noroadele cele care se grăiau de Hristos, „se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui", şi minunându-şe, îşi bateau joc de El, zicând: „Au nu este acesta feciorul lui Iosif teslarul?" Măcar că cu ce ar împiedica aceasta a fi El minunat şi închinat? Nu-L vezi pe El câte face? Mu auzi câte zice? Apoi de ce îţi baţi joc de tatăl Lui? De bună seamă că, după adevăr, se cuvine a zice pentru dânşii: „Iată norod nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu vad, urechi au, dar nu aud" (leremia 5, 21).

Dar Domnul ce le răspunde lor? „Cu adevărat îmi veţi spune Mie: Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta", că aceasta este ceea ce zice: „Doctore, vindecă pe tine însuţi!" - iar acesta era un cuvânt de obşte la iudei, care li se spune doctorilor celor bolnavi. „Dar Eu vă zic vouă că aş fi făcut multe semne şi aici la voi, cei care sunteţi dintr-o patrie cu Mine, însă cunosc patima cea de obşte şi care tuturor li se întâmplă, anume că sunt defăimate şi cele mai alese lucruri atunci când nu sunt rare, ci sunt în toată vremea şi se fac obişnuite; şi toţi, cu slobozenie, pot a le dobândi pe ele. Căci pururea obişnuiesc oamenii ca, la cele ce sunt neobişnuite şi rare, şi a lua aminte, şi a se minuna; iar pe cele ce sunt de obşte şi obişnuite, a le defăima. Pentru aceasta, nici un Prooroc nu este cinstit întru patria sa, ci, dacă de altundeva ar veni, se minunează de el. Asemenea s-a făcut şi cu Ilie: văduvele din Iudeea nu l-au primit, iar cea din Sarepta Sidonului l-a primit; iar Elisei pe leprosul cel străin l-a curăţit, fiindcă a arătat credinţă întru el, căci cunoscuţii şi cei de o patrie nu credeau în el, şi pentru aceasta nu s-au curăţit. Aşijderea, dar, şi Eu, vouă, adică celor de o patrie cu Mine, nu vă par Eu a fi minunat, ci sunt defăimat, şi pentru aceasta nici semne nu fac. Iar celor din Capernaum, părându-Mă a fi minunat, şi semne fac, şi sunt primit de dânşii".

„Şi toţi, în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie", cu cuviinţă fiind a se minuna ei; şi se ispiteau „să-L arunce în prăpastie", iar El, „trecând prin mijlocul lor, S-a dus", nu fugind de pătimire, ci aşteptând vremea, căci El a venit ca să pătimească pentru noi. Dar, pentru că acum era numai la începutul propovăduirii, nu se cuvenea ca să Se dea pe Sine morţii, ci numai după ce îndeajuns ne va învăţa, atunci să Se săvârşească; întrucât dintru acestea este adeverit ca nici atunci când S-a răstignit, nu fără de voie S-a răstignit, ci de bună voie S-a dat pe Sine morţii.

Şi să ştii cum că „patria" Proorocilor este Sinagoga iudeilor, întru care sunt necinstiţi Proorocii, că nu sunt primiţi, iar noi, cei străini, i-am primit pe ei, pentru că „văduva", adică Biserica cea dintre neamuri, l-a primit pe „Ilie", cuvântul cel proorocesc, „foamete" duhovnicească fiind în Iudeea, „foamete mare" de a auzi cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Iar pentru această „văduvă" Proorocul zice că: „Mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat" (Isaia 54, 1) şi încă: „Cea stearpă va naşte de şapte ori, iar cea cu copii mulţi va fi neputincioasă" (1 Regi 2, 5).

4, 31-37: Şi S-a coborât la Capemaum, cetate a Galileii, şi îi învăţa sâmbăta. (32) Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere¹¹. (33) Iar în sinagogă era un om, având duh de demon necurat, şi a strigat cu glas tare: (34) Lasă! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. (35) Şi l-a certat Iisus, zicând: Taci şi ieşi din el. Iar demonul, aruncându-l în mijlocul sinagogii, a ieşit din el cu nimic vătămându-l. (36) Şi frică li s-a făcut tuturor^{[13] [14] [15] [16]} şi spuneau unii către alţii, zicând: Ce este acest cuvânt? Că porunceşte duhurilor necurate, cu stăpânire şi cu putere, şi ele ies. (37) Şi a ieşit vestea despre El în tot locul din împrejurimi.

De vreme ce, pe cei necredincioşi nici cuvântul, nici învăţătura nu îi trage spre credinţă, pentru aceasta Domnul aduce săvârşirea minunilor, ca pe oarecare doctorie prea lucrătoare. Aşadar, face Domnul minuni în Capemaum, căci foarte necredincioşi erau aceştia, şi de mult ajutor aveau trebuinţă spre [a căpăta] credinţă. Din această pricină, după ce i-a învăţat din destul - şi aceasta ca Unul Care avea stăpânire, căci nu zicea: „Acestea grăieşte Domnul" (Isaia 66, 12), ci „Eu zic vouă" (Matei 5, 44; 19, 9; Luca 11, 9; 16, 9), că nu era ca unul dintre Prooroci, ci cu adevărat Fiul lui Dumnezeu -, după aceea săvârşeşte şi minunea, şi-l tămăduieşte pe cel îndrăcit. Iar dracul mai întâi îşi mărturiseşte vrăjmăşia, ca mărturia vrednică de credinţă să fie, apoi aduce mărturia: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu". Deci, mai întâi se răsteşte spre El: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?", apoi Îl măguleşte, părându-i-se demonului că din pricina măgulirii, înmuindu-Se [domolindu-Se] Domnul, ÎI va lăsa pe el - atâta de fără de socoteală este răutatea. Iar Domnul, învăţându-ne pe noi ca să nu avem trebuinţă de mărturia şi de lauda cea de la draci, zice: „Taci şi ieşi din el". Iar Mântuitorul îi îngăduie demonului să-l arunce pe om „în mijlocul sinagogii", ca să cunoască cei ce stăteau de faţă că avea cu adevărat drac şi ale aceluia erau cuvintele, deşi limba omului slujea. Aşadar, se întrebau toţi, unii pe alţii, minunându-se de cele ce se făceau şi ziceau: „Ce este acest cuvânt?", adică: „Ce este porunca aceasta cu care porunceşte: «Taci şi ieşi din el»?"

5,1-l1: Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, (2) a văzut doua corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. (3) Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. (4) Iar când a încetat a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi^{[17] [18] [19]}. (5) Şi răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău voi arunca mrejele. (6) Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele (7) Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. (8) Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. (9) Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. (10) Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. (11) Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

                                                                                                                                                                   

Fuge Domnul de slavă, însă noroadele cu atât mai mult aleargă după El. Deci, din pricină că norodul „îl îmbulzea", EI intră în corabie, ca din corabie să-i înveţe pe cei ce stăteau la ţărmuri, toţi înaintea feţei Sale fiind şi niciunul nerămânând înapoia Lui.

Iar după ce din corabie a invăţat norodul, nu-l lasă fără de plată nici pe stăpânul corăbiei, ci îndoit îi face lui bine: căci şi mulţime de peşti i-a dăruit lui, şi ucenic al Său l-a făcut. Şi te minunează de iconomia Domnului, cum îl trage spre Sine pe fiecare, prin cele care-i sunt proprii şi cu care a crescut împreună, căci precum pe magi prin stea i-a chemat la Sine (Matei 2, 2), aşa şi pe pescari prin peşti.

Însă vezi şi blândeţea lui Iisus, căci pe Petru „l-a rugat să depărteze puţin de la uscat" corabia, dar vezi-l şi pe Petru cum era de ascultător, întrucât pe omul pe Care nu-L ştia, L-a primit în corabia sa, şi întru toate pe El îl asculta. Că îndată ce i-a zis lui „mână la adânc", nu s-a îngreuiat, nici nu a zis: „Toată noaptea ostenindu-mă şi nimica dobândind, oare acum mă voi supune Ţie, şi la alte osteneli mă voi da pe mine însumi?" Nici una dintru acestea nu a zis, ci mai vârtos: „După cuvântul Tău voi arunca mrejele", atât de fierbinte era la credinţă [îi era încredinţarea] încă şi mai înainte de credinţă. Pentru aceasta şi atâţia peşti prinde, încât, neputând să-i tragă afară, face semn şi celor ce erau împreună lucrători cu ei, celor ce erau în cealaltă corabie. Şi prin „semn" îi cheamă pe aceştia, pentru că de spaima pricinuită de vânarea cea multă a peştilor, nici a grăi nu putea. Iar din multa evlavie, Petru îl roagă pe Hristos: „Ieşi de la mine, Doamne", „păcătos" pe sine numindu-se şi „nevrednic" de a fi împreună cu Acela.

Însă, de voieşti, pricepe-le pe acestea şi după înalta înţelegere. „Corabia" este sinagoga iudeilor, iar „Petru" poartă chipul învăţătorilor celor din Lege. Deci, s-au ostenit învăţătorii cei mai dinainte de Hristos toată „noaptea" - că „noapte" era vremea cea mai dinainte de Venirea lui Hristos - şi „nimic n-au prins". Iar după ce a venit Hristos şi s-a făcut „ziuă" (Ioan 8, 12), în locul învăţătorilor de Lege punându-se Apostolii, „după cuvântul Tău" - adică după porunca Domnului -, „aruncă mreaja" Evangheliei şi mulţime de oameni „vânează" [„pescuiesc"]. Şi singuri Apostolii nu pot să tragă mulţimea peştilor, ci fac „semn" şi celor împreună lucrători cu ei şi celor ce erau dimpreună cu ei, şi „vin să le ajute". Şi aceştia sunt cei de peste vremi păstori şi dascăli ai bisericilor, care pe ale Apostolilor învăţături tâlcuind şi învăţând, „ajută" Apostolilor spre „a vâna" oameni.

Şi ia aminte şi la cuvântul ce zice „aruncă mrejele", căci „mrejele" arată însăşi Evanghelia, care are cuvinte smerite şi lesne de înţeles, încă şi pogorâtoare după mintea oamenilor de rând, ce o ascultă. Pentru aceasta se zice: „aruncă mrejele".

Iar ceea ce va zice cineva, cum că prin acest cuvânt ce zice: „aruncă mrejele", este însemnat şi adâncul înţelegerilor, nici aceasta nu este necuviincioasă, pentru că s-a plinit glasul Proorocului care zice: „Iată, voi trimite mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i voi pescui; iar apoi voi tri­mite mulţime de vânători, şi-i vor vâna [de prin toţi munţii, de pe toate dealurile şi de prin crăpăturile stâncilor]" (Ieremia 16, 16) - „pescari"numindu-i pe Sfinţii Apostoli, iar „vânători" pe cei de peste vremi povăţuituri şi învăţători ai bisericilor.

       5,72-76: Şi ce înseamnă ceea ce zice: „întru mărturie lor"? „Adică spre mustrarea şi înfruntarea lor, căci atunci când Mă vor grăi de rău pe Mine, cum că aş călca Legea, dintru a-ţi porunci Eu să duci darul hotărât de Moise, dintru aceasta să fie mustraţi că nu calc Legea".

Iar cum I se aduceau jertfă lui Dumnezeu acele două păsări, este cu cu­viinţă a o spune acum. Se tăia o pasăre şi „se sprijinea sângele ei într-un vas de lut nou" (Levitic 14,5), apoi amândouă aripile ale celeilalte păsări se înmuiau în sânge, şi în acest chip era slobozită pasărea cea vie. Deci acestea închipuiau cele pentru Hristos, căci cele două păsări erau chipuri ale celor două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască şi cea omenească, dintre care una s-a junghiat, adică cea omenească, iară cealaltă a fost slobozită vie, că dumnezeiasca fire fără de patimă a rămas, unsă fiind cu sângele firii celei ce a pătimit, şi la sine patima primind. Iar sângele Domnului l-au sprijinit într-un „vas de lut nou" - adică întru norodul cel nou dintre neamuri, norodul cel primitor al Aşezământului cel Nou.

Şi ia aminte şi la aceasta, cum că în chip negrăit şi cu toată covârşirea este Domnul deasupra lui Moise în lucrarea darului, căci Moise pe sora sa ce era leproasă nu a putut să o tămăduiască, deşi mult s-a rugat ea (Numeri 15); iar Domnul, numai cu cuvântul pe lepros l-a curăţit.

5, 17-26: Şi într-una din zile Iisus învăţa şi de faţă şedeau farisei şi învăţători ai Legii, veniţi din toate satele Galileii, din Iudeea şi din Ierusalim. Şi puterea Domnului se arăta în tămăduiri . (18) Şi iată nişte bărbaţi aduceau pe pat un om care era slăbănog şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; (19) dar negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulţimii, s-au suit pe acoperiş* şi printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus. (20) Şi văzând credinţa lor, El le-a zis: Omule, iertate îţi sunt păcatele tale. (21) Iar fariseii şi cărturarii au început să cârtească, zicând: Cine e Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu? (22) Iar Iisus cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis către ei: Ce cugetaţi¹⁰ în inimile voastre? (23) Ce este mai uşor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă? (24) Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta. (25) Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, s-a dus ia casa sa, slăvind pe Dumnezeu. (26) Şi uimire i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu şi, plini de frică, ziceau: Am văzut astăzi lucruri minunate¹².

Se cuvenea ca, adunaţi fiind vrăjmaşii, oarecare minune mai nouă sa facă Domnul. Aşadar, îl tămăduieşte pe un om care era suferind de oboală cu anevoie de tămăduit, ca prin a tămădui o boală ca aceasta încă şi turbarea cea cu anevoie de tămăduit a fariseilor să o tămăduiască.

Şi tămăduieşte mai întâi pe cele ale sufletului, zicând: „Omule, iertate îţi sunt păcatele tale", ca să cunoaştem că cele mai multe boli dintru păcate se nasc. Apoi şi beteşugul trupului îl tămăduieşte, văzând credinţa celor ce l-au adus, că de multe ori, pentru credinţa unora, pe alţii-îi izbăveşte.

Iar fariseii ziceau: „Cine poate să ierte păcatele, decât unul Dumnezeul¹" Şi unele ca acestea grăiesc, judecându-L pe Domnul a fi „vinovat de moarte" (Matei 26, 66; Marcu 14, 64), pentru că, pe acela care grăia hulă împotriva lui Dumnezeu, Legea poruncea ca să fie dat morţii (Levitic 24, 16). Însă Domnul, arătându-le lor că nu în zadar Se făleşte¹prin alt semn îi pleacă pe dânşii, arătându-le că acele ce ei le gândeau, pe acelea El le cunoaşte, de unde cu adevărat se vede că este Dumnezeu, căci numai a lui Dumnezeu este a cunoaşte inimile. Deci, zice Domnul: „Ce vi se pare vouă a fi mai lesnicios: a ierta păcatele, sau a face trupul sănătos? Cu adevărat, după a voastră hotărâre, a ierta păcatele se pare a fi mai lesne, ca ceea ce este lucru nearătat şi nevădit, măcar că [după adevăr] este mai greu. Iar a tămădui trupul se pare a fi mai greu, ca un lucru ce se vede, măcar că după fire este mai lesne a-l tămădui [decât sufletul]. Însă Eu şi pe una şi pe cealaltă o voi săvârşi şi, prin a tămădui trupul, care lucru vouă vi se pare a fi mai greu, vă voi încredinţa şi de tămăduirea sufletului, care deşi este mai grea, vi se pare vouă a fi mai lesnicioasă, din pricină că este nearătată".

Şi vezi că pe pământ „se iartă păcatele". Căci până când suntem încă pe pământ, putem a şterge păcatele noastre, iar după ce ne vom muta de pe pământ [cu sufletul], nu mai putem noi înşine prin mărturisire a şterge păcatele noastre, căci uşa s-a încuiat. Iar pentru această pricină am zis şi la ceilalţi Evanghelişti, mai pe larg^[20].

5,27-32 : Iar fariseii, prihănindu-L pe Hristos, iată ce aud: ,,«N-am venit să chem pe drepţi» - adică pe voi, cei care singuri vă îndreptaţi^[21] pe voi înşivă -, ci am venit sâ-i chem „pe păcătoşi", nu ca să rămână în păcat, ci ca să se pocăiască". Şi în alt chip poţi a înţelege: „Nu am venit să chem pe cei drepţi, că nici că aflu vreunul dintru aceştia, fiindcă toţi păcătuiesc, căci de ar fi fost cu putinţă să aflu drepţi, nu aş fi venit" (Romani 8, 30).

Iarăşi este „vameş" şi tot cel ce slujeşte stăpânitorului lumii şi aduce vamă trupului: lacomul cu pântecele bucatele le dă vamă şi dajdie pântecelui, curvarul pe împreunarea cea spurcată, şi altul alta. Aşadar, când pe unul ca acesta „l-a văzut" Domnul - adică cuvântul cel evanghelicesc-, „şezând la vamă" - adică nesporind nici înainte, dar nici mergând şi mişcându-se spre mai multă răutate, ci oarecum stând fără de lucrare atunci „se va scula" dintru răutate şi se va duce după Hristos, şi în casa sufletului său îl va primi pe Domnul.

Iar „fariseii", dracii cei trufaşi şi despărţiţi - că aceasta însemnează fariseu: tăiat şi despărţit de ceilalţi -, „cârtesc" că Domnul „mănâncă împreună cu păcătoşii".

5, 33-39 : Încă poţi să-i înţelegi şi pe farisei că sunt asemănaţi cu „burdufurile cele vechi", ca şi cum Domnul le-ar fi zis lor: „Învăţătura Mea este «vin nou», iar voi, fariseilor, fiind «burdufuri vechi» nu puteţi să o primiţi pe dânsa, ci, din pricină că aţi băut «vinul cel vechi», adică obiceiurile cele vechi, nu voiţi învăţătura Mea cea nouă, ci ziceţi că «vinul cel vechi», adică Aşezământul Legii vechi, este mai bun".

6,20-26: Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. (21) Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum că veţi râde. (22) Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. (23) Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în Cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor. (24) Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. (25) Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui.(26) Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor.

Acestea li se potrivesc foarte bine iudeilor, cele de la sfârșit, iar cele de la început,creștinilor. Prorocii mincinoși erau din sinagoga care mințea spunând ca Domnul a zis ,dar mințeau.Și le proroceau doar lucruri bune și frumoase atunci când iudeii făceau totul rău ,amăgindu-i că pot face orice rău iar apoi să aștepte doar lucruri bune de la Dumnezeu.Exact ca în zilele noastre.Acești iudei/evrei își iau partea bună în viață iar apoi toți sfârșesc în iad.

 Iar Domnul nu bunătăţile pământului le propovăduia, ci „împărăţia lui Dumnezeu". Căci cine altul se cuvenea să propovăduiască cele de Sus, fără decât numai Cel Care a venit de Sus? (vezi Luca 1, 78) Pentru aceasta, nici unul dintre Prooroci nu a propovăduit împărăţia Cerurilor. Căci cum ar fi propovăduit pe cele [pe] care nu le-au văzut? Pentru aceasta şi înaintemergatorul zicea: „Cel care este de pe pământ, pământesc este şi de pe pământ grăieşte. Cel Care vine din Cer [este deasupra tuturor. Şi] ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte" (Ioan 3, 31-32).

Iar prin „şapte draci" care ieşiseră dintru Maria Magdalena unii înţeleg „mulţi", căci în Scriptură „şapte" în loc de „mulţi" este înţeles. Dar, poate oarecine ar fi zis că precum sunt şapte duhuri ale faptei celei bune (Isaia 11,2), aşa sunt, dimpotrivă, şi şapte duhuri ale răutăţii - adică: este duhul temerii de Dumnezeu, este şi împotrivă, duhul netemerii de Dumnezeu; este duhul înţelegerii, este şi împotrivă, duhul nepriceperii; şi celelalte toate, pe rând. Deci, dacă nu se vor scoate aceste şapte duhuri ale răutăţii din suflet, nu poate cineva să-I urmeze lui Hristos; căci se cuvine mai întâi a-l scoate pe satana, şi aşa a locui [sălăşlui] Hristos.

6,                 4-l0: Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi Ia El, a zis în pildă: (5) Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. (6) Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. (7) Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o (8) Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând⁰, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (9) Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? (10) El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

Ceea ce a zis David de demult despre Faţa" lui Iisus, aceasta acum s-a săvârşit, căci zice Psalmistul: „Deschide-voi în pilde gura mea" (Psalm 77, 2). Deci, grăieşte Domnul în pilde pentru mai multe [pricini]: adică, şi ca sa-i facă pe ascultători mai cu luare aminte, şi ca să aţâţe mintea lor spre cercarea celor zise - căci noi oamenii, obişnuim a le iscodi pe cele ce sunt zise în chip umbros, iar pe cele arătate şi vădite, a le defăima; dar, şi ca ascultătorii cei care sunt nevrednici de cele ce se zic în chip tainic, să nu le audă. Încă şi pentru alte multe pricini grăieşte Domnul în pilde. ^{[22] [23]}

Deci, „ieşit-a semănătorul'', adică Fiul lui Dumnezeu a ieşit dintru şanurile părinteşti şi dintru a fi El ascuns, şi S-a făcut arătat. Şi Cine „ieşit-a"? „Semănătorul ", Cel Care pururea „seamănă", căci Fiul lui Dumnezeu nu încetează dea semăna pururea în sufletele noastre. Căci Domnul nu numai atunci când învaţă „seamănă", ci şi prin zidirea aceasta⁸, şi prin cele ce ni se fac nouă în fiecare zi, „seamănă" în sufletele noastre „seminţele" cele bune. Şi „ieşit-a" El nu ca să-i omoare pe lucrători, sau să ardă ţarina, ci ca „să semene", căci plugarul de multe ori iese şi pentru altele, nu numai pentru ca să semene.

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa", căci al Său era cuvântul învăţăturii şi nu străin; pentru că Proorocii, câte le grăiau, nu pe ale lor le grăiau, ci pe ale Duhului, şi din această pricină ziceau ei: „Aceasta grăieşte Domnul"¹'. Iar Hristos avea „sămânţa Sa" şi pentru aceasta nu zicea când învăţa: „Aceasta grăieşte Domnul", ci: „Eu zic vouă"¹'¹.

Şi „semănând" El, adică învăţând, „una a căzut lângă cale"(a se vedea și smochinul uscat de pe lângă cale care reprezintă sinagoga evreilor și care va înfrunzi în viitor, iar, pentru o scurtă perioadă înaintea sfârșitului lumii), nu a zis că „a aruncat-o semănătorul", ci ea „a căzut". Căci „Semănătorul" seamănă şi învaţă, iar cuvântul „cade" la cei care îl aud, iar aceştia se află [a fi] ori „cale", ori „piatră", ori „spini", ori „pământ bun".

Şi întrebând ucenicii pentru înţelesul pildei, Domnul le-a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu", adică „vouă celor care căutaţi a învăţa, pentru că tot cel care cere ia".

Iar celorlalţi, care sunt nevrednici de taine, în chip umbros li se grăieşte; şi li se pare cum că ar „vedea", însă „nu văd", şi încă li se pare cum că „aud", însă „nu înţeleg". Iar aceasta se săvârşeşte întru facerea de bine cea către ei, ca să nu se osândească mai mult că, după ce au cunoscut tainele, le-au defăimat pe ele - pentru aceasta Hristos a ascuns tainele de ei [ochii lor]. Căci acela care a cunoscut tainele, iar apoi le-a defăimat, de mai grea muncă [caznă] este vrednic.

8, 11-l5: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. (12) Iar cea de lângă drum" sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. (13) Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. (14) Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc’’. (15) Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

Aici sunt trei cete ale celor care nu se mântuiesc: cei „de lângă cale"(adică evreii) sunt cei care nicidecum nu au primit „cuvântul", că precum „calea", călcată fiind şi bătută, nu primeşte întru sine „sămânţa", ca una ce este împietrită, aşa şi cei împietriţi cu inima nicidecum nu primesc „cuvântul", şi deşi aud, nu iau aminte; iar cei „de pe piatră" sunt cei care au primit „cuvântul", însă mai apoi, din neputinţa omenească, întru „ispite" s-au slăbit; iar a treia ceată sunt cei care au auzit şi, de „grijile vieţii" sunt înăbuşiţi.

Deci, trei părţi sunt ale celor ce pier şi una a celor care se mântuiesc. Şi vezi la cei care „se înăbuşă", cum că nu a zis că „de bogăţie se înăbuşă", ci de „grijile bogăţiei"^{[24] [25] [26] [27]}, căci nu bogăţia vatămă, ci grijile ei. Căci mulţi din bogăţie s-au folosit, aruncându-o pe aceasta întru pântecele săracilor.

Şi socoteşte încă şi înţelegerea cea cu amănunţime a Evanghelistului, cum a zis pentru cei care se mântuiesc: „care auzind cuvântul, îl păstrează", căci aceasta a zis-o Evanghelistul, spre a-i osebi de cei „de lângă cale", ca unii care nu păstrează „cuvântul", ci diavolul îl răpeşte de la dânşii. Iar aceasta ce zice: „şi rodesc", a zis-o spre osebire de cei care „se înăbuşă şi nu săvârşesc roadă", căci aceia nu fac roadă, adică nu duc la săvârşire roada Iar aceasta ce zice: „întru răbdare", a zis-o spre osebire de cei „de pe piatră", care primesc cuvântul, dar nerăbdând venirea asupră-le a ispitei, netrebnici se arată. Vezi cum a zis pentru cei ce se mântuiesc că „îl păstrează" şi „rodesc" şi „întru răbdare"? Şi prin acestea trei i-a despărţit [osebit] pe aceştia de cei care nu păstrează „sămânţa" - care sunt cei „de lângă cale" de cei care nu săvârşesc roadă - care sunt cei „dintre spini" - şi de cei ce nu rabdă venirea asupră-le a ispitei - care sunt cei „de pe piatră".

8, 22-25: „Iar El, sculându-Se, a certat vântul", căci mai întâi i-a lăsat pe ei să se turbure, ca şi mai arătată să se facă puterea Lui - că obişnuim noi, oamenii, atunci mai vârtos a-l pomeni pe cel care ne-a izbăvit, când din mari primejdii pe noi ne-ar fi scos. Pentru aceasta, nu dintru început, ci după ce s-a întărit primejdia, „sculându-Se", i-a mântuit pe ei.

Vezi-o aceasta încă şi după înalta înţelegere, căci chip erau cele petrecute ale lucrului celui ce s-a săvârşit mai pe urmă cu ucenicii. Căci „iezer" [lac] este Iudeea, întru care s-a pogorât „viforul" mare al turbării celei împotriva lui Hristos, cu care s-au turbat iudeii, răstignind pe Domnul; şi s-au turburat şi ucenicii, că toţi L-au lăsat pe Dânsul şi au fugit (Marcu 14, 50). Dar „s-a sculat" Domnul din somn, adică a înviat - şi iarăşi ucenicii se află în „linişte", căci, stând înaintea lor, a zis: „Pace vouă" (Luca 24, 36; Ioan 20, 19, 21, 26). Acestea sunt, deci, după înalta înţelegere.

9,18-22: Şi când Se ruga El singur, erau cu El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu? (19) Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un Prooroc din cei vechi. (20) Şi El le-a zis: Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. (21) Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, (22) zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze.

Punându-le Domnul ucenicilor întrebare, nu deîndată îi întreabă ce anume zic ei despre El, ci mai întâi de socotinţele norodului îi întreabă, şi abia apoi despre ale lor. Iar aceasta o face Domnul ca, după ce va arăta netrebnică părerea norodului cea pentru El, să-i aducă pe ucenici la cea adevărată socotinţă, lucru care cu adevărat s-a şi săvârşit. Căci, zicând ucenicii: „Unii Te socotesc a fi Ioan, iar alţii Ilie zic că eşti Tu", El îi întreabă: „Dar voi, adică voi cei ce vă deosebiţi de toţi, cei aleşi, cine ziceţi că sunt Eu?" Iar Petru se avântă mai înaintea celorlalţi şi gură a tuturor făcându-se, mărturiseşte că El este Cel Care de demult era propovăduit „Hristosul lui Dumnezeu" (adică Unsul lui Dumnezeu), căci nu a zis „Hristos al lui Dumnezeu", ci, cu articol, ca să arate că El este Cel cu adevărat Hristosul, adică Unsul lui Dumnezeu. Pentru că mulţi au fost unşi, dar Unsul Iui Dumnezeu, adică „Hristosul lui Dumnezeu", numai Unul este.

9,23-27: Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi¹' şi să-Mi urmeze Mie; (24) căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui. (25) Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde, sau se va păgubi? (26) Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a Sfinţilor îngeri. (27) Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii, dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.

Dar, fiindcă [Domnul] a zis mai sus că „oricine îşi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui", vrând să ne arate de ce fel de bunătăţi se învrednicesc unii ca aceştia, zice: „Sunt unii, dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu", adică slava întru care fi-vor Drepţii, iar acestea le-a grăit pentru Schimbarea la faţă, căci Schimbarea la faţă chip a fost al slavei celei de Sus, care va să fie, căci precum întru aceasta cu preaslăvire a strălucit Iisus, aşa şi Drepţii, după [a lor] măsură, vor străluci atunci. „Aşadar, «sunt unii» (Ioan, Petru şi Iacov) «care nu vor gusta moartea», până când vor vedea întru ce slavă vor fi cei care Mă mărturisesc pe Mine, iar de văzut o vor vedea pe aceasta în vremea Schimbării la faţă".

Iar „Moise şi Ilie" stăteau împreună cu Dânsul când Se ruga, ca să se arate că nu este [El] împotrivnic Proorocilor şi Legii; că de ar fi fost împotrivnic acestora, nu ar fi suferit Moise - cel care a dat Legea - şi Ilie, cel care era mai fierbinte dintre Prooroci, să fie alături de El şi să stea împreună cu Dânsul. Şi „grăiau despre ieşirea Lui, pe care avea s-o împlinească în Ierusalim", adică despre moartea Sa.

Iar Petru, zicând: „să facem trei colibe", Domnul fără de veste [din „nor"] face „colibă" nefâcută de mâini, şi întru aceasta intră cu Proorocii, ca să Se arate cum cu nimic nu este mai prejos decât Tatăl. Căci precum în Scriptura cea Veche se zicea că „norul" îl are [cuprinde] pe Domnul¹⁹, şi Moise intra într-însul şi aşa primea Legea (Ieşire 24, 15-l8), aşa şi acum „nor" pe Hristos Îl primeşte [cuprinde], însă nu un nor fumegând [întunecos] (căci a trecut umbra Legii şi întunecimea nedescoperirii), ci „nor luminos" (Matei 17, 5), căci a venit adevărul şi a strălucit darul Domnului şi nimic întunecos nu mai este acum.

„Şi glas s-a făcut din nor", precum de demult glas al lui Dumnezeu se auzea din nor (Ieşire 24, 16). Şi „S-a aflat Iisus singur", ca să nu socotească cumva Apostolii că aceasta ce zice: „Acesta este Fiul Meu", pentru Moise sau pentru Ilie s-a zis. Însă poate şi aceasta însemnează, cum că până la o vreme „s-au arătat" Legea şi Proorocii, precum şi aici Moise şi Ilie, apoi „S-a aflat Iisus singur", după ce aceia au trecut, căci acum Evanghelia stăpâneşte, fiindcă cele ale Legii au trecut.

Şi Apostolii „au tăcut şi nimănui n-au spus nimic" din cele ce le văzuseră, pentru că mai înainte de Cruce nu se cuvenea a se spune despre Iisus vreun lucru dumnezeiesc, căci aceia care ar fi auzit unele ca acestea, iar apoi L-ar fi văzut pe Dânsul răstignit, ce fel de socotinţă ar fi avut pentru El? Oare nu un amăgitor şi un nălucitor [înşelător] L-ar fi socotit pe El? Deci, pentru aceasta nici un lucru preaslăvit şi dumnezeiesc nu propovăduiesc Apostolii mai înainte de Cruce.

9, 37-42: Foarte necredincios era omul acesta, căci din această pricină nici dracul nu ieşea din copilul lui, fiindcă necredinţa lui biruia puterea Apostolilor, încă şi dintru aceasta se arată necredinţa şi îndrăzneala lui, dintru a veni înaintea tuturor şi a-i prihăni pe ucenici. Deci Domnul, arătând că necredinţa lui este pricina pentru care nu i s-a tămăduit copilul, înaintea tuturora îl ocărăşte pe acest om. Şi nu numai pe el îl ocărăşte, ci şi pe ceilalţi pe toţi îndeobşte, căci atunci când zice: „O, neam necredincios", dimpreună pe toţi iudeii îi cuprinde.

Iar acest cuvânt, „îndărătnic", arată că răutatea nu este nici dintru început şi nici din fire, pentru că fireşte erau drepţi (că sămânţă sfântă erau, ai lui Avraam şi ai lui Isaac), dar s-au îndărătnicit dintru răutate.

Iar aceasta ce zice: „Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?", înseamnă cum că [mai] plăcută îi este moartea şi voieşte mai curând a scăpa de dânşii, căci zice: „Până când voi suferi necredinţa voastră?" Deci, Domnul, arătând că are putere care biruieşte necredinţa iudeilor, zice: „Adu aici pe fiul tău".

9,46-50 : Şi răspunzând Ioan a zis: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit". Ce legătură este între cuvântul acesta pe care l-a zis Ioan, şi cel pe care l-a zis Domnul? Cu adevărat mare este această legătură. Căci, de vreme ce a zis Domnul: „cel care este mai mic între voi toţi, acesta este mai mare", s-a temut Ioan ca nu cumva vreun rău să fi făcut ei, oprindu-l cu stăpânire şi trufie pe acel om - pentru că a opri pe cineva de la ceva, nu-l arată pe cel care opreşte că este mai prejos, ci cum că el cugetă ceva mai înalt decât acela care este oprit de către el. Aşadar, Ioan s-a temut aceasta: ca nu cumva să fi făcut lucru de trufie oprindu-l pe acel om. Şi pentru care pricină îl opreau pe om? Nu zavistuindu-l, ci judecându-l pe el nevrednic de a face minuni, căci nu primise împreună cu dânşii darul facerii de minuni, nici nu l-a trimis pe El Domnul spre aceasta, asemenea lor, [Apostolilor,] şi nicidecum nu urma acela lui Iisus. Dar ce zice Domnul? „Lăsaţi-l pe el să facă aceasta, căci zdrobeşte şi el puterea satanei; şi, de vreme ce nu vă împiedică pe voi întru propovăduire şi nici nu-i ajută diavolului, dintru această pricină el este pentru noi. Căci acela care nu este împotriva lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu este, precum şi aceia care nu adună cu Dumnezeu, acela cu diavolul este".

Şi mi te minunează de puterea numelui lui Iisus, cum şi prin cei nevrednici şi care nu sunt ucenici ai Lui lucra darul [dumnezeiesc], cu toate că numai era chemat numele Lui. Aşa şi prin preoţi, deşi nevrednici vor fi, lucrează darul [dumnezeiesc] şi se sfinţesc toţi, măcar deşi necurat va fi preotul.

9, 54-56: (54) Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan l-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? (55) Iar El, Întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi?²⁸ Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. (56) Şi s-au dus în alt sat.

Încă le aduce [Domnul] folos ucenicilor şi prin ceea ce îi învaţă dintru a Sa pildă, adică a fi fără de răutate. Căci ucenicii, luând aminte la Ilie care a ars de două ori câte cincizeci de bărbaţi, împreună cu căpeteniile lor (4 Regi 1, 9-l4), Îl aţâţau pe Domnul împotriva celor care L-au ocărât, [şi asta din pricină] că încă nu erau ei de săvârşit [desăvârşiţi]. Iar El, arătându-le lor cum că mai înaltă este Legea Sa decât vieţuirea lui Ilie, îi dojeneşte pe dânşii şi îi depărtează de la o socotinţă ca aceasta, învăţându-i a suferi cu blândeţe pe cei care îi ocărăsc.

9, 57-62: Iar „altuia", care nici [măcar nu] L-a rugat [să-I urmeze Lui], îi porunceşte să meargă după Dânsul, iar acela, cerându-I să se ducă şi să-l îngroape pe tatăl său, nu-l lasă [Domnul] să săvârşească aceasta, zicând: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor" - lucru care adevereşte că necredincios era tatăl său, şi pentru aceasta nevrednic era de a se hrăni la bătrâneţe de fiul său care a crezut. Pentru că iată ce zice Domnul: „Lasă pe rudele cele moarte - adică pe cei necredincioşi - a-l hrăni pe tatăl tău cel necredincios, până şi la îngropare", căci „a se îngropa" acest înţeles îl are aici, adică a-l învrednici de luare aminte şi grijă până la îngropare. Pentru că şi în vorba cea îndeobşte, aşa obişnuim a zice: „Cutare fiu, l-a îngropat pe tatăl său"; şi nu zicem prin aceasta că numai l-a îngropat pe dânsul şi nici un alt bine nu i-a făcut, ci spunem că i-a purtat de grijă până în sfârşit, şi la îngropare. „Aşadar, morţii aceia, adică necredincioşii, să-l îngroape pe mortul lor, zic adică pe tatăl tău, iar tu, de vreme ce ai crezut, vesteşte, ca un ucenic al Meu Evanghelia lui Dumnezeu". Iar pe acestea le-a zis Domnul nu ca să ne oprească pe noi de Ia a-i hrăni pe părinţi, ci învăţându-ne că, mai înainte de cinstirea pentru părinţii cei necredincioşi, trebuie să avem cinstirea de Dumnezeu, şi că se cuvine a nu avea nici o împiedicare spre lucrul cel bun, ci şi însăşi firea a o defăima.

Însă [aici le] vei înţelege „vulpi" şi pe dracii cei vicleni, care şi „păsări ale cerului" să zic, adică ale văzduhului, căci zice [Apostolul Pavel]: „potrivit stapânitorului puterii văzduhului" (Efeseni 2, 2).

Deci zice Domnul către omul acela astfel; „Dracii au vizuini întru tine, şi din această pricină Fiul Omului, adică Eu, nu am unde să-mi plec capul, adică nu văd loc al credinţei celei întru Mine în inima Ta, care este plină de draci". Căci „cap" al Lui Hristos este credinţa cea întru El, iar când cineva va crede că El este Dumnezeu, atunci „capul" lui Hristos îl ţine.

10, 10-l2: Şi în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei¹', ziceţi: (11) Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea voastră, vi-l scuturăm vouă. Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. (12) Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia.

Zice Domnul: „Când nu vă vor primi pe voi, ieşind de acolo, mârturisiţi-le lor că: nimic nu avem îndeobşte cu voi, nici nu avem ceva din cetatea voastră, ci şi praful ce s-a lipit de noi îl scuturăm, adică îl ştergem, îl curăţim, vi-l aruncăm vouă, însă «aceasta să ştiţi, că s-a apropiat spre voi împărăţia lui Dumnezeu»".

Aici ar fi cercat cineva, cum zice Domnul că „s-a apropiat împărăţia" şi de cei care îi primesc pe Apostoli, încă şi de aceia care nu îi primesc. Aşadar, este cu putinţă a zice că [aici] nimic împotrivitor nu grăieşte [Domnul]: pentru că de cei care îi primesc pe Apostoli se apropie împărăţia spre facerea de bine, iar de cei care nu-i primesc, spre osândă. Socoteşte [închipuie-ţi] o oarecare privelişte în care sunt de faţă mulţi osândiţi spre pierzare, însă şi alţii care sunt departe de a fi osândiţi, adică stăpânitori, voievozi şi viteji. Apoi, un oarecare vestitor grăieşte către toţi dimpreună, şi către cei osândiţi şi către cei cinstiţi: „S-a apropiat împăratul de voi!" Oare nu zice [acesta] că se apropie împăratul - de unii spre muncă [caznă, osândă], iar de alţii spre cinste şi spre facerea de bine? Aşadar, în acest fel să înţelegi şi aici.

Şi zice [Domnul]: „că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia". De ce? Pentru că Apostolii nu au fost trimişi la Sodoma. Aşadar [din această pricină], cei care nu i-au primit pe Apostoli, mai rău decât sodomitenii sunt.

Şi ia aminte că cetatea cea care nu îi primeşte pe Apostoli, are „căi late", căci „lată este calea cea care duce spre pierzare" (Matei 7, 13). Deci acela care are „căi late care duc spre pierzare", acela cuvânt apostolesc şi dumnezeiesc nu primeşte.

10,17-20: Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău . (18) Şi le-a zis: Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din Cer. (19) Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. (20) Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre¹" sunt scrise în Ceruri.

Mai întâi a spus [Evanghelistul] ca „i-a trimis" Domnul pe cei şaptezeci, iar acum zice că aceştia „s-au întors cu bucurie", nu numai pentru că celelalte boli le alungau, ci şi pentru că pe cea mai mare răutate, pe draci adică, îi scoteau.

Şi vezi cum ei nu cugetă înalt, căci zic: „Întru numele Tău ni se pleacă nouă dracii, întru darul Tău, nu întru puterea noastră". Iar Domnul le-a zis lor: „Nu vă minunaţi că dracii vi se pleacă vouă, căci stăpânitorul lor demult a căzut din Ceruri, şi nici o putere nu are. Pentru că, deşi aceasta nu este văzută de către oameni, însă de Mine, Văzătorul celor nevăzute, este văzută". Şi „ca un fulger" a căzut, fiindcă lumină era, şi Arhanghel, şi luceafăr, deşi întuneric s-a făcut. Aşadar, dacă acesta a căzut din Cer, slugile lui, dracii și evreii, oare ce nu vor pătimi?

Iar unii, acest cuvânt „din Cer", aşa îl înţeleg, adică „dintru slavă", căci de vreme ce i-au zis Lui cei şaptezeci că dracii li „se pleacă", [Domnul] zice: „Ştiam şi Eu aceasta, pentru câ l-am văzut pe satana căzând din Cer, adică din slava pe care o avea şi din cinste". Căci mai înainte de Hristos, satana ca un dumnezeu era cinstit, iar acum a căzut „din Cer", adică dintru a fi cinstit asemenea unui dumnezeu şi a fi socotit câ în Cer este [se sălăşluieşte].

„Iată, v-am dat vouă stăpânire să călcaţi peste puterile lui". Căci „şerpi" şi „scorpii" sunt taberele dracilor, care se târăsc pe jos. Iar câţi rănesc în chip mai arătat, aceştia sunt „şerpi", iar câţi [rănesc] mai nearătat [tainic, nevădit], aceştia sunt „scorpii". De pildă, dracul curviei şi al uciderii este „şarpe", pentru că în chip arătat împinge în răutăţi, iar acela care ca şi cum din pricina bolii îl pleacă pe om să se îndeletnicească cu băi şi ungeri cu miresme şi alte dezmierdări, un drac ca acesta se numeşte „scorpie", fiindcă nu are boldul arătat, ci prin ascuns se sârguieşte a căuta [purta grijă] de trup, ca să-l arunce pe omul cel care i se pleacă în mare cădere. Dar, mulţămită să fie Domnului, Care dă putere a călca deasupra acestora [„peste şerpi şi peste scorpii"].

Şi învâţându-i Domnul pe dânşii să nu cugete înalt, zice: „Însă să nu vă bucuraţi pentru aceasta, că dracii vi se pleacă vouă, pentru câ alţii sunt ^[28] cei care dintru aceasta dobândesc facerile de bine, anume aceia care se învrednicesc de tămăduire. Ci mai vârtos [bucuraţi-vă] că numele voastre s-au scris în Ceruri, nu cu cerneală, ci cu pomenirea lui Dumnezeu şi cu darul [Său ]. Şi dracul de Sus cade, iar oamenii, jos fiind, se scriu Sus. Deci bucuria cea adevărată este a se scrie numele voastre Sus şi a fi pomenite de Dumnezeu".

10,20, 21: În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine^[29]*, Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.

Precum un părinte bun se bucură văzându-i pe fii săi că au dus la săvârşire vreun lucru, aşa şi Mântuitorul Se bucură că de acest fel de bunătăţi s-au învrednicit Apostolii.

Aşadar, [Domnul] mulţumeşte Părintelui că s-au ascuns unele ca aceste taine de „înţelepţi", adică de fariseii şi de cărturarii care tâlcuiau Legea, încă şi de „pricepuţi", adică de ucenicii acestor cărturari. Căci „înţelept" este cel care învaţă pe altul, iar „priceput" e cel care este învăţat şi primeşte cele ce se grăiesc; adică, spre a zice în pildă, „înţelept" era Gămăliel, iară „priceput" era Pavel, deoarece cel dintâi era învăţător, iar cel de-al doilea pricepea cele ce erau zise de acela (Faptele Apostolilor 22, 3). Iar „prunci" îi numeşte Domnul pe ucenicii Săi, ca pe aceia care nu erau ştiutori de Lege, ci cei mai mulţi [dintre ei] erau adunaţi din gloată [norod] şi dintre pescari, încă se vor numi aceştia „prunci" şi ca unii care erau fără de răutate. Iar aceia sunt numiţi „pricepuţi" şi „înţelepţi", pentru că se păreau a fi astfel, însă nu erau. Aşadar, au fost ascunse tainele de la cei care se păreau a fi „înţelepţi" şi „pricepuţi", dar nu erau, căci de ar fi fost, li s-ar fi descoperit lor. „Adevărat Părinte, mulţămesc Ţie că aşa a fost buna voire înaintea Ta, adică o voinţă ca aceasta a fost înaintea Ta, şi aşa Ţi-a plăcut Ţie".

10,22-24: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere. (22) Şi întorcându-se către ucenici, de o parte a zis: Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi! (24) Căci zic vouă. Mulţi Prooroci şi regi^{[30] [31]} au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit.

<U), 22) Matei 11,27: 28,18/ Ioan 1,18; 3, 35, 5, 27; 6, 44; 10,15; 17, 2 (20, 23) Matei 13, 16 (10, 24) Isaia 64, 1 / Ioan 8, 56 /1 Fetru 1, 10

Toate I se dau Fiului de la Tatăl, pentru că toate aveau să I se supună Fiului. Căci două chipuri sunt cu care Dumnezeu împărăteşte peste toţi: cel dintâi, acela cu care împărăţeşte şi peste cei care nu voiesc, iar cel de-al doilea, cu care împărăţeşte peste cei care voiesc. Ca şi cum aş zice: „Stăpân al meu este Dumnezeu, deşi nu voiesc, pentru că este Ziditorul meu; încă este Stăpân al meu şi când, prin lucrarea poruncilor, împlinesc voia Lui, ca o slugă mulţămitoare". Căci mai înainte firea oamenilor era roabă şi supusă lui Dumnezeu, măcar deşi nu voia, măcar deşi satanei slujea. Iar după ce Hristos a luat asupra Sa războiul cel pentru noi şi ne-a scos pe noi din tirania diavolului, şi slujitori şi lucrători ai poruncilor ne-a făcut, de atunci ne-am făcut robi mulţămitori [ai Săi] şi cu firea, încă şi cu voinţa. Pentru că robia cea mai dinainte era numai după fire, iară cea de a doua - şi după voinţă. Deci, ceea ce zice acum Domnul: „Toate îmi sunt date Mie de la Tatăl Meu", aceasta înseamnă: „Toate Mi se vor supune Mie şi sub stăpânirea Mea se vor pleca". Şi asemenea este aceasta cu ceea ce în alt loc s-a zis: „Datu-Mi-S-a toată stăpânirea în Cer şi pe pământ" (Matei 28,18), căci de vreme ce le-a împăcat pe toate cele din Cer şi de pe pământ (Coloseni 1, 20), pentru aceasta unele ca acestea zice^[32].

„Iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi". Legea neputând încă să le înveţe pe cele de săvârşit [desăvârşite ale Evangheliei], pentru pruncia celor care auzeau, îndeamnă a-l iubi pe aproapele „ca pe tine însuţi". Iar Hristos a învăţat a-l iubi pe aproapele şi mai presus decât „pe tine însuţi", căci zice Domnul: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu poate a arăta, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii sai (Ioan 15, 13).

Deci, zice [Domnul] către învăţătorul de Lege: „Drept ai răspuns, căci de vreme ce încă eşti supus Legii, drept răspunzi, pentru că după Lege cugeti".

10, 29-37: Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? (30) Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort³⁰. (31) Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. (32) De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. (33) Iar un samarinean, mergând pe cale a venit la el şi, văzându-l i s-a făcut milă, (34) şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. (35) Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce îţi voi da. (36) Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? (37) Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi si  fă si  tu asemenea.

Lăudându-l Mântuitorul pe învăţătorul de Lege, acesta a scos la arătare trufia sa, căci a zis: „Şi cine este aproapele meu?" Căci socotea el, că fiind drept, nu are pe nimeni asemenea cu el, şi „aproape" cu fapta bună. Pentru că el cugeta cum că numai dreptul îi este „aproape" dreptului. Deci „voind să se îndrepteze pe sine" [să se îndreptăţească] şi să se înalţe mai presus de toţi oamenii, trufindu-sezice: „Şi cine este aproapele meu?" Iar Mântuitorul - ca şi Cel Care este Ziditorul şi pe toţi îi cunoaşte ca pe o zidire [a Lui] nu după lucruri, nici după vrednicii, ci după fire îl hotărăşte pe „aproapele". ^{[33] [34]}

Căci zice [Domnul]: „Să nu socoteşti cum că, de vreme ce eşti drept, nimenea nu-ţi este ţie asemenea, pentru că toţi cei care sunt împărtăşiţi de această fire, «aproape» ţie îţi sunt. Deci, fă-te şi tu «aproape» al lor, nu cu locul, ci cu dragostea şi cu purtarea de grijă cea către dânşii. Drept aceea şi pe samarineanul ţi-l aduc ţie spre pildă, că să-ţi arăt că, precum acesta, măcar că avea deosebire cu viaţa^{[35] [36]}, însă s-a făcut «aproape» celui căruia ii era cu cuviinţă a se milui. Aşa şi tu, cu milostivirea arată-te pe sine a fi «aproape», şi de tine însuţi fiind chemat^[37], mergi spre ajutor".

Deci, prin pilda aceasta ne învăţăm şi asta, adică a fi gata spre milă şi a ne sili a ne face „aproape" al celor care au trebuinţă de ajutorul cel de la noi.

Dar ne învăţăm [de aici] şi bunătatea lui Dumnezeu cea către om. Căci „se pogora" firea omenească de la „Ierusalim", adică de la vieţuirea cea fără de turburare şi paşnică, căci „Ierusalimul" se tâlcuieşte „vedere a păcii". Şi unde „se pogora"? în „Ierihon", cel ce este în vale şi jos, şi înecăcios cu zăduful, adică în viaţa cea pătimaşă. Şi vezi că nu a zis că „s-a pogorât", ci „se pogora", căci pururea firea omenească la cele de jos se pleca, şi nu o dată, ci în toată vremea, la viaţa cea pătimaşă se îndeletnicea.

„Şi a căzut între tâlhari", adică între draci. Căci de nu se va pogon cineva de la înălţimea minţii, nu „cade" între draci, care, după ce „l-au dezbrăcat" pe om şi l-au lipsit pe el de hainele faptei celei bune, atuncea „l-au rănit" cu rănile păcatului. Căci mai întâi ne goleşte pe noi de tot gândul bun şi de acoperământul lui Dumnezeu, apoi aşa, aduc asupra „rănile" păcatului.

Şi „abia vie", adică pe jumătate moartă, „au lăsat" firea omenească, ori pentru că sufletul este nemuritor, iar trupul muritor, întrucât o jumătate a omului este supusă morţii; ori pentru că nu era cu totul deznădăjduită firea omenească, [pentru] că în Hristos nădăjduia că va avea [va dobândi] mântuire. Întrucât [firea omenească] nu era moartă cu totul, ci precum pentru căderea lui Adam moartea în lume a intrat, pentru îndreptarea lui Hristos, moartea avea să se strice (Romani 5, 12-l9).

Iar [prin] „preot" şi „levit", Legea şi Proorocii să îi înţelegi, căci Legea şi Proorocii voiau să îndrepteze firea cea omenească, dar nu au putut. Căci zice Pavel: „Cu neputinţă este sânge de viţei şi de ţapi a curaţi păcatele" (Evrei 10,4). Deci, acestora [Legii şi Proorocilor] li s-a făcut milă de om şi au socotit să-l tămăduiască; mai apoi, de tăria rănilor biruindu-se, îndărăt iarăşi s-au întors ”, că aceasta însemnează ceea ce zice: „au trecut pe alături"; căci cu adevărat a venit Legea, şi a stătut deasupra celui care zăcea, iar apoi, neputând a-l tămădui, „s-a întors", lucru care este însemnat de cuvântul acesta: „a trecut pe alături". Şi vezi aceasta ce zice: „după întâmplare", ce înţelegere are, căci cu adevărat Legea nu într-adins s-a dat, ci pentru neputinţa omenească, fiindcă nu putea dintru început să primească taina Iui Hristos, pentru aceasta zice că „preotul", adică Legea, „după întâmplare", iar nu într-adins, a venit ca să-l tămăduiască pe om.

Iar Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel Care pentru noi „blestem" S-a făcut (Galateni 3, 13) şi „samarinean" S-a numit (Ioan 8, 48), „mergând" - adică însăşi aceasta făcându-o pricină a caii, şi ţel punând să ne vindece pe noi -, şi nu trecând „pe alături" şi în treacăt cercetându-ne pe noi, a venit la noi, şi a petrecut împreună cu noi şi a vorbit fără de nălucire¹⁶. Deci, îndată El „a legat rănile", nelăsând răutatea a fi mai mult slobodă, ci legându-ope dânsa. Şi „a turnat untdelemn şi vin". „Untdelemn" fiind adică cuvântul învăţăturii, care prin cele bune îndeamnă, iar „vin" cuvântul cel care prin cele mai înfricoşate aduce spre fapta cea bună. Adică atunci când Îl vei auzi pe Domnul grăind: „Veniţi către Mine şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), aceasta este „untdelemnul", căci blândeţe şi odihnă arată; şi iarăşi când zice: „veniţi de moşteniţi împărăţia cea care s-a gătit vouă" (Matei 25,34). Iar când zice: „Duceţi-vă în întuneric", acesta este „vinul", învăţătura cea strepezitoare. Încă ai fi putut înţelege şi în alt chip. „Untdelemn" este petrecerea cea omenească, iar „vin" cea dumnezeiască, ca şi cum aş zice: „Domnul unele le lucra omeneşte, iar altele dumnezeieşte. Căci a mânca şi a bea şi viaţă slobodă a vieţui, iar nu petrecere aspră a arăta precum Ioan [Botezătorul], aceasta este „untde­lemnul". Iar postul cel neobişnuit (Matei 4. 2) şi umbletul cel pe mare (Matei 14, 25-26), şi altele câte sunt ale puterii celei dumnezeieşti, acestea sunt „vinul". Căci cu „vinul" se cuvine a însemna Dumnezeirea [firea dumnezeiască a lui Hristos], pe care, neamestecată⁴", nimenea nu ar fi ^[38] putut-o suferi de nu ar fi fost şi „untdelemnul", adică petrecerea cea după firea omenească. Deci de vreme ce prin acestea amândouă pe noi ne-a mântuit, zic adică prin Dumnezeire [firea dumnezeiască] şi prin omenire [firea omenească], pentru aceasta se zice cum că „a turnat untdelemn şi vin". Încă şi în fiecare zi cei care se botează de rănile sufletului se izbăvesc, cu „untdelemnul" Mirului ungându-se, şi îndată împărtăşindu-se, şi cu Dumnezeiescul Sânge [„vinul"] cuminecându-se.

Şi „a pus" Domnul firea noastră cea rănită „pe dobitocul său", adică pe trupul Său, căci mădulare ale sale pe noi ne-a făcut, şi părtaşi trupului Său; şi jos zăcând noi, ne-a înălţat la vrednicia aceea, încât a fi un trup împreună cu EL

Iar „casă de oaspeţi" este Biserica, care îi primeşte pe toţi. Pentru că Legea nu pe toţi îi primea, căci zice: „Moabitean şi amonitean nu va intra în biserica lui Dumnezeu" (Deuteronom 23, 3). Însă acum tot neamul cel care se teme de Dumnezeu primit este înaintea Lui (Faptele Apostolilor 10, 28), de va voi să creadă şi parte [mădular] a Bisericii să se facă, că pe toţi îi primeşte Dumnezeu - şi pe păcătoşi şi pe vameşi. Şi vezi înţelegerea cea cu dc-amănuntul [amănunţime], cum zice [Domnul]: că „l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el". Căci mai înainte de a-l duce la aceasta [„casa de oaspeţi"], numai „i-a legat rănile". Aşadar, ce este ceea ce zic? Anume că, după ce s-a urzit Biserica şi s-a făcut „casa de oaspeţi", adică după ce a crescut credinţa din mai toate neamurile, atunci au venit şi darurile Sfântului Duh şi darul lui Dumnezeu se întindea; iar aceasta o vei cunoaşte din Faptele Apostolilor⁴². Şi ţine chip de primitor de oaspeţi fiecare Apostol şi dascăl şi păstor,cărora le-a dat Domnul „doi dinari", pe cele două Legi, pe cea Veche şi pe cea Nouă, deoarece chipul unui împărat îl poartă amândouă, fiindcă sunt cuvinte ale aceluiaşi Dumnezeu. Deci, Domnul, când S-a înălţat la Ceruri, pe aceşti „dinari" i-a lăsat Apostolilor şi celor peste vremi episcopi şi dascăli. Şi le-a zis [Domnul): „Orice vei mai cheltui de la tine, Eu îţi voi da ţie", căci cu adevărat au mai cheltuit de la sine Apostolii, mult ostenîndu-se şi în tot locul învăţătură semănând. Dar şi cei de peste vremi dascăli, tâlcuind Legea cea Veche şi cea Nouă, multe au mai cheltuit de la dânşii, pentru care plata îşi vor lua când Se va „întoarce" Domnul, adică la a Doua Venire. Pentru că atunci, fiecare din ei îi va zice Lui: „Doamne, doi dinari mi-ai dat, iată alţi doi am mai cheltuit", către care va zice şi El: „Bine slugă bună" (Matei 25, 21, 23).

10, 38-42: Şi pe când mergeau ei. El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. (39) Şi avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. (40) Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se⁴ , a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. (41) Şi răspunzând, Domnul, i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; (42) dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.

Mare cu adevărat este lucru cel bun al iubirii de străini, pe care ÎI arăta Marta, şi nu este lepădat; însă mai mare [lucru] este a lua aminte la cuvintele cele duhovniceşti, căci prin cel dintâi trupul se hrăneşte, iar prin cel de-al doilea sufletul viază. Căci zice [Domnul]: „O, Marto, nu pentru aceasta am venit, ca să ne umplem pântecele cu multe feluri de bucate, ci ca să aduc folos sufletelor". Şi vezi socotinţa Domnului, că nimic mai înainte n-a zis către Marta, până ce ea însăşi nu I-a dat pricină de mustrare. Căci, de vreme ce aceea se silea să o smulgă pe sora sa de la ascultare, atunci Domnul, luând pricină, o mustră pe dânsa. Pentru că până atunci se cuvine a cinsti iubirea de străini, până nu ne smulge şi nu ne depărtează pe noi de la cele mai de nevoie, iar când va începe a ne împiedica de la cele mai bune, atunci se cuvine ca, mai mult decât pe aceasta [iubirea de străini] a cinsti ascultarea de cele dumnezeieşti.

11,1-4: Şi pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. (2) Şi le-a zis: Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ. (3) Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi^{[39] [40] [41]}. (4) Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă¹. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău^[42].

Râvneşte ucenicul lui Hristos ucenicilor lui Ioan, pentru aceea şi cere a se învăţa chip ai rugăciunii [ca să înveţe cum să se roage]. Deci, Mântuitorul îi învaţă, netrecând cu vederea rugămintea ucenicului.

Şi zice [Hristos]: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri". Vezi puterea rugăciunii? Îndată Sus te înalţă şi te supune pe tine. De vreme ce „Tată" Îl numeşti pe Dumnezeu, să nu te îndepărtezi cu totul de asemănare, ci să te sârguieşti a te asemăna cu Tatăl. Şi nu a zis „Tatăl Meu", ci „Tatăl nostru", spre iubirea de frăţime îndemnându-te pe tine, şi silindu-te ca pe toţi a-i iubi îndeobşte ca pe nişte fraţi, iar „în Ceruri" zicând, nu acolo Îl mărgineşte [circumscrie, hotărniceşte] pe Dumnezeu, ci pe ascultător îl înalţă la Ceruri şi îl depărtează de cele pământeşti.

„Sfinţească-se numele Tău", [zice] în loc de „slăvească-se", adică fă viaţa noastră să fie spre slava Ta. Căci precum numele lui Dumnezeu se huleşte prin cei răi, aşa se slăveşte prin cei care au viaţă bună.

„Vie împărăţia Ta" - păcătosul se roagă să nu vie împărăţia lui Dumnezeu, pentru că el nu voieşte să vie aceasta, din pricina judecăţilor ce se vor săvârşiacolo; însă, dimpotrivă, dreptul se roagă ca mai degrabă să vie această [împărăţie], ca izbăvindu-se de ispitirile cele de aici, să dobândească odihnă.

Încă [mai zice Domnul] şi: „Facă-se voia Ta", precum în Cer de îngeri, aşa şi de noi, oamenii, pe pământ. Căci îngerii toţi, toate după voia lui Dumnezeu le lucrează.

Şi ne învaţă a cere numai „pâinea cea spre fiinţă" - adică pe aceea care este de trebuinţă pentru fiinţarea noastră, spre starea [dăinuirea] şi păzirea vieţii - şi nu pe cea care cu adevărat ne prisoseşte, ci pe cea [care ne este] de nevoie.

Iar a nu intra „în ispită" înseamnă a nu te arunca în ispită. Căci nu ni se cuvine nouă a ne ruga să nu fie ispite, ci când vor veni, se cuvine a le suferi cu bărbăţie. Şi putem zice că ispitele sunt de două feluri. Pentru că unele [ispite] sunt de bunăvoie, precum beţia, uciderea, preacurvia şi celelalte patimi, căci sub puterea acestor patimi ne aruncăm de bunăvoie pe noi înşine. Iar ispite fără de voie sunt acelea sub care tiranii şi cei care fac silnicii ne supun pe noi. Aşadar, de ispitele cele de voie, adică de patimi, ni se cuvine nouă să fugim, şi pentru acestea să ne rugăm să nu fie [de acestea să ne rugăm ca să fim izbăviţi], şi să zicem: „nu ne duce pe noi" - adică nu ne slobozi pe noi a cădea în ispită, adică în patimă de bună voie, „ci ne izbăveşte pe noi de cel viclean" - pentru că acesta este cel care aduce asupră-ne ispitele şi cele fără de voie, [încă] şi [pe] cele de voie. Drept aceea, fără de voie fiind ispitit de vreun om, să nu socoteşti cum că omul acela este pricina ispitei, ci vicleanul, pentru că el este cel care îl pleacă pe om a se turba şi a se înnebuni împotriva ta.

11,9-l0: Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. (10) Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide.

Vezi înţelegerea cea cu de-amănuntul a acestui grai, căci nu a zis „cereţi odată şi vi se va da", ci „cereţi", adică neîncetat cereţi. „Că oricine cere ia". Au, oare, cel care cere [lucruri] nefolositoare, ia? Nu. Întâi de toate, cererea celor nefolositoare, nici nu poate fi numita cerere către Dumnezeu. Pentru că, acela care se roagă lui Dumnezeu, trebuie sa ceară acelea pe care Acela le dă. Iar când cineva cere cele nefolositoare, nu către Dumnezeu face cerere, pentru că El nu dă [lucruri] nefolositoare.

11,14-20: Iar fariseii clevetesc minunea şi pe Domnul ca pe un vrăjitor îl ocărăsc, zicând că pe domnul dracilor avându-l prieten, cu lucrarea aceluia izgoneşte dracii. Iar către farisei Domnul zice: „Cum e cu putinţă un drac să îl scoată pe alt drac? Că aceasta ar fi risipire [pieire] a împărăţiei lor". Căci, dacă dracii socotesc împărăţie şi odihnă a locui în oameni, iar domnul lor îi goneşte pe dânşii, arătat este cum că ei înşişi se vatamă". Pentru că toată împărăţia care se dezbină şi se împarte se risipeşte şi piere, iar casa ce se dezbină [învrăjbeşte], se surpă.

„Fie, dar, că Eu scot dracii cu Beelzebul, dar fiii voştri, adică Apostolii, cu ce îi scot? Adeverit este că cu numele Meu [îi scot]. Deci, cum îmi ziceţi Mie că cu Beelzebul scot Eu [dracii], ca şi cum aş avea trebuinţă de puterea lui, când fiii voştri, adică Apostolii, cu numele Meu îi scot? Aşadar, aceştia vă vor osândi pe voi, căci arătat este că dacă aceia cu numele Meu îi scot, Eu nu am trebuinţă de puterea altuia. Deci, cu degetul lui Dumnezeu, adică cu Duhul Sfânt îi scot, şi nu cu duh viclean".

Aşadar, [Mântuitorul] zice: „Dacă Eu scot dracii cu lucrare dumne­zeiască, a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu", cuvânt care acest fel de înţelegere are: „Se strică de acum împărăţia diavolului, şi împărăţeşte Dumnezeu, Cel Care izgoneşte dracii".

11,21-26: Când cel tare şi înarmat fiind, îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace. (22) Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia", iar prăzile de la el le împarte. (23) Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte. (24) Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. (25) Şi venind, o află măturată şi împo­dobită^[43]. (26) Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.

Zice [Domnul]: „Mai înainte de Venirea Mea era tare satana, şi îşi păzea curtea sa, adică stăpânea firea omenească, cu întărire şi cu întemeiere; iar,după ce am venit Eu, Cel Care sunt mai tare decât el, am biruit lumea și toate armele întru care se nădăjduia, adică toate chipurile păcatului" - că acesta erau arme ale diavolului şi întru acestea nădăjduindu-se se întărea asupra oamenilor. „Aşadar, toate armele lui le-am rupt [frânt], aflându-Mă fără de păcat. Şi de atunci a slăbit el, iar prăzile lui - adică oamenii, pe care îi avea ca pe nişte jefuiri - i-am smuls de la el, şi i-am împărţit îngerilor păzitori, ca în locul dracului de care era tiranisit omul, să-l aibă pe el [pe om] îngerii .

Încă şi în alt chip [înţelege]: „Ce părtăşie am Eu cu Beelzebul? Al Meu lucru este a-i aduna pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi, iar lucrul aceluia este a-i risipi pe cei adunaţi. Aşadar, cum socotiţi unele ca acestea pentru Mine, cum că aş avea părtăşie cu satana? Dar, cu adevărat un cuget ca acesta v-a venit vouă dintru a vă îndrăci mai mult, căci cu adevărat îl aveaţi şi mai înainte pe duhul cel necurat care locuia întru voi, când slujeaţi idolilor şi pe Prooroci îi omorâţi. Apoi se părea că a ieşit dintru voi, dar acum, întorcându-se la «casa sa» - adică în sufletele voastre - cu «şapte duhuri»", adică multe, căci „şapte" în loc de „multe" se înţelege în Scriptură, „au făcut vouă «cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi». Pentru că, atunci când slujeaţi idolilor, îi omorâţi pe Prooroci, iar despre Fiul lui Dumnezeu încă nu huleaţi nimic; Care, cu adevărat, pentru voi cu trup S-a arătat. Iar acum, ce nădejde de mântuire mai este pentru voi evreilor, când şi după ce S-a întrupat Fiul, şi pentru voi El a săvârşit minuni, întru aceeaşi necunoştinţă şi hulă vă aflaţi?"

Iar „locuri fără de apă" simt sufletele celor care nu au nimic apătos, nici nu sunt slăbânoage, ci uscate şi grijălive^i; [pline de trezvie], întru care duhul necurăţiei nu află nici o odihnă. Deci, de vreme ce în unele ca aceste suflete nu are vicleanul nici un loc de sălăşluite, la iudei se întoarce, şi „se fac cele de pe urmă" ale lor „mai rele decât cele dintâi": căci nu mai sunt acum la dânşii prooroci, pentru că L-au omorât pe Cuvântul; nu mai este acum la ei ungere, pentru că pe Hristos - adică pe Unsul - L-au răstignit. Că aceste [daruri] mai înainte se puteau vedea la dânşii, măcar deşi slujeau idolilor, iar acum, după ce au greşit Fiului lui Dumnezeu, de toate s-au lipsit. ^[44]

11,27-32: Iar „noroadele adunându-se", a început Domnul a-i mustra pe cei necunoscători şi nemulţâmitori. Pentru că, de vreme ce erau unii dintre dânşii care căutau ca Iisus să facă semn din Cer-deoarece ziceau că toate semnele pe care le face sunt de pe pământ şi le săvârşeşte prin Beelzebul, stăpânitorul lumii, care are stăpânirea pământului, iar din Cer [Hristos] nu poate să facă semn, ca unul care nu este Fiu al Tatălui Celui Ceresc - aşadar, de vreme ce erau unii care ziceau [unele ca] acestea, din această pricină îi mustră pe ei Domnul, şi zice: „Se va da vouă semn, care Mă va arăta pe Mine adevărat Fiu al Tatălui Celui Ceresc. Dar care este semnul acesta? Al lui Ionâ, adică al învierii. Căci precum acela a făcut trei zile în pântecele chitului, aşa şi Eu, după ce voi face trei zile în pântecele «chitului», al fiarei celei mari, adică al iadului, voi învia. Dar pe Ionâ, cel care propovăduia, după ce a ieşit din pântecele chitului - ca şi cum s-ar fi întors la viaţă - l-au ascultat ninivitenii, dar Mie [în Mine], nici după ce voi învia nu va crede neamul acesta. Drept aceea, vor fi osândiţi, pentru că ninivitenilor nu au urmat, măcar că «mai mult decât Ionâ este aici». Că şi vrednicia Mea şi chipul propovăduirii multă deosebire arată: Eu -Stăpân, acela - slugă; Eu - împărăţia Cerurilor propovăduiesc, acela - mântuirea cea de la pierzare; Eu - minuni săvârşind, aceia - nici o minune făcând. Aşijderea şi împărăteasa de la miazăzi va osândi neamul acesta, căci de la marginile pământului a venit ca să audă înţelepciunea lui Solomon".

Înţelege, dar, „împărăteasă de la miazăzi" şi tot sufletul, care întru lucrul cel bun stăpâneşte şi stă. Precum zic aceasta: locul de miazănoapte este prihănit în Scriptură, ca unul care este loc al potrivnicului, căci este rece şi omorâtor şi amăgitor. Iar partea de miazăzi este lăudată, ca una care are aer călduros şi pricinuitor de viaţă şi încălzitor al mădularelor celor amorţite. Drept aceea, şi mireasa cea din Cântarea Cântărilor, vântul de miazănoapte gonindu-l, zice: „Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi" (Cântarea Cântărilor 4, 16). Şi iarăşi Proorocul zice: „Şi pe cel de la miazănoapte îl va pierde Domnul", adică pe satana. Deci, sufletul care împărăţeşte întru „miazăzi", adică în partea cea bună şi în viaţa cea duhovnicească - şi prin fapta bună cea lucrătoare are stăpânire - vine ca să audă înţelepciunea, adică se suie la videnii [vederi dumnezeieşti]; că înţelepciunea lui Solomon, împăratul cel paşnic, este videnia [închipuirea] Domnului şi Dumnezeului nostru¹⁹, întru care, în alt chip nu va intra cineva, fără numai prin a împărăţi întru viaţa cea bună şi a stăpâni prin fapta bună cea ucrătoare. ^{[45] [46]}

11, 37-41: Cunoştea Domnul nesocotinţa şi răutatea fariseilor, însă ospătează [prânzeşte] dimpreună cu dânşii tocmai pentru că erau vicleni şi aveau trebuinţă de îndreptare. Şi pentru aceasta mănâncă împreună cu dânşii, ca să aibă pricină şi să le îndrepteze lor năravurile. Căci şi acum, batjocorind obiceiul lor cel fără de socotinţă - adică a se curăţi ei mai înainte a de a mânca -, îi învaţă ca se cuvine să-şi curăţeascâ sufletul prin fapte bune, pentru că a se spăla cu apă, nu sufletul, ci trupul îl curăţeşte. Iar nebunii [smintiţii] aceia socoteau cum că dimpreună cu trupul şi sufletul lor se curăţeşte prin a se scălda şi a se spăla trupul [în apă].

Aşadar, Domnul aduce [înainte] pilda frumoasă şi plină de har a paharului. Şi fiindcă era vremea mesei, pentru aceea de „pahar" şi de „blid" pomeneşte, de la cele ce stăteau înaintea ochilor aducând în mijloc mărturie; şi, încredinţându-l pe fariseu că, precum nu este de nici un folos a fi paharul curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de toată de toată întinăciunea, tot aşa, [nu e de] nici [un folos] când trupul se scaldă, iar sufletul este plin de toată necurăţia, adică de „răpire şi vicleşug".

Şi a însemnat cele două patimi care îi stăpânea pe iudei, adică lăcomia, prin „răpire", iar zavistia şi pe cele izvorâte dintru ea, prin „vicleşug".

11,42-51: Dar vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. (43) Vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi închinăciunile în pieţe. (44) Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele ce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu (45) Şi răspunzând, unul dintre învăţătorii de Lege I-a zis: Invăţătorule, acestea zicând, ne mustri şi pe noi!(46) Iar EI a zis: Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget. (47) Vai vouă! Că zidiţi mormintele Proorocilor pe care părinţii voştri i-au ucis. (48) Aşadar, mărturisiţi şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le clădiţi mormintele. (49) De aceea, şi înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Voi trimite la ei Prooroci şi Apostoli şi dintre ei vor ucide şi vor prigoni"; (50) ca să se ceară de la neamul acesta sângele tuturor Proorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii, (51) de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu. Adevărat vă spun: Se va cere de la neamul acesta.

Fariseii, ca şi cum [ar fi vrut] să nu calce Legea, dădeau zeciuială şi din cele preamici. Iar dacă cineva i-ar fi prihănit că nişte lucruri mici cearcă [săvârşesc], aduceau drept mărturie Legea, care poruncea ca din toate să [se] aducă preoţilor zeciuială. ^{[47] [48]}

Deci Domnul te zice: „Precum de la acelea nu vă leneviţi, vi se cuvenea vouă ca şi judecata [dreptatea] şi dragostea lui Dumnezeu să vi le agonisiţi". Şi, fiindcă erau nedrepţi, şi pe văduvă şi pe sărac îi omorau [silniceau peste măsură], zice: „Vi se cuvine vouă să aveţi judecata, adică judecata cea dreaptă" - „dreptatea". Dar, fiindcă erau şi defăimători de Dumnezeu, cu nebăgare de seamă apucându-se de lucrurile cele sfinţite, pentru aceasta le porunceşte lor să aibă „dragostea lui Dumnezeu". Căci acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu nu face cu nebăgare de seamă lucrurile Lui.

Însă mi se pare mie că poate, de vreme ce două sunt chipurile dragostei, unul cel către Dumnezeu şi altul cei către aproapele, pe acestea două le arată aici. Că zicând „dreptatea", arată dragostea cea către aproapele - pentru că, a nu face silnicie aproapelui, dintru a-l iubi pe dânsul izvorăşte. Iar zicând „dragostea lui Dumnezeu", arată cu adevărat dragostea cea cu totul [pe de-a-ntregul] către Dumnezeu. Încă şi când cineva iubeşte pe aproapele, nu pentru oareşce lucru omenesc sau urâtă patimă, ci după Dumnezeu, se poate numi şi aceasta „dragoste a lui Dumnezeu", adică pe care o porunceşte Dumnezeu, pe care o primeşte.

Iar ei [fariseii] voiau a fi cinstiţi de către tot omul şi a primi închinăciuni prin pieţe, ca nişte dascăli. Aşadar, [Domnul] zice: „Vă asemănaţi cu mormintele care sunt pline de toată putrejunea, iar pe dinafară strălucesc cu marmură, pe care, văzându-le oamenii, nu ştiu pe unde umblă, căci de ar fi ştiut, s-ar fi îngreţoşat de împuţiciunea cea dinlăuntru".

Iar învăţătorul de Lege, fără de socoteală se vâră sub mustrare, căci învăţătorii de Lege erau osebiţi de farisei. Pentru că fariseii se arătau ca nişte pustnici [postitori], şi se socoteau tăiaţi şi despărţiţi de ceilalţi. Iar învăţătorii de lege erau cărturari şi învăţători ai celor care voiau, întrebările Legii dezlegându-le. Deci învăţătorii de Lege îi împovărau pe oameni cu sarcini grele şi „cu anevoie de purtat", poruncindu-le lor rânduielile Legii, cele cu anevoie de păzit; iar ei, „cu degetul lor nu se atingeau de sarcini", adică ei nimic din cele care altora porunceau, nu săvârşeau. Pentru că atunci când acela care îi învaţă pe alţii face el însuşi cele pe care le învaţă, uşurează „sarcinile", pildă dându-se pe sine şi mângâiere [pricinuind] celor ce primesc învăţătura Iar când nimic din cele ce zice nu plineşte, atunci grele cu adevărat se arată „sarcinile" la cei care primesc învăţătura, ca unele care nici de învăţătorul lor nu pot să se îndrepteze [nu pot fi împlinite].

Şi-i arată Domnul pe iudei că sunt strănepoţi şi moştenitori ai răutăţii lui Cain, prin ceea ce zice: anume, că tot „sângele" ce s-a vărsat de la Abel până la Zaharia „se va cere de la neamul acesta". Căci grăieşte: „Voi i-aţi omorât pe Proorocii care erau fraţi ai voştri, precum şi Cain pe Abel".Drept aceea, nu fără de socotinţă, unii l-au numărat pe Cain la norodul cel care i-a omorât pe Prooroci, pentru care omorâre a luat răsplătire înşeptit (Facere 4,15), adică mai uşoară muncă, iar pe Lameh [l-au numărat] la cei care L-au omorât pe Hristos, pentru aceasta şi de şaptezeci de ori câte şapte a luat răsplătire (Facere 4, 24), risipindu-se în robie fără de întoarcere.

Dar oare cine a fost acel „Zaharia" pe care l-au omorât „între altar şi templu"? Unii zic că a fost Zaharia cel vechi, fiul lui Iehoiada pe care l-au omorât cu pietre, precum putem a ne învăţa din Cartea împăraţilor (vezi 2 Paralipomena 24, 18-21). Iar alţii zic că [acela care a fost ucis] a fost tatăl Înaintemergătorului Ioan, deoarece el a aşezat-o pe Născătoarea de Dumnezeu dimpreună cu fecioarele, după ce L-a născut pe Hristos, şi a pus-o pe dânsa întru locul în carele acelea stăteau [erau rânduite]. Iar locul era între templu şi altarul de aramă cel de afară. Pentru această pricină l-au omorât pe dânsul. Căci, de vreme ce unii socoteau că Hristos va fi împărat al lor pământesc, iar ei nu voiau să fie supuşi împăratului, pentru aceasta l-au omorât pe Sfântul [Zaharia]. Căci [Proorocul] adeverea că Fecioara a născut; aşadar, şi Hristos S-a născut. Cel Care avea să împărăţească peste dânşii, pe care lucru ei nu-l sufereau, căci voiau să fie [a rămâne] fără de împărat(adică evreii vreau doar împărăția dar fără împărat și să-și fie lor singuri stăpâni după capul lor cel prost).

11,52-54: Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei, voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat. (55) Iar ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L urască groaznic şi să-L silească să vorbească despre multe, (54) pândindu-L şi căutând să prindă ceva din gura Lui, ca să-I găsească vină .

 „Cheie a cunoştinţei" a numit Domnul învăţătura şi povăţuirea cea prin Lege, care poate să aducă la Hristos, căci Legea este cu adevărat povăţuitoare către Hristos. Deci, învăţătorii de Lege, cărora li se părea că tâlcuiesc Legea, ţineau „cheia cunoştinţei" din răutatea lor cea de voie şi nu deschideau uşile Legii ca [nu cumva] printru ele să intre şi ei şi norodul către Hristos.

Iar Legea este uşă către Hristos, însă uşa aceasta închisă este, dacă cineva acoperirea Legii nu o va descoperi [dezveli, ridica] şi nu o va deschide, căci Domnul însuşi a zis: „Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi ^{[49] [50]} crezut şi Mie" (Ioan 5, 46). Şi iarăşi „Cercetaţi Scripturile, că [socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi] acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, [ca să aveţi viaţă!]" (Ioan 5, 39-40). Precum voi arăta una: miel înjunghiau iudeii, [iar cu sângele lui] se ungeau stâlpii uşii şi cărnurile le mâncau; şi la ei aceasta era biruinţă asupra pierzătorului (Ieşire 12, 3-l4). Iar aceasta toată însemna taina lui Hristos, Care ca un Miel neprihănit şi neîntinat, junghiindu-Se, s-au uns stâlpii noştri - adică mânia şi pofta - şi pragul cel deasupra al lor - adică partea cea cuvân­tătoare; şi trupul Fiului Omului l-am mâncat şi am biruit pe cel ce ducea întru pierzare puterile noastre cele sufleteşti.

Încă şi cele mai multe ale Legii pe Hristos Îl arătau, însă încuiată era Legea cu acoperirea slovei, ca şi cu o uşă. Iar dacă cuiva i s-a încredinţat învăţătură, acesta avea „cheia cunoştinţei", şi de voia ar fi deschis şi intra şi el, şi încă şi altora se făcea povăţuitor; lucru pe care învăţătorii de Lege nu l-au făcut. Ci ei au ridicat „cheia cunoştinţei", adică au ascuns-o, au dat-o pierzării; şi, prin urmare, de vreme ce cheia s-a ridicat din mijloc [nu s-a mai aflat] - adică tâlcuirea Legii a rămas încuiată uşa acesteia.

Încă vei înţelege „cheie" şi credinţa cea a cunoştinţei, căci prin credinţă vine cunoştinţa adevărului, că Proorocul Isaia zice: „Şi de nu veţi crede, nici nu veţi înţelege" (Isaia 7, 9; vezi şi 43, 10). Deci, învăţătorii de Lege „cheia" acesteia, adică credinţa, au ridicat-o din mijloc [au luat-o] şi au ascuns-o, căci nu lăsau pe cineva să creadă în Hristos Mântuitorul tuturor. Lucra minuni Acela, iar norodul prin minuni crezând, avea să-L cunoască pe Dânsul [că este] Dumnezeu, dar ei [învăţătorii de Lege şi fariseii] ziceau că cu Beelzebul face El minunile (Matei 12, 24). Vezi cum „au luat cheia cunoştinţei", nelăsând să creadă întru Acela prin Care avea să le vină lor cunoştinţa? Învăţa El în adunări voia lui Dumnezeu, iar ei ziceau: „Are demon şi este nebun. De ce să-L ascultaţi?" (Ioan 10, 20) Deci, cu adevărat „au luat cheia cunoştinţei"; ei nu au intrat, [ba] şi pe alţii i-au oprit şi mai vârtos pe aceia care „voiau să intre", adică erau îndemânatici spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Şi încă grăind Domnul acestea, aceia, adeverind cuvintele Lui, fiind cu cuviinţă a-şi cunoaşte neputinţa lor, ei se arătau pe ei înşişi ca şi cum ar fi mai înţelepţi decât Dânsul. Aşadar, au început a-I „astupa gura", punându-I întrebări dese şi aducând înainte felurite nedumeriri. Căci se face această „astupare a gurii" când mai mulţi îl întreabă pe unul singur pentru multe pricini; şi, atunci, acela neputând răspunde tuturor [deodată], dă de bănuit celor fără de socoteală [pricepere] cum că stă în nedumerire. Acest lucru îl meşteşugeau şi blestemaţii aceia împotriva lui Hristos, pentru că Întrebându-L mulţi pe unul, se părea că ei Îi astupă gura şi la nedumirire Îl aduc pe Dânsul, ca pe unul care nu putea răspunde tuturor [deodată] - lucru care, după urmare, se întâmpla. Căci, cum era cu putinţă a răspunde deodată multora, care întreabă unele şi altele?

Însă poate şi aşa să se înţeleagă: „a-L vâna pe El, şi din cuvintele gurii Sale a-L prinde", căci atunci când cineva va fi prins din cele ce le grăieşte, se pare că este osândit dintru cuvintele gurii sale. Şi arată aceasta şi cuvintele ce urmează, căci zice: „căutând ca să vâneze ceva din gura Lui".

Şi Îl întrebau pe El uneori pentru cele din Lege, ca să-L arate pe Dânsul hulitor, că L-a clevetit pe Moise, că aceasta lăsau să se bănuiască. Iară alteori [Îl întrebau] pentru ale Cezarului, ca să-L vestească pe Dânsul ca pe un răzvrătitor şi iubitor de a apuca stăpânirea cu tiranie. Şi, în scurt [a zice, aceştia] făceau tot ceea ce nişte suflete viclene şi pline de tot năravul cel rău ar fi uneltit.

Fariseii se ispiteau să-L vâneze pe Domnul în cuvânt, că să depărteze noroadele de la Dânsul, iar lucrul se întâmpla [tocmai] dimpotrivă, pentru că mai mult veneau [la El] noroadele, adunându-se [atât de mulţi], până la mulţime nenumărată. Şi aşa de mult poftea fiecare a se apropia de El, încât „se şi călcau unii pe alţii". Cu adevărat, atât este de tare [puternic] adevărul, iar vicleşugul e în tot locul slab.

Deci, Iisus cunoscând vicleşugul fariseilor şi cum că se prefac că întreabă, iar după adevăr il vânează, a grăit ucenicilor Săi pentru făţărnicia fariseilor, mustrându-i cu adevărat pe dânşii şi inimile lor cele pline de făţărnicie, golindu-le.

Iar „aluat" numeşte făţărnicia, ca una ce este oţetită şi plină de răutate veche şi preface şi strică împreună cu sine cugetele oamenilor acelora cu care se amestecă - căci nimic nu schimbă aşa năravurile [omului], precumo face făţărnicia. Deci, li se cuvine celor ce s-au făcut ucenici ai lui Hristos să fugă de făţărnicie, căci Adevărul fiind Hristos, în chip arătat se împotriveşte minciunii, iar de minciună este plină toată făţărnicia, fiindcă una se preface [a fi] şi alta este cu adevărat.

Însă, de vreme ce mulţi socotesc moartea cea pentru adevăr, ca şi cum ar fi o părăsire a oamenilor de către Dumnezeu, zice Domnul: „Să nu socotiţi voi, căci ca şi cum aţi fi părăsiţi de Mine veţi muri, pentru că, dacă şi din păsările cele ce se vând, nici una nu este uitată, cu mult mai vârtos moartea voastră, a prietenilor Mei, nu va fi întru acest fel, ca şi cum Eu nu aş purta grijă de voi. Că atâta purtare de grijă fac pentru voi, întrucât toate ale voastre le ştiu cu de-amănuntul, încât şi perii capului vostru îi am număraţi. Deci, deşi vă voi lăsa pe voi a intra în ispită, vă voi da cu adevărat şi putere spre a [o] suferi. Iar de multe ori, de îl voi vedea pe cineva neputincios nu îl voi lăsa pe dânsul să cadă în ispitire, că Purtător de grijă fiind Eu, si toate ştiindu-le, şi numărate având şi pe cele prea mărunte ale fiecăruia, pe cele după vrednicie şi pe cele de folos le iconomisesc".

12, 8-l2; Şi zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (9) Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (10) Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta. (11) Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, (12) că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi".

Acum darul cel pentru mucenicie îl pune [Domnul] înainte, căci de vreme ce a zis: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul '' şi încă a mai zis cum că „şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi", ca să nu zică cineva: „Dă-mi şi ceva plată, că ce-mi este mie grijă [ce-mi pasă mie] dacă ai numărat perii capului?", zice [Domnul]: „Voieşti şi plată? Asculta: Cel care va mărturisi întru Mine, va fi mărturisit înaintea lui Dumnezeu". Iar aceasta ce zice, adică „va mărturisi întru Mine", a zis în loc de „va mărturisi cu ajutorul şi întru puterea Mea". „Deci voi mărturisi şi Eu întru el, adică de El fiind ajutorat", că avem trebuinţă noi mai întâi de Dumnezeu, că nimic nu putem fără de El (Ioan 15, 5); şi Dumnezeu, iarăşi are trebuinţă de noi. Că de nu va afla întru noi lucruri vrednice, nici nu ne va ajuta nouă, pentru că de nu [ar face astfel], ar fi făţarnic. Deci mărturisim noi „întru" Dânsul, adică cu ajutorul Lui, şi El „întru" noi, adică cu ajutorul nostru - pentru că de nu-i vom da Lui pricină, nici El nu va mărturisi pentru noi.

Iar cel care se leapădă nu întru puterea lui Dumnezeu se leapădă, drept aceea nici nu a adăugat: „întru Mine", ci „cel ce se va lepăda de Mine". Şi nu cumva, deoarece orice sfânt întru Hristos petrece [vieţuieşte] şi Hristos întru el, din această pricină s-a zis: „Oricine va mărturisi întru Mine", adică „vieţuind întru Mine, voi mărturisi şi Eu, întru dânsul petrecând [vieţuind]"? (Ioan cap. 15)

„Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta", adică: „Cel ce va huli împotriva Mea, a Celui ce Mă arăt a fi numai fiu de om, şi mănânc şi beau şi Mă ospătez dimpreună cu vameşii şi curvele, vrednic este de iertare, măcar de se va pocăi, măcar de nu. Că nu i se socoteşte lui păcat pentru că nu a crezut; căci, ce a văzut, ca să creadă? Şi mai mult [cu prisosinţă]: ce nu a văzut vrednic de hulă? A văzut om care petrecea împreună cu curvele şi huleşte împotriva Lui, deci nu i se socoteşte lui păcat, că, după urmare, a pătimit. Căci, cum este Fiu al lui Dumnezeu Cel Care împreună petrece cu curve? Deci va huli şi amăgitor ^{[51] [52]} îl va numi pe Cel Care întru acest chip petrece, şi Fiu al lui Dumnezeu pe Sine Se face [numeşte]".

,,Dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta". Iar ceea ce zice, întru acest chip este: când un om semne dumnezeieşti vede şi lucruri mari şi minunate şi nu crede şi le năpăstuieşte, lucrările Duhului Sfânt la Beelzebul aruncându-le şi lipindu-le, atunci fiindcă huleşte împotriva Sfântului Duh şi zice cum că cu duh viclean, iar nu cu putere dumnezeiască se fac semnele, neiertat este acel om, şi nu va fi nevinovat, de nu se va pocăi. Celui care hulea împotriva Fiului Omului nu i se socotea păcat; drept aceea, şi nepocăindu-se, vrednic este de iertare. Iar celui ce vede lucruri ale Duhului Sfânt şi huleşte, fără de pocăinţă nu i se va ierta, ci păcat mare i se va socoti.

„Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri [nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi]". De vreme ce neputinţa noastră este îndoită -şi ori din pricina fricii muncilor fugim de mucenicie, ori din pricina simplităţii şi dintru a nu putea da cuvânt pentru credinţa cea dintru noi - a vindecat Domnul frica de munci [cazne], prin aceea că a zis să nu ne temem „de cei ce omoară trupul". Iar acum vindecă şi frica cea din pricina simplităţii, căci de vreme ce nu mulţi înţelepţi - după trupeasca înţelepciune - au crezut, ci cei mai mulţi oameni simpli, [Domnul] zice: „Nu te teme ţăranule şi omule de rând, nici nu te îngriji cum şi ce vei răspunde tiranului când te va întreba, sau ce vei zice când în alt fel vei vorbi către norod, căci Duhul Sfânt vă va învăţa pe voi în ceasul acela ceea ce se cade [cuvine] a zice. Deci, ce trebuinţă este de a te îngriji [pentru acestea], de vreme ce întru acel ceas vei fi învăţat de către Duhul Sfânt?" Aşadar, din amândouă părţile la mucenicie pe noi ne îndeamnă [Domnul], vindecându-ne şi frica izvorâtă din neputinţa trupească şi pe cea pricinuită de simplitate.

12,13-l5 : Dar către cine a zis aceasta: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia"? Către aceşti doi fraţi, căci de vreme ce pentru moştenire se sfădeau ei şi unul dintre aceştia doi urma să-l nedreptăţească pe celălalt, de aceea le vorbeşte lor despre lăcomie, căci mare răutate este aceasta. Drept aceea, şi Pavel, „închinare la idoli" o numeşte pe aceasta (Efeseni 5, 5), poate ca una ce se cuvine numai acelora ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, sau - ceea ce este şi mai adevărat - de vreme ce „idolii neamurilor sunt argint şi aur" (Psalm 113, 12; 134, 15), asemenea cu închinătorii la idoli este şi cel care cinsteşte argintul şi aurul, pentru că aceleaşi materii le cinstesc şi aceloraşi materii li se închină şi unii şi alţii.

Aşadar, se cuvine a fugi de ceea ce este de prisosit [de „prisosul avuţiilor"]. De ce? Pentru că nu întru a-i prisosi omului stă viaţa lui, adică măsura vieţii nu se întinde cu avuţia - pentru că nu acela care are multe, din această pricină va şi trăi îndelung - căci mulţimii bogăţiei nu-i urmează viaţa cea îndelungată. Iar aceasta o grăieşte Domnul, surpând socotelile [cugetele] iubitorilor de bogăţie. Pentru că de vreme ce iubitorii de bogăţie se par că precum [ca] nişte iubitori de viaţă păzesc bogăţia, şi ca şi cum îndelungată vreme vrând să trăiască, de pretutindenea adună, zice [Domnul]: „Ticăloase şi nevoiaşule, au doară dintru a avea multe se va adăuga ţie şi viaţa cea îndelungată? Deci, pentru ce pătimeşti rău şi te trudeşti arătat pentru odihna cea nearătată? Că nearătat [necunoscut] îţi este de vei ajunge [sau nu] la bătrâneţe, pentru care tu aduni comoară, iar arătat este că acum te sfărâmi pentru adunarea banilor".

12,32-34: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia. (33) Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în Ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. (34) Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

 „Turmă mică" numeşte Domnul pe cei care vor a fi ucenici ai Lui, ori pentru că în lumea aceasta Sfinţii sunt mici şi defăimaţi pentru neagoniseala şi neaverea cea de bunăvoie, ori pentru că numărul oamenilor este întrecut de mulţimea îngerilor, care este fără de număr şi fără de asemănare ne covârşeşte pe noi. Iar cum că mai mulţi sunt îngerii, adeverit este din pilda pe care a zis-o Domnul, anume că mai mult se bucură păstorul de [oaia] cea una care s-a pierdut şi s-a aflat, decât de cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit (Luca 15, 4-7). Căci a arătat de aici că precum este [oaia] cea una faţă de cele nouăzeci şi nouă, tot aşa este şi firea omenească, faţă de cea îngerească.

Şi zice: „Nu te teme, turmă mică", în loc de „nu fi necredincioasă, ci crede; căci va purta grijă de tine Dumnezeu, deşi tu nu te grijeşti". Pentru ce? „Pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia". Deci, de vreme ce împărăţia o dă, cu mult mai vârtos [va da] cele pământeşti.

12,47-48: Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit ', nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. (48) Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

Aici ne arată nouă Domnul ceva mai mult şi mai înfricoşător. Căci zice: „Nu numai de dar va fi golit unul ca acesta şi nimic nu-i va folosi lui spre izbăvirea de munci [cazne], ci şi pricină de mai mare osândă i se va face lui mărimea dregătoriei. Căci cu cât [mai mult] ştiind, a greşit, cu atât mai mare muncă [caznă] lui însuşi îşi pricinuieşte".

Încă şi prin cele ce urmează mai mult o arată pe aceasta, căci zice: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere". Şi prin aceasta însemnează că mai mare va fi osânda ce se cuvine celor ce săvârşesc lucru învăţatoresc. Deci, învăţătorilor şi li „se dă" şi li „se încredinţează". Li „se dă", precum ar fi: darul de a face minuni şi a tămădui boli, şi li „se încredinţează" darul cuvântului şi al învăţăturii. Aşadar, la acel grai, adică „se dă", nu a zis că „mai mult" i se va cere, ci la aceasta, adică „se încredinţează" - căci, cu adevărat, darul cuvântului de lucrare are trebuinţă, iar dascălul este îndatorat cu prisosinţă la aceasta Pentru că i se cuvine lui a nu se lenevi, ci a înmulţi talantul cuvântului. Deci, graiul acesta: „cui i s-a încredinţat mult", se cuvine să-l înţelegi în loc de „căruia i s-a dat împrumut mult", căci „încredinţare" a numit aici împrumutarea.

Dar, întreabă unii: „Bine, fie aşa, că acela care a ştiut voia stăpânului şi nu a împlinit-o este muncit [căznit], dar, cel care nu a ştiut-o, din ce pricină este dat la munci [cazne]?" Pentru că, putând a o cunoaşte şi el, nu a voit, ci dintru a sa lenevire s-a făcut pricinuitor de a nu o cunoaşte. Aşadar, pentru aceasta i se cade a fi muncit [căznit], pentru că de bunăvoie nu a cunoscut.

Să ne înfricoşăm fraţilor, pentru că dacă acela care nicidecum nu a ştiut este „vrednic de bătăi", ce cuvânt de răspuns îi va izbăvi pe cei care întru cunoştinţă greşesc, şi mai vârtos de vor fi şi învăţători? Că mai grea este osânda acestora.

72, 49-50: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!^[53] (50) Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!^{[54] [55]}

Prin „foc" se înţelege şi propovăduirea, căci cuvântul este „foc" ce mistuieşte toată înţelegerea cea materialnica şi care e asemenea vreascurilor şi dă pierzării idolii, ori din ce materie vor fi aceştia. Dar [prin „foc" este înţeleasă] încă şi râvna care se aprinde întru fiecare din noi pentru fapta cea bună. Dar poate şi această râvnă, pentru cuvântul lui Dumnezeu făcându-se, nu se deosebeşte de cea dintâi. Aşadar, de acest „foc" voieşte Domnul să se aprindă inimile noastre, că se cuvine nouă să avem râvnă aprinsă pentru lucrul cel bun. Pentru că aceasta ce zice: „Ce voiesc dacă acum s-a aprins" este în loc de „cât aş vrea să fie acum aprins". Că grăbeşte Domnul aprinderea acestui „foc", după cum şi Pavel zice: „cu duhul arzând"^{[56] [57]} (Romani 72, VI), şi iarăşi: „căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu" (2 Corinteni 77, 2).

Iar „botez" moartea Sa o numeşte. Căci de vreme ce „focul" acesta în alt chip nu putea a se aprinde, decât numai după moartea Sa - căci de atunci propovăduirea şi râvna au crescut - pentru aceasta adaugă şi cele pentru moartea Sa, numindu-o pe aceasta „botez". Şi fiindcă foarte o poftea pe aceasta, zice: „Şi cum Mă strâmtorez", în loc de „Cât Mă îngrijesc şi Mă necăjesc, până ce se va săvârşi, pentru că însetez de moartea cea pentru mântuirea tuturor".

Iar „foc a venit să arunce" Domnul, nu numai peste tot pământul peste care cuvântul şi credinţa s-au întins, ci şi peste sufletul fiecăruia, care este pământ aducător de spini şi neroditor, dar de cuvântul cel dumnezeiesc ca de foc este ars; şi primitor al seminţelor celor dumnezeieşti se face şi roadă duhovnicească aduce. Căci, când nevăzut se atinge de vreun suflet darul cel dumnezeiesc, se pare că se aprinde sufletul de dragostea lui Dumnezeu, cât nu este cu putinţă a o spune. Precum şi Cleopa, de un foc ca acesta al darului lui Dumnezeu, nevăzut fiind aprins, zicea: „Au nu era inima noastră arzând întru noi?"⁴⁴ (Luca 24, 32). Cel ce a purtat în inimă o pătimire ca aceasta, va cunoaşte ceea ce se zice. Şi pătimesc mulţi şi de multe ori aceasta când se citesc Dumnezeieşti le Scripturi ori vieţi ale Sfinţilor Părinţi, sau oarecare sfătuiesc şi învaţă. Şi se aprind cu sufletele către lucrul cel bun şi unii ţin până în sfârşit, iar alţii îndată se răcesc.

72, 52-53: Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. (52) Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. (53) Dezbinaţi vor fi: tată împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.

    Hristos, cu adevărat „este pacea noastră" (Efeseni 2,14), însă spune că nu „am venit să dau pace pe pământ", pentru aceea asemenea unei ghicituri este ceea ce grăieşte [Domnul], Aşadar, zicem că nu toată pacea este fără de prihană şi e bună, ci de multe ori este cu greşeală şi departe de dragostea cea dumnezeiască ne aruncă. Precum este când ne împăcăm şi ne unim cu cineva spre stricarea adevărului. Deci nu a venit Hristos ca să dea acest fel de pace, ci, dimpotrivă, mai vârtos ne voieşte pe noi ca să ne învrăjbim unii cu alţii pentru lucrul cel bun. Iar aceasta s-a şi împlinit în vremea prigonirilor creştinilor, căci întru o casă tatăl elin era învrăjbit cu fiul credincios şi maica cu fiica sa, şi invers.

Şi cum zicând că „cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi", la numărare a numit şase feţe? Deci zicem că o faţă de două ori s-a numărat, pentru că fiica şi nora aceeaşi este, care de către maica ei este numită fiică, iar pentru soacră e noră. Deci trei vor fi dezbinaţi, tatăl şi maica şi soacra, împotriva a doi, adică fiul şi fiica. Pentru că fiica fiind una singură, două numiri primeşte, şi de aceea se pare că sunt două.

Şi să-mi înţelegi aşa simplu „tată" şi „mamă" şi „soacră" pe toate cele învechite, iar „fiu" şi „fiică" pe toate cele înnoite. Aşadar, Domnul voieşte ca poruncile şi dogmele Lui cele noi şi dumnezeieşti să se învrăjbească cu toate năravurile [obiceiurile] şi dogmele [învăţăturile] noastre cele vechi şi păcătoase.

Încă înţelege şi aşa: „tată" este mintea, iar „fiu" cuvântul. Deci dezbinare s-a făcut întru o „casă", adică întru un om. Şi mai lămurit să zic: s-a luminat mintea lui Dionisie Areopagitul şi a primit propovăduirea (Faptele Apostolilor 17, 34), dar minţii sale, care a primit credinţa fără de dovedire, i se împotrivea cuvântul cel elinesc, ispitindu-se să dovedească şi, silindu-o să urmeze curselor şi obiceiurilor celor dialectice. Vezi dezbinare a „tatălui" şi a „fiului", care se învrăjbesc între dânşii pentru Hristos şi propovăduire?

Şi „maică" dar şi „soacră" vei numi cugetul, iar „fiică" şi „noră" simţirea. Deci şi între acestea stă vrajbă pentru Hristos. Cugetul stă împotriva simţirii, când cugetul se pleacă a cinsti mai mult cele stătătoare [statornice] decât cele nestătătoare [nestatornice], cele nevăzute decât cele văzute, şi are spre aceasta multe dovezi ajutătoare. Iar uneori şi de la simţire se face război împotriva cugetului, pentru că simţirea prin minuni şi prin semnele cele văzute povăţuindu-se spre credinţă, nu se pleacă gândurilor cugetului, nici dovedirilor celor elineşti nu voieşte a urma, care silesc pe cei ce iau aminte la dânsele a nu crede ca Dumnezeu S-a făcut om sau că Fecioara a născut. Căci de acest fel sunt bârfelile silogismelor şi a înţelepciuni lor [deşteptâciunilor] elineşti care slujesc firii. Însă simţirea, prin minunile cele văzute, este povăţuitoare spre cunoştinţa lui Dumnezeu, mai bună decât toată dovedirea

Aşadar, nu toată pacea şi unirea este lucru bun, ci uneori şi vrajba şi dezbinarea oarecare lucru dumnezeiesc se pare a fi. Nimeni, dar, să nu se împrietenească cu cei răi, ci chiar dacă tatăl, chiar dacă maica, împotrivitori ai Legii lui Hristos de se vor afla, să ne învrăjbim cu dânşii, ca şi cu unii care sunt vrăjmaşi ai adevărului.

12,54-56: Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. (55) Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. (56) Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi^{[58] [59]}, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi?

După ce Domnul a vorbit pentru propovăduire şi a numit-o „foc" şi „sabie", fiindcă cei care auzeau, poate, s-ar fi turburat, neînţelegând ceea ce se grăieşte, zice: „După cum preschimbările văzduhului din oarecare semne le pricepeţi, aşa se cuvenea ca şi Venirea Mea să o cunoaşteţi din cele ce se zic şi din cele ce se fac de către Mine. Pentru că tocmai cuvintele Mele Mă arata că Mă împotrivesc vouă, şi asemenea sunt şi lucrurile Mele. Căci voi sunteţi vameşi şi răpitori (Luca 18, 11), iar Eu nu am unde să-Mi plec capul (Matei 8, 20). Deci, precum de la nor semuiţi [cunoaşteţi] venirea ploii, şi de la vântul de miazăzi sosirea arşiţei, tot asemenea vi se cuvenea vouă a cerceta şi a semui [cunoaşte] şi vremea Venirii Mele. Pentru că nu am venit să dau pace, ci ploaie şi turburare, căci «nor» sunt şi Eu şi de la «apus» vin, adică de la firea cea omenească care mai înainte era jos şi avea multă înnegurare de la păcat. Ci şi «foc» am venit sa arunc, şi «arşiţă» să fac, că «vânt» călduros de la «miazăzi» sunt, şi frigului celui de la miazănoapte potrivnic. Fiindcă şi de la Betleem M-am arătat, care spre «miazăzi» se află".

13,1-5: Şi erau de faţă în acel timp unii^: care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. (2) Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit acestea? (3) Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. (4) Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? (5) Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi toţi veţi pieri la fel.

Iuda Galileianul - de care însuşi Evanghelistul Luca pomeneşte în Faptele Apostolilor (5, 37) ca unul care era cunoscător al Legii, i-a plecat şi pe mulţi alţii dintre galileieni de au urmat dogmei [învăţăturii] sale. Şi dogmatiseau [învăţau] cum că nici unuia din oameni, nici măcar cu gura să nu sufere cineva a i se spune „Domn", nici pentru vreo cinste şi dragoste priete­nească, şi nici însuşi împăratului [Cezarului]. Drept aceea, mulţi dintr-înşii, pentru că nu-l numeau „Domn" pe Cezarul, cumplit erau pedepsiţi. Încă mai învăţau [aceşti galileieni] cum că nu se cuvine a aduce alte jertfe, afară de cele rânduite de Moise, pentru aceasta şi opreau jertfele care se săvârşeau pentru Cezarul şi pentru neamul romanilor. Dintru această pricină mâniindu-se Pilat, a poruncit ca galileienii aceştia să fie tăiaţi chiar lângă jertfele împotriva cărora ei se împotriveau a fi săvârşite pentru neamul romanilor, ca astfel, sângele lor să se amestece cu sângele jertfelor. Aşadar, unii au spus aceasta Mântuitorului, ca şi cum [cele petrecute] s-au săvârşit pentru bunacinstire, voind ca să cunoască ceea ce-I era plăcut Lui pentru ^{[60] [61]}acestea. Pentru că unii socoteau că prea cu dreptate au pătimit ei, ca nişte păcătoşi, fiindcă au scornit tulburare şi pe Pilat l-au întărâtat spre a-i urî pe iudei. Căci împotrivirea acelora întru a nu fi numit Cezarul „Domn", nu era străină [neîmpărtăşită] de vreunul din neamul iudeilor. Aşadar, Mântuitorul nu tăgăduieşte că aceia [care au fost ucişi] sunt păcătoşi, însă spune că: „Nu au pătimit ei unele ca acestea ca unii care au fost mai păcătoşi decât ceilalţi ce nu au pătimit [astfel]. Căci, dacă şi voi nu vă veţi pocăi, părăsindu-vă [lepădând obiceiul] de a face tul burări şi de a aprinde vrajbe între voi, şi nu vă veţi sârgui a cinsti pe Dumnezeu cu lucrurile, mai rele veţi pătimi. Căci nu se cuvine cu pricină de bună-cinstire să vă agonisiţi slavă, şi spre gâlcevile cele ce se fac între voi să vă plecaţi".

Iar „turnul" cel ce a căzut în Siloam, semn era al celor ce aveau să se întâmple mai pe urmă norodului, că prin acei puţini ce atuncea s-au omorât, celor mulţi a arătat cum că şi ei cele mai rele vor pătimi. Căci „turnul" este mai înainte închipuire a toată cetatea, iar „cei optsprezece" a tot neamul. Deci, căzând cetatea [Ierusalimului] din pricina lui Tit, tot neamul împreună a pierit, fiindcă întru necredinţă a rămas.

Acestea să ne fie nouă învăţătură spre toate cele ce ni se întâmplă în fiecare zi. Iar dacă unii cad, iar noi fără de ispită rămânem, din această pricină nu cumva întru cea mai covârşitoare nepurtare de grijă să rămânem, ca şi cum ca nişte drepţi am rămas fără de ispită, ci, dimpotrivă, mai vârtos să ne învăţăm cum că pentru aceasta se muncesc [zdrobesc] aceia, ca noi să ne facem mai buni. Iar de nu, mai rele vom pătimi.

13,6-9: Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. (7) Şi a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?^[62](8) Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi. (9) Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.

Cu bună urmare aduce [Domnul] şi pilda aceasta, că de vreme ce a zis Că: „de nu vă veţi pocăi [toţi] veţi pieri", cu cuviinţă adaugă şi pilda aceasta. „Smochin" este, aşadar, neamul iudeilor, care numai frunze amare face, iar roadă nu dă. Şi în „via" lui Dumnezeu sta [se afla], adică întru petrecerea [vieţuirea] cea iudaicească. „Stăpânul casei"’, adică Hristos,viind și căutând intru el roadă a credinţei şi a lucrării celei bune, nu a aflat. Şi in „trei ani" a venit: prin Moise (Ieşire cap. 19-20), prin Prooroci (3 E.zdra 1. 53J, iar a treia oară însuşi El (Ioan 1, 14). Însă pe urmă, pentru că nu s-au pocăit, i-a tăiat de la dragostea lui Dumnezeu, căci nu se mai numesc neam al Domnului şi popor sfânt. Iar în locul lor au fost aduse neamurile, cele care pot aduce roadă.

Încă poate a se înţelege „smochin" şi toată firea omenească, „stăpân al casei" Dumnezeu şi Tatăl, iar „vierul" [este] Fiul lui Dumnezeu. Şi fiindcă a venit ca să lucreze cu osârdie şi sa curăţească „via" noastră, nu lasă Hristos ca să fie tăiat smochinul acesta ca un neroditor, unele ca acestea grăind: „Lasă-l pe el şi întru acest an, căci chiar dacă prin Lege şi prin Prooroci nu s-au făcut mai buni şi roadă de pocăinţă nu au dat, însă şi Eu îi voi uda pe ei cu ale Mele dogme şi învăţături, şi de vor face roadă de supunere bine, iar de nu, îi vei tăia în anul viitor, tăindu-i [retezându-i] pe dânşii din partea drepţilor".

Şi de „trei" ori cercând roadă de la firea noastră, nu a dat: o dată, atunci când, în Rai am călcat porunca (Facere cap. 3), a doua oară, când în Lege au făcut viţel (Ieşire cap. 32) „şi au schimbat slava lui Dumnezeu întru asemănare de viţel ce mănâncă iarbă" (Psalm 105, 20), iar a treia oară, când de Domnul şi Mântuitorul s-au lepădat, zicând: „Nu avem împărat, decât pe Cezarul" (Ioan 19, 15).

Şi în „trei ani" se zice ca vine „Stăpânul casei" la „smochin", poate adică si pentru că trei sunt legile ce s-au dat nouă, prin care vine către noi Domnul. Iar acestea sunt: cea firească, cea a Legii şi cea duhovniceasca. Căci se cuvenea nouă dintru legea cea firească să ne învăţăm şi să aducem „roadă", căci firea singură pe sineşi se învaţă ceea ce se cuvine. Iar după ce [Domnul] a aflat în noi a fi netrebnică legea cea firească, ne-a dat-o pe cea a lui Moise, ajutătoare a celei fireşti. Iar după ce şi aceasta, pentru lenevirea noastră, împreună netrebnică s-a aflat, o dă Domnul pe ceea duhovnicească. Deci când acestea „trei" nu fac mai bun sufletul cuiva şi nici dintru viaţa cea îndelungată şi nici dintru iubirea de oameni [a lui Dumnezeu] nu se face mai bun, atunci în anul „viitor" nu se mai lasă; căci nu de multe ori Se amăgeşte Dumnezeu de prelungiri''.

13,23-30 : Iar aceasta ce zice: „am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat", se zice şi aşa simplu [de-a dreptul] către cei din lsrail, căci dintru aceştia S-a născut Hristos după trup şi cu aceştia dimpreună mânca şi dimpreună bea.

Dar se poate şi mai înalt a se înţelege aceasta ce zice: „am mâncat înaintea ta şi am băut", căci slujba Legii săvârşind şi jertfele cele sângeroase lui Dumnezeu aducându-le, mâncau şi se veseleau, ascultau încă şi dumnezeieştile cărţi în sinagogi. Pentru că, întru adevăr, Domnul şi prin Prooroci îi învăţa, căci nu pe ale lor proorociri ei le puneau înainte [în slujbele sinagogii], ci pe ale lui Dumnezeu le grăiau, pentru aceasta şi ziceau: „Acestea grăieşte Domnul". Aşadar, nu a fost îndeajuns spre îndreptarea iudeilor slujba cea prin sângiuri [jertfe sângeroase], neprimind ei credinţa care îl face drept pe cel necredincios.

Iar aceea ce zice: „Acolo va fi plângerea [şi scrâşnirea dinţilor], când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov", se potriveşte şi israelitenilor, către care se grăiau acestea, dar încă şi celorlalţi necredincioşi care se vor afla de-a lungul vremurilor. Pentru că iudeii de acestea mai vârtos se mâhneau, când auzeau că alţii, adică cei din păgâni, se vor odihni cu Avraam şi cu Patriarhii, iar ei vor fi „scoşi afară".

13, 31-33 : De zavistie topindu-se blestemaţii farisei, se ispitesc să-L sperie pe Domnul, şi cu Irod îl înfricoşează pe El. Căci nu voiau ei să-L vadă pe Domnul făcând minuni, ca nu prin mulţimea minunilor să tragă [spre El] noroadele, şi cu puterea cuvântului învăţându-le, să le întoarcă către Sine. Deci, îl aduc înainte pe Irod, şi se prefac că au purtare de grijă de Mântuitorul. Iar El, ştiind inimile acestora, blând şi acoperit [tăinuit] - după cum este obiceiul Său - le răspunde lor şi zice: „Spuneţi vulpii acesteia". Şi se pare că ar numi „vulpe" pe Irod, dar dacă cineva cu de-amănuntul va lua aminte, va pricepe că cu prisosinţă îi însemnează aici pe farisei. Pentru că Domnul nu a zis „vulpii aceleia", ci „vulpii acesteia", oarecare cuvânt de mijloc¹⁷ uneltindu-Şi cu înţelepciune. Căci prin a numi numai o singură „vulpe", le-a dat lor să-l înţeleagă pe Irod, iar prin a zice cu arătare „acesteia", pe însăşi viclenii aceia i-a însemnat [arătat], căci cu adevărat vicleşugul şi năravul cel rău al vulpii îl aveau fariseii. Şi vezi, cum împotriva răutăţii lor le răspunde lor. Căci de vreme ce aceia pentru vindecări zavistuindu-L, aduc înaintea Lui frica cea de Irod, El, ceea ce ştia că îi mâhneşte pe dânşii, aceasta grăieşte: „Iată, alung demoni şi fac vindecări". Căci precum s-a zis mai sus, pentru aceasta Îl goneau [alungau] pe Dânsul, ca nu pe arătarea minunilor celor preaslăvite uneltind, să vâneze pe mulţi, ca să creadă întru El.

Iar când auzi, că „nu este cu putinţă să piară Prooroc afară de Ierusalim", nu socoti că dintru a se scrie unele ca acestea vreo nevoie cu silă se aduce asupra iudeilor, ca să facă unele ca acestea, ci dintru urmarea voinţei lor celei vărsătoare de sânge se zice aceasta. Precum dacă cineva, văzând pe un tâlhar foarte vărsător de sânge stând la drum, ar fi zis: „Nu este cu putinţă ca drumul acesta, întru care tâlharul îi pândeşte pe drumeţi, să fie curat de sânge", cu adevărat, cele ce urmează faptelor tâlharului, le grăieşte. Deci, aşa şi în Ierusalim, fiindcă şedeau acolo tâlhari fariseii şi cărturarii, nu era cu putinţă în alt loc - fără numai în locaşul tâlharilor-să piară Stăpânul Proorocilor. Că obişnuiţi fiind întru sângiuirile slugilor, şi pe Stăpân îl vor omorî.

13,34-35; Ierusalime, Ierusalime, care omori pe Prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. (35) Iată vi se lasă casa voastră pustie, că adevărat grăiesc vouă: Nu Mă veţi mai vedea până ceva veni vremea când veţi zice^{[63] [64]}: Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului!

Cu îndoita pomenire a numelui arată dragostea ce o are către dânşii, căci ca unul oarecare ce îndrăgeşte şi este defăimat de cea îndrăgită, aşa o cheamă pe adunarea cea curvară. Arată încă şi iubirea Sa de oameni, căci de multe ori a voit să-i adune pe dânşii.

Însemnează şi nebunia acelora, zicând: „n-aţi voit". „De acum vă las pe voi, căci atât de mult am urât vicleşugul vostru, încât nici biserica nu o zic că este «casă» a Mea, ci «casă a voastră». Căci până când petrecea întru voi fapta bună, era şi biserica Mea. Iar după ce aţi spurcat-o pe dânsa şi adunătură şi peşteră de tâlhari o aţi făcut cu neguţătoriile cele multe, şi cu voinţa şi socoteala cea iubitoare de argint unul pe altul omorându-vă" - ca aceasta este neguţătoria, adică tâlhărie, fiindcă pune piedică fratelui, amăgindu-l pe dânsul şi i le răpeşte pe cele ale lui, lucru pe care şi tâlharii îl fac, căci după ce îi leagă pe drumeţi apoi îi jefuiesc de toate ale lor - „aşadar, după ce aţi făcut biserica peşteră de tâlhari din pricina neguţătoriilor pe care le faceţi în «casa» aceasta de rugăciune, nu mai este «casă» a Mea, ci «a voastră»". Şi nu numai pe biserică [templu] o vei înţelege „casă", ci şi pe tot neamul iudeilor, că obişnuieşte Scriptura şi pe neam a-l numi „casă", precum aceasta: „Casa lui Levi, binecuvântaţi pe Domnul" (Psalm 134,20). Deci şi aici se poate înţelege: „casa voastră", în loc de „neamul vostru se lasă de către Mine", precum şi prin Proorocul în alt loc zice: „Părăsit-am casa Mea şi moştenirea Mea am lăsat- o" (Ieremia 12, 7). Căci „casă", acolo pe israeliteni îi numeşte. Şi arată că şi mai înainte de aceasta, El era Cel Care îi ţinea pe dânşii şi îi izbăvea de vrăjmaşi^{[65] [66]}.

Iar ceea ce zice: „Nu Mă veţi mai vedea de acum, până ce va veni vremea când veţi zice: Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului", pe cea de a Doua Venire o însemnează, că atunci şi fără de voie Îl vor mărturisi pe Dânsul Mântuitor şi Domn, când nu le va fi lor de nici un folos. Dar cum? Nu L-au văzut pe Dânsul după ce a grăit acestea? Cu adevărat L-au văzut. Aşadar, când zice: „Nu Mă veţi mai vedea de acum", nu ceasul cel de atuncea îl însemnează, ci vremea cea de după Cruce, ca şi cum ar fi zis: „După ce Mă veţi răstigni, nu Mă veţi mai vedea, până când iarăşi voi veni".

14,16-20 : După ce a zis cel ce şedea împreună cu Domnul la masă că: „Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!" zice o pildă ca aceasta, „om" numindu-L pe Părintele Sau cel iubitor de oameni. Căci Dumnezeu, când vrea să arate puterea Sa cea muncitoare [pedepsitoare, căznitoare] „panteră" şi „râs" şi „urs" este numit în Scriptură (Osea 13, 7-8), iar când va să însemneze oarecare iubire de oameni, „om" este numit, ca şi acum.  Iar „cină mare" a numit această rânduială a întrupării; „cină", pentru că în vremurile cele mai de pe urmă, ca şi cum la apusul soarelui, a venit Domnul. Şi mare este „cina" aceasta, de vreme ce „cu adevărat, mare este taina" mântuirii noastre (1 Timotei 3, 16).

       Iar „la ceasul cinei" S-a „trimis", adică în vreme rânduită şi cuviincioasă, că nici era altă vreme mai cuviincioasă a mântuirii noastre decât aceea a împărăţiei lui August Cezarul, când răutatea, fiindcă făcuse vârf, se cuvenea să fie risipită. Căci aşa precum pe rana ascunsă şi rea, doctorii o lasă de curg dintru ea toate puroaiele cele rele, apoi pun deasupra leacurile cele de vindecare, aşa şi păcatul se cuvenea să arate toate chipurile sale, apoi Doctorul cel Mare să pună asupra doctoria Deci, pentru aceasta a aşteptat Mântuitorul de a plinit diavolul măsura răutăţii, şi după aceea S-a întrupat Hristos; şi toate chipurile răutăţii, prin toată petrecerea [vieţuirea] Sa cea sfântă le-a vindecat.

„Şi a trimis. .. ca să spună celor chemaţi". Şi cine sunt „cei chemaţi"? Poate adică şi toţi oamenii, că pe toţi i-a chemat Dumnezeu spre cunoştinţa Sa, mai întâi prin buna rânduială a celor văzute, iar în al doilea rând prin legea cea firească. Dar, poate mai adevărat [sunt „cei chemaţi"], cei din Israil, care prin Lege şi prin Prooroci au fost chemaţi. Căci la aceştia a fost trimis cu deadinsul Domnul, la „oile casei lui Israil" (leremia 23, 2; Miheia 2, 12; Matei 10, 6; 15, 24).                                                              .

Aşadar, El zicea: „Veniţi, că iată toate sunt gata", că tuturor binevestea Domnul că aproape este împărăţia Cerurilor şi înlăuntrul nostru (Matei 4, 17; Luca 17,21).

Iar „cei chemaţi" au început „a se lepăda cu toţii dimpreună", ca şi cum ar fi fost vorbiţi între dânşii. Pentru că toţi mai-marii iudeilor, lepădându-se de a-L avea pe Iisus împărat, nici de „cină" nu s-au învrednicit, unul pentru iubirea de bogăţie, iar altul pentru iubirea de îndulcire. Căci acela care a cumpărat „ţarina" şi acela care a cumpărat „perechile de boi", iubitori de bogăţie se înţeleg a fi, iar cel care şi-a luat „femeie" [este socotit] iubitor de îndulcire. Iar dacă voieşti, „ţarină" cumpără cel care pentru înţelepciunea lumii nu primeşte taina Că „ţarină" este lumea aceasta şi, mai simplu a spune: firea [cea văzută]. Iar cel ce firea o vede, pe cele mai presus de fire nu le primeşte. Deci fariseul „ţarina" poate văzând-o,căutând adică spre legile firii, n-a primit „Fecioară să nască Dumnezeu", pentru că era lucru mai presus de fire. Încă şi toţi cei care se laudă întru înţelepciunea cea dinafară, din pricina „ţarinii" acesteia, adică pentru fire [firea văzută], n-au cunoscut pe Iisus, Cel Care a înnoit firea. Iar prin cel care „cinci perechi de boi a cumpărat" şi le cearcă pe dânsele, este înţeles şi omul cel iubitor de trup, care pe cele cinci simţuri ale sufletului cu cele ale trupului şi le-a înjugat; şi sufletul, trup şi l-a făcut. Pentru aceasta, ca unul care la pământ - adică la cele pământeşti - este pironit şi se îndeletniceşte, nu voieşte a se împărtăşi de Cina cea duhovnicească. Căci zice şi înţeleptul: „De ce înţelepciune se va umple cel care ţine plugul?" (Sirah 38,27-29). Iar cel care pentru „femeie" cade, acesta este iubitorul de îndulcire şi de desfătare, care de trup - care este împreună slujitor al sufletului - este pironit; şi, fiindcă este întru el, ca şi cum ar fi lipit de dânsul, lui Dumnezeu a-I plăcea nu poate.

Au fost lepădaţi afară căpeteniile iudeilor şi nimeni dintru aceştia n-a crezut în Hristos. Căci şi ei se lăudau întru răutate, zicând: „Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?" (Ioan 7, 48) Deci, aceşti învăţătorii de Lege şi cărturarii, precum zice Proorocul (Isaia cap. 19), înnebunindu-se, au căzut din dar.Iar cei de rând dintre iudei, care cu „şchiopii" şi cu „betegii" şi cu „orbii" sunt asemănaţi - şi sunt „cele nebune ale lumii" (1 Corinteni 1, 27) - şi cei defăimaţi, aceştia au fost chemaţi. Căci norodul se minuna de cuvintele darului care ieşeau din gura lui Hristos şi se bucura de învăţătură (Luca 4, 32). Iar după ce au intrat aceştia din Israil - cei aleşi zic pe care Dumnezeu mai înainte i-a rânduit spre slava Sa, care au fost Petru şi fiii lui Zevedeu şi celelalte mii ale celor ce au crezut, bunătatea lui Dumnezeu şi la neamuri s-a revărsat. Căci, prin aceia de pe „drumuri" şi de la „garduri", neamurile se vor înţelege. Pentru că israilitenii erau adică înlăuntrul cetăţii, ca unii care şi punere de Lege au primit şi vieţuire mai cuviincioasă au dobândit. Iar neamurile, fiind străine de aşezămintele Legii şi înstrăinate de punerea de Legea lui Hristos, şi nefiind împreună cetăţeni cu Sfinţii, nu întru un drum, ci în multe „drumuri" ale nelegiuirii şi ale necunoştinţei petreceau, şi la „garduri", în păcate zic, căci păcatul este mare „gard" şi „perete în mijloc" (Efeseni 2, 14) ce ne desparte pe noi de la Dumnezeu. Deci, prin „drumuri", însemnează umbros vieţuirea neamurilor, care era dobitocească şi în multe socotinţe [laturi] împărţită; iar prin „garduri" - viaţa lor cea plină de păcate. Şi nu porunceşte ca simplu să-i cheme pe aceştia, ci să-i „silească", măcar că tuturor de voinţa lor atârnă să creadă. Dar, ca să cunoaştem că a crede noroadele, cele care aveau atâta necunoştinţă, este semn de mare putere a lui Dumnezeu, pentru aceasta a zis „sileşte". Căci de nu era multă puterea Celui Care era propovăduit, şi de nu era mare adevărul Cuvântului, cum oamenii care erau turbaţi spre închinarea la idoli şi lucrători de cele de ocară s-ar fi plecat să cunoască dintr-odată pe Dumnezeu cel adevărat şi să săvârşească viaţă duhovnicească? Deci, voind a arăta schimbarea cea minunată, „silă" a numit lucrul, ca şi cum ar fi zis cineva: „cu toate că nu voiau elinii să lase idolii şi desfătarea, însă de adevărul propovăduirii au fost siliţi a fugi de acestea". În afară de cele zise şi puterea semnelor [minunilor] mare „silă" aducea, spre a se schimba neamurile spre credinţa lui Hristos.

Iar multora şi boli trimiţându-le şi primejduiri, cu judecăţile pe care numai El le ştie, îi face pe dânşii ca şi nevrând să se lepede de viaţa cea plina de răutăţi şi [astfel] îi aduce pe dânşii înlăuntru la „cina Sa", „silă" asupra lor aducând pe năvala asupră-le a primejdiilor. Şi pentru aceasta sunt multe pilde¹⁷.

14,25-27: Şi vezi să nu fii răpit de înţelesul cel simplu şi fără de socotinţă, căci Iubitorul de oameni nu ne învaţă cruzimea, nici nu sfătuieşte să ne omoram. Ci voieşte [Domnul] ca adevăratul Său ucenic, atunci să le urască pe rudenii, când acestea îl împiedică de la cinstirea de Dumnezeu şi, din pricina dragostei către dânşii, este oprit el de la a face lucrul cel bun. Pentru că, de nu îl vor împiedica [de la cinstirea de Dumnezeu], învaţă Domnul a-i cinsti mai vârtos, până la suflarea cea mai de pe urmă. Dar, ceea ce am zis, ne porunceşte nouă să-i urâm pe părinţi, [atunci] când pentru cinstirea de Dumnezeu este primejdie. Căci, dacă la un folos ca acesta ne stau nouă împotrivă, atunci nu sunt socotiţi nici părinţi, nici rude. încă şi de aici este arătată ceea ce zice, dintru a porunci să urască [ucenicul] „şi sufletul său", căci cu adevărat nu ne porunceşte să ne omorâm noi singuri, ci de poftele sufletului, care ne despart pe noi de la Dumnezeu, să ne lepădăm. Şi de ne va sta înainte mucenicie, să nu purtăm grijă de suflet, ci numai de dobânda cea veşnică ce ne stă înainte. Şi cum că aceasta ne învaţă şi nu să ne omorâm noi singuri, arată iarăşi El însuşi, prin aceea că diavolul, ispitindu-L pe Dânsul să Se arunce însuşi de pe templu, a împins [alungat] ispita (Matei 4, 5-7). Şi nici nu Se dădea pe Sine iudeilor, ci Se depărta şi, prin mijlocul lor suindu-Se [trecând], Se tăinuia [ascundea] de ucigaşi (Luca 4, 29-50, Ioan 8, 59).

Deci acela care se vatămă la cinstirea de Dumnezeu de oarecare dintre rudenii şi primeşte dragostea cea către dânşii şi mai mult o cinsteşte pe aceasta decât a plăcea lui Dumnezeu, şi încă pentru iubirea de viaţă de multe ori şi mucenicie stând înainte, întru lepădare cade, acesta nu poate să fie „ucenic" a lui Hristos.

15,11-32 : Şi „dă inel în mână", pecetea creştinătăţii, care prin lucruri o avem - că „mâna" este semn al lucrării, iar „inelul", al peceţii. Deci, cel care s-a botezat, şi, în scurt, cel care s-a întors de la răutate, dator este să aibă peste „mână", adică peste toată puterea cea lucrătoare, pecete şi semn de creştin [„inel"], ca să poată să arate cum că s-a înnoit după chipul Celui Care l-a zidit pe el. Sau şi în alt chip vei înţelege „inelul", adică arvuna Duhului. Ca şi cum aş zice: Dumnezeu, bunătăţile cele de săvârşit [desăvârşite] atunci le va da, când va fi vremea lor; iar acum, încredinţându-le cu adevărat pe acelea, ne dă nouă daruri, ca o oarecare arvună a celor ce vor să fie, unora adică facere de minuni, altora învăţături, iar altora alt oareşce dar; şi pe acestea primindu-le, dintru ele şi pe cele mai de săvârşit [desăvârşite] cu adeverire [le] nădăjduim. Şi „încălţăminte în picioare" [îi dă] ca să se păzească de „scorpii"(Luca 10,19), adică de păcatele cele ce se par mici şi ascunse - precum a zis David (Psalm 90, 13) - însă omorâtoare şi acestea; încă şi de „şerpi" (Luca 10,19), zic de păcatele ce se socotesc că vatămă arătat. Şi în alt chip se dau„încălţăminte" celui ce s-a învrednicit de „haina cea dintâi", fiindcă Dumnezeu îl face pe el gătit spre a binevesti şi a folosi pe alţii, că acest lucru este creştinul: folosul aproapelui.

Aici este întrebarea cea mult vestită: „Cum de se arată zavistnic fiul, care întru altele a vieţuit cu bună plăcere, şi a slujit Tatălui?" Această întrebare se va dezlega dacă va cumpăni cineva pentru ce s-a grăit pilda. Căci, cu adevărat, pentru că fariseii cei care se socoteau pe ei înşişi curaţi şi drepţi, cârteau asupra Domnului că-i primea [la Sine] pe curve şi pe vameşi, pentru aceasta s-a zis această pildă împreună cu cele ce sunt mai înainte de ea. Deci, de vreme ce s-au grăit acestea pentru că fariseii cârteau, care erau „drepţi" mai mult decât vameşii, precum lor li se părea, socoteşte tu că „fiul" cel ce cârteşte îi închipuie pe toţi cei care se smintesc pentru cea grabnică fericire şi mântuire a păcătoşilor. Iar aceasta [sminteala] nu este zavistie, ci, pentru că noi nu cunoaştem revărsarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, din această pricină se naşte cârtirea. Căci, oare, David nu aduce înainte sminteala celui ce se turbură pentru „pacea păcătoşilor"? (Psalm 72. .31 Iar Ieremia, aşijderea zice: „Pentru ce calea necredincioşilor este întru îndestulare şi i-a sădit pe ei şi i-a înrădăcinat?" (Ieremia 12,1-2). Că acestea toate sunt ale cuvântului celui neputincios şi sărac al oamenilor, care se aprinde şi se îndoieşte pentru cea oarecum nevrednică fericire a celor răi. Deci, prin pilda aceasta numai cât nu zice Domnul către farisei unele ca acestea: „Fie, voi sunteţi drepţi precum <«fiul>■ acela - şi bineplăcuţi Tatălui - aşadar vă rog pe voi, cei drepţi şi curaţi, să nu cârtiţi pentru veselia pe care o facem pentru mântuirea păcătosului, căci şi acesta este «fiu»".

Deci [intru această pildă], nu este arătată zavistia, ci socoteala fariseilor o îndreptează Domnul prin pildă, că măcar drepţi de ar fi ei şi toată porunca lui Dumnezeu ar fi împlinit, să nu se mâhnească pentru primirea păcătoşilor. Şi nu este de mirare dacă ne mâhnim pentru cele ce se par că se fac cu nevrednicie. Căci atât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cu atâta îndestulare ne dă nouă bunătăţile Sale, încât se poate naşte de aici şi cârtire, care lucru şi în vorba cea obişnuită o zicem. Căci de multe ori, făcând bine cuiva, apoi nemulţămiţi fiind noi de la el, zicem că: „Toţi mă prihănesc, pentru că ţi-am făcut bine cu atâtea", măcar poate că nimeni nu ne-a prihănit, însă voind să arătăm mărimea facerii de bine, aceste cuvinte le plăsmuim.

Dar sa vedem şi cu de-amânuntul, în scurt, pilda. La „ţarină" era „fiul cel mare", adică în lumea aceasta, şi-şi lucra pământul său, trupul zic, ca să se sature de „pâine”; şi semăna cu lacrimi, ca să secere cu bucurie (Psalm 125, 5). Şi înţelegând cele ce s-au făcut, „nu vrea să intre" în bucuria cea de obşte, iar Părintele cel iubitor de oameni „iese şi îl roagă" şi îi spune lui pricina veseliei, că este înviere a mortului. Căci („fiul cel mare"], ca un om, pentru că nu ştia, se smintea şi-L învinuia pe Tatăl, că lui adică nici măcar un „ied" nu i-a dat, iar pentru cel curvar „a înjunghiat viţelul cel hrănit". Iar ce este ceea ce se însemnează prin „ied", aici o vei înţelege, tot „iedul" de partea cea „de-a stânga" (Matei 25, 3.3) şi păcătoasă se pune. Deci zice „fiul" cel bineplăcut că: „în toate Ostenelile mi-am petrecut viaţa, prigonit fiind, rău pătimind, de păcătoşi necăjit; şi niciodată pentru mine nu ai înjunghiat vreun «ied », adică vreun păcătos care mă necăjea, ca să aflu puţină odihnă". Precum, adică, „ied" a fost pentru Ilie - Ahab. Deci, îl prigonea [Ahab] pe Prooroc şi nu a dat Domnul pe „iedul" acesta degrab spre junghiere (3 Regi 21, 17-29), ca, puţin trăgându-şi sufletul Ilie, să se odihnească împreună cu „prietenii săi", Proorocii. Drept aceea şi zice [Ilie] către Dumnezeu: „Doamne, pe Proorocii Tăi i-au omorât şi jertfelnicele Tale le-au surpat" (3 Regi 19, 10). „Ied" era pentru David -Saul (1 Regi 19,10) şi toţi cei ce-l cleveteau pe el, pe care îi slobozea Domnul ca să-l ispitească [cerce] pe el; şi nu-l „junghia ’, spre a se veseli David. Drept aceea şi grăia acesta: „Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii se vor făli?" (Psalm 93, 3). Aceasta grăieşte şi „fiul" cel din Evanghelie: „Totdeauna fiind eu în osteneli, nici de o mângâiere nu m-ai învrednicit, nici pe vreunul din cei ce mă necăjeau pe mine spre junghiere nu i-ai dat, iar acum, aşa, fără de osteneală, îl mântuieşti pe cel curvar". Aşadar, aceasta este toată ţinta pildei, care s-a zis pentru fariseii cei ce cârteau pentru păcătoşii care erau primiţi de către Domnul. Şi ne învaţă pe noi că, măcar de vom fi drepţi, să nu-i gonim pe cei păcătoşi, nici să cârtim când Dumnezeu îi primeşte. Deci „fiul mai tânăr" sunt curvele şi vameşii; „fiul mai mare" sunt fariseii şi cărturarii, ce se iau în locul celor drepţi, ca şi cum ar fi zis Dumnezeu: „Fie, voi sunteţi drepţi, cu adevărat, şi nici o poruncă nu aţi călcat. Dar nu se cuvine să fie primiţi cei care se întorc de la răutate?" Aşadar, pe nişte cârtitori ca aceştia îi învaţă prin [această] pildă.

Şi ştiu că unii pe „fiul mai mare" l-au înţeles pentru îngeri, iar pe „fiul cel mai tânăr" pentru firea oamenilor, fire care a scornit ridicare şi răzvrătire împotriva poruncii lui Dumnezeu şi s-a semeţit. Alţii au înţeles acestea pentru israeliteni şi pentru cei din neamuri. Însă adevărată este numai ceea ce am zis, anume că drepţii sunt închipuiţi de „fiul mai mare", iar păcătoşii şi cei care se întorc sunt închipuiţi de „fiul cel tânăr". Iar toată urzeala pildei pentru farisei s-a alcătuit, învăţându-i Domnul pe dânşii să nu se mâhnească pentru primirea păcătoşilor, măcar deşi ei vor fi drepţi. Deci, nimeni, pentru judecăţile lui Dumnezeu să nu se mâhnească, ci să sufere [rabde] când cei ce se par păcătoşi bine petrec şi se mântuiesc. Căci ce ştii tu, poate cel pe care îl socoteşti păcătos s-a pocăit şi, din această pricină, a fost primit? Sau ştii tu că nu are ascunse fapte bune şi pentru aceasta Dumnezeu priveşte cu dragoste către el?

16,2-9: (8) Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. (9) Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca, atunci când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.

Dintru această pildă voieşte Domnul ca să ne înveţe pe noi să chivernisim bine bogăţia ceea ce ni s-a dat nouă. Şi mai întâi aceasta cunoaştem, cum că nu suntem stăpâni ai averilor, că nimic nu avem al nostru, ci „iconomi" suntem ale celor străine, ce sunt încredinţate nouă de la Stăpânul, ca bine pe acestea să le chivernisim, [încă] şi precum Acela porunceşte. Iar apoi, după ce nu am întrebuinţat iconomia bogăţiei după ţelul şi voinţa Stăpânului, ci la desfătările noastre, pe cele date - rău cheltuindu-le, ne aflăm ca „iconomi" ce suntem, „pârâţi". Că voia Stăpânului este să iconomisim pe cele date la trebuinţele celor împreună cu noi robi, iar nu la ale noastre desfătări. Şi atunci când vom fi „pârâţi", vrând să ne schimbe Stăpânul de la „iconomia" averilor, adică să ne scoată din viaţa aceasta - iar după mutarea cea de aicea vom şi „da socoteala de iconomie" dacă vom fi înţelepţi, vom cunoaşte măcar şi târziu ceea ce se cuvenea a face. Şi atunci, ne facem nouă „prieteni" din banii „nedreptăţii", iar bani ai „nedreptăţii" aceia se numesc câţi Domnul ni i-a dat să-i cheltuim la trebuinţele fraţilor şi ale celor împreună cu noi robi, iar noi îi ţinem pentru noi înşine. Însă, măcar târziu [în cele din urmă] să ne venim întru simţire, unde ne ducem şi cum că în ziua aceea nici a ne osteni nu putem, căci nu este atunci vreme de lucrare, nici a cere nu este cu cuviinţă; căci „nebune" sunt numite „fecioarele" cele care au cerut un asemenea lucru (Matei 25,1-l3). Aşadar, ce urmează? Să-i facem împreună părtaşi ai acestor bani [ai „nedreptăţii"] pe fraţi, ca, atunci când vom lipsi de aici [„vom fi scoşi din iconomie"] - adică atunci când ne vom duce din viaţa aceasta să ne primească pe noi săracii în „corturile cele veşnice". Pentru că săracilor celor întru Hristos li s-au dat spre moştenire „corturile cele veşnice", întru care pot să-i primească pe cei care aici s-au făcut prieteni cu dânşii prin dăruirea banilor. Iar aceşti bani fiind ai Stăpânului, dintru început se cuvenea a-i da sărmanilor; că aceştia sunt „datornicii", după ceea ce s-a zis: „Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută" (Psalm 36, 26) şi iarăşi „Cel ce miluieşte săracul, împrumută pe Dumnezeu" (Pilde 19,17). Aşadar, se cuvenea dintru început toate a le da acestor buni „datornici", care dau înapoi însutit. Dar, de vreme ce ne aflăm iconomi ai „nedreptăţii", fiindcă cu nedreptate ţinem la noi pe cele ce altora le sunt rânduite, să nu rămânem cu totul întru această neomenie, ci să împărţim săracilor, ca să fim primiţi de dânşii în „corturile cele veşnice". Deci, dacă aşa vom lua [înţelege] noi pilda, nu ni se va întâmpla la tâlcuire nimic de prisosit sau cu iscodire, ori cu tâlcuire de visări.

Iar aceasta ce zice: „fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii", se pare cum că ar însemna ceva nepotrivit [în acest loc], însă nu este fără de urmare sau străin . Pentru că „fii ai veacului acestuia" îi numeşte pe cei care socotesc toate cele ce le sunt lor de folos [numai] pe pământ. Iar „fii ai luminii" îi numeşte pe cei ce sunt datori a unelti bogăţia cea duhovnicească după plăcerea lui Dumnezeu. Aşadar, aceasta zice, anume că oamenii, „iconomi" ai dregătoriilor celor omeneşti făcându-se, se străduiesc în orice chip, ca, după ce se vor schimba din iconomie, să aibă mângâiere. Iar „fii ai luminii" rânduindu-se, adică duhovnicească dregătorie a averilor încredinţându-li-se, nimic nu socotesc spre a avea folos pe urmă. Deci, „fii ai veacului acestuia" sunt cei cărora li s-au încredinţat dregătorii omeneşti şi, „în neamul lor" - adică în viaţa aceasta pământească -, cu înţelepciune pe cele ale lor le chivernisesc. Iar „fii ai luminii" sunt cei care au luat averi ca să le chivernisească pe ele după plăcerea iui Dumnezeu. Deci, ne aflăm noi cum că în iconomiile cele omeneşti, cu înţelepciune iconomisim şi le uneltim pe cele ale noastre, întrucât chiar de vom cădea vreodată din iconomie, să avem oarecare scăpare a vieţii. Iar la averile cele ce se cuvine a le iconomisi după Dumnezeu, nu ne arătăm că facem purtare de grijă, ca şi cum nu vom da seama de „iconomie", după ce ne vom muta din viaţa aceasta; şi ne vom şi afla lipsiţi de toată mângâierea. Drept aceea şi „nebuni"^{[67] [68]} ne numim, fiindcă nu le cugetăm pe acelea ce mai pe urmă ne vor fi nouă de folos. Aşadar, să ni-i facem „prieteni" pe săraci, dându-le lor din „bogăţia nedreptăţii", adică aceea care ni s-a dat noua de la Dumnezeu ca sa fie „armă a dreptăţii", iar noi o ţinem şi, pentru această pricină, întru nedreptate s-a strămutat. Iar dacă „bogăţia" ceea ce se adună, ca şi cum din drepte chipuri de agoniseală, când nu se va iconomisi bine şi nu se va da săracilor, „nedreptate" şi „mamona" se socoteşte a fi; cu cât mai mult, cea [dobândită] dintru nedreptate. Deci, dintru această „nedreptate" să ne agonisim „prieteni", ca atunci când vom lipsi [de aici] şi vom trece dintru această viaţă - sau si în alt chip: când ne vom împuţina cu sufletul, fiind osândiţi să ne primească pe noi acolo „prietenii", în „corturile cele veşnice".

16,14-l5 : Fariseii îl batjocoreau pe Domnul ca unii care erau împunşi [săgetaţi] de cuvintele acestea, că nu le plăcea lor să audă cele pentru neagoniseală, fiindcă erau iubitori de argint. De vreme ce s-a şi zis: „urâciune îi este păcătosului cinstirea de Dumnezeu" (Sirah 1, 24), iar „mustrările sunt rele celui necredincios".

Iar Domnul, descoperind vicleşugul lor cel ascuns şi arătând că măcar de şi fâţărnicesc dreptatea, urâţi sunt înaintea lui Dumnezeu pentru părerea [pe] care o au despre ei înşişi, zice: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi şi vi se pare cum că numai vouă vi s-a dat a înţelege cele ce se cuvin, şi a învăţa, pentru aceea şi batjocoriţi cuvintele Mele ca ale unui nebun, vrând ca să vă socotească norodul dascăli ai adevărului. Dar nu este aşa. Căci «Dumnezeu ştie inimile voastre» şi «urâciune» pe voi vă socoteşte, pentru cugetarea voastră cea înaltă şi pentru pofta slavei omeneşti. Iar «ceea ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu», că necurat este înaintea Domnului tot cel care se înalţă cu inima (Pilde 16, 5). Deci, se cuvenea vouă, o, fariseilor, să nu vieţuiți pentru părerea omenească" - [pentru] „că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor" (Psalm 52, 7) „ci să vă îndreptaţi pe voi mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu".

16,19-31 : Încă este cu putinţă şi tropologic a pricepe pilda aceasta, zicând cum că prin „bogat" se însemnează norodul cel evreiesc, căci „bogat" a fost acesta de demult, fiindcă se îmbogăţea întru toată cunoştinţa şi înţelepciunea şi întru cuvintele lui Dumnezeu cele ce sunt mai mult decât aurul şi mulţimea pietrelor scumpe. Dar şi „în porfiră şi în vison" era îmbrăcat, fiindcă avea împărăţie şi preoţie şi era „împărătească preoţie" a lui Dumnezeu (Ieşire 19, 6). Şi „porfira" o însemnează pe împărăţie, iar „visonul" pe preoţie, căci leviţii, la slujbele cele preoţeşti, se îmbrăcau cu haine devison (1 Paralipomena 15,27; 2 Paralipomena 5,12). Şi „se veseleau în toate zile în chip strălucit" căci în toate zilele aduceau jertfe, dimineaţa şi seara, pe care şi ale „necontenirii" le numeau (Ieşire 29,38-42). Iar „Lazăr" era norodul cel din neamuri [păgâni], sărac în dumnezeieşti daruri şi în înţelepciune; şi „zăcea înaintea uşilor", că nu era slobod păgânilor să intre în biserică (Deuteronom 23, 1-5), pentru că spurcăciune se părea [a fi]; precum şi în Faptele Apostolilor strigare se face asupra lui Pavel că a adus păgâni în biserică şi a spurcat acest loc sfânt (21, 28). Încă era si „plin de bube", de păcatele care puţeau şi pe „câinii" cei neruşinoşi, adică pe draci, îi hrănea cu rănile acestea, căci îndulcire le sunt lor rănile noastre. Şi poftea „farâmiturile cele ce cădeau din masa bogatului", că lipsit era cu totul de pâinile cele ce „întăresc inima" (Psalm 103, 17) şi avea trebuinţă şi de cea prea puţină şi mică şi cuvântătoare hrană; precum şi cananeianca, păgână fiind, cerea să se hrănească din „fărâmituri" (Matei 15, 27). Ce s-a întâmplat însă? „A murit" lui Dumnezeu norodul evreiesc şi moarte s-au făcut oasele lor, fiindcă nu făceau ei nici o mişcare către lucrul cel bun. „A murit" şi Lazăr păcatului - adică norodul cel păgânesc - şi iudeii, fiindcă întru păcatele lor au murit, în văpaia zavistiei se ard. Şi „râvnesc" iudeii, precum zice Apostolul (Romani 11,11-l4), pentru că păgânii se primesc la credinţă, iar norodul neamurilor, cel ce mai înainte era sărac şi necinstit, în „sânul lui Avraam", tatăl neamurilor, petrece cu cuviinţă. Pentru că şi Avraam, păgân fiind, a crezut lui Dumnezeu şi de la închinarea de idoli, la cunoştinţa de Dumnezeu s-a strămutat. Deci, cei ce sunt părtaşi strămutării şi credinţei lui Avraam, cu cuviinţă şi în „sânul lui" se odihnesc şi moştenesc împreună cu dânsul aceleaşi locuri şi lăcaşuri şi primiri ale bunătăţilor. Şi pofteşte iudeul o picătură din stropirile şi curăţirile cele vechi din Lege, ca să se „răcorească limba" lui, [încă] şi să poată a îndrăzni şi a zice ceva către noi, anume că Legea este lucrătoare - dar nu le dobân­deşte pe acestea. Căci „Legea până la Ioan a fost" (Luca 16,16) şi „jertfă şi prinos nu ai voit..." şi celelalte pe care le zice [Proorocul] (Psalm 39, 9). Şi Daniil mai înainte a proorocit că va pieri ungerea (Daniil 9, 26) şi se va pecetlui proorocia (Daniil 12, 4, 9), adică va înceta şi se va închide.

17,11-l9 : Dar iudeii, măcar că de către Domnul au fost curăţiţi de necurăţiile leprei păcatului lor, nemulţămitori s-au arătat şi nu „s-au întors” din calea deşertăciunii lor ca „să dea slavă lui Dumnezeu” Celui Care i-a mântuit, adică să creadă Lui cum că, Dumnezeu fiind, a suferit Patima cea mai de pe urmă [cea mai cumplită]. Căci aceasta este slava lui Dumnezeu: Trupul Său şi Crucea Sa. Deci, aceştia, pe Domnul slavei Care S-a întrupat şi S-a răstignit nu L-au mărturisit, iar norodul cel de alt neam al păgânilor a cunoscut pe Cel Care l-a curăţit şi L-a slăvit pe Dânsul. Şi au crezut aceştia [păgânii] că Dumnezeu este atât de iubitor de oameni şi de puternic, încât şi necinstirile şi ocările pentru noi le-a primit - care lucru este al iubirii [Sale] de oameni - şi primindu-le, nimic nu s-a vătămat la firea Sa - care lucru este al puterii [Sale].

17, 26-30: Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: (27) Mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit^[69] pe toţi. (28) Tot aşa, precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, (29) iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi, (30) la fel va fi în ziua în care Se va arăta Fiul Omului.

Şi prin acestea se arată Venirea Lui cea de năprasnă [cea năpraznică] şi nenădăjduită; căci „precum în zilele lui Noe" fără veste a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi Venirea Lui.

Şi arată prin pildele acestea - prin a oamenilor celor din vremea potopului şi prin a sodomitenilor - că atunci când va veni Antihrist, se vor înmulţi între oameni dezmierdările cele necuviincioase şi vor fi desfrânaţi şi dedaţi la desfrânările cele fărădelege. [Lucru] pe care, cu adevărat, şi Apostolul Pavel l-a zis: anume că, în zilele cele mai de pe urmă, vor fi oameni „iubitori de dezmierdări mai mult decât iubitori de Dumnezeu" (2 Timotei 3, 4).

Şi, cu cuviinţă, în vremea împărăţiei Amăgitorului vor înflori răutăţile. Căci, fiind el locaş al răutăţii şi a tot păcatul, ce altceva va face să petreacă in ticălosul neam al oamenilor celor de atuncea, fără decât, cu adevărat, numai cele ale lui? Căci din cel necurat, ce se va curăţi?

Deci, vor fi atunci oamenii întru toată desfătarea, „precum în zilele lui Noe" - şi nu vor aştepta nici o greutate. Dar nici nu vor crede dacă cineva le va spune lor de oarecare greutăţi ce se vor întâmpla, precum erau şi cei din vremea lui Noe, [încă] şi cei din vremea lui Lot.

17,31-33: În ziua aceea, cel care va fi pe acoperişul casei, şi lucrurile^{[70] [71] [72]} lui în casă, să nu se coboare ca să le ia; de asemenea, cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi (32) Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot. (33) Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi .          

         Întru acea zi a venirii lui Antihrist, cel care va fi „pe acoperişul casei”, adică la înălţimea faptei bune, „să nu se coboare”, nici să se plece de la aceasta pentru vreo oarecare pricină vremelnică a vieţii acesteia. Căci toate cele vremelnice ale vieţii acesteia se zic că sunt „vase” ale omului, unuia folosindu-i la fapta bună, iar altuia la răutate. Deci, cel care stă la înălţimea faptei celei bune, să nu se pogoare pentru vreun oarecare lucru vremelnic al vieţii acesteia şi să cadă dintru înălţimea sa, ci să stea împotriva răutăţii şi să nu se moleşească.

Şi cel din „ţarină”, aşijderea, „să nu se întoarcă la cele dinapoi", căci aceluia care, în „ţarină", adică în lumea aceasta, lucrează fapta cea bună, nu i se cuvine să „se întoarcă la cele dinapoi” ci, la cele dinainte să tindă, precum şi în alt loc grăieşte Domnul: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Şi [Mântuitorul] aduce pildă pe femeia lui Lot, care întorcându-se înapoi, în stâlp de sare s-a închegat - adică, neieşind din răutate, a rămas întru sărătura ei, toată rea făcându-se şi vestind prin stâlp biruirea pe care a pătimit-o închegându-se şi rămânând întru răutate (Facere 19, 24-26; Înţelepciune 10, 7).

Apoi le adaugă şi pe cele ce urmează celor care s-au zis mai sus: „Cine va căuta să-şi mântuiască sufletul îl va pierde”. Zice [Domnul]: „Să nu se sârguiască cineva în vremea prigoanei lui Antihrist să-şi dobândească sufletul său, pentru că şi-l va pierde, iar cine se va da pe sine la junghiuri, şi mai simplu să zic, la primejdii, se va mântui, neplecându-se tiranului [Antihrist] pentru iubirea de viaţă”^[73].

Deci, precum mai sus a zis că acela care va fi întru înălţimea faptei celei bune să nu se pogoare pentru lucrurile cele vremelnice ale vieţii acesteia, moleşindu-se poate pentru averi şi bani şi pentru aceasta ferm­ei u-se de starea împotrivă, aşa şi acum, pe această cale [a cuvântului] înainte mergând, [Domnul] grăieşte: „Şi ce zic să nu se pogoare pentru vase şi nici pentru cele din afară să nu lase fapta cea bună, ci nici chiar pentru dobândirea sufletului să nu primească să se plece Amăgitorului şi Prigonitorului".

Şi acestea toate Matei le zice că pentru robia Ierusalimului s-au zis de către Domnul (Matei 24,1-42), însemnând venirea asupra a vrăjmaşilor şi că fără de întoarcere înapoi se cuvine să fugă de romani, când vor veni asupră-le; şi nici pe casă fiind, să nu se pogoare în casă pentru oarecare lucru de trebuinţă, ci îndată să fugă, că nu va fi vreme de zăbavă, ca să adune vasele şi să se gătească; nici în câmp fiind, să nu se întoarcă acasă, pentru că şi cel care este in casă se cuvine să fugă. Însă nu este nici un lucru de mirare dacă s-au împlinit acestea şi la robia Ierusalimului şi poate iarăşi se vor plini la venirea lui Antihrist. Însă cu prisosinţă acestea pot fi și întru vremea sfârşitului lumii, fiindcă şi atuncea necaz va să fie nesuferit.

17, 34-37; Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat. (35) Două vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. (36) Doi vor fi în ogor; unul se va lua şi altul se va lăsa. (37) Şi răspunzând, ucenicii I-au zis: Unde, Doamne? Iar El le-a zis: Unde va fi stârvul^[74], acolo se vor aduna şi vulturii.

Şi de aici ne învăţăm că Venirea Lui este fără de veste şi nenădăjduită. Căci a zice că „vor fi doi într-un pat", negrija o arată, dar şi aceasta, a „măcina", arată că neaşteptată va fi Venirea.

Încă şi altceva ne învăţăm, anume că „noaptea" va fi Venirea Domnului.

Zice, dar, că şi din bogaţii care se odihnesc pe „pat", unii se vor mântui, iar alţii nu. Căci fiindcă a zis cum că cu greu se mântuiesc bogaţii (Matei 19, 23; Marcu 10, 25; Luca 18, 25), arată cum că nici aceştia nu pier [toţi], nici săracii nu se mântuiesc [toţi], ci şi din bogaţi „unul" se ia, spre întâmpinarea Domnului răpindu-se (1 Tesaloniceni 4, 17), ca un uşor cu duhul şi ceresc, iar „celălalt" va fi lăsat jos, ca un osândit. Şi din săraci aşijderea - pe care prin cuvântul acesta „vor măcina", i-a însemnat -, unul se va mântui, iar altul nu. Căci nu toţi săracii sunt drepţi, că dintru aceştia sunt furii şi cei ce taie pungile de pe la brâu şi le fură. Aşadar, prin a „măcina” a arătat viaţa cea ostenicioasă a săracilor.

Şi întrebând ucenicii: „Unde, Doamne, se vor duce aceştia?”, a răspuns Domnul: „Unde va fi căzătura, acolo vor fi şi vulturii”. Adică unde va fi Fiul Omului, acolo vor fi şi Sfinţii cei uşori şi întru înălţime zburători, fiindcă păcătoşii sunt grei, pentru aceasta şi sunt lăsaţi jos. Căci aşa cum atunci când zace vreun trup mort, toate păsările cele mâncătoare de carne se adună la el, tot aşa va fi şi când Fiul Omului - Cel Care pentru noi a murit şi „a fost pus spre cădere” (Luca 2, 34) - se va arăta din Cer, toţi Sfinţii se vor aduna şi înşişi îngerii, că împreună cu ei va veni Domnul, întru slava Tatălui şi întru nespusă lumină. Căci chiar dacă „noapte” a numit vremea aceea, a zis aceasta pentru nenădăjduirea şi pentru întunericul ce va să se facă atunci la cei păcătoşi, pentru că drepţilor lumină le va răsări. Iar mai ales şi ei „vor străluci ca soarele” (Matei 13, 43).

18,7 : Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?

Aşadar, acestea învăţându-ne - şi arătându-ne nouă că la vremea sfârşitului [lumii] rugăciunea se cuvine să o facem lucrătoare împotriva primejdiilor ce vor să vie asuprâ-ne adaugă şi aceasta: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?", însemnând prin chipul întrebării rârimea [puţinătatea] credincioşilor celor care se vor afla atunci. Căci atâta [întru aşa măsură] va stăpâni atunci fiul fărădelegii [Antihristul], încât „şi pe cei aleşi să-i amăgească, de va fi cu putinţă" (Matei 24, 24). Căci obişnuieşte Domnul, pentru ceea ce se află rar, să uneltească [folo­sească] felul cel întrebător, precum şi când zice: „Oare cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?" (Matei 24, 45) Deci şi aici, acelaşi lucru arătându-l - anume că puţini şi rari vor fi cei care să păzească credinţă şi către Dumnezeu şi unul către altul -, această întrebare a iconomisit-o.

Şi cu cuviinţă a împreunat cu sfătuirea cea pentru rugăciune şi cuvântul cel pentru credinţă, de vreme ce credinţa este temelie şi întemeiere a toată rugăciunea. Căci de nu va crede omul că aceea ce va cere va lua spre folos, deşartă este rugăciunea pe care o face. Pentru această pricină, învăţându-ne Domnul cele pentru rugăciune, a pomenit şi de credinţă, însemnând tăinuit că a [celor] puţini va fi aceasta - adică a se ruga atunci -, de vreme ce şi credinţa întru puţini se va afla.

Aşadar, viind Domnul pe nori, nu va afla „credinţă pe pământ", fără numai întru puţini, dar o va face pe aceasta [pe credinţă] atunci; pentru că şi fără de voie toţi vor mărturisi cum că „Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Fiiipeni 2,11). Iar de se cuvine [ca] pe aceasta „credinţă", iară nu „nevoie" a o zice, [cu urmare] nu va fi nici unul din cei necredincioşi care nu va crede cum că singur [Acesta] este Mântuitorul Cel Care mai înainte era hulit de ei.

19, 11-l4: Şi ascultând ei acestea, Iisus, adăugând, le-a spus o pildă, fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată. (12) Deci a zis: Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă. (13) Şi chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine şi a zis către ele: Neguţătoriţi cu ele până ce voi veni! (14) Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu voim ca acesta să domnească peste noi.

Mi se pare că oamenii aceştia, auzind de „împărăţia lui Dumnezeu", lumească o socoteau pe aceasta, dată de la Dumnezeu spre izbăvirea neamului evreiesc. Pentru această [pricină] şi bănuiau că, suindu-Se Iisus în Ierusalim, va lua acest fel de împărăţie. Iar Domnul, arătându-le lor cănu este lumească împărăţia Lui şi ei cugetă oarecare lucruri fără de socotinţă, însă totodată arătând şi că Dumnezeu fiind le ştie gândurile, zice această pildă.

„Om de bun neam" Se aduce în mijloc pe Sine, că măcar de S-a şi făcut om, însă a rămas întru înălţimea şi neamul cel bun al Dumnezeirii. Iar după ce a săvârşit taina rânduielii celei în trup, S-a dus într-o „ţară îndepărtată", în Cer zic, „ca să-Şi ia împărăţie", adică să şadă intru cele înalte cu trupul, de-a dreapta scaunului măririi, ca Acela Care este şi om. Căci ca un Dumnezeu, pururea împreună cu Tatăl şedea, iar ca un om [Om], atunci a şezut, când S-a înălţat, aşteptând până când se vor pune vrăjmaşii Săi sub picioarele Lui (Evrei 10, 12-l3). Şi aceasta va fi la sfârşit, când toate, chiar şi nevrând, se vor supune Lui, crezând cum că „Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Filipeni 2, 11).

Iar „cetăţeni ai lui" sunt iudeii care îl urau pe EL căci zice: „M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu" (Ioan 15,24) cei care nu L-au voit pe El să împărăţească peste ei. Pentru aceasta şi ziceau iudeii către Pilat, lepădându-se de împărăţia Lui: „Nu avem împărat" (Ioan 19, 15) şi iarăşi: „Nu scrie: împăratul iudeilor" (Ioan 19,21). Măcar că Zaharia strigă: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, [veseleşte-te fiica Ierusalimului,] căci iată împăratul tău vine la tine drept şi mântuind" (Zaharia 9, 9), iar Isaia: „Iată acum împărat drept va împărăţi" (Isaia 32,1), şi David: „Iar Eu sunt pus împărat de El" (Psalm 2, 6).

Aşadar, iudeii L-au urât pe Domnul, iar El „slugilor Sale, le-a dat zece mine".

Iar „slugi ale Sale” sunt cei cărora în Biserică li s-au încredinţat slujbe, care se zice că sunt „zece", pentru cea de săvârşit [desăvârşită] bisericească începătorie.

19,15-28 : Hristos este de „bun neam" nu numai după firea Sa dumnezeiască, ci şi după cea omenească, pentru că din neamul cel împărătesc ai lui David Se* trage Domnul. Aşadar, atunci când Se „va întoarce" Hristos, adică la cea de a Doua Venire, când Se va arăta ca împărat, venind împreună cu îngerii si întru slava Tatălui fiind şi tot genunchiul I se va pleca Lui (Filipeni 2,10-l1), atunci, dar, şi slugilor celor care au primit darurile le va cere socoteală.

„Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea" - pe iudei numindu-i prin acestea, pe care stricăciunii îi va da, în focul cel mai dinafară trimiţându-i pe ei. Şi încă ticăloşii aceştia şi aici, în lumea aceasta zic, au fost tăiaţi de oştile romanilor, fiind păziţi şi ţinuţi pentru tăierea cea de acolo [din lumea ce va să fie].

19, 29-40: (38)  Binecuvântat este împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în Cer şi slavă întru cei de Sus. (39) Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Invăţătorule, ceartă-ţi ucenicii. (40) Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.

Şi insuflaţi fiind aceştia de Dumnezeu, „împărat” pe El îl mărturisesc, „care vine întru numele Domnului”, adică vine ca un Dumnezeu. Şi zic „pace în Cer”, în locul războiului celui vechi pe care îl aveam cu Dumnezeu, „pace” care s-a stricat, căci Dumnezeu nu era „împărat” pe pământ. Iar acum, fiindcă a venit Dumnezeu pe pământ, cu cuviinţă este „pace" şi „în Cer”. Şi pentru aceasta: „slavă întru cei de Sus”, fiindcă îngerii slăvesc pentru o unire şi o împăcare ca aceasta, pe care nouă ne-a dăruit-o împăratul şi Dumnezeul Cel Care „vine pe mânz". Că însăşi aceasta - adică Dumnezeu fiind a Se arăta pe pământ şi a pătimi în latura noastră a celor care am fost vrăjmaşi ai Lui - arată că s-a făcut „pace” între noi şi El.

        Iar fariseii cârteau, pentru că mulţimea îl numea „împărat" şi pentru că îl lăuda pe El ca pe un Dumnezeu. Căci ziceau fariseii că numele „împăratului” zicându-se asupra Lui, se face îndemnare spre răzmeriţă [împotriva Cezarului] şi spre hulă a Domnului [Dumnezeu]. Iar El zice: „De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga, că nu făcându-mi mie har [hatâr] zic oamenii acestea, ci din toate semnele pe care le-au văzut, fiind îndemnaţi şi siliţi, această slavoslovie aduc".

Iar dacă - precum altul din Evanghelişti a zis - „prunci” erau cei care strigau: „Osana, fiul lui David” (Matei 21, 9) şi aceştia închipuie acelaşi norod nou, căci crezând că Iisus din sămânţa lui David după trup S-a arătat, slavă înălţau lui Dumnezeu, după cum este scris: „norodul cel ce se zideşte va lăuda pe Domnul” (Psalm 101, 19).

19,41-44: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: (42) Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!^[75] Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. (43) Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. (44) Şi te vor face una cu pământul^{[76] [77]}, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.

Plânge [Domnul] pentru cetate ca un iubitor de oameni, căci nu voia să-i piardă pe cei ce erau într-însa pentru îndrăzneala ceea ce au făcut-o împotriva Lui. Deci arată milostivirea milei, prin plângere. Căci Îi era milă de dânşii nu numai înainte de Cruce, ci şi după Cruce - şi după a lor întoarcere înseta. Şi adeverit este acest lucru dintru a-i da pe dânşii romanilor după atâţia ani, căci 35 de ani au trecut. Şi, cu adevărat, pentru nimic altceva nu întârzia munca [pedepsirea], fără numai pentru pofta [pentru dorirea] întoarcerii lor.

Aşadar, plânge Domnul pentru nesimţirea Ierusalimului şi zice: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!", adică: „De ai fi priceput acum cele ce-ţi sunt ţie spre folos şi-ţi aduc pace şi odihnă - care sunt credinţa cea către Mine şi a te depărta de vicleşugul cel împotriva Mea! Iar acum s-au ascuns acestea dinaintea ochilor tăi, căci din pricina Mea, a Celui Care sunt lepădat de tine, te vor cuprinde răutăţi nesuferite şi unele ca acestea vei pătimi, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale, adică a Venirii Mele, când am venit să te cercetez şi să te mântuiesc pe tine. Deci, se cuvenea să cunoşti cele ce sunt pentru pacea ta şi să crezi întru Mine, şi ai fi avut pace din partea romanilor şi izbăvire de toată răutatea". Căci toţi cei care au crezut întru Hristos, mai presus de robie s-au făcut^[78]; întrucât dacă toţi ar fi crezut, nimeni nu s-ar fi robit.

20,9-l6 : Şi a început să spună către popor pilda aceasta: Un om a sădit vie şi a dat-o lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. (10) Şi la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă că să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. (11) Şi a trimis apoi o altă slugă, dar ei, bătând-o şi pe aceea şi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. (12) Şi a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o şi pe aceea, au alungat-o. (13) Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor ruşina de el. (14) Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l ^{[79] [80]} omoram ca moştenirea să fie a noastră. (15) Şi, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei? (16) Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora.

Scurtă este pilda aceasta, dar multe şi mari lucruri ne învaţă pe noi: purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe care către evrei atâta de multă o a dăruit, iar mai vârtos a arătat cea dintru început a lor aplecare spre ucidere; că Unul este Dumnezeul Scripturii şi al celei Vechi şi al celei Noi; că se vor aduce înlăuntru neamurile; că se vor arunca afară iudeii.

Aşadar, „vie” este însăşi sinagoga iudeilor, iar „lucrătorii” sunt cărturarii şi fariseii, care erau mai mari şi dregători ai norodului. Sau orişicine, el însuşi este „vie”, el însuşi este „lucrător”, căci fiecare dintre noi pe sine însuşi se lucrează. Deci „via” aceasta, după ce „a dat-o lucrătorilor”, Iubitorul de oameni „a plecat departe”, adică întru stăpânirea de sine i-a lăsat pe dânşii să călătorească. Şi a trimis multe „slugi”, Proorocii zic, ca să aibă oarecare puţină dobândă. Pentru că „din roadă” voia să ia - şi nu toată roada - căci ce dobândeşte Dumnezeu de la noi, fără numai cunoştinţa Lui [a-L cunoaşte noi pe El]? Încă şi această cunoştinţă a noastră dobândă [câştig] este, însă mântuirea şi dobânda noastră a Sa o face [Domnul].

Iar „lucrătorii” cei răi i-au ocărât pe cei trimişi, „bătându-i şi trimiţându-i fără nimic”, adică întru atâta nemulţămire au venit, încât nu numai că s-au abătut de la lucrul cel bun şi nici o roadă bună nu au dat, ci şi răutate au săvârşit, lucru care este vrednic de mai mare muncă [pedepsire]. Deci, după ce Proorocii astfel le-au pătimit pe cele prea rele, este trimis Fiul, căci zice: „Doară se vor ruşina de fiul meu”. Iar aceasta a grăit-o [Domnul] nu ca şi cum nu ştia ceea ce avea să fie - anume că aveau să-l facă Lui mai rău decât Proorocilor -, ci a zis-o pe aceea pe care li se cădea să o săvârşească ei, căci se cuvenea să se ruşineze de El. Iar dacă ei întru atât nu s-au ruşinat, încât L-au şi omorât, aceasta spre mai mare prihănire şi vină le este lor, căci şi după ce a zis Dumnezeu că aşa era bine să se facă şi să se ruşineze de El, ei hotărârea cea împotrivă o aduc [înainte]. Iar un obicei ca acesta al vorbei la Scriptură, în multe locuri se află, precum aceea: „Doară vor auzi” (Ieremia 26, 3; Iezechiil 2, 5, 7; 3,11). Că nici acolo, nu neştiind ceea ce va să fie grăieşte aceasta, ci ca să nu zică vreunii că înainte-cunoştinţa lui Dumnezeu de nevoie s-a făcut pricină a neascultării - pentru aceastaiconomiseşte aşa graiurile. „Şi scoţându-L" pe Fiul „afară din vie, L-au omorât", mai lesnicios fiind a zice: „afară din Ierusalim", căci Hristos „a pătimit în afara porţii" (Evrei 73, 12).

Dar, fiindcă dintru început prin „vie" am înţeles norodul şi nu Ierusalimul, nu cumva este mai potrivit a zice că pe El „L-a omorât" norodul? Însă „L-au omorât, afară din vie", adică nu ei cu mâinile lor ucigându-L, ci lui Pilat şi neamurilor [păgânilor] dându-L pe Dânsul. Deci „afară din vie", adică „afară" din mâinile norodului a pătimit Domnul, pentru că lor nu le era cu putinţă să omoare pe nimeni (Ioan 18, 31), căci de mâini ostăşeşti a murit Domnul.

Iar vreunii,,vie" au înţeles că e Scriptura. Deci „afară” de Scripturi a pătimit Domnul, adică cei care nu credeau lui Moise, aceia L-au omorât pe El. Căci de ar fi crezut lui Moise şi s-ar fi îndeletnicit în Scripturi, cercându-le pe dânsele, nu ar fi omorât pe Stăpânul Scripturilor.

După ce le-a zis pe acestea, adaugă şi hotărârea pe care o va plini asupra lor, anume că „via o va da altora", adică „altora" le va da acest dar de a se numi: „poporul Meu" (Osea 2, 25). Şi vezi că aceia care zic că Scriptura este „via" se pare că mai bine nimeresc, precum de aici se arată - că ni s-a dat nouă Scriptura, luându-se de la evrei.

Iar îndrăznind, cineva ar fi zis cum că „via" sunt toate cele duhov­niceşti, ori în Scripturi şi în legi, ori in fapte şi în istorii de s-ar fi aflat, de care - de acestea toate - s-au lipsit iudeii, şi noi ne îndulcim [dintru ele].

        Domnul a spus că „Stăpânul viei" îi „va pierde" pe „lucrătorii" cei nemulţămitori, şi „via o va da altora"; care lucru, auzindu-l fariseii, au zis: „Să nu fie!". Iar Matei, în alt chip zice, anume că Domnul a întrebat: „stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?"; iar iudeii, răspunzând, au zis: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altora" (Matei 21,40-41). Au oare este împotrivire în cuvinte intre Evanghelişti? Să nu fie! Căci se poate să se fi făcut amândouă [aceste cuvinte] şi, după cum zice Matei, însuşi aceia să fi adus hotărârea [asupra lor: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altora"]; iar apoi, pricepând unde bate pilda şi că pentru dânşii a fost zisă, iarăşi să fi grăit, aceasta pe care acum o zice Luca, anume: „Să nu fie!"

Dar cum n-au băgat în seamă „piatra" aceasta? Zicând: „Acest om nu este de la Dumnezeu" (Ioan 9,16). Şi două pierzări numeşte aici: cea dintâi e cea a sufletelor lor, pe care, smintindu-se ei, au pătimit-o, căci „oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat"; iar a doua este cea din robie, pe care a adus-o asupra lor. „Piatra" aceea, ce a fost defăimată de dânşii, căci „pe cine va cădea ea, îl va spulbera". Aşadar, s-au spulberat iudeii şi s-au risipit din Iudeea in toată lumea, ca nişte paie dintru o arie. Şi ia aminte, că mai întâi aceia au căzut „pe piatră", adică s-au smintit; apoi, aşa, „piatra" a căzut peste dânşii şi i-a muncit [pedepsit, căznit]; căci mai întâi povăţuieşte [vine] păcatul meu, apoi aşa urmează pedeapsa cea dreaptă a lui Dumnezeu asupra mea. Insă iudeii nu au băgat [luat] în seamă „această piatră", iar ea era atât de bună şi de aleasă, încât s-a pus „în capul unghiului"; şi două ziduri a împreunat şi a unit, adică cele vechi şi cele noi (Faptele Apostolilor 4,11-l2; Efeseni 2, 20).

20,20-26:Încă şi în alt chip se cuvine „a da înapoi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului”, căci fiecare dintre noi poartă ori chipul lui Dumnezeu, ori pe cel al stăpânitorului lumii. Aşadar, când ne vom asemăna pe noi înşine „Cezarului”, fii ai diavolului făcându-ne, chipul lui îl purtăm, pe care se cuvine să i-l dăm înapoi şi lui să i-l aruncăm, ca să le aibă pe ale sale şi nimic să nu afle întru noi a fi de-al său, căci în acest fel şi chipul lui Dumnezeu neîntinat se va păzi de noi. Pentru aceasta şi Pavel sfătuieşte: „Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (1 Corinteni 15, 49); iar în alt loc [zice]: „lepădându-l pe omul cel vechi” (Efcseni 4, 22). Ceea ce aici s-a spus „a da înapoi”, aceasta a fost numită de către Pavel „a lepăda”; şi ceea ce aici s-a zis „chip al Cezarului”, aceasta acolo a fost numită „chip al celui pământesc”, adică al lui Adam - omul cel vechi şi păcătos. Căci „chipul celui pământesc” nimic altceva nu este, fără decât stricăciunea şi păcatul, pe care le-am dobândit după ce ne-am asemănat cu potrivnicul şi răzvrătitorul şi nu cu împăratul [Dumnezeu].

Şi ne învaţă Domnul că a fi supuşi trupeşte celui care stăpâneşte trupurile noastre, ori împărat de va fi acela, ori tiran, nimic nu ne vatămă pe noi spre a fi plăcuţi duhovniceşte Dumnezeului duhurilor, căci zice Domnul: „Daţi înapoi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”. Şi vezi că nu a zis „daţi”, ci „daţi înapoi”, adică datorie fiind, întoarce-i tu înapoi datoria. Te păzeşte pe tine stăpânitorul tău de vrăjmaşi, viaţa ta o face paşnică, aşadar eşti dator a-i da lui dajdia în locul acestora Încă şi altceva voi zice: chiar şi acesta pe care i-l aduci lui, adică banul, tocmai de la el îl ai. Aşadar, banul împăratului dă-i-l iarăşi lui.

Iar întru această vreme - de când l-ai luat şi până la a-l da înapoiai câştigat prin el, schimbându-l şi întrebuinţându-l la cele trebuincioase ale vieţii; precum, cu adevărat, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu I se cuvine a le da. Ţi-a dat ţie [Dumnezeu] minte, dă-i-o Lui înapoi pe aceasta, lucrând cu mintea. Ţi-a dat ţie cuvânt, dă-i-l Lui înapoi pe acesta, neasemă- nându-te cu dobitoacele cele neînţelegătoare, ci ca un cuvântător săvârşeşte toate lucrurile tale. Şi, ca să zic, in scurt: ţi-a dat ţie suflet şi trup, toate dă-i-le Lui înapoi, şi chipul Lui întoarce-i-l Lui, prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste umblând [pe calea vieţii].

21,5-l1: Iar unii, vorbind despre templu că este împodobit cu pietre frumoase şi cu podoabe, El a zis: (6) Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. (7) Şi ei L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, când oare, vor fi acestea? Şi care este semnul când au să fie acestea? (8) Iar EI a zis: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi , căci mulţi vor veni întru numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei. (9) Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând'. (10) Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. (11) Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi.

         Cu cuviinţă prooroceşte acum Domnul pentru Ierusalim, fiindcă era aproape de a Se răstigni în curând, ca să le avem şi pe acestea spre mare dovedire cum că Dumnezeu adevărat este El. Drept aceea, unii lăudând zidirile templului şi podoabele - şi socotesc că arătau aici lucrurile acelea strunjite şi meşteşugite precum finicii şi serafimii (3 Regi 6, 23-35), căci pe acestea poate le numeau „podoabe" -, Domnul de nici una dintre acestea nu poartă grijă, ci risipirea [prăpădirea, nimicirea] lor mai dinainte o spune.

Iar ei au socotit că El grăieşte pentru sfârşitul cel de obşte, cu toate că le zicea pe cele pentru robia Ierusalimului, care s-a făcut de către romani. Din această pricină şi El, pogorându-Se [măsurii înţelegerii] lor, lasă dintr-odată cuvintele cele pentru robie, căci avea să le împletească pe acestea cu cele pentru vremea de apoi. Iar acum pentru sfârşit[ul lumii] vorbeşte şi ii întăreşte mai înainte pe dânşii ca să nu fie amăgiţi de proorocii cei mincinoşi, care vor veni mai înainte de Venirea Lui. Şi vor fi „războaie şi răzmeriţe", căci după ce se va ridica toată dragostea⁸, cu cuviinţă războaiele şi răzmeriţele vor avea încăpere [lucrare şi sălaş]. Iar din pricina războaielor va fi ciumă şi foamete; „ciumă", fiindcă aerul se strică de trupurile cele moarte; iar „foamete", fiindcă holdele nu se lucrează.

Iar unii au înţeles cum că „ciuma" şi „foametea" şi celelalte rele, nu numai la sfârşit vor fi, ci şi în vremile robiei. Că Iosif Flaviu spune că s-au făcut nesuferite nevoi din pricina foametei; încă şi precum zice Luca la Faptele Apostolilor (11,28), s-a făcut foamete în vremea Cezarului Claudiu. Şi încă şi „spaime" multe s-au făcut, care arătau robia Ierusalimului, precum acelaşi Iosif povesteşte. Şi atotcuprinzător să zic, acestea pot să fie înţelese de obşte şi pentru sfârşitul veacului şi pentru robia Ierusalimului - le zic, adică, pe cele pentru răzmeriţe şi războaie şi pentru celelalte .

       „Mai înainte de toate acestea" - adică de cele ale sfârşitului sau şi de cele ale robiei, căci, precum am zis, împleteşte cu cuvintele cele pentru sfârşit pe cele pentru robie - zice: „Peste voi, cei care sunteţi ucenicii Mei, vor pune mâinile", pentru că şi mai înainte de robie au fost goniţi Apostolii din Ierusalim, Dumnezeu iconomisind-o şi pe aceasta, ca numai asupra răstignitorilor să se prăvălească şi să vină cele rele. Iar ei - Apostolii zic - toată lumea să o umple de propovăduire. Deci, s-au dus Apostolii „la împăraţi şi la dregători ", precum Pavel la Festus, la Agripa şi la însuşi Cezarul^{[81] [82]}”; şi s-a făcut lor aceasta întru slavă de mucenicie.

21,20-27: Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea lui. (21) Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi şi cei din mijlocul lui să iasă din el şi cei de prin ţarini să nu intre în el. (22) Căci acestea sunt zilele răzbunării^|s, ca să se împlinească toate cele scrise. (23) Dar vai celor ce vor avea în pântece şi celor care vor alăpta^N în acele zile. Căci va fi în ţară mare strâmtorare²⁰ şi mânie împotriva acestui popor. (24) Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile²¹, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor. (25) Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri ^[83]şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor. (26) Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina^{[84] [85]}. (27) Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere şi cu slavă multă.

       Foarte descoperit grăieşte acum despre robia Ierusalimului. Drept aceea - precum socotesc - aşa se cuvine să fie înţeles: „dar, mai înainte de toate acestea" (Luca 21,12), adică „dar mai înainte de foamete şi de ciumă şi de celelalte rele care se vor întâmpla în vremea sfârşitului, veţi fi prigoniţi voi, Apostolii - şi celelalte [zise] -, apoi şi peste Ierusalim vor sosi cele rele". Căci fiindcă aceia socoteau cum că la vremea sfârşitului se vor risipi zidurile templului, zice că în vremea sfârşitului vor fi „prooroci mincinoşi şi foamete şi ciume", din pricina războaielor celor dese care vor fi în lume, pentru că s-a răcit dragostea. „Iar voi, mai înainte de vremea sfârşitului, veţi fi goniţi şi Ierusalimul va fi robit şi pietrele acestea se vor risipi. Căci atunci când veţi vedea cetatea, fiind înconjurată de oşti le romanilor, atunci să cunoaşteţi [vremea] pustiirii ei". Aşadar, cu jale spune relele care atunci vor împresura cetatea, căci zice: „Cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi, şi care vor fi prin sate să nu nădăjduiască [ei cum] că, cetatea fiind împrejmuită cu zid, îi va păzi pe dânşii; ci şi cei din mijlocul cetăţii să iasă de acolo, căci zile ale izbândirii [răzbunării] sunt, ca să se plinească cu covârşire cele ce s-au scris de către Daniil (Daniil 9, 26). Vai, celor ce vor avea în pântece, căci nu vor putea fugi din pricina îngreuierii pântecelui, şi [vai] celora care vor apleca [alăpta], fiindcă din pricina dragostei către prunci nici nu vor putea să-i părăsească lepădaţi, nici cu sine nu-i vor putea purta". Iar unii zic anume că Domnul prin acestea a însemnat mâncarea [cărnii] de copil, pe care Iosif Flaviu o istoriseşte şi Ieremia o prooroceşte- (Ieremia 19, 9).

Şi zice că „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri".Până aici sunt cele pentru robie. Apoi urmează iarăşi cele pentru sfârşit[ul lumii], pentru că grăieşte că „vor fi semne în soare, în lună şi în stele", căci fiindcă zidirea se schimbă, cu cuviinţă stihiile spre lucrări noi se prefac [preschimbă]. Şi „mâhnire [spaimă] neamurilor" va fi, adică necazul tuturor cu „nedumirire" va fi amestecat, [încă] şi marea cu vuiete înfricoşătoare va răcni; şi valuri vor fi şi turburare, încât oamenii mai să moară numai dintru frica şi aşteptarea celor ce vor să fie în lume. Vezi că aici chiar pentru sfârşit grăieşte? Pentru că mai sus zicea că Ierusalimul va fi înconjurat şi va fi călcat de oştile neamurilor, iar aici că în lume vor veni rele, întrucât pentru sfârşitul cel de obşte îi este Lui acum cuvântul. „Căci puterile Cerului se vor clătina; şi ce grăiesc că se vor turbura oamenii, când toată zidirea se va schimba, căci şi înşişi îngerii şi Puterile cele mai întâi^[86] se vor turbura, şi se vor înspăimânta de atât de înfricoşate schimbări ale lumii".

„Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului". Cine? Toţi: Şi cei credincioşi, dar şi cei necredincioşi. Şi îl vor vedea „venind pe nori", ca un Dumnezeu „cu putere şi cu slavă multă", căci mai mult decât soarele va străluci atunci şi El şi Crucea Lui - şi de toţi va fi cunoscut.

Iar „împărăţia lui Dumnezeu” îndată va sosi, după ce vor fi acestea. Căci precum smochinul, când înfrunzeşte, arată că se apropie vara, aşa şi când se vor face aceste semne şi prefacerea a toate, înseamnă că va veni „vara”, adică „împărăţia lui Dumnezeu”, care - după „iarnă" şi după „vifor"^2S - ca o „vară” le vine drepţilor. Măcar că păcătoşilor „iarnă şi vifor” le va fi atunci, căci aceştia au „vară" veacul de acum, iar „vifor" pe cel ce va să vie.

Şi pentru că a zis cum că vor fi răzmeriţe şi războaie şi schimbări ale stihiilor şi ale lucrurilor, ca să nu socotească [cugete] cineva: „Nu cumva şi creştinătatea se va risipi?" zice: „Nu va trece neamul acesta al creştinilor; căci cerul şi pământul se vor schimba, iar cuvintele şi Evanghelia Mea nu se vor risipi, ci vor rămâne, chiar dacă toate se vor clăti, iar credinţa cea întru Mine nu va lipsi". Şi arată aici că Biserica o are mai cinstită decât toată zidirea, fiindcă zidirea se schimbă, iar pe Biserică - adică pe adunarea creştinilor - şi pe cuvintele Lui şi pe Evanghelie, nimic nu le va birui.

22, 28-34: Iar „judecând", înseamnă osândind din „cele douăsprezece seminţii" pe cei ce nu au crezut, căci nu mică osândă le sunt Apostolii celor din Israil, care nu au crezut. Căci şi Apostolii sunt israeliteni, dar au crezut.

Şi către Petru pe acestea le abate, pentru că şi mai îndrăzneţ decât ceilalţi era, şi poate el va fi cugetat înalt pentru cele pe care le-a făgăduit Hristos. Pentru aceasta, smerindu-l pe el, zice: „Satana multă osârdie a pus împotriva voastră, iar Eu M-am rugat pentru tine"; şi aceasta după firea Sa cea omenească a zis-o, căci ca un Dumnezeu, ce trebuinţă avea de a Se ruga? Zice, dar: „M-am rugat ca să nu piară credinţa ta, căci chiar dacă puţin te vei clătina, însă ai întru sine-ţi seminţele credinţei; cu toate că frunzele le-a aruncat vântul [viforul] ispititorului, dar rădăcina este vie şi nu va pieri credinţa ta. Iar tu, «întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi»". Cea arătată şi lesne de înţeles este aceasta, anume că: „Fiindcă te am pe tine căpetenie peste ucenici, după ce vei plânge, pentru că te-ai lepădat de Mine şi la pocăinţă vei veni, întăreşte-i pe ceilalţi. Că aceasta ţi se cuvine ţie, ca celui ce eşti după Mine piatră şi întărire a Bisericii". Însă aceasta poate să o înţeleagă cineva şi cum că nu numai pentru Apostolii cei de atunci s-a zis ca să fie întăriţi de către Petru, ci şi pentru toţi credincioşii cei ce vor fi până la sfârşitul veacului. „Căci tu, o, Petre, întorcându-te, bună pildă te vei face tuturor spre pocăinţă; şi nimeni din cei ce cred întru Mine nu se va deznădăjdui, căutând la tine, cel care ai fost Apostol şi te-ai lepădat, şi iarăşi, cinstea cea mai întâi decât toţi şi isprăvnicia lumii ai luat prin pocăinţă. Deci, te-a cerut satana să te cearnă pe tine şi să te vatăme ca pe nişte grâu curat, aruncând pe ascuns cele de întinare, ca acela care îţi pizmuieşte ţie pentru dragostea cea către Mine, precum îi este lui obiceiul. Că aşa s-a arătat şi asupra lui Iov. Însă Eu nu te-am părăsit cu totul, ca să nu piară cu totul credinţa ta. Şi măcar că Eu M-am rugat pentru tine, tu însă nu dormi şi nu fi fără de grijă, ci întorcându-te, adică pocăindu-te şi lăcrimând şi de la lepădare fugind, fă-te şi altor credincioşi pildă de a se pocăi şi a nu se deznădăjdui".

23,6-l7: Iar după ce [Domnul] a fost trimis din nou la Pilat, socoteşte cum iarăşi a strălucit adevărul. Zice Pilat: „Mi-aţi adus pe Omul Acesta, ca pe Cel Care răzvrăteşte norodul - şi nimic vrednic de moarte nu aflu întru El, ci încă nici Irod". Vezi? Fără de îndoială că mărturia a doi oameni este adevărată, şi mai vârtos a unuia care e ighemon [Pilat] şi a altuia care este tetrarh [Irod]. Zice: „Nici eu, nici împăratul Irod nu am aflat vreo vină întru El". Ce vor răspunde către acestea iudeii? Înşişi judecătorii mărturisesc că fără de vină este Omul, căci voi, pârâşii, nu aţi adus în mijloc nici un martor căruia se cuvine a-i crede! O, cum biruieşte adevărul! Tace Iisus şi mărturisesc pentru El vrăjmaşii; strigă iudeii şi pentru învinuirile lor nu este nimeni care să dea mărturie. Iar Pilat era molatic şi nicidecum nu le stătea împotrivă iudeilor pentru a apăra adevărul, căci se temea de năpăstuiri, ca, nu cumva, să fie pârât că a slobozit pe potrivnicul [împărăţiei romanilor]. Căci nu s-a învăţat a zice: „Iar de frica voastră nu ne vom teme, ci Domnul, Acela îmi va fi Mie frică"²² (Isaia 8, 12-l3). Grăieşte Pilat: „Deci, certându-L", adică înţelepţindu-L prin toiege, „îl voi slobozi".

23,18-27: Ce este mai râu decât aceasta? Neamul cel sfânt spre ucidere se turba, Pilat cel de alt neam, oprea uciderea - cele de sus, jos s-au întors. Şi zic ei: „Ia-L pe Acesta, şi slobozeşte-ne pe Baraba", care, căpetenie de răzmeriţă şi ucigaş fiind, a fost aruncat în temniţă. Şi la cea de a treia strigare Îl slobozeşte Pilat [pe Baraba]; şi de trei ori strigă aceia asupra lui Hristos ca, întru adevăr, prin cea de-a treia strigare a lor să facă încredinţată turbarea lor spre ucidere. Şi „de Cel sfânt şi drept s-au lepădat" - precum zice fericitul Petru - „şi au cerut să li se dăruiască lor bărbat ucigaş" (Faptele Apostolilor 3,14); căci pe cel asemenea lor îl iubesc, pentru aceasta şi împreună cu el se fac părtaşi, ridicându-se şi ei împotriva romanilor şi făcându-se pricinuitori de nenumărate ucideri şi de a lor pierzare.

Iar acestea şi mai înainte le spune Domnul şi prin Ieremia: „Părăsit-am casa mea, lăsat-am moştenirea Mea; dat-am moştenirea Mea în mâinile vrăjmaşilor. Făcutu-s-a moştenirea Mea pentru Mine ca un leu din pădure, ridicându-şi glasul împotriva Mea, şi de aceea am urât-o" (Ieremia 12,7-8). Şi iarăşi, Osea: „Vai de ei, că au fugit de Mine! Ticăloşi sunt, căci au făcut păgânătate asupra Mea! Eu i-am izbăvit pe ei, iar ei au grăit asupra Mea mincinoase. Şi vor cădea în ascuţişul săbiei boierii lor pentru nepedepsirea limbii lor" (Osea 7, 13,16).

Deci, se aduce Iisus şi mai întâi au pus pe El Crucea şi, purtând-o, a ieşit, că nici nu primea cineva dintre ceilalţi să o ţină pe aceasta, fiindcă şi lemnul îl socoteau blestemat’² (Deuteronom 21, 22-23). Apoi, aflând pe un oarecare Simon Cirineul, au pus pe acesta Crucea, silind pe acel om şi ca pe oarecare ispită asupră-i punându-o pe aceasta, de la care ceilalţi se întorceau.

Şi nu puţină sfătuire [învăţătură] ni se arată dintru aceasta, deoarece „Cruce" este omorârea şi nelucrarea şi nemişcarea patimilor, pentru că acela care se răstigneşte şi se pironeşte, este nelucrător. Deci, învăţătorul cel după Hristos, dator este întâi a ridica el Crucea şi a-şi pătrunde trupul său cu frica lui Dumnezeu şi prin nepătimire a se face strălucit, apoi, aşa, şi pe ascultători a o pune pe aceasta - Crucea, adică -, căci „Simon" se tâlcuieşte „ascultare".

Şi se plineşte şi aici cuvântul Isaiei: „a Cărui stăpânire este peste umărul Lui" (Isaia 9, 5), că „stăpânire" a Domnului şi „împărăţie" este Crucea, căci zice Pavel: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume" (Filipeni 2, 8-9). Deci, dacă lui Iisus i s-a făcut Crucea [pricină de] înălţare şi slavă, cu cuviinţă se zice că este „stăpânire a Lui", adică dregătorie stăpânească şi semn al stăpânirii. Căci, aşa precum boierii sfetnici au însemne ale boierilor: unii brâie, iar alţii caftane, tot aşa şi Domnul Crucea o face Semn al împărăţiei Sale.

      23,28-31: „Căci, dacă întru Mine, unele ca acestea au săvârşit romanii, întru Mine «lemnul cel verde», cel rodit şi pururea înverzit şi pururea viu prin Dumnezeire, şi care prin roadele învăţăturii Mele îi hrănesc pe toţi, întru voi, în norod zic, în «lemnul cel uscat», care este lipsit de toată dreptatea cea făcătoare de viaţă, şi nici o roadă nu aduce, ce nu va săvârşi? Că de aţi fi avut vreo lucrare a faptei bune pricinuitoare de viaţă, poate v-aţi fi învrednicit măcar de puţină milostivire. Iar acum, ca un «lemn uscat», spre ardere şi spre stricăciune veţi fi".

23, 32-38: Şi îl aduc pe El „la locul Căpăţânii", unde zic că este îngropat strămoşul [Adam], ca unde s-a făcut prin lemn căderea, acolo să se facă şi cea prin lemn sculare [ridicare].

Iar Iisus, mulţime de blândeţe arătând, Se roagă pentru dânşii, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Şi, cu adevărat, li s-ar fi iertat lor păcatul, dacă pe urmă nu ar fi rămas întru necredinţă.

Căci, dacă îşi băteau joc de El căpeteniile, ce se cuvine a socoti pentru norodul cel de obşte? „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine însuşi, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu". Acestea le zicea printr-înşii diavolul. Căci, precum pe aripa templului (Matei 4. 6), aşa şi aici, unele ca acestea spune, pizmuind mântuirii celei prin Cruce şi voind să o împiedice pe aceasta, cu toate meşteşugirile cele ce îi erau cu putinţă.

Iar „oţet" îi aduceau lui ostaşii, ca şi cum i-ar fi slujit unui împărat pentru a bea.

Şi vezi şi alt meşteşug al diavolului întors împotriva sa. Căci el cu trei feluri de „slove" făcea oarecum vădită scularea împotrivă [răzvrătirea] a lui Hristos, ca de nimeni din cei ce treceau să nu fie neştiut: „Pentru aceasta este spânzurat [pe Cruce], căci Se făcea pe Sine împărat”. Iar aceasta, cu toate că nu o înţelegea cel înţelept [iscusit] spre a face rău [diavolul], semn era că, cele mai tari neamuri - precum erau romanii - şi mai înţelepţi - precum erau elinii - şi mai cinstitori de Dumnezeu - precum era neamul evreilor - sub împărăţia lui Iisus se vor supune şi Îl vor propovădui pe El. Pentru aceasta, am zis încă şi în Evanghelia cea de la Ioan mai multe şi mai înalte.

23, 39-43: Dar vor cerca unii, cum Domnul, zicând tâlharului:„Astăzi împreună vei fi cu Mine în Rai", Pavel a zis că nimeni dintre Sfinţi „nu a primit  făgăduinţa"? (Evrei VI, 39) Şi oarecare zic că Pavel nu pentru toţi Sfinţii hotărăşte aceasta, că „nu au primit făgăduinţa", ci numai pentru aceia pe care el i-a numărat [enumerat]. Şi i-a numărat [enumerat] pe alţii mulţi, iar de tâlhar nici nu a pomenit. Că ascultă ce zice: „Toţi aceştia"^{[87] [88]}, cu arătare către cei număraţi [enumeraţi] aducând cuvântul, cu care tâlharul nu a fost numărat [enumerat] împreună.

Iar alţii au zis că nici tâlharul nu a dobândit încă petrecerea cea din Rai. Dar, fiindcă neschimbată şi nemincinoasă este făgăduinţa Domnului, pentru aceasta s-a zis: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai". Căci este - zic ei - şi acest fel de chip de vorbă în cuvintele Domnului, întru care grăieşte pentru cele ce vor să fie, ca şi pentru cele ce acum sunt făcute, precum când zice: „Cel ce nu crede este osândit" (Ioan 3, 18); şi iarăşi: „Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede, la Judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24).

Iar alţii silesc graiul, punând virgulă după „astăzi", ca să fie ceea ce se zice întru acest fel: „Adevărat zic ţie, astăzi" apoi, „vei fi cu Mine în Rai" aducând pe urmă.

Iar unii cărora li se pare că mai mult [mai bine] au nimerit, aşa tâlcuiesc: Bunătăţile cele ce ne sunt făgăduite nouă nu sunt vieţuirea sau întoarcerea în Rai, ci împărăţia Cerurilor; pentru aceasta şi ne rugăm: „Vie împărăţia Ta" (Matei 6, 10), nu „vie vieţuirea în Rai". Că, să nu-mi zică cineva că aceeaşi este Raiul şi împărăţia, căci pe bunătăţile împărăţiei nici ureche nu le-a auzit, nici ochi nu le-a văzut, nici la inimă de om nu s-au suit (1 Corinteni 2, 9), iar Raiul şi ochiul lui Adam l-a văzut şi urechea a auzit de el (Facere 2, 8-9). Căci zice: „Din tot pomul ce este în Rai cu mâncare vei mânca" (Facere 2, 16). Şi cu toate că un pom îi era oprit lui, însă şi acesta era văzut şi Adam a auzit de el şi la inimă de om s-a suit; că se veselea Adam cu duhul, căci, cu adevărat, nu avea lucrare ca aceasta şi veselie întru lucrarea pământului. Dintru această pricină, zic aceia [ce tâlcuiesc astfel]: Pavel nu grăieşte nimic potrivnic, căci tâlharul Raiul l-a dobândit, iar împărăţia nu a dobândit-o, dar o va dobândi atunci când [o vor dobândi] şi toţi cei pe care i-a numărat [enumerat] Pavel (Evrei 11, 32-40). Iar acum, deodată, pe Rai îl are, care este loc de odihnă duhovnicească. Acestea, cu adevărat, mulţi de multe ori le-au zis.

Dar, este cu putinţă a zice că chiar dacă aceeaşi este împărăţia Cerurilor şi Raiul, nimic nu opreşte şi Domnul a adeveri, şi Pavel⁴". Căci tâlharul este cu adevărat în Rai, adică intru Împărăţie; şi nu numai el ci şi toţi cei pe care îi numără [enumera] Pavel, însă nu au dobândit împărtăşirea cea de săvârşit [desăvârşită] a bunătăţilor. Căci, precum cei osândiţi nu sunt în palatele împărăteşti, ci închişi în temniţă sunt păziţi spre muncile cele orânduite, tot astfel, cei de cinste, şi in palatele împărăteşti intră, şi acum, întru acestea petrec [vieţuiesc]; apoi, când va veni vremea împărţirii darurilor celor împărăteşti, se învrednicesc de acestea. Aşa şi Sfinţii, cu toate că nu au dobândit încă săvârşirea [desăvârşirea], însă acum intru acestea luminoase şi binemirositoare şi împărăteşti - ca să zic in [pe] scurt - lăcaşuri petrec, chiar dacă încă nu se învrednicesc de săvârşit [desăvârşit] împărţirii darurilor celor împărăteşti.

Aşadar, tâlharul şi în Rai a fost, şi încă nu a dobândit săvârşirea [desăvârşirea], ca nu fără de noi să ia săvârşirea [desăvârşirea]. Şi aceasta, precum socotesc, este mai adevărată decât toate, ca să nu zic că şi darurile Sfinţilor, întru facerile de minuni cele din fiecare zi, cu cuviinţă, „Rai' s-ar fi putut numi.

Încă şi toţi care de duhovniceşti daruri învrednicindu-se, arvuna Duhului de aici, acum au luat-o, în „Rai" sunt, chiar dacă nu au luat încă săvârşirea [desăvârşirea] şi împărăţia nu au dobândit-o, precum zice Pavel întru aceeaşi Epistola către Evrei: „N-au primit făgăduinţa" (11, 39). Căci, zicând „făgăduinţa", pe cea întreagă şi de săvârşit [desăvârşită] fericire a arătat. Deci, nu au primit încă „făgăduinţa" cea desăvârşit [desăvârşită], dar sunt şi întru împărăţie şi în Rai.

Iar tu, de acestea minunează-te: că precum un împărat biruitor, întorcându-se de la izbândă, pe cele mai bune din lucrurile de pradă împreună cu sine le aduce, aşa şi Domnul, pe cel mai bun vas al diavolului prădându-l [pe tâlhar], împreună cu Sine îl aduce, întorcându-Se la patria cea dintâi a omului - la Rai zic. Căci nu numai ca Cel Care era Dumnezeu era în Rai, ci şi ca Cel Care a luat suflet omenesc cuvântător şi gânditor; şi în Rai a fost cu mintea şi în iad S-a pogorât cu sufletul. Şi prin a-l mântui pe tâlhar - vasul răutăţii - a arătat ceea ce mai înainte grăia, anume că după ce îl va lega pe cel tare, îi va răpi vasele lui (Matei 12, 29; Marca 3, 27; Luca 11,21-22).

23, 44-49: Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, (45) când„ soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat⁴'¹ pe mijloc. (46) Şi Iisus, strigând cu glas tare⁴⁷, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul. (47) Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul acesta drept a fost. (48) Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau, bătându-şi pieptul. (49) Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea.

 „Semn din cer" cereau oarecând iudeii să vadă (Matei 16, 1; Marcu 8, 11; Luca 11,16). Iată, dar, acum „semn", acest străin [neobişnuit] întuneric.

Şi „se sfâşie" şi „catapeteasma templului", arătând Domnul, că nu vor mai fi necălcate [neumblate] sfintele sfintelor, ci romanilor dându-se, călcate şi întinate se vor face. Încă şi în alt chip, arată cum „catapeteasma" care ne oprea [despărţea] pe noi de sfintele cele din Cer, „se sfâşie" - adică vrajba şi păcatul; căci acesta era „peretele" cel mare, care ne despărţea pe noi de cele de acolo (Efeseni 2, 14). Şi arată că nu dintru neputinţă S-a răstignit [Domnul], căci Cel Care a făcut unele ca acestea putea şi pe aceia [care L-au răstignit] să-i zdrobească şi să-i dea pierzării.

Şi cu „glas mare strigând" [Domnul], „îşi dă duhul", căci putere avea să-Şi puie sufletul Său, şi iarăşi să-l ia pe el.

Iar tu te minunează de împietrirea iudeilor. Căci cei care ziceau: „Să Se pogoare de pe Cruce şi să credem întru Dansul” (Matei 27, 42), cele mai mari [minuni] văzându-le, nu cred. Căci nu era deopotrivă a Se pogorî de pe Cruce cu a întuneca soarele, a despica pietrele, a porni cutremurul înfricoşat, a învia morţi, a rupe catapeteasma şi toată zidirea a o schimba [preschimba] (Matei 27, 51-52) Drept aceea, nimeni să nu stea la nedumerire pentru ce nu S-a pogorât [de pe Cruce], ci, fără de iscodire pe acestea să le primească, socotind că, chiar şi aceasta de ar fi făcut-o [Domnul], nici aşa nu ar fi crezut [iudeii]. Şi nimic altceva nu s-ar fi săvârşit, fără numai că mântuirea cea prin Cruce s-ar fi ştirbit - căci Crucea este slava lui Hristos, mai vârtos decât toate. Aşadar, după ce a făcut cele mai mari [minuni], fiindcă nu au crezut aceia, două lucruri întru aceeaşi dată a isprăvit: şi Crucea - semnul cel mare de biruinţă - până în [la] sfârşit a suferit-o şi a primit-o, [încă] şi pe aceia i-a arătat nemulţămitori faţă de toate şi cum că nici un lucru bun nu au, ci cu necredinţa sunt însoţiţi.

24,13-24: Şi zic: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel Care avea să izbăvească pe Israil"; ca şi cum s-au amăgit întru nădejdi, aşa zic: „noi nădăjduiam", adică „noi nădăjduiam că Acela şi pe alţii îi va mântui, şi iată că nici pe Sine nu S-a mântuit". întru atâta nebărbăţie si necredinţă se află ei, încât mai că nu le ziceau pe cele din vremea răstignirii: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască" (Marcu 15, 31). Pentru aceasta şi îi numeşte pe dânşii: „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima, ca să credeţi" (Luca 24, 25). Dar ce este aceasta: „să izbăvească pe Israil"? în multe locuri am zis că pe Hristos îl aşteptau cei din norod şi care nu făceau cercare cu de-amănuntul, ca mântuitor şi izbăvitor de relele cele ce le atârnau asupră, [încă] şi de jugul robiei romanilor. Şi nădăjduiau ei că va împărăţi cu împărăţie pământească, pentru aceasta şi zic: „Că noi nădăjduiam că şi pe Israil El îl va izbăvi de păgânii romani şi Acesta nici de cea nedreaptă hotărâre asupra Lui nu a putut scăpa".

Fiindcă întru omeneşti socotinţe [cugete] se aflau şi cu multă îndoială boleau, „nepricepuţi" pe dânşii îi numeşte şi „zăbavnici cu inima", spre a crede „toate câte au grăit Proorocii".

Căci este cu putinţă a crede şi din parte şi de săvârşit [desăvârşit], precum dacă cineva nădăjduieşte că Hristos va fi pentru mântuirea norodului, nu pentru mântuirea sufletelor, ci pentru aşezarea şi izbăvirea neamului evreiesc, unul ca acesta, nu pe cât este cuviincios a crede, crede. Şi iarăşi, de crede lui David - care zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele" (Psalm 21, 18) şi celelalte câte pentru Cruce şi pentru cele de pe Cruce, ca despre faţa Domnului proroceşte - şi primeşte cele pentru Patimă, iar cele pentru înviere nu le socoteşte - precum este aceea ce zice: „Nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea" şi aceea: „Nu vei lăsa sufletul Meu în iad" (Psalm 15,10) şi aceea: „Întru cei morţi slobod" (Psalm 87, 4) şi aceea: „Scoţând pe cei legaţi şi pe cei care locuiau în mormânturi" şi altele ca acestea nu are credinţă de săvârşit [desăvârşită], ci din parte. Căci se cuvine la toate şi la cele ce sunt de necinste şi la cele ce sunt de slavă a-i crede pe Prooroci. Trebuia să pătimească Hristos - aceasta este de necinste, dar şi să intre întru slava Sa - aceasta este cea slăvită.

„Iar voi, atâta de «nepricepuţi» sunteţi, încât, auzindu-l pe Isaia că pe acestea pe amândouă le zice: şi că spre junghiere s-a adus (Isaia 53. 7), şi că Domnul voieşte să arate Lui lumină (Isaia 53, 11), cea dintâi o primiţi iar cea de a doua nu o socotiţi. Şi voi credeţi că El a fost rănit, însă nu voiţi să luaţi aminte că Domnul voieşte să-L curăţească pe El de rană. Însă, din pricină că voi sunteţi «nepricepuţi» - adică «zăbavnici cu inima» - nu le pricepeţi acestea". Căci de ar fi fost „nepricepuţi", El nu ar fi grăit cu dânşii. „Dar fiindcă sunteţi «zăbavnici cu inima», Eu voi purta cugetul vostru şi degrabă îl voi face a înţelege [pricepe]". Pentru aceasta le şi tâlcuia lor de la Moise şi de la toţi Proorocii. Căci şi taina jertfei lui Avraam, când fiind slobozit Isaac, berbec s-a jertfit (Facere 22,13), pe acestea ale Domnului mai înainte le închipuia, precum şi însuşi Hristos zice: „Avraam... a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat" (Ioan 8,56). Şi aceea ce zice: „Veţi vedea viaţa voastră spânzurată" (Deuteronom 28, 66), întru aceeaşi dată şi răstignirea o însemnează, prin a zice „spânzurată"; [încă] şi învierea, prin a zice: „viaţa". Şi întru celelalte proorocii însemnate se află cele pentru Cruce şi pentru înviere şi, mai ales, în cei mai renumiţi Prooroci. Şi, este cu putinţă, de la dânşii pe acestea a le culege. Şi socoteşte-mi cum prin reaua pătimire este intrarea întru slavă.

24,43-53: Dar cum vom înţelege că Botezul se face numai „întru numele" lui Hristos, când, mai vârtos în alt loc ne învăţăm a-l săvârşi pe acesta „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh"? (Matei 28,19) Deci, întâi aceasta spunem: anume că, atunci când zicem că se face Botezul „întru numele" lui Hristos, nu zicem că trebuie numai în numele lui Hristos a-l săvârşi pe acesta, ci că se face Botezul lui Hristos, cu care Hristos S-a botezat, adică duhovnicesc, nu iudaicesc; nici întru felul în care era botezul lui Ioan, spre pocăinţă numai (Faptele Apostolilor 13, 24), ci dătător de împărtăşire a Duhului Sfânt şi de iertarea păcatelor, în ce fel El a arătat când S-a botezat pentru noi în Iordan şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel L-a arătat (Matei 3,16). Încă şi alta: Botezul cel „întru numele" lui Hristos, în loc de „întru moartea" lui Hristos îl înţelegem'’ (Romani 6, 3), căci precum, Acela murind, a treia zi a înviat, aşa şi noi, îngropându-ne cu închipuire în apă, ieşim nestricăcioşi cu sufletele, primind arvunele nestricăciunii trupului. Şi în alt chip: numele acesta „Hristos", adică „Uns", arată dintru sine şi pe Tatăl Cel Care a uns şi ungerea, pe Duhul şi pe Fiul Cel Care S-a uns; ca şi cum ar fi zis: „iertarea păcatelor este întru numele Domnului". Unde, dar, sunt limbile noroioase ale celor care botează în Montan şi în Priscilla şi în Maximilla? Cu adevărat, nici o iertare nu este celor ce se botează întru acest fel, ci încă şi adăugire de păcate le urmează. Iar aceştia [eretici] rău au pierit'.

Iar cuvântul [propovăduiţii] „în toate neamurile" a ieşit, „începând de la Ierusalim", căci trebuia ca, după ce toată firea în Hristos s-a unit şi s-a luat, a nu se mai despărţi de acum în două părţi - în evrei şi în păgâni -, ci a începe cuvântul de la Ierusalim şi a se odihni întru neamuri, împreunând firea [omenească].

Iar „voi sunteţi martorii acestora", adică ai Patimilor şi ai învierii. Apoi, ca să nu se turbure ei înlăuntrul lor şi să cugete aşa: „Cum, noi, oameni de rând fiind, vom mărturisi fiind trimişi la neamuri? Ridicându-ne împotriva ierusalimitenilor care şi pe Tine Te-au omorât?", le zice [Domnul]: „Îndrăzniţi, pentru aceasta, că voi trimite cât de grabă făgăduinţa Tatălui Meu, pe care am grăit-o prin Ioil: «Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul...» (Ioil 3,1-2). Aşadar, voi cei care sunteţi fricoşi şi fără de bărbăţie, şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus, nu omenească, ci cerească". Şi nu a zis „veţi primi", ci „vă veţi îmbrăca", pe cea dinspre toate părţile păzire a întrarmării celei duhovniceşti arătându-o.

„Şi i-a dus afară, până spre Betania" - aceasta să o înţelegem că s-a făcut întru însăşi ziua cea de a patruzecea. Căci cele care aici în scurt le zice [Evanghelistul], pe acestea tu le socoteşte că s-au făcut în multe zile, precum însuşi Luca zice la Fapte: „arătându-se lor în vremea celor patruzeci de zile" (Faptele Apostolilor 2,3)-căci adeseori venea şi Se ducea.

Şi „i-a blagoslovit” pe ucenici, poate adică şi putere păzitoare punând întru dânşii până la venirea Duhului, dar poate şi pe noi învăţându-ne ca, atunci când ne vom duce undeva, să-i încredinţăm blagosloveniilor pe cei din stăpânirea noastră.

„Şi Se înălţa la Cer”. Pentru că Ilie ca spre Cer se ridica, întrucât se părea că se înalţă, ca şi cum spre Cer (4 Regi 2,11); iar Mântuitorul întru însuşi Cerul, înaintemergător al tuturor S-a suit, ca împreună cu sfântul Său trup să Se arate Feţei lui Dumnezeu, şi pe scaun, cu Tatăl, împreună-şezător să-l arate pe el. Iar acum este închinată firea noastră întru Hristos de toată puterea îngerească.

„Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Vezi faptă bună? Încă nu Se pogorâse Duhul şi duhovniceşte petrec [vieţuiesc]. Căci aceia care mai înainte stăteau încuiaţi (Ioan 20, 19, 26), acum în mijlocul arhiereilor se aflau, şi nimic dintru cele ale vieţii acesteia nu este întru ei, ci toate defăimându-le, în templu îl lăudau „în toată vremea” pe Dumnezeu şi bine îl cuvântau.

O, să ne facem şi noi următori ai acestora; şi să fim „în toată vremea”, în viaţă sfântă, „lăudând" prin viaţa aceasta „şi binecuvântând pe Dumnezeu”! Şi slavă a lui Dumnezeu şi bună cuvântare este viaţa cea sfântă şi îmbunătăţită, căci Lui I Se cuvine toată slava în veci. Amin.

Sfârşit al tâlcuirii Sfântului Teofilact
la Evanghelia cea de la
Luca■

A

M       I

N

---

^[1] în ediţia de la 1805, în loc de „altă băutură ameţitoare", se găseşte „sicheră".

In ediţia de Ia 1805, în loc de „popor pregătit", se găseşte „norod mai înainte gătit " Prin „rodul viţei" se înţelege „rodul viţei de vie", adică strugurii.

Din punct de vedere statal şi politic se poate spune că risipirea evreilor are azi un curs invers, deoarece se doreşte şi se depun eforturi pentru întoarcerea evreilor în statul Israel. Înfiinţarea acestei organizaţii statale s-a realizat în urma hotărârii Adunăm Naţiunilor Unite (29 noiembrie 1947) prin împărţirea Palestinei între un stat evreu şi statele arabe. Astfel, statui Israel a fost proclamat în 14 mai 1948. Iconomia dumnezeiască - lucrătoare şi azi asupra poporu Iu i i udeu - ne-o adevereşte Sfântul Apostol Pa vel întru a sa Epistolă către Romani, capitolele 10-11.

^[3] [1805] Prin semn îl întreba, pentru că nu putea să audă. Zic unii cum ca cu o vână [nerv] sunt legate puterile şi ale auzului şi ale grăirii şi pentru aceasta cei care sunt muţi din naştere, nici a auzi nu pot. Deci grăirea Zahariei aşa se stinsese, precum a celor ce sunt lipsiţi de acestea din naştere, fiindcă cu necredinţă şi a auzit şi a grăit (după Zigaben).

²⁴ [1805] Vrednic lucru este de cercare, pentru ce nu s-a dezlegat Zaharia de negrăite când s-a născut pruncul, ci numai când a luat numirea numelui? Deci zicem că aceasta s-a săvârşit pentru proorocia îngerului, că i-a zis lui: „Iată vei fi tăcând [mut] şi neputând a grăi, până în ziua ce acestea se vor săvârşi" Iar zicând aceasta, fără de îndoială că pe acestea două le-a însemnat: naşterea şi numirea; şi nu numai naşterea, ci ca să se facă şi minunea unirii [dintre părinţii pruncului] la punerea numelui (după Zigaben).

¹ⁿ Credem că aici Sfântul Teofilact grăieşte de acei păcătoşi care ies nepocăiţi din această viaţă pământească şi, astfel, naşterea lor trupească este „ne[de]săvârşită şi neîmplinită", deoarece ei nu au dobândit mântuirea Şi, din pricina ţelului cel rău al voirii lor - pe care l-au făcut lucrător în propria viaţă -, „mai bine le-ar fi fost lor de nu s-ar fi născut", decât să întoarcă spatele dragostei lui Dumnezeu şi astfel să se dea ei înşişi veşnicei chinuiri.

in ediţia de la 1805, în loc de .,putere de mântuire", se găseşte „corn de mântuire", în ediţia de la 1805, în loc de „ca, fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică", se găseşte „să ne dea nouă, fără de frică din mâinile vrăjmaşilor noştri izbăvindu-rie".

ⁿ în ediţia de la 1805, în ioc de „în sfinţenie şi în dreptate", se găseşte „întru sfinţenie şi întru dreptate .

⁶ Când Sfântul Teofilact scria aceste cuvinte. Imperiul roman, deşi divizat, avea împăraţi creştini. Ştim, de asemenea, că Sfântul Teofilact a scris Tâlcuirea Evangheliilor la cererea împărătesei Maria (devenită mai apoi monahie), spre a fi de folos şi fiului ei, prinţul Constantin Porfirogenetul. Aşadar, cei dintâi destinatari ai Tălcuirii Sfântului Teofilact au fost tocmai „împăraţii romanilor". Acum însă, în vremea noastră, se plinesc cuvintele pe care le spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Când autoritatea monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci in favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Atunci nu va fi nimeni care să opună un veto autoritar. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul" (Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, ed, Icos, 2000, p. 10).

^[7]    în ediţia de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru propoveduirea lui Ioan. Pentru cei ce au întrebat pe Ioan. Pentru Irod şi pentru închiderea lui Ioan. Pentru Botezul Mântuitorului. Pentru povestirea neamului lui Hristos ",

^[8]    [1805] După ce Irod, ucigătorul de prunci, a murit la doi ani după Naşterea Domnului, Cezarul Caiusa rânduit să nu ia cineva împărăţia peste evrei, ci să se împartă între fiii lui Irod şi să se dea lui Arhelau ludeea, şi celorlalţi celelalte părţi, precum arată aici Sfântul Evanghelist, Şi i-a numit pe dânşii „tetrarhi", adică stăpânitori peste a patra parte, pentru că fiecare dintre ei o a patra parte stăpânea. Iar după moartea lui Gaius, Tiberiu a luat împărăţia Romei. Şi pârât fiind Arhelau de supuşii lui, a fost izgonit de către Tiberiu. Şi a fost trimis de la Roma, în locul lui, procurator al iudeii Pilat din Pont. Şi din această pricina Evanghelistul Matei zice că Arhelau împărăţen in ludeea (Matei 1, 22), iar Evanghelistul Luca zice aici cum că domnea în ludeea Pilat din Pont (după Zigaben şi Meletie al Afinelor).

' Irod era numit „Ascalonitul" tocmai din pricină că se trăgea din oraşul Ascalon o veche cetate a filistenilor, de pe coasta mediteraneană a Palestinei, aflată între oraşele Iope şi Gaza. Aici era centrul cultului zeiţei păgâne Astarte, precum şi locul de naştere ai lui Irod.

^[9] Aici Sfântul Teofilact se referă la proorocia: „Mai mulţi sunt fiii celei părăsite, decât ai celei cu bărbat" (Isaia 54, 1) şi pe „cea părăsită" o numeşte „pustie", ca una care, fiind fără de bărbat, este singură, pustie.

^[10]   [1805] Glas se aude mie, de bărbat ce strigă în pustie (după Zigaben).

^[11]   în ediţia de Ja 1805, în loc de „deal ", se găseşte „măgură",

în ediţia de'la 1805, în loc de „făptura", se găseşte „trupul".

^:' In ediţia de la 1805, în loc de „erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui

era cu putere", se găseşte „se spăimântau de învăţătura Lui, căci cu stăpânire era

cuvântul Lui"

^[16] în ediţia de la 1805, în loc de „şi frică li s-a făcut tuturor", se găseşte „şi s-a făcut spaimă preste toţi"

¹ ’ in ediţia de la 1805, în loc de ,,a ieşit vestea", se găseşte „se ducea vestea"

^[17]  în ediţia de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru vânarea peştilor. Pentru lepmsul, pentru slăbănogul ce l-au adus pe pat. Pentru Lei’i vameşul. Pentru lisus când a mâncat împreună eu vameşii. Pentru ce ucenicii lui ioan postesc, iar ai lui Hristos nu".

^[18]  In ediţia de la 1805, în loc de „lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi", se găseşte „aruncaţi mrejele voastre spre vânare".

^[19]  în ediţia de la 1805, în loc de ,,de acum înainte vei fi pescar de oameni", se găseşte ..de acum vei vâna oameni .

¹ ’ După cum socoteau fariseii, Domnul Se fălea numindu-Se pe Sine Dumnezeu, dar cu adevărat Cel Care este Adevărul grăia adevărul. Deci unde este fala?

²⁴ Adică vă îndreptaţi îndreptăţindu-vă pe voi înşivă şi socotindu-vă drepţi.

^[22]   în ediţio de la 1805, în loc de „drum", se găseşte „cale’'.

⁰ în ediţia de la 1805, în loc de „au înăbuşit-o", se găseşte „au înecat-o".

^[23]   în ediţia de la 1805, în toc de „crescând", se găseşte „răsărind".

' Cu sensul: >,despre Persoana, despre Ipostasul".

^[24] în ediţia de la 1805, în loc de ..lângă drum", se găseşte „lângă cale".

- în ediţia de la 1805, in loc de „încercare", se găseşte „ispită”.

³ în ediţia de la 1805, în loc de „şi cu plăcerile, se înăbuşă şi nu rodesc", se găseşte „şi cu dulceţile, se îneacă şi nu săvârşesc roadă".

^[27] [1805] Poate în izvodul Evangheliei după care a tâlcuit Sfântul Teofilact se află aşa: „De grijile bogăţiei, şi de dulceţile vieţii", şi pentru aceasta face această tâlcuire. Iar în izvoadele ce le-am avut noi de faţă, nu se află a fi întru acest fel.

în ediţia de la 1805, în loc de „ci vă bucuraţi câ numele voastre", se găseşte „ci vă bucuraţi mai vârtos că numele voastre".

^[29] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Cele 200 de capete gnostice, ne învaţă astfel: „(77) Nu ajunge sufletului pentru dobândirea bucuriei duhovniceşti să-şi supună patimile, dacă nu dobândeşte virtuţile prin împlinirea poruncilor. «Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii», adică legăturile patimilor, «ci că numele voastre au fost scrise în Cer», fiind trecute la locul nepătimirii de harul înfierii, dobândit prin porunci" (Filocalia românească, voi. 2, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 155).

In ediţia de la 1805, în loc de „Te slăvesc pe Tine", se găseşte „Mărturisescu-Mă, Ţie".

¹⁴ în ediţia de la 1805, în loc de „Aşa Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta", se găseşte „Adevărat Părinte, că aşa a fost bunăvoia Ta, înaintea Ta".

^2,1 în ediţia de la 1805, în ioc de „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu", se găseşte „Şi întorcându-se către ucenici a zis: Toate îmi sunt date Mie de la Tatăl Meu '.

^[31] în ediţia de la 1805, în loc de „regi", se găseşte „împăraţi".

Vezi Coloseni 1, 19-23 şi tâlcuirea Sfântului Teofilact de la Matei 28, 16-20.

* ’ în ediţia de la 1805, în loc de „un om cobora'", se găseşte „un om oarecarele se pogora".

^fl în ediţia de la 1805, in loc de „aproape mort", se găseşte „abia viu".

' în ediţia de la 1805, în loc de „din întâmplare", se găseşte „şi după întâmplare",

^[34] în ediţia de la 1805, în loc de „şi fă", se găseşte „de fă".

" Adică sunt părtaşi ai firii omeneşti.

^[36] Samarineanul trăia o viaţa cu alte rânduieli şi obiceiuri decât aceea pe care o trăia învăţătorul de Lege.

„De tine însuţi fiind chemat’' adică îndemnat de propria conştiinţă.

Cu sensul de mărimea, covârşirea rănilor, ^v „îndărăt iarăşi s-a întors": fie „s-a întors" cu faţa de la cel suferind, fie „s-a întors" în drumul său, pentru a merge mai departe.

''' Adică a vorbit cu noi nemijlocit, fără nici un intermediar.

¹⁴ Vezi Matei 25, 30.

^[39]   I n ediţia de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru rugăciune. Pentru aceea al cel ce va cere va lua. Pentru ai ce avea drac mut. Pentru femeia ce a ridicat glas din norod. Pentru cei ce cereau semn din cer. Pentru fariseul cel ce a chemat pe Iisus. Pentru ticăloşirea învăţătorilor de lege".

^[40]   In ediţia de la 1805, în loc de „în fiecare zi”, se găseşte „în toate zilele'

¹ în ediţia de ia 1805, în loc de „celor ce ne greşesc nouă", se găseşte „celor ce ne sunt datori nouă".

¹ în ediţia de la 1805, în loc de „cel rău", se găseşte „cel viclean ".

^[43] în ediţia de la 1805, în loc de „împodobită", se găseşte „înfrumuseţată".

¹¹ Fericitul Diadoh al Foticeei ne învaţă pentru aceste cuvinte ale Mântuitorului: „ De aici trebuie să înţelegem că atâta vreme cat este Duhul Sfânt în noi, satana nu poate intra ca să rămână în adâncul sufletului" (Filocaiia românească, voi. 1, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 373).

^u Altădată, Mântuitorul Hristos le-a grăit ucenicilor: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în Ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în Ceruri" (Matei IS, IU),

’’ în vechime, la români. Sfânta Euharistie mai era numită şi „Grijanie". De aceea, înţelesul cuvântului „grijăliv" poate fi atât cel de „trezvitor", cât şi acela de „împărtăşit, pricestuit". în traducerile Tâlctiirii, sensul dat este: trezvitor, care este cu luare-aminte, care ia aminte de sine.

¹⁹ Adică îl închipuie pe Domnul Hristos, Care însuşi este „pacea noastră" (Efescni 2,

[46] şi „înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Corintmi 1, 24).

^[47] îşi ediţia de la 1805, în loc de „şi încuviinţaţi faptele", se găseşte „şi împreună

voiţi lucrurile .

în ediţia de la 1805, în loc de „i-aţi împiedicat", se găseşte „i-aţi oprit".

^[50] în ediţia de la 1805, versetele 53-54 sunt: „Şi zicând El acestea către ei, cărturarii şi fariseii au început tare a se mânia pe Dânsul, şi a-I astupa gura Lui de multe, pândindu-L pe El şi căutând ca să vâneze ceva din gura Lui, ca să-L învinuiască pe El".

'■ în ediţia de la 1805, în loc de „sinagogi", se găseşte „soboare".

^[52] în ediţia de la 1805, în ioc de „ce trebuie să spuneţi", se găseşte „ce se cade a zice

^[53]   Pentru aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos, Sfântul Şimeon Noul Teolog, ne învaţă astfel: „Crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul Iui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare şi curate. Şi precum pe aceea, fiindcă era preaneprihânită, nu a topit-o focul Dumnezeirii, aşa nici pe noi nu ne topeşte, dacă avem inimile curate şi neprihănite, ci se face în noi rouă din cerşi izvor de apă şi râu de viaţă nemuritoare, Că şi noi primim la fel focul neîngustat al Dumnezeirii" (Filocaha românească, voi. 6, ed. IBMBOR, Bucureşti, D77, p. 157). Cuviosul lsaia Pustnicul, în Cuvântul V ne grăieşte: „In cei ce urmează învăţăturile sfinte ale Domnului s-a aflat focul Dumnezeirii Lui. Atunci au aflat ucenicii sabia Duhului şi au tăiat cu ea toate voile trupului" (Filocalia românească, voi. 12, ed. Harisma, Bucureşti, 1001, p. 80). Iar Sfântul Grigorie Sinaitul, în învăţătura pentru liniştire, tâlcuieşte astfel: „(13) Căldura harului este focul Duhului pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ, adică în inimile oamenilor. Şi El vrea să se aprindă degrabă în noi ca să ardă păcatul şi să cureţe sufletul, şi să-l aline, şi să-l tragă în chip negrăitspre dragostea de Dumnezeu şi de oameni" (Filocalia românească, voi. 7, ed. Humanitas, Bucureşti, 1000, p. 171).

^[54]          în ediţia de la 1805, versetele40-50 sunt următoarele: „Foc am venit să arunc pre

pământ şi ce voiesc dacă acum s-a aprins? Şi cu botez am a Mă boteza şi cum Mă strâmtorez până ce se va săvârşi!"

⁴- Adică aprinzâridu-se.

în ediţia Biblici de la 1988, se găseşte: „cu duhul fiţi fierbinţi'’.

^[57] în ediţia Biblici de la 1988, se găseşte: „Oare, nu ardea în noi inima noastră?" ^4:1 îti ediţia de la 1805, în loc de „dezbinare", se găseşte „împărţire".

⁴⁶ în ediţia de la 1805, în versetul 56 în loc de „deosebiţi'¹, _se găseşte „cercaţi".

⁴' în ediţia de la 1805, în loc de „pe cale dă-ţi silinţa", se găseşte „pe cale dă lucrare".

^[59]” „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Matei 10, 34-36).

^! în ediţia de la 1805, titlul capitolului este: „Pentru galileieni şi pentru cei din Siloam. Pentru smochinul cel ce nu făcea roadă. Pentru ceea ce avea duhul neputinţei. Pentru grăunţul de muştar pildă şi pentru aluat. Pentru cel ce a întrebat de sunt puţini cei ce se mântuiesc. Pentru uşa cea strâmtă şi pentru cei ce vor bate la uşă şi nu le vor deschide. Pentru cei ce au spus lui Iisus de Irod".

^[61] în ediţia de la 1805, în loc de „şi erau de faţă în acel timp unii", se găseşte „întru acea vreme au venit oarecarii".

în ediţia de la 1805, în loc de „mai păcătoşi", se găseşte „mai greşiţi".

^[62] In ediţia de la 1805, în loc de „de ce să ocupe locul în zadar", se găseşte „pentru ce şi pământul împresoară în zadar".

’ Vezi tâlcuirea de la Luca 12, 35-48.

^[63] în ediţia de la 1805, în loc de „Nu Ml veţi mai vedea până ce va veni vremea

când veţi zice", se găseşte „Nu Mă veţi mai vedea de acum până când veţi zice".

¹⁰ E vorba de templul din Ierusalim.

^[66]' „Părăsit-am casa Mea şi moştenirea Mea am lăsat-o; dat-am pe iubita sufletului Meu în mâinile vrăjmaşilor ei (lereinia 12, 7).

^[67] Adică are noimă în desfăşurarea pildei.

^h Pentru că „iconomii nebuni" nu sunt, nicidecum, „iconomi înţelepţi".

' în ediţia de In 1805, în loc de „i-a nimicit", se găseşte „i-a pierdut".

^|K în ediţia de la 1805, in loc de „lucrurile", se găseşte „vasele",

in ediţia de la 1805, în loc de „înapoi", se găseşte „la cele dinapoi",

in ediţia de la 1805, versetul 33 este: „Cine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde-l-va pre el, şi cine îl va pierde, învia-l-va pre el", cu această notă: [ 1805] Cel care va căuta să-şi izbăvească sufletul său din primejdiile cele ce se aduc asupra lui de la Antihrist, pentru buna credinţă, îl va da pe el pierzării muncilor [caznelor) celor veşnice, ca şi unul care a vândut credinţa. Iar cel care se va lipsi de suflet prin moarte mucenicească, îl va învia pe el, adică îl va mântui în veacul ce va să fie (după Zigaben).

-¹ Poftirea şi iubirea vieţii pământeşti şi lumeşti.

“ in ediţia de la 1805, în loc de „stârvul", se găseşte „căzătura", cu această notă: [1805] Sau trupul cel căzut, adică mort.

[18051 Cu lipsă este aici cuvântul, pentru că lipseşte „nu te-ai fi prăpădit", că obişnuiesc, cei ce plâng, de taie cuvintele din pricina iuţimii patimii. Iar ceea ce zice, intru acest chip este: „De ai fi cunoscut şi tu întru această zi a ta, căci a ta este ziua, deoarece pentru tine mai cu deadinsul M-am făcut om şi am venit în lume. Deci, de ai fi cunoscut cele către pacea ta, cele ce te împacă pe tine cu Dumnezeu, care sunt credinţa cea intru Mine, Fiul Lui, şi primirea propovăduirii Mele, nu te-ai fi prăpădit. Iar acum s-au ascuns de la ochii sufletului tău, adică s-au trecut cu vederea" (după Zigaben).

         ^[76] în ediţia ele la 1805, în loc de „una cu pământul", se găseşte „întocmai cu pământul".

²' Adică, pentru că au îndrăznit să-l. omoare.

Adică nu au fost supuşi robiei.

¹ in ediţia de la 1805, titlul capitolului este:,.Pentru pilda viei. Pentru cei ce L-au ispitit prin darea de dajdie Cezarului. Pentru saducheii care tăgăduiesc învierea. Pentru întrebarea Domnului către farisei. Pentru a se păzi de cărturari”.

' în ediţia de la 1805, în loc de „au trimis-o fără nimic", se găseşte „l-au trimis deşert".

^[80] în ediţia de la 1805, în loc de „batjocorind-o", se găseşte „pedepsind-o".

în   ediţia de la 1805, în loc de „poate”, se găseşte „doară".

in ediţia de la 1805, in loc de „prin răbdarea", se găseşte „întru răbdarea".

^[82]” Vezi Faptele Apostolilor capitolele 25 şi 26.

^[83] în ediţia de la 1805, în loc de „să iasă din el şi cei de prin ţarini", se găseşte „să se dea în laturi, şi cei care vor fi prin sate".

' în ediţia de la 1805, în loc de „zilele răzbunării", se găseşte „zilele izbândirii în ediţia de la 1805, în loc de „vor alăpta", se găseşte „vor apleca'

²¹¹ în ediţia de la 1805, in loc de „va fi în ţară mare strâmtorare", se găseşte „va fi nevoie mare pre pământ".

^J în ediţia de la 1805, in versetul 24, in loc de „neamuri", se găseşte „limbi".

^[84]          în ediţia de la 1805, versetele 25-26 sunt următoarele: „Şi vor fi semne în soare, şi în lună şi în stele şi pre pământ mâhnire limbilor [neamurilor| cu nedumerire, sunet făcând marea şi valurile, mai murind oamenii de frică, şi de aşteptarea celor ce vor să vie în lume. Că puterile cerurilor se vor clăti'.

^[85]          Aici, prin „mâncarea de copil" nu se înţelege hrana copiilor, ci uciderea lor pentru a le fi mâncată carnea, faptă cumplită care este istorisită şi de către scriitorul iudeu losif Flaviu. „Şi-i voi ospăta cu carnea fiilor lor şi cu carnea fiicelor lor; şi va mânca fiecare carnea aproapelui său, fiind în împresurare şi în strâmtorare, când îi vor strâmtora vrăjmaşii lor şi cei ce vor să le ia viaţa" (Ieremia 19, 9). „Şi vei mânca tu rodul pântecelui tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va fi dat Domnul Dumnezeul tău în timpul împresurării şi al strâmtorării cu care te va strâmtora vrăjmaşul tău"(Deuteronom 28,53). Vezi şi anexa editorială: Pătimirile iudeilor dm vremea Cezarului Gaius Caligula (anii 37-41) şi până la dărâmarea Ierusalimului din vremea lui Tit (anul 70) - descrise după Eusebiu de Cezareea si Iosif Flaviu, din volumul de faţă.

^[86] După învăţătura Bisericii, Cetele îngereşti sunt în număr de nouă: Scaune, Domnii, începătorii, Stăpânii, Puteri, Heruvimi, Serafimi, Arhangheli şi îngeri.

²' în ediţia de la 1805, versetul 28este următorul: „Deci, începând acestea a se face, ridicaţi-vă în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie izbăvirea voastră".

⁴' Vezi Evrei 11, 32-40.

^[88] „Toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa" (Evrei 11, 39).

⁴" Adică a grăi adevărat şi Domnul şi Sfântul Apostol Pavel.■