sâmbătă, 8 noiembrie 2014

DESPRE BUNA MURIRE - EVGHENIE VULGARIS,ARHIEPISCOPUL ASTRAHANULUI Ediție 1914 Partea 1


ÎNTÂMPINARE SAU RĂSPUNS
Către cel ce a întrebat cum ar putea cineva
aştepta moartea bărbăteşte şi cu bun suflet,
ori venind asupra sa, ori asupra altor casnici şi
prieteni.



despre aşteptarea cea pentru
moarte,
către cel ce a întrebat: cum ar
putea cineva aştepta moartea,
vitejeşte şi cu bun suflet, venind
ori asupra sa, ori asupra altor
casnici a săi.
Filosoful Aristotel, socotind că şi după înclinarea cea înnăscută a firii noastre şi după nevoia de neocolit a păstrării şi a mântuirii noastre, (noi) şi oamenii sun­tem vietăţi sociale şi împreună petrecătoare, împreună vieţuitoare, despărţirea cu totul de cei de un fel cu noi, şi singu­rătatea cea desăvârşită şi neîntâlnită cu alţii a judecat-o a fi prea străină de firea omenească; aceasta — zicea filosoful — este ori ceva mai înalt, ori mai înjosit de starea firească a naturii omului; singură­tatea, şi petrecerea neprimitoare de oameni; se potrivesc poate unui Dum­nezeu ori unei fiare, adică, ori e Dumne­zeiască, ori e de o fiară sălbatică.
Asemenea şi eu, desăvârşita netemere de moarte rostită de mulţi şi desă­vârşita netulburare a sufletului şi nebă­gare de seamă pentru sfârşitul vieţii, le socotesc, faţă de starea de acum a firii omeneşti, un lucru al nesimţirii, al necompătimirii şi nepotrivit omului; sau de s-ar putea afla, trebuie să socot ca o însuflare oarecare Dumnezeiască, ce înalţă pe om mai presus de necesităţile vieţii şi de simţuri, ori ca o nesimţire dobitocească, nesăbuinţă şi entusiasm nebunesc care coboară pe om din dreapta cugetare. Apoi, nimic nu ne poate face să privim stricăciunea propriei noastre fiinţe fără vreo înfiorare şi neplăcere; şi aceasta de bună seamă, precum am zis, este ori un lucru Dumnezeiesc, ori unul sălbatic sau poate ceva mai jos şi decât sălbatic. Filo­sofii stoici2, rătăciţi fiind şi cu totul curioşi în ideile lor, ridicând mai presus decât trebuia statornicia sufletului, răb­darea şi neclătirea, întru suferinţe, erau cu adevărat ciudaţi, ca să nu zic vrednici de râs; bravii aceştia au dezomenit pe om sârguindu-se cu tot dinadinsul că poate o să-l aducă la desăvârşire. Vrând a face pre om nepătimaş, l-au făcut să fie nemi­los, adică fără omenie. «Au arătat pe cel din sânge şi din trup să fie de stejar sau de piatră» sau, după zicerea poetului, «din diamant ori din fier au făurit o ini­mă înnegrită». Oare serios, sau în glumă ne-au ciocănit pe un astfel de filosof: nu mă pricep. Bravi cu adevărat şi tineri foarte s-au văzut în cuvinte, dar foarte mă înndoiesc că o atare bărbăţie o au adevărată şi nefăţărnicită şi întru înseşi lucrurile, într-atâta, încât să se desfăteze ca şi cum ar fi flori de trandafiri şi spini, şi cu bucuria sufletului şi cu nemărginită linişte şi netulburare să întâmpine şi moartea cea prea înfricoşată şi dureroasă! Şi iarăşi mă îndoesc că Epictet[1] a pătimit  cu resemnare durerile fluierului său, că Anaxarh[2] a răbdat cu măsurată pătimire sfărâmarea oaselor şi a întregului său trup, că Seneca[3] a suferit cu bună cuge­tare deschizându-i-se venele sângelui său! Ei bine, aceasta o socotesc de faimoasă şi minunată bărbăţie şi prea rar însuşită sufletelor filosofice care, prin deasă cugetare şi prin dreapta judecare a lucrurilor, s-au învăţat a măsura cum se cuvine întâmplările fără de voie şi cu exerciţiul cel de mulţi ani au câştigat de­prinderea a se lupta împotriva relelor ce se opun acestei vieţi omeneşti şi să le sufere mai cu blândeţe. Să dăruim filosofilor stoici oarecare treaptă mai măsurată a suferinţei în pătimire; însă necumpătarea socotinţei fără de cuvânt nu o pot primi.
Nu cred pe filosoful stoic că nu se tulbură nicidecum când vede moartea aproape şi când se prăjeşte aflându-se pus în lăuntru în boul lui Falarie[4], ci că s­ar fi întins şi s-ar fi răsfăţat petrecând întru nepătimire cu glume şi lejeritate. Păzirea fiinţei fiecărui om este urmare nedespărţită a sfinţitei şi prea vechii legi a firii, prin care Dumnezeu Făcătorul a toate a legat întreaga natură plăsmuită şi prin care păzeşte şi păstrează totul. Pe o astfel de lege a învăţat-o cu deosebire firea cea cuvântătoare şi a scris-o cu litere neşterse pe tablele inimilor oamenilor. Aceasta este legea pe care au văzut-o şi au citit-o şi cei ce petrec în mijlocul în-tunericului rătăcirii, încă şi filosofii cei mai aleşi ai neamurilor, că nu se cuvine a-şi răpune cineva, singur viaţa; lege pe care, cât de puţin cu toţii o simţim, înţe­lepţii şi neînţelepţii, şi vrând şi nevrând împreună o mărturisim.
Însuşi Adam, acel începător al nea­mului omenesc, mai înainte de cercarea morţii a luat moartea cu chip de pedeap­să îngrozitoare şi, nepăzind prin dator­nica supunere darul nemuririi dat lui, a auzit ca o hotărâre de osândire, dezlega­rea alcătuirii sale la cea mai de pe urmă. «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»[5] şi deci trebuie a fi de neocolit, grea, tristă şi fireşte de dorit omului a scăpa de ceea ce Dumnezeu Plăsmuitorul a rostit ca o cer­tare şi pedeapsă pentru întâia călcare de poruncă pentru care firea omenească s-a făcut vinovată. Şi cine poate oare să se afle osebit şi cu totul scăpat de frica osân­dirii acestei (morţi) comune şi întinse peste tot neamul, câtă vreme rămâne înlăuntrul hotarelor firii atât de vinovată şi osândită! Omul care cu adevărat nici­decum nu se teme de moarte, acela de bună seamă trebuie să înţeleagă moartea nu ca o certare a osândirii sau a pedepsei, şi deci urmează că unul ca acesta ori nu se trage din coapsele lui Adam, ca şi ceilalţi, ori că, după oarecare lucrare şi putere mai presus de fire mai înaltă şi mai îmbunătăţită, el se află deosebit de orice fel de stare pătimitoare şi pentru aceasta este şi cu totul străin de această păţanie comună şi neînconjurată a ome­nirii.
Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Dom­nul nostru, Care S-a arătat pe pământ, ca să dezlege osândirea aceasta a neamului omenesc şi să prefacă puterea morţii, când vede moartea aproape se întristează ca om, se luptă cu simţirea şi se roagă să treacă de la El — de este cu putinţă — paharul acesta amar al morţii, cu toate că de bună voie îl primeşte; se întristează însuşi, şi astfel ne încredinţează, după cum învăţau Dumnezeieştii părinţi, că este cu adevărat chiar om cu firea şi cu lucrul, iar nu cu părere şi nălucire. Şi fiind om, prin întristare şi luptă, arată luminat că această manifestare este nedespărţită de firea omului, adică a se întrista şi a se necăji oricând vede moar­tea apropiindu-se de el, oricând şi-o închipuieşte chiar de departe şi-şi aduce aminte de ea.


Între cei mulţi, unii bravează asupra morţii, încât socotesc că se află departe încă de dânşii; după ce însă se apropie, atunci se vădeşte şi la dânşii slăbiciunea firii. Bătrânul lui Esop, îngreunat de sar­cina anilor şi a lemnelor ce purta, chema moartea; însă când ea a venit, el a zis: eu te-am strigat numai ca să-mi ajuţi a ridica sarcina lemnelor. Şi după povestirea socraticului Eshine[6], Atenianul Axioh, până ce era sănătos şi tare, râdea şi-şi bătea joc de cei ce se tem de moarte; dar când a văzut-o mai aproape, atunci a început a se întrista din inimă, a început a se lupta în sine şi a tremura. Clinias, fiul lui Axioh, care era aproape de moar­te, zicea către Socrate: tatăl meu într-un ceas deodată şi-a schimbat boala spre mai rău, şi văd că s-a apropiat de moarte, şi cu mare necaz suferă moartea, cu toate că mai înainte lua în râs pe cei ce se te­meau de ea şi cu ironie îi satiriza. Cel ce era lipsit de lupta morţii şi era cu suflet bărbătesc şi brav, acum intrând în stadiu, se vădeşte mic de suflet şi fricos. Şi acest Axioh, când murea, auzind cum Socrate, apropiat de patul său, îl mângâia şi-l îmbărbăta să primească cu blândeţe şi voios moartea ce venea asupră-i, nu se ruşinează a mărturisi slăbiciunea sufle­tului său. El se adresează lui Socrate astfel: Mi se pare că acestea pe care le zici sunt drepte şi adevărate, o Socrate, dar nu ştiu cum, în răul acesta în care mă aflu, cuvintele puternice îmi par de pri­sos şi răsuflate; mângâierile tale, o filosofule, sunt tari, cuvintele adevărate, judecăţile drepte, însă întrucât răul acesta e departe. Iar acum, când mintea îl pri­veşte de aproape şi-l judecă a fi de faţă, adevărul nu ţi-l ascund, cuvintele tale puternice, din pricina apropierii răului, îmi pare că slăbesc şi se răsufla şi nu-s băgate în seamă.
Şi aici se păzeşte legea comună şi se păstrează hotarul lucrărilor ce sunt în lu­me şi al puterilor celor tari; acestea făptuiesc cu totul felurit şi cu atât mai multă tărie, cu cât se apropie mai mult de sco­pul lor. Dacă cel ce socoteşte că se află departe de moarte cu zece paşi, se teme ca şi când ar fi numai cu unul, trebuie să se teamă de o sută de ori mai mult cel ce o priveşte numai ca de o măsură depăr­tată; apropierea cea înzecită naşte celui de-al doilea o însutită temere decât celui dintâi, când vom socoti pe toate celelalte asemenea şi de o măsură.
Deci, filosoful stoic, falnic în faţa noastră, nu este martor vrednic de cre­dinţă pentru netemerea ce o făgăduieşte, fălindu-se că nicicum nu se teme de moarte, când sufletul lui n-are nici o pri­cină de moarte, nici o presupune aproape de el; într-acel minut când moartea se apropie de el, sufletul fireşte se sperie, se înfricoşează şi tremură, deşi mai înainte nu credea. «Şi s-a apropiat Agag7 tremu­rând şi a zis: cât de amară este moartea!» Şi aceasta este o iconomie minunată a pro­niei prea înţelepte, că a amestecat oame­nilor cu frica morţii şi nădejdea vieţii, şi cu adeverirea şi nescăparea împlinirii, neştiinţa ceasului din urmă; ca nu tulburându-se sufletul mai înainte de vreme,să rămână ca mort şi de frică să moară ticălosul om mai înainte de ceasul morţii.
Ce poate cineva răspunde la aceas­ta? Ştiu şi din istorie şi din însăşi expe­rienţă cunoaştem pe mulţi care au defăi­mat şi defăima moartea, când ea pare altora înfricoşată; mulţi nu s-au clătit de îngrozirile ei şi mulţi au întâmpinat fără spăimântare şi fără tulburare pornirea şi sosirea ei. Câţi au aşteptat neîmpărtă- şindu-se de hrană multe zile, şi cu acest chip au stins candela vieţii lor nemaitur- nând cerutul untdelemn pentru a se aprinde! Câţi au aflat şi au meşteşugit feluri de chipuri ca să taie aţa aceea[7] la care ursita torcătoare încă sucea fusul? Câţi au chemat ca Iov[8] moartea ca pe un tată şi putrejunea ca pe o maică! Mulţi au aflat-o aruncându-se în adâncul unui val, mulţi în căscarea unei vâltori, mulţi de pe înălţimea unei stânci, în para unei flăcări,în ascuţitul unei săbii, în puterea unei băuturi veninoase.

Diogene[1], precum se zice, a murit de caracatiţa cea crudă; Temistocle[2] în sângele de bou; Cleopatra Egipteanca[3] de veninul unei vipere. Şi cu greu este să trecem celelalte osebite feţe pe fiecare în parte, al căror număr este necuprins. Brahmanii[4], adică Ghimnosofisţii Indi­enilor, aveau ca o îndatorire a socotinţei lor ca de bună voie să apuce înainte ceasul morţii, şi la multe din neamurile răsăritene şi până în ziua de astăzi se zice că sunt oameni care de bună voie se dau la moarte pentru alţii: supuşii pentru domnul şi stăpânitorul lor, robii pentru stăpânii lor, prietenii pentru prietenii lor şi muierile pentru bărbaţii lor. Şi dacă la aceste pilde din afară lumeşti şi deşarte vom adăuga şi pe cele din lăuntru Dum­nezeieşti şi sfinţite, la care n-au loc nici făţărnicia, nici ipocrizia, nici nu încape închipuirea vreunei fantasme, atâta nor de martiri avem împrejurul nostru, încât numai rămâne îndoială că ar fi cu nepu­tinţă sufletului omenesc să învingă teme­rea de moartea firească şi să întâmpine bărbăteşte şi eroic desfacerea vieţii sale cea netăgăduită şi nescăpată. Bogaţi, să­raci, slăviţi, înjosiţi, bărbaţi, femei, bă­trâni, tineri, copii fără răutate, fete tinere, oameni de toată vârsta, rânduiala şi sta­rea. Fiindcă nici nu este nădejde, nici chip a scăpa omul de sfârşitul acesta, s-au şi aflat unii care au covârşit frica aceasta şi înaintea ochilor văzând moartea, au pri­mit-o cu statornicie sufletească şi netulburare. La aceasta ce răspundem? Răs­pundem cele ce ne dictează adevărata judecată şi dreptul cuvânt şi pentru eroii creştinismului zicem: că la mărturisitorii şi martirii aceia, netemerea de moarte nu era lucru al puterii fireşti şi simplu al omenirii, ci rezultatul unui dar mai pre­sus de fire şi cu totul Dumnezeiesc. Atot­puternica dreaptă a Urzitorului inimilor a împuternicit şi a întărit inimile acelora mai presus de fire într-un chip ca acesta, de i-au făcut să socotească stricarea sub­stanţei lor ca pe o naştere spre altă viaţă, moartea ca pe o nouă viaţă şi ducerea de aici ca pe un sfârşit al unei disperări ama­re, ca pe o înturnare şi aşezare din tică­loşia şi mişelia pământească în adevărata câştigare a odihnei date lor în ceruri; sufereau ei în ceasul acela oarecare Dum­nezeiască schimbare şi o minunată uimi­re şi răpire a sufletelor şi se făceau cu adevărat afară de trup şi de simţire, nici că doar erau cu trupul nesimţitori la du­rere, ci cu chipul acesta, fiindcă îndulci­rea Dumnezeieştii dragoste biruia amă­răciunea durerilor; aşa dovedea darul cel mai presus de fire. Trupul se afla întru nevoinţă, iar mintea la daruri privea, membrele în zdrobiri, iar cugetările la răsplătiri, trupul se îngropa sub arun­carea pietrelor, iar duhul se întraripa şi sufletul se uita la cele de sus, vedea cerurile deschise şi pre Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu[5]. Pilda întâ­iului martir este destulă dovadă şi despre ceilaţi; entuziasmul cel mai presus de fire ce era în sufletele martirilor, prea frumos îl descrie arătătorul de cele cereşti Vasile[6], zicând: «Pentru că dorul vieţii celei mai fericite omorî durerea junghierei, nu vede mucenicul primejdiile, ci cununile; nu se înfricoşează de rane, ci numără darurile, nu priveşte pe călăii cei de jos rănindu-l, ci socoteşte pe îngerii cei de sus luându-l, nu pândeşte vremelnicia primejdiilor, ci vecinicia răsplătirilor».
Dar la eroii lumii motivul are mare deosebire de aceştia, poate cineva chiar de-a dreptul să tăgăduiască pricina, ori altfel să explice starea lucrurilor; vreau să zic: ori că aceştia nu au luat cândva în sufletul lor cu deplinătate acea eroică nepăsare şi netemere de moarte, ori de au luat-o cândva unii dintre ei, au luat-o scrântiţi fiind la minte într-acel ceas şi nefiind întru întregimea judecăţii, ci mişcându-se neînţelepţeşte şi fără cugetare ca dobitoacele şi ca fiarele cele necuvântătoare; şi aşa pururea are loc presupu­nerea filosofului: că netemerea de moarte trebuie a fi ori Dumnezeiesc lucru, ori sălbăticesc.
La mulţi dintre aceştia le-a întunecat mintea fumul cel pâclos al mândriei şi al iubirii de slavă. Greşiţi la judecata raţiu­nii, s-au băgat înlăuntru unui nor fals al fanteziei şi au îmbrăţişat o negură ca Ixion [7] din fabulă, socotind acesta că îmbrăţişează pe zeiţa Junona. Orbiţi de slava deşartă, nu au judecat cu drept cu­vânt, ci fără minte. Nu se sfătuiau chiar ca nişte oameni, după ce astfel de întunecare a minţii i-au adus aproape de gura morţii şi vedeau că nu mai pot scăpa de ea; dar şi în minutul acela aflându-se deasupra pri­mejdiei, rămas-au oare mai presus de tulburare şi de frică cu totul neînspăimân­taţi? Cine voieşte, să o creadă.
Codru al Atenienilor[8] şi Leonida al Spartanilor[9] [10], dorind să lase laudă vecinică între Elini, se oferiră pe sineşi jertfă de voie pentru păstrarea şi libertatea pa­triei şi a naţiunii lor. Însă acestea sunt pătimiri eroice, fără îndoială, însuşiri de suflete generoase şi înalt cugetătoare, dar eu şi despre aceştia am îndoielile mele. Oracolele crezute pe atunci îi chemau şi oricum încredinţându-i, îi silea spre lup­tă; de ar fi fugit de lucru, urmau să tră­iască necinstiţi în toată viaţa lor, căci iubindu-se pe sine mai mult decât pe alţii, au trădat cu nebărbăţie şi mai mult decât femeieşte mântuirea celor de un neam. Apoi urma ca şi ei împreună cu ceilalţi să cadă, precum socoteau, ori în război ca nişte jertfe, ori ca prizonieri în sclavie şi iată, ca urmare ar fi fost moar­tea, însă ori cu schingiuire, ori cu defăi­mare, încât sau într-un fel sau într-altul, moartea a ajuns a le fi inevitabilă; nevoia ii silea, înţelepciunea şi alegerea răului mai mic se vede că-i îndupleca. Slava şi lauda viitoare pentru rezultat înlesneşte lucrul. Iubirea de sine cu părerea de sine, întărâtând în sine combinări de amân­două părţile, împotrivă unele asupra altora se împleticesc la luptă, sufletul ţine în mijloc cumpăna mult timp cu mâna tremurătoare, însă înclinaţia nu are fire a rămânea îndelung nehotărâtoare; nevoia în sfârşit cere a se hotărî şi a alege, sorţul s-a aruncat la unii ca aceştia chiar în mo­mentul apucării de lucrare. Oare lipsit-a cu totul din prejurul inimii lor frica natu­rală, temerea nedeslipită şi spaima nedes­părţită? Nu cred.
Zic unii că Empedocle2l fără vreo nevoie s-a aruncat singur în craterul înfo­cat al Etnei, cu nădejdea că făcându-se nevăzut, urma a se înscrie în numărul zeilor, care poate ar fi şi fost, dacă nu l-ar fi vădit încălţămintele lui cele de aramă aruncate afară de puterea focului.
Însă este cu putinţă a se îndoi cine­va de aceasta. Poate că mult iscoditorul filosof să se fi apropiat de marginile Etnei, nu atât stăpânit de îngâmfarea deşartei slave, cât pentru a lua aminte mai cu amănuntul din apropiere această înfricoşată lucrare a firii, şi fiindcă s-a întâmplat izbucnirea flăcării, deodată s-a cuprins de focul atotmistuitor şi aşa s-a făcut tot ardere a filosoficei sale curiozi­tăţi; însă cazul acesta a dat prilej la mulţi să plăsmuiască fabula.

După asemenea curiozitate filoso­fică, în urmă cu 500 ani şi mai bine, a pătimit şi Pliniu Cel Bătrân[11] la craterul muntelui Vezuviu ceea ce Empedocle a dobândit mai înainte la gura Etnei Siciliene. Dar de s-a făcut cu adevărat Empedocle această ardere de tot cu nădejde şi cu socoteală de a se diviniza, eu departe a-l numi filosof, nu socot a-l numi nici om prost, ci îi zic dobitoc şi mai necuvântător decât dobitoacele cele necuvântătoare. Zic că fumul deşartei sale slave i-a stins lumina minţii şi focul cel cenuşiu al Etnei i-a aprins închipuirea acestuia de s-a pornit cu acest fel de scop şi pe al celor asemenea lui, câţi orbiţi de turnurile mândriei, au ajuns până a-şi defăima însăşi viaţa lor. Ni-l zugrăveşte cu amănuntul guralivul cel adeseori liorbăitor înfăţişându-ne arderea lui Peregrin.[12] Nu este lucru cu neputinţă de a lua atâta putere patima iubirii de slavă în sufletul unui om nepriceput, şi după ce s-a întărit cu covârşire patima după măsură întoarsă şi împătimită, lipseşte înţelegerea şi moare biruind necuvântarea pe cuvântare şi sălbăticia ţine locul umanităţii. Rău cinstitorul de Dumnezeu Porfirie[13] [14] puţin a lipsit, căzând într-o melancolie şi ieşindu-şi din minte, după alt chip să ajungă şi el la aceeaşi nebunie şi să ia acelaşi sfârşit, de nu l-ar fi întâm­pinat Plotin, dascălul său, ca să-i împie­dice oarba pornire şi să-i stânjenească pasul cel dobitocesc prin frâul unei învăţături şi sfătuiri chiar filosofice.

La alţii iarăşi a întunecat sau a încenuşat curăţia cugetării sufletului o covâr­şitoare clocotire şi aprindere a mâniei prea sălbatice şi neoprite, astfel orbindu-se desăvârşit şi nicicum putând deosebi către ce fel de ţintă alergau, s-au arătat bravi întru a întâmpina moartea. Aceasta se întâmplă: «precum fumul urzicând vederea ochilor, nu-i lasă a vedea ceea ce zace înaintea picioarelor, aşa mânia ridicându-se asupra judecăţii, o întune­că.» Înaintea pornirii mânioase mintea — precum zice Aristotel — se depărtează.
       Drept aceea foarte potrivit a numit-o patimă de fiară sălbatică.

Aceasta este în general o precurmare a minţii, o frenezie, un fel de nebunie; floarea mâniei înfocate e o nebunie şi în­nebunim toţi când ne mâniem. Şi Caton bătrânul a zis că între un nebun şi între un mânios nu află altă osebire, decât că cel dintâi e afară din minte un timp mai înde­lungat, iar cel din urmă mai puţin «Pe cel mânios socoteşte-l că de cel nebun numai cu timpul se osebeşte». Mânia este o aprindere întreruptă, iar nebunia necon­tenită; însă paroxismul este puternic şi grabnic întocmai şi la cel mânios şi la cel nebun. Deci asupra unei întărâtări de acest fel de s-ar întâmpla cineva a-şi ieşi din minte, ori a nu băga seamă de moarte, aceasta nu este dovadă de mărinimie; dimpotrivă este semn şi dovadă de micşo­rare şi împuţinare de suflet. Nebunul nu are bărbăţie precum nici pruncul cel moa­le şi fraged când voieşte a apuca cu mâna cărbunele cel aprins, ori să sărute cu buze­le flacăra. Nici acela, nici acesta nu deose­besc primejdia; pruncul, pentru că nu s-a aprins încă în umezeala creierilor săi candela judecăţii; iar nebunul, pentru că înflăcărându-se fără măsură cu palalaie arzând, s-a stins. În scurt; virtutea nu poate fi fără dreaptă judecată şi sfat înţe­lept, nici judecata fără minte, nici mintea unde covârşeşte şi dă impuls mişcărilor, patimii şi mai vârtos mâniei turbate şi nedomolite întru pornirile ei.

Medeea25 întru fierberea furioasei sale mânii, junghie pe micii săi prunci,alţii turbează chiar asupra vieţii lor în mii de chipuri.Toate acestea nu sunt rezultate ale netemerii de moarte, ci sunt roduri prea amare ale unei lipse de judecată;nu e o faptă omenească, ci de fiară sălbatică.
Multe încă, afară de cele zise, şi alte patimi pot lua în sufletul omului putere atât de mare, încât să-l facă nu a nu se te­me,ci a se părea că nu se teme de moarte.
Toate după acelaşi chip cu totul do­mină mintea şi înduplecă pre cei neînţele­gători a se omorî,judecând rău şi totodată nebuneşte.Pe acesta o deznădejde l-a scrântit în socoteli,pe acela o adâncă şi înfricoşată întristare;acesta preferă şi doreşte moartea în împrejurări ca acestea, pentru că o prevede în altă întâmplare vădită mult mai cumplită şi mai forţată şi mai dureroasă; acela o cheamă asupră-şi ca pre o vindecătoare de nesuferite rele;altul pentru altele şi mai departe.Pe toţi cei ce astfel prea cu limbuţie îi cuprinde în cugetare muierea mult vorbitoare,sofistul L ibaniu[15] îi arătă printr-un bărbat greoi ce nu suferea convieţui cu muierea sa cea fără cumpăt vorbăreaţă, cu care prin nun­tă a fost însoţit; se află şi alţii care pentru pretexte sau pricini mult mai grele, aleg moartea mai mult decât viaţa. Romanul Brutus[16], fiind biruit în bătălie, s-a sinucis, căci a cădea viu în mâinile lui August şi ale lui Antoniu — duşmanii lui — i se părea mai greu decât însăşi moartea. Cleopatra, regina Egiptului, singură se omoară printr-o viperă veninoasă, căci a fi dusă ca prizonieră o socotea mai dureroa­să şi decât muşcarea viperei. Şi Baiazid[17] sultanul Otomanilor îşi bate capul de gra­tiile de fier ale coliviei în care era dus ca un tigru închis, pentru că nu mai putea suferi ocara biruitorului Tătar. La aceştia şi alţi nenumăraţi ce am fi putut să-i ară­tăm, defăimarea şi nepăsarea de moarte nu s-a născut din temere, ci din netemerea unui rău mai cumplit şi mai mare; nu din mărimea de suflet (mărinimie), ci din micime de suflet.

Închei dar, că desăvârşita netemere de moarte într-un suflet de om care se află în stare firească, e cu neputinţă. Cu putinţă este numai — precum eu judec — netemerea cea de astfel în om, ori mai presus de fire, precum din început zi­ceam, când se va întări de la Dumnezeu, ori afară de fire, din oarecare împrejurări foarte cu anevoie de suferit, fiind îndem­nat oarecum şi smintit, ajuns la neînţelepţie şi sălbăticie; ori divin fiind, ori fiară.
Dar nu-i chip să se mai micşoreze măcar temerea aceasta a morţii şi să se facă mai măsurată frica ei în suflet? Răs­pund: de se va îngrădi întrebarea aceasta în hotarele următoare: Este cu putinţă a zice omul să se teamă mai puţin văzând venind asupră-şi sfârşitul zilelor sale şi să sufere mai liniştit şi mai cu blândeţe moartea care se apropie? Zic că este cu putinţă şi nu cu totul fără îndreptare însă desăvârşita netemere de moarte eu nu o primesc a fi în firea omului, ci doar pe o cumpătată temere. Iubirea de viaţă cea din cale afară nu o încuviinţez, ci dreapta măsură către păzirea vieţii. Nepăsarea cea desăvârşită şi nesimţirea nu sufăr a o auzi rostindu-se, dar nu şi măsurata păti­mire.

Clinias, precum am văzut, cerea de la Socrate rugându-l să meargă să sfătu­iască şi să mângâie pe Axioh, tatăl său, care murea ca fără suspin să se supună plinirii datoriei comune. Ce zici? Fără suspin? Aceasta este prea mult, o Clinias! Cum? Să nu suspine sufletul în pericol de moarte nicidecum? Ai prea îngreuiat cererea! Destul ar fi de ar face Socrate pe tatăl tău cu sfătuirile şi învăţăturile filo­sofice să se ţină în stare, încât să sufere moartea venind asupră-i cu o măsurată pătimire şi în bună cugetare. Nu fără suspin, ci puţin sau măsurat suspinând.


Socrate iarăşi citând altundeva mângâierile lui Prodic rostite în casa lui Calliu, fiul lui Iponic, cu scop de a încu­raja pe oameni la întâmpinarea morţii, laudă mult puterea şi virtutea Epiherimilor şi a dovezilor lui Prodic şi, ca să încredinţeze mai cu deplinătate şi mai cu adeverire rezultatul produs în gândul ascultătorilor de sfaturile şi învăţăturile înţeleptului dascăl, aduce spre mărturie pe însuşi sufletul său în privinţa schim­bării şi a dispoziţiei sale din lăuntru ce a căpătat în conştiinţă şi sentiment numai din ascultarea învăţăturilor acestui filosof. Până atunci — zice — cugetam şi eu precum obişnuit cugetă toţi ceilalţi oa­meni privind curmarea zilelor vieţii mele ca cea mai de pe urmă ticăloşie şi răutate a vieţii acesteia şi priveam moartea ca o culme a tuturor relelor. O mărturisesc — zice Socrate — dar după ce a vorbit Prodic[1] şi a argumentat atâtea împrotiva vieţii dureroase şi ticăloase a omului, apoi din minutul acela am şters numele meu din catalogul celor vii şi doresc să mor. Atâtea a zis asupra vieţii. Sfătuirile şi îndemnările acestea filosofice le-a as­cultat Socrate de la Prodic în casa lui Calliu. Acestea le-am auzit şi eu, citind dialogul socraticului Eshine în care se citează acestea. Sufletul lui Socrate, după ascultarea lor, puţin de nu s-a omorât îndată; sufletul meu însă, după citire, nu vrea să moară, ci iubeşte să vieze şi voiesc ca din învăţăturile şi sfătuirile lui Prodic şi ale lui Socrate, să culeg folosuri pentru viaţă, iar nu să mor. Ci când va veni momentul să plinesc datoria comu­nă, atunci să aştept cu blândeţe şi fără tulburare moartea, adică să mor bine.
Se exaltau uneori peste măsură filosofii aceştia. Aşa se istoriseşte şi des­pre Igisias[2] filosoful, din eresul numit Corineic, eres înjositor şi vrednic de defăimat, căci făcea într-atât o tragedie din întâmplările, strâmtorările şi tică­loşiile vieţii acesteia, încât pe mulţi din ascultătorii săi — pe cei mai nebuni, de bună seamă — îi îndupleca a se omorî. Pentru aceasta s-a şi numit Igisias 5 mini SOLVOLTOC, adică, înduplecătorul spre moarte. Trebuie a se întitula cu asemenea numire ca înduplecător spre moarte şi iscusitul filosof, marele Platon, dacă cu adevărat s-a întâmplat ceea ce se spune de Cleombrot Ambraciotul[3], cum că citind cuvintele lui Platon cele despre nemurirea sufletului, ca să se învredni­cească mai curând de fericita dobândire a ne îmbătrânitei şi nesfârşitei petreceri, a sărit din înălţimea unui turn în care se afla şi crâncen s-a zdrobit, pentru care i s­a scris următoarea epigramă: „Ai zis Cleombrote Ambraciotule:bucură-te soare, şi ai sărit de pe un zid înalt în iad; nici un rău vrednic de moarte văzând, ci numai cetind cartea lui Platon «Despre suflet»".

Aceste monstruoase ziceri, poate sunt mai mult exagerări, ori rămâne a se înţelege altceva, că cei ce cu un chip ca acesta se omoară şi aşa uşuratic se scot pre ei din viaţă, departe de a îmbrăţişa moartea cu bărbăţie şi cu desăvârşită ne-temere, s-au dovedit a fi oarecum fantas­matici, de multe ori oameni melancolici, cu constituţia trupului stricată, cu judecata scrântită, ieşiţi din minte şi nebuni.
Aici ajungând, să stabilim pe cât putem adevărul în măsurile lui şi astfel de măsuri, aşa cum la tot felul de fapte bune este nevoie a se sprijini de oarecare mijloc, şi acest mijloc se află între desă­vârşita netemere de moarte şi între covâr­şitoarea micşorare de suflet şi înspăimân­tarea cea pentru moarte. Aşadar zicem că lucrul cel din partea noastră este care du­ce la aceasta, ca să împuternicim sufletul cu cugetări de judecare a lucrurilor în chip înţelepţesc şi binecuvântat, ca teme­rea de moarte sa fie măsurată. Să cur­măm adică frica cea de prisos a inimii, nu spre a o face cu totul netemătoare; aceas­ta este ceea ce povăţuieşte şi dreapta filosofie, ceea ce porunceşte şi buna cinstire şi neprihănita credinţă către Dumnezeu.
Nu a nu ne întrista, ci a nu ne întrista ca şi ceilalţi ce nu au nădejde[4]; nici rău a muri, nici iarăşi a prea muri omul, ci a muri bine: nici mai presus de patimă a se face, nici iarăşi nepătimitor la întâmplare, ci măsurat pătimitor; nici bravând peste măsură, căci aceasta ar fi asemenea unei fiare; nici peste măsură fricos, căci aceas­ta ar fi o împuţinare de suflet şi o nejude­cată, ci suferitor şi curajos; aceasta este o dreaptă judecată şi omenească şi creşti­nească şi înţelepţie şi mărime de suflet. «Că nepătimirea cu adevărat e în firea dumnezeilor; oamenii însă schimbând răutatea cu fapta bună, se fac măsurat pătimaşi, şi a fugi de nemăsurare, însăşi aceasta ar fi nevoinţa înţeleptului» prea înţelepţeşte zice Linesie Ladion.


Dar care sunt oare mijloacele şi ajutorinţele care pot să facă pe suflet a fi mire acest fel de măsurată pătimire ar­monioasă, dreaptă şi binecuvântată? Mijloacele şi ajutorinţele sunt acestea, ce de aici înainte apuc a le arăta.
Mare ajutor împrotiva fricii şi a multei temeri de moarte este socotinţa aceasta: că moartea este lucru sigur şi neapărat. Sigur, fiindcă nu este îndoială că nu se întâmplă; neapărat, fiindcă nu e meşteşug, nici chip să nădăjduiască omul că va trece pe lângă ea. Frica şi temerea, scârba şi întristarea trebuie să aibă loc numai la întâmplările cele stângace, ne- priincioase şi neplăcute care pot a se întâmpla şi a nu se întâmpla. Patimile acestea, adică frica şi întristarea, se vede că le-a sădit în om înţeleaptă lege a firii, ori ca pe nişte doctorii feritoare, ori ca pe nişte vindecătoare de relele acelea de care, mai înainte de a veni ele, poate omul să se păzească; iar după ce vin, se poate mântui şi a le lepăda. Trebuie a mă teme de rău ca să nu cad într-însul; tre­buie a mă întrista de răutate ca să o pără­sesc. Dar a mă teme de moarte, este lucru zadarnic, căci negreşit am să mor; a mă scârbi şi a mă necăji de moarte, este lucru de prisos, pentru că nu-i chip a fi viu totdeauna, întrucât mă aflu frământat din acest aluat stricăcios. Acesta e un rezul­tat o urmare pe care înţeleaptă şi prea buna Pronie a Făcătorului meu nu mi-a dat-o în mâini, nu a dăruit-o stăpânirii mele, nu a atârnat-o de voia mea. Deci, dacă lucrul nu urmează precum eu do­resc şi voiesc, se cuvine să-l voiesc pre­cum urmează: «Pentru aceasta trebuie şi foloseşte foarte mult, de vreme ce nu se fac cele ce se fac precum voim, apoi şi noi să le voim acestea precum se fac, şi mai ales la moarte». Sfătuirea aceasta e prea bună şi ea este a Marelui Vasilie arătăto­rul de cele cereşti33. Nu mică ajutorinţă se face pentru temerea de moarte şi pentru micimea de suflet şi cu gândul acesta: că moartea e o întâmplare a întregii alcătuiri şi cu totul comună firii omeneşti; de care întâmplare nu poate omul nădăjdui mai mult decât ceilalţi a fi mai deosebit ca un al său privelegiu. Cine e atâta de fără minte, încât şă-şi nălucească un lucru ca acesta? «Cine e omul care sa fie viu şi să nu vadă moartea»? Acest flux cumplit şi neoprit e prea comun şi curge de-a pururea şi asupra tuturor deopotrivă. «Râu e viaţa noastră, neîncetat curge cu valuri, unele pe altele împingând aleargă neîncetat din început până la sfârşit apele lui una după alta[5]». Valul acestuia acum ii curs acolo, iar al aceluia încă merge; altul acum s-a ivit din izvoare, altul vrea acum să iasă, cu toţii sârguindu-ne să ajungem la marea totală a morţii. Cine nu o vede? Şi fiindcă după paremie răul fiecăruia nu e răul nimănui, adică nu e propriu unei singure persoane, nici nu e răul meu comun, ce cuvânt aş avea să mă tulbur eu peste măsură, ca şi cum ar fi venit cu osebire numai la mine ceea ce vine de obşte la toţi ceilalţi? Şi ca şi cum eu nu aş fi sau nu aş fi voit să fiu om ca ceilalţi? Ba încă trebuie să socotesc, că-i lucru foarte firesc şi să cred că la oameni nu este altă patimă mai de obşte decât moartea şi că deci nu poate fi pentru om altă patimă mai suferită decât moartea, toti alergăm pe aceeaşi cale, toţi ajungem la acelaşi capăt; deci împreună cu ceilalţi toţi, trebuie să urmez şi eu cu linişte şi fară tulburare drumul în care mă aflu.

De ar fi fost ferită o jumătate a nea­mului omenesc de o astfel de datorie, şi numai jumătatea rămasă ar fi murit, şi m-aş fi aflat din nenorocire unul din cei de al doilea, atunci poate aş fi avut oarecare cuvânt a mă tulbură şi a mă întrista. Mai puţin ar fi trebuit să mă scârbesc şi să mă necăjesc dacă cei feriţi de moarte ar fi fost o a suta parte din tot neamul omenesc; încă mai puţin de ar fi fost o a mia parte; apoi şi mai puţin, dacă în curs de o sută de ani s-ar naşte un singur om slobod de moarte peste tot pământul. Aş fi avut cu­vânt să mă supăr, cum de nu m-am noro­cit eu să fiu omul născut în sutimea de ani ca să fiu nemuritor. În sfârşit, dacă împreună întru toate lungimile veacu­rilor, de la întemeierea lumii şi până în clipa cea mai de pe urmă, ar fi binevoit Dumnezeu pentru un singur om să se nască pe pământ între neamurile neamu­rilor omenirei, fără să sufere vreodată sfârşitul morţii, prea puţin ar fi rămas atunci pretextul supărării şi al durerii, şi puţin cuvânt aş fi avut a mă întrista, pen­tru ce nu sunt eu cel singur dintre toţi mai presus de moartea de obşte. Dar când toţi oamenii laolaltă, câţi s-au arătat de la Adam şi până acum pre pământ, s­au făcut nevăzuţi săvârşindu-se; câţi via­ză acum şi mănâncă rodul pământului, şi câţi au a se naşte de acum înainte au să vieze, au în sfârşit să moară, toţi fără deosebire, toţi la fel se află supuşi netăgă­duitei legi a morţii; aş avea oare cuvânt a mă înspăimânta, a mă tulbura, a mă îngrozi, a plânge, a mă tângui că nu s-a făcut pentru mine o deosebire ca aceasta?
Că nu mi s-a dăruit mie o favoare ca aceasta, ca eu să fiu diferit de toţi ceilalţi oameni, şi întâi şi la mijloc şi cel mai de pe urmă, cu totul singur eu, neatins de moarte? Aceasta trebuia să fie o învede­rată şi prea însemnată melancolie (tristeţe), o ieşire din minte, o nebunie hime­rică omorâtoare şi chiar mai rea decât însăşi moartea.
Dar nebunia mea nu a ajuns aceste măsuri, —ori, ca să zic mai drept — eu nu m-am abătut la această extremitate. Străbat cu cugetarea în lăuntrul unei păduri prea dese: acolo câţi copaci sunt?
În fiecare copac câte ramuri, şi în fiecare ramură câte frunze? Altele înverzesc, se veştejesc; altele cad ori de slăbiciunea veştejirei, ori de puterea vântului. În co­pacii cei înfrunziţi în diferite anotimpuri şi în cei pururea verzi în timpuri mai îndelungate, şi la aceştia vine neapărat stricăciunea şi scurgerea sucului lor. Fără îndoială că în timpurile noastre nu se află nici o singură frunză din ale măslinului aceluia din carele a adus lui Noe porumbiţa ramura în gura sa, după potop. Ce? Nici urmă nu ne-a rămas de vreo plantă mică sau mare din acelea pe care le nu­trea pământul pe atuncea, încât să poată cineva zice: aceasta era în anul acela. Şi presupunem acum că o frunză din deasa pădure pe care ne-o închipuim, s-ar su­păra foarte, tulburându-se, că pentru arşiţa cumplită, astăzi sau mâine are să se veştejească sau smulgându-se repede de o suflare de vânt, are să cadă; oare tângu­irea şi tulburarea frunzişoarei, nu ar fi cu totul nepotrivită şi chiar de râs? Deci şi cazul morţii, următor în viaţa omenească, întru nimica nu se deosebeşte de căderea frunzelor din arborii pădurii. Aceleaşi împrejurări ca şi la frunze, şi la firea oa­menilor urmând fără schimbare, a cântat-o întru melodie Psalmistul Proroc: «Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câm­pului, aşa va înflori; că duh a trecut printr-însul şi nu va fi şi nu-şi va mai cunoaşte încă locul său».[6] Şi dimineaţa fiind prunc, sau copil, sau tânăr, moare trecând ca iarba; seara, când vieţuind mai îndelung, ajunge a se face bărbat bătrân, se va învârtoşa şi se va usca.[7] Această cântare prorocească nu te amăgeşte de vei socoti că a scris de demult şi poetul Homer, zicând: «Precum este fiinţa frun­zelor, de asemenea-i şi a oamenilor; pe unele din frunze le dă vântul jos, pe al­tele le suflă departe furtuna şi în timpul primăverii iarăşi răsar».37Asemenea urmează şi neamul omenesc: unii născându-se şi alţii murind. Ei bine, urmea­ză, rogu-te, cititorule, cu gândul tău, mai departe de pădurea ce ne stă înainte, la stânca cea înaltă de lângă Avid38, unde Xerse regele Perşilor s-a suit ca să vadă cu o singură privire cele patru milioane de ostaşi ai săi pre care i-a adunat la războiul asupra Eladei. Dealuri, văi, șesuri, vâlcele, uscat, ţărmuri, erau pline de oşti, iară marea încărcată cu vase de război cu câte trei catarguri, şi de altele mai mici, câte poate privirea a le ajunge și câte nu poate a le deosebi vederea, înspăimântătoare privelişte, extraordi­nară povestire, adunare de oştiri de ne­crezut şi neauzită! S-a mirat şi însuşi împăratul când a văzut din înălţime atâta mulţime adunată şi la început s-a îngâm­fat barbarul, precum scrie Herodot[8], şi s­a fericit apoi, gândind în sine ca un om, s-a pornit spre lacrimi. Atunci Artavan, unchiul său, întrebându-l, de ce după bu­curie s-a întristat şi a plâns, Xerxe i-a răspuns: «Am plâns pentru că din atâta mulţime, după o sută de ani nu se va afla viu nici unul măcar. Acestea cugetând, m-am umilit... Oare, atâţia fiind aceştia, întru o sută de ani nici unul nu va rămânea?[9]» Iert lacrima aceea, mai ales laud socotinţa cea de a doua a omului, precum am prihănit fericirea barbarului cea dintâi. A se înduioşa cineva pentru ticăloşia întregii firi, este lucru oarecum binecuvântat, e firesc, e omenesc. Ah! Atâtea miliarde de oameni, după trecerea unui atâta amar de timp, s-au făcut cu toţii pământ şi cenuşă! Ah! viaţă umilită! Stare vrednică de milă! Fire ticăloasă! Însă eu de astă dată întorc cugetarea mea la cuvântul meu de mai înainte: Dacă împăratul Perşilor încredinţat atunci, fără a se îndoi, că popoarele cele multe pe care le vedea vii, după trecerea de puţin  timp, toate se vor stinge încât nici un om  să nu rămâie; apoi el în deosebi cugetând și despre sine, s-ar fi întristat şi n-ar fi așteptat cu blândeţe şi în linişte sfârşitul său ca o suferinţă neapărată şi de obşte tuturor, ci s-ar fi îngrijit, neîncetat mâhnindu-se şi tremurând şi întristându-se că şi el negreşit moare ca şi ceilalţi, şi că el nu este scos din rândul celorlalţi oameni şi scăpat. Ce ar fi avut cineva a zice despre acest om? Ce altceva, decât că el a fost un om cu totul nebun şi nepriceput şi nevrednic de a se numi om.

Însă noi trecând şi peste susţinerea anilor Persului şi peste alte termene de trai mai lungi sau mai scurte, să ne adu­cem aminte de neamurile neamurilor nenumărate.[10] Să ne aducem aminte cu David de zilele cele din început şi de anii veşniciei; să împreunăm cu cei trecuţi, pe cei de acum; pe cele de faţă cu cele din început şi cu cele din urmă, precum vom putea. În atâtea curgeri de ani, unii după alţii şi într-atâta mulţime de ani de toată vârsta, starea şi rânduiala, ce pretext sau pricină, oarecum binecuvântată, aflăm intru a ne necăji, cumplit tulburându-ne, pentru că astăzi sau mâine ajunge hotarul unui termen ca acesta sau la noi, sau la oricine din cei mai aproape de noi şi mai iubiţi. Stă de faţă această datorie firească? Rămâne ceva din mâhniciunea şi nemăsurata temere, din tulburarea şi covârşitoarea întristare, vreun temei binecuvântat şi de ajuns pentru frica şi cutremurarea cea neîncetată? Nici un temei, măcar cât de mic! Omule, nu te teme de judecata morţii! Ascultă pe înţe­leptul Sirah, că această judecată este de la Domnul asupra a tot trupul. Adu-ţi amin­te de cele mai dinainte şi de cele de pe urmă, şi vei vedea că toţi au murit şi toţi o să moară[11]. Hotărârea e obştească, cazul este neapărat, nescăpat, şi aceasta mai ales s-a iconomisit ca un mare drept şi bun de Prea-Înaltul şi Prea Bunul Făcător şi Judecător al tău. Cutezi a te împotrivi? Ce, oare nu te împotriveşti bunei voinţe a celui Prea-Înalt? Aceasta şi ca un lucru de folos şi priincios s-a rânduit pentru tine care din început ai fost zidit după dar şi nemuritor, iar apoi singur razvrătindu-te, ai căzut de voie spre a te întoarce în pă­mânt. Ai vreun temei să te opui la aceas­ta? Nici unul, ci mai ales dimpotrivă tre­buie a te împăca cu asemenea rânduială dumnezeiască şi a mulţumi Făcătorului tău din tot sufletul. Din pământ te-ai luat, în pământ ai voit să te întorci, şi iarăşi te­-ai chemat înapoi de către pământ prin moarte, după ce petrecând pe dânsul oarecare vreme, mai multă sau mai puţi­na, vei încerca strâmtorările şi ticăloşiile ce sunt pe el.

Şi de ai minte, trebuie să socoteşti, între celelalte, şi aceasta: dacă, să zicem aşa, toţi câţi s-au născut de la întemeierea lumii până astăzi, ar fi vii? Sau mai puţin, câţi s-au născut în cursul unui veac? Sau și mai puţin: câţi mai înainte de şaizeci de ani? Sau măcar, câţi mai înainte de pa­truzeci de ani, adică numai oameni dintr-o singură generaţie care s-au născut îna­inte de noi şi s-au trecut. Şi pe lângă aceştia dacă şi noi oamenii din generaţia de faţă, câţi suntem acum vii, de ne-am afla împreună cu aceia, oare ar fi omul în mai bună şi mai norocită stare şi aşezare? Cum ar fi putut trăi împreună atâţia şi atâția? Cum fiecare din noi? Cum eu şi tu și ceilalţi dintre noi împreună cu aceia? Cine, având o mică picătură de minte, în creierii săi, ar fi ales mai bine viaţa decât moartea într-acel fel de stare a vieţii acesteia?

Dar, — vei zice — că nu aceasta face sfârşitul morţii aşa dureros şi cu greu de suferit omului, şi poate că nici unul n-a ajuns cândva la atâta nebunie şi neînţe­legere, încât să se tulbure şi să se scâr­bească numai pentru aceasta, că în sfârşit el are să moară. Căci nimenea nu-şi nălu­ceşte o vieţuire veşnică şi nemărginită aici pre pământ, ci ori pentru că doreşte fiecare să aibă viaţă multă şi îndelungată şi de aceea poate vieţuieşte întristându-se şi tremurând, căci voieşte să nu moară, de ar fi cu putinţă niciodată, dar cel puţin nu acum îndată, ci mai târziu.
Vezi dar, că el zice nu acum, ci mai târziu. Cel ce iubeşte prea mult viaţa, o va dori precum acum, aşa şi mai târziu. Drept aceea, şi întru aceasta greşeşte, propunându-şi fără judecată şi fără soco­tinţă, măsura de viaţă. Dar vindecarea unei astfel de nejudecări şi nesocotinţi, este, şi la dânsul, de va socoti că măsurile lungimii acestei vieţi, la unii mai lungi, la alţii mai scurte şi la alţii foarte scurte: toate sunt rânduite de prea buna şi înţe­leaptă Pronie de sus, iconomisindu-se spre binele şi folosul fiecăruia. Deci dar, omul e dator a privi moartea fără tulbu­rare şi cu bun suflet în tot timpul şi mai ales după ce a sporit cu vârsta în care are o deplină judecată. Mintea sa mai mult se cuvine a mulţumi că a vieţuit el atâta, decât a se întrista, a se necăji şi a se tulbura, că de aici înainte nu va mai vieţui mult pe pământ.
Într-adevăr, nepotrivite şi felurite sunt, după bunăvoinţa Făcătorului a toa­te, epocile şi întinderile cele rânduite ale vietei omeneşti. S-a luat aminte de către Englezi[1] că nu de mult calculându-se vârstele vieţii omeneşti, după cum se întâmplă, mai mult sau mai puţin înde­lungate, şi s-a aflat că dintr-un număr însemnat de prunci născuţi tot în acelaşi an, în anul întâi mor peste a patra parte, în cel dintâi şi al doilea peste a treia par­te, în cel dintâi, al doilea şi al treilea mor cel puţin pe jumătate; adică din o mie de prunci care astăzi se vor naşte, până la sfârşitul întâiului an, abia se află vii 725, până la sfârşitul anului al doilea abia rămân 630, iar până la sfârşitul anului al treilea abia 500. Această luare aminte s-a făcut şi de către Gali (Francezi), însă la aceştia se văd că mai mulţi prunci ajung la hotarul întâiei vârstnicii, fiindcă nu după treimea de ani, precum s-a zis de Englezi, ci după şeptimea sau şi optimea de ani socotiţi, din pruncii născuţi odată, se seceră pe jumătate şi încă mai mulţi.
Fiziologul acela care scrie astfel de luări aminte, întinzându-se şi la condicile (statisticile) care se scriu acum, socoteşte cu acrivie, că în Anglia poate cineva să pună rămăşag pentru un prunc de curând născut, că poate să vieţuiască trei ani du­pă ce s-a născut, iar mai încolo nu; iar în Franţa poate să trăiască şapte ori opt ani, fiindcă şi acolo şi aici, în hotarele cele puse din luare aminte, de aceeaşi măsură: aşa sau nu. Acest autor al ziselor condici (statistici), mai înainte şi la vârstele cele de acolo înainte, socoteşte şi aceasta, că omului, după ce va călca pe al cincilea, ori al şaselea, ori al şaptelea an, poate cineva a-i făgădui mai mulţi ani de viaţă, decât în orice alt hotar al vârstei; pentru că în zisa vârstă, se nădăjduieşte întinderea vieţii încă până la patruzeci şi doi de ani şi mai mult; dar după al cincelea, ori al şaselea, ori al şaptelea an, numărul nădăj­duiţilor ani de viaţă merge spre scădere, încât la un copil de doisprezece ani poate cineva făgădui treizeci şi nouă; iar la un tânăr de douăzeci ani, treizeci şi jumătate; iar la bărbatul de treizeci ani, douăzeci şi opt. Şi mai departe, din ce în ce mai puţini ani de viaţă, până la vârsta bătrână a celor de optzeci şi cinci, când cineva poate cu drept cuvânt a pune rămăşag încă trei ani.

Dacă acestea sunt adevărate şi dacă măsurile vieţii omeneşti au acest fel de nepotriviri, după cum cercarea (experi­enţa) de toate zilele nu dă voie a ne îndoi, cu ce cuvânt omul mai ales după ce a sporit în vârstă atât de îndestulată, poate a se tulbura fără măsură pentru moartea ce are a veni? Şi cum de nu are mai drept prilej unul ca acesta a mulţumi mai vârtos Hărăzitorului şi Dătătorului de viaţă, că din nimic l-a făcut viu şi, întorcându-şi privirea înapoia sa, să-l binecuvinteze cu dulceaţă, socotind câţi se pot număra cei care mai înainte de el, în mult mai puţin spațiu de viaţă i-a secerat moartea şi în fiecare oră îi seceră. Tânărul murind, să zicem aşa, în al douăzeci şi cincilea an al vârstei sale, se poate plânge că se sfâr­şeşte încă necopt în floarea tinereţii sale; dar de va mai socoti că jumătate din oa­menii vieţuitori pe pământ din cele patru margini ale lumii, care au văzut soarele în aceeaşi zi întru care s-a născut şi el, nu s-au bucurat de viaţă mai mult ca trei ani,atunci, departe de a se plânge de soarta sa, nu e dator mai mult a binecuvânta pe Dătătorul şi Purtătorul de grijă al vieţii, pe Dumnezeu, că spre deosebire de ju­mătate din con-vârstnicii săi, el s-a deo­sebit şi s-a învrednicit a trăi mai mult decât aceia, douăzeci şi doi de ani? Şi când ne gândim că aceşti ani, slobozi de patimile vieţii fireşti, morale şi politice, se judecă a fi cei mai fericiţi! Dar dacă tână­rul de douăzeci şi cinci ani este dator a cunoaşte şi a mărturisi harul privilegiului de acest fel, apoi bărbatul de treizeci ani şi înainte, cel de patruzeci ani şi cel de cincizeci ani, şi aşa mai departe, nu e dator şi mai mult a-l mărturisi? Eu, apropiindu-mă de şaizeci ani ai vârstei, când scriam acestea, căci am început a respira anii vieţii în anul 1716, câţi născându-se în acelaşi an cu mine, în timpul celor dintâi trei ani ai vieţii mele, adică până la 1719, au murit? Dar câţi născându-se şi mai înainte de mine şi după mine, au murit, afară de cei născuţi împreună cu mine? O, câţi, câţi au apus din viaţă? Iar eu până în anul acesta, 1803, care după puţine zile acum se plineşte, încă viez[2]. Cu adevărat, după Dumnezeiasca în­delungă răbdare şi nemărginită milă, însuşi m-a ţinut viu pre mine ticălosul,spre pocăinţă şi spre îndreptarea nenu­măratelor mele păcate!

Ci îndelungata vieţuire la om, nu trebuie a se socoti o bună sortire, precum nici scurta vieţuire, o nenorocire. Nici tâ­nărul debil (slăbănog) şi bolnăvicios n-are vreun temei binecuvântat să pizmuiască şi să fericească pe bătrânul ce se bucură de sănătate, ca şi când acela ar sărăci pentru împuţinarea zilelor vieţii, îmbogăţind pe acesta cu îndelungarea vieţii.
Acest adevăr îl rosteşte foarte fru­mos Plutarh în cartea despre bucurie în care sfătuieşte pe Pacie, prietenul său, cum poate petrece viaţa întru netulburare şi linişte, pentru cele neticnite şi neplă­cute ce-l împresoară din toate părţile. Pe lângă altele, îi spune lui învăţătură mare, spre a suferi răul şi spre a fi cumpătat în pătimire; să nu se uite la cei ce-l întrec cu averile, ci să şi întoarcă privirea la cei mai umiliţi şi scăpătaţi decât dânsul. Cine se mulţumeşte şi se linişteşte cu plăcere, când vede înaintea ochilor săi covârşirea altora? Ah! — zice omul nevoiaş şi mic de suflet — pentru ce nu-s şi eu ca acela? În acest fel fericesc cei legaţi pe cei dezle­gaţi şi aceştia pe cei slobozi, iar cei slo­bozi pe cetăţeni; aceştia iarăşi pe cei înavuţiţi, avuţii pe satrapi, iar satrapii pe împăraţi şi împăraţii pe zei, vrând să tune şi să fulgere. Pururea mai prejos fiind decât cei mai presus de dânşii, nici odinioară nu se mulţumesc cu starea lor.
Nu este lesne a se mulţumi oamenii cu bunătăţile ce au, privind la bunătăţile mai mari pe care alţii le dobândesc şi ei se lipsesc de ele. Iar de am răsturna ra­portul lucrurilor şi am face comparaţia cu stările mai joase decât noi, atunci fiecare s-ar arăta mai mulţumit cu starea sa, atunci împăratul s-ar mulţumi că nu e ca satrap, satrapul că nu e numai unul din cei bogaţi, bogatul că nu e unul din cetă­ţenii de mijloc, cetăţeanul că nu e numai un om de rând, un om slobod, cel slobod că nu e rob, robul că nu e legat şi legatul că nu se află în primejdia aceluia pe care-l trag la locul de osândă ca să-l spânzure.
Astfel de cugetări în privinţa stă­rilor, mutându-se la problema vieţii şi a morţii, produc asemenea rezultate în sufletele oamenilor: de tulburări sau ne-tulburări, de grea pătimire sau de păti­mire mai uşoară, pe scara osebitelor măsuri ale vieţii, ori pe care treaptă de vârstă s-ar afla omul, şi cugetând la viaţă, pururea se află nemulţumit când priveşte la treptele cele mai înalte în care ajung cei cu viaţă mai îndelungată. Dar totdeauna are prilej binecuvântat fiecare a se mul­ţumi dacă, întorcându-şi privirile la cei dinapoi, ar socoti mulţimile cele nenu­mărate şi sutele de mii ale celor care nu s­au învrednicit a ajunge la măsura cea de vârstă la care el, din mila Domnului, a ajuns. Drept aceea Plutarh pe lângă cele­lalte mai adaugă şi aceasta:
«O, Pacie! Când te vei minuna vă­zând pe unul mai mare decât tine, purtându-se în litieră şi fericindu-l pentru aceasta, pleacă-te şi vezi şi pe cei ce-l poartă.» Eu însă, după scopul ce ne stă înainte, întorcând cuvântul, zic: «O prie­tene cititorule, când vei vedea de multe ori pe bătrânii morţi duşi pre năsălii, ridicându-ţi vederea, vezi şi pe tânărul sau copilul sau pruncul mort purtându-se tot pe acelaşi pat». Privirea aceea pe care Plutarh o sfătuia, porneşte şi pe sărac să sufere cu bucurie starea soartei sale; iar aceasta pe care o sfătuiesc eu aici, îndeamnă şi pe cel încă neîmbătrânit — şi cu atât mai vârtos pe cel îmbătrânit şi prea îmbătrânit — ca să aştepte cu tărie de suflet starea de faţă şi apropierea mor­ţii. Dar care e folosul lungimii de viaţă?
Alexandru Macedon, după cum se istoriseşte, a vieţuit treizeci şi trei ani; şi ce deosebire ar fi fost la el de ar fi trăit şasezeci şi şase? Au doară îndoirea vieţii mai micşorează nenorocirea morţii? Nimic de acest fel. Oare mulţimea şi împuţinarea zilelor nu are cuvânt la socoteala iadului? Nu, nici zece, nici o sută, nici o mie de ani n-are cuvânt, în iad nu e alegere de viaţă, precum zice înţeleptul Sirah (cap. 4l).

O singură pricină poate să înfăţişeze oarecum temerea morţii şi dorinţa adău- girei zilelor vieţii lui mai puţin prihănită. Şi care-i aceasta? Adică să apuce înaintea sfârşitului său, ori să îndrepteze răul ce l-a făcut, ori să isprăvească binele ce a început a face şi nu s-a învrednicit a-l săvârşi. De este aşa, o omule, şi acesta este adevăratul tău scop, pentru care te tulburi atât şi te mâhneşti, şi pentru aceasta doreşti, de e cu putinţă, a se depărta de la tine sfârşitul vieţii şi a ţi se adăuga zile de viaţă, apoi eu nu am ce să mai zic spre împuţinarea tulburării şi a necazului sufletului tău pentru moarte. Atunci văd că urmezi bine cinstitorului şi iubitorului de Dumnezeu, împăratului Ezechia care, înbolnăvindu-se de moarte, şi-a întors ochii săi către perete, de pe patul pe care zăcea şi s-a rugat Domnului şi a plâns cu plângere mare (IV Reg. 20, l6). Atunci, precum s-a trimis de la Dumnezeu, către împăratul lui Iuda, ca mângâietor Prorocul Isaia, se va trimite şi către tine şi va sta lângă tine oarecare proroc; atunci se va afla vreo coşniţă cu smochine şi pentru tine şi se va pune asupra rănii şi te va însănătoşi. Atunci poate se va zice şi pentru tine, după cum şi către acela s-a vestit de la Dumnezeu prin prorocul trimis, adică: «Am auzit rugăciunea ta, iată eu te voi vindeca şi voi adăugi peste zilele tale, dacă nu l5 ani, însă atâta lungime de zile încă şi măsură câtă va fi ţie de folos şi de tre­buinţă ca să isprăveşti bunătăţile pe care le-ai început şi nu le-ai împlinit, ori ca să îndreptezi relele câte până acum sunt fă­cute de tine». Numai, o, omule, întoarce-te şi tu ca Ezechia şi plângi. Această sin­gură mângâiere îţi rămâne ţie creştine, la apropierea morţii; singură această pricină de tulburare şi de necaz este iertată şi nădejdea ta pentru cererea de adăugire a zilelor vieţii tale, nu este învinuită. Plângi dar cu plângere mare.
De este astfel cugetarea celui ce se tulbură şi se necăjeşte pentru moartea ce vine asupra-i, că nu este încă gata spre a o întâmpina, apoi necazul cel pentru moarte este drept şi binecuvântat, este folositor şi mântuitor. Dar dacă nu este pentru zisa nepregătire, ci omul se tulbură şi se necăjeşte pentru aceasta, că n-ar voi să treacă din viaţa aceasta, atunci tulburarea şi necazul lui sunt vrednice de osândă şi pline de dobitocie şi de cea mai de pe urmă nebunie; nu numai pentru că e o întâmplare obştească şi neapărată pe care — vrând nevrând — are să o sufere negreşit şi el ca şi toţi oamenii, dar şi pentru că o astfel de întâmplare o încear­că îndată după ce s-a născut, în fiecare zi, ceas sau minut şi o încearcă neîncetat cât timp el este viu. Dar cum? Pentru că via­ţa aceasta nu e viaţă curată şi neameste­cată, este o întindere de timp, alcătuită din vieţi şi morţi; e un lanţ împletit de verigi legate între ele, între care una este de viaţă, iar alta de moarte, unul pozitiv, dătător de viaţă, iar altul negativ, lipsitor de viaţă, este, nu este, iar este, iar nu este, urmând viaţa cu moartea una după alta. Tot omul cu judecată de va lua seama la cercul vieţuirii şi muririi sale care urmea­ză una după alta, va vedea arătat şi va cunoaşte: Cine poate zice despre sine că este viu? Nimenea, decât cel ce poate în­credinţa despre sineşi cu adevărat că este tot acelaşi neschimbat de ceea ce era. Dar cine poate să încredinţeze cu adevărat şi chiar cât timp e viu că este acelaşi? Nimenea, dacă se cunoaşte cât de puţin pe sine, şi cunoscând judecă drept în ce chip s-a făcut viu şi viază? El, în clipa de faţă, nu este precum era în cea de mai înainte şi precum are să fie în cea viitoare. Cel ce era mai înainte de clipa aceasta, a murit, cel ce este în clipa aceasta moare, şi cel ce are a fi după aceasta, încă nu s-a făcut şi după ce se va face, aşijderea va muri.
Drept aceea, omul din moarte se mută în moarte şi chiar nu viază, fiindcă nu este chiar acela ce a fost mai înainte de aceasta, nici va fi tot aşa după aceasta. Dumnezeu cel ce este de-a pururea şi via­ză în veac, viază cu adevărat şi sigur, căci El a fost întotdeauna, şi este şi va fi, căci este singur Dumnezeu; fiindcă El chiar este fiinţa a toate, «Din veac şi până în veac tu eşti».

Se istoriseşte că două epigrafe erau scrise cu litere de aur deasupra uşilor oracolului de la Delfi şi se citeau de mul­ţimea popoarelor care se adunau acolo din toată lumea. Unul era: «Cunoaşte-te pe tine însuţi». Celălalt zicea: «Eşti». Inscripţiile acestea erau două mari revăr­sări de lumină, peste care Ziditorul arun­când raze la vremea cuvenită, mai înainte le-a trimis prea arătat la toate neamurile de pe faţa pământului afundate încă în întunecimea rătăcirii, mai înainte de a străluci pe pământ ziua adevăratei cinstiri de Dumnezeu, mai înainte de iconomia cea mai presus de fire care s-a făcut la sfârşitul veacurilor cu binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Lumina aceasta a strălucit mai înainte la strămoşii cei înainte de lege, la Avraam şi la străne­poţii lui, apoi a strălucit mai în urmă în munţii Horeb şi Sinai prin darea legii propovăduită prin Moisi către Israiliteni. Iar la celelalte neamuri s-a dat negreşit ori prin israiliteni, ori în alt chip prin Dumnezeiasca pronie. Deci aceste două inscripţii de la Delfi au fost ca două înce­puturi luminătoare spre povăţuirea întregii fiinţe omeneşti de pe pământ. Inscripţia «cunoaşte-te pre tine însuţi» este o învăţătură, o avuţie dată omului de la Dumnezeu. «Omule, omule! Socoteşte- te şi cunoaşte-te pre sineţi, ce fel şi cine eşti şi cu ce chip viezi!» Cealaltă inscrip­ţie «eşti» arată în chip răspunzător măr­turisirea omului către Dumnezeu: «Dum­nezeule, Dumnezeul meu! Tu singur cu adevărat şi prea cu adevărat eşti!». Tu eşti, pentru că existenţa întru tine este întemeiată şi neclătită. Eu nu sunt, ci cunosc că întru mine existenţa este în mişcare şi nestătătoare! Cu un chip ca acesta tâlcuieşte şi un înţelept din nea­muri[3] acele două inscripţii delfice, şi în­văţătura despre netulburarea pentru moarte — despre care ne este aici vorba - are mare putere, scăzând şi micşorând nemăsurata frică şi întristare pe care o pătimesc oamenii cei cu puţin suflet când gândesc la sfârşitul ce-i aşteaptă.

În astfel de împrejurări, ne facem nespăimântaţi şi netulburaţi, sau cel pu­ţin măsuraţi şi răbdători, de vom socoti bine că fiecare din noi ceea ce era în ori­care minut ce a trecut, acum numai este, ci a murit; acela care după aceasta vrea să fie ca iarăşi să moară, încă nu este; şi acela care este sau pare a fi în clipa de faţă, moare în viitor şi numai în această clipă de faţă prea scurtă, în care abia ajunge, deabia apucă omul a zice că via­ză, ca apa ce curge şi îndată se şi duce. Şi de aceea a zis Eraclit: «în râu nu este cu putinţă a intra de două ori, adică a te mai spăla cu aceeaşi undă de apă, la fel şi dacă în cursul acesta al vieţii îţi vei îm­plânta mâna luării tale aminte şi vei voi a-l strânge în palma ta, nu-l ţii, căci a ieşit, s-a revărsat şi a curs». Căci şi folosul acesta e pururea curgător, iute, neastâmpărat, aleargă cu grabă şi se depărtează; a venit, s-a dus, este o curgere de o clipea­lă, o cirtă de viaţă şi o cirtă de moarte. Facerea noastră din însăşi sămânţa din­tâi, sporind din clipă în clipă şi trecând de la viaţă la moarte şi dimpotrivă, din moarte la viaţă, se face o curgere necur­mată; şi părţile curgerii de acest fel sunt stadiile timpului în care noi oamenii alergăm pe pământ.
Omul se formează mai întâi în pân­tecele mamei sale câte puţin, în timp de nouă luni, apoi se iveşte la lumină şi se vede prunc, apoi copil, apoi băieţaş, apoi tânăr, apoi crescând, se face bărbat şi în urmă se află bătrân, mai bătrân şi prea bătrân. Vârstă după vârstă, una după alta, a moştenit copilul pe prunc, băie­ţaşul pe copil, tânărul holtei pe băieţaş, bărbatul pe tânăr, bătrânul pe bărbat, cel mai bătrân pe bătrân, şi aşa mai departe. Viaţa fiecăruia din aceştia s-a sfârşit şi a început a urma moştenitorului său. Aceasta ştiind şi împăratul proroc David, a preamărit pe Dătătorul de viaţă, zicând: «Mai bună e mila ta decât viaţa»46.

Înţelegând precum judec eu, că viaţa omului nu e una şi singură, şi prin urmare nici moartea nu e una, ci sunt multe morţi, şi prin urmare nici omul nu se face mort de o moarte, ci de multe morţi, precum vestea şi mai înainte zisul filozof (Plutarh), mai adăogând şi pe alţi martori, între care pe Eraclit mult mai vechi decât dânsul «Că moartea focului este naşterea aerului», zicea Eraclit, şi moartea aerului naşterea apei; iar de ar cerceta cineva şi mai cu amănuntul, ar vedea că bărbatul se strică făcându-se bătrân, că tânărul se strică ajungând bărbat, copilul făcându-se tânăr, iar pruncul făcându-se copil; cel de ieri faţă de cel de astăzi, a murit, iar cel de astăzi către cel de mâine va muri, şi astfel nu rămâne nici unul. Şi oare nu mărturisim cu o gură împreună cu înţeleptul şi noi câţi vieţuim acum, că toate cele zise sunt adevărate şi în faptă? Nu am trecut şi nu trecem, vieţuind după urmare, aceste schimbări şi prefaceri de­osebite? Vieţile cele multe şi morţile cele multe urmează unele după altele. Dar noi ne temem şi ne cutremurăm de o moarte, fiind vrednici de râs; acum atâtea morţi murind şi murim, cu adevărat suntem vrednici de râs şi de lacrimi. Căci după atâtea încercări şi încredinţări, stăpâniţi fiind mai mult decât se cuvine de frica morţii ce va să fie, ne aflăm neîncetat în
frică şi în cutremur, şi deci suntem cu adevărat vrednici nu numai de râs ci şi de multe plângeri şi lacrimi.


[1] În listele tipărite la Londra în anul 1742 de filosoful Bufon istor. tom. 2, despre om şi despre pruncie, foaia 471 şi 472.
[2]  Autorul vorbeşte aici despre sine.
[3]  Plutarh din Heroneea


[1] Prodic se trăgea din insula Keo şi a fost elev al lui Protagora din Avdera. El a devenit învă­ţător al lui Euripide, Socrate, Tiromen şi Isocrat retorul. Era filosof sofist şi retor. El a lăsat povestea despre virtute şi răutate reprezentate prin cele două femei pe care Hercule le-a întâlnit în cale. A murit otrăvit de Atenieni.
[2] Acesta, după cum spune Diogene Laerţiu, era şcolar al Paravatului. Într-o carte a sa ne înfăţişează un om care dezgustat fiind de mizeriile vieţii, n-a mai vrut să mănânce, dorind astfel să moară de foame. El a fost oprit de regele Ptolomeu al Egiptului de a profesa filozofia sa în public.
[3]  Acesta se zice că a citit cartea lui Platon Despre suflet,şi după cum spune Cicerone, s-a aruncat dintr-un turn. Pe el, ca şi pe Zenon şi Caton, îi numeşte Ieronim, martori ai filosofiei ieşite din minte.
[4]1 Tes. 4,13
33.Marele Vasilie, Epist. 1001.
[5] Marele Vasile, voroava 21 despre a nu ne pironi către cele lumeşti.
[6]   Psalm 102.
[7]  Psalm 89.
[8]   Istoricul Herodot, cartea VII, cap. 46.
[9]  Prea mult a întins Xerxe vârsta vieţii omenești la 100 de ani.­
36 Ps. 76, 5.
[11] Sir. 41,3-4.


[1] Mulţi vorbesc în diferite chipuri despre sfârşitul lui Diogen. Unii spun că a murit de ho­leră, alţii de tifos, iar alţii fiindcă a mâncat caracatiţă crudă. Câţiva susţin că fiind bolnav de tifos, s-a spânzurat.
[2] Temistocle din Atena, disperat de nerecunoş­tinţa compatrioţilor săi, s-a dus la vrăjmaşul său, Xerxe, regele Perşilor, care l-a primit cu multă bunăvoinţă. Dar când Xerxe voia să-l trimită în contra Greciei, el nevoind să nemulţumească pe binefăcătorul său şi să nu devină nici trădător patriei sale, s-a omorât bând sânge de bou, în Magnesia, pe la a 460 î. Chr.
[3]   Cleopatra, regina Egiptului, văzându-şi oastea sa şi a lui Antoniu învinsă de Octavian Augustus şi prevăzând că are să fie dusă ca roabă la Roma, s-a sinucis, punându-şi pe piept o viperă.
[4] Brahmanii se retrag din lume şi duc o viaţă singuratică, susţinând sinuciderea ca un mijloc de a ajunge la fericire.
[5]  F. A. 3,55-56.
[6]    Marele Vasilie la cuv. 17 despre mucenicul Varlaam.
[7] Ixion iubind cu înfocare pe Ira sora şi soţia lui Joe, acesta a trimis un nor în chipul Irei şi l-a amăgit.
[8]       Codru a fost fiul lui Miant ultimul rege
al Atenienilor. El s-a luptat cu Peloponesienii
şi i-a biruit.
[11]  Pliniu cel Bătrân, comandant în Mesina Italiei, văzând ridicându-se un nor întunecat dasupra Vezuviului, s-a apropiat, îmboldit fiind de curiozitate, de gura vulcanului, încât a murit sufocat de lava cea fierbinte ce ieşea din gura craterului. Nepotul său Pliniu cel Tânăr descrie această întâmplare pe larg în epistola sa către Tacit, istoricul Roman.
[12]   Peregrinul, poreclit şi Proteu, era filosof cinic din Paria; la început s-a prefăcut că este creştin, dar a fost dat pe faţa de apologeţii creştini. Stăpânit fiind de o nemăsurată slavă deşartă, a declarat că va muri aruncându-se singur în flăcări, ceea ce a şi făcut în anul 66 sub împăratul Marcu Aureliu. Despre el scrie păgânul satiric Lucian.
[13]. Porfirie, numit mai nainte Malhos, era de neam din Tir şi profesa filosofia platonică. El
fusese ucenicul lui Origen, apoi al retorului Longhin şi în urmă al lui Plotin. El a combătut creştinismul dar fără succes. Fiind cuprins de exaltare, a voit să se omoare, dar l-a oprit dascălul său Plotin. A trăit între anii 233 până la 303.
[15]   Un om iubitor de linişte îşi luase o femeie guralivă şi nemaiputând suferi gura ei cea înţe­pată, ceru voie judecătorilor ca să se sinucidă, zicând ca mai bine sa moară omul deodată, decât în tot momentul să se apropie de moarte.
[16]   Marcu Brutus a fost unul din conjuraţii în contra lui Iuliu Cesar. Fiind biruit într-un război în Macedonia, de frică să nu cadă prizonier, s-a străpuns cu sabia sa. (Plutarh, Viaţa lui Cesar).
[17]   Baiazid, fiul lui Murat, a devenit sultan la 1389, şi din cauza cruzimii sale în războaie s-a numit Fulgerul. El a purtat război şi cu Mircea Domnul Munteniei. Într-un război cu Tamerlan hanul Tătarilor, a fost prins de acesta şi pus într-o cuşcă de fier în care s-a sfârşit prin sinucidere.
20 Leonida cu 300 Spartani a închis strâmtoarea Termopile şi a murit vitejeşte împreună cu aceştia.
 21  Empedocle era filosof şi se trăgea din Peloponez. Asupra morţii lui s-au răspândit mai multe versiuni între care şi aceea că s-a aruncat în gura vulcanului Etna din Sicilia care tocmai era în erpuţie. Aceasta pe la anul 444 î. Chr.
 25  Medeea, fiica lui Aeţiu regele Colhidei, iubind pe Iason, a înlesnit acestuia luarea pelei cu lâna de aur şi a fugit cu el în Elada. Însă acesta părăsindu-o în urmă, drept răzbunare ea şi-a ucis pe cei doi copii născuţi cu Iason, covârşind astfel patima mâniei asupra dreptei judecăţi. Despre aceasta se povesteşte în mitologia grecească la expediţia Argonauţilor.

37    Iliada III, stih 164.
38 Avidul era o cetate pe ţărmul Asiei, după cum Sisdul era pe ţărmul Europei, faţă în faţă la strâmtoarea Elespont.


[1]    Epictet a fost filosof stoic vestit şi s-a născut în Ieropole din Caria şi a fost sclav al lui Epofradit, liberat al lui Neron. Stăpânul său l-a lovit peste fluierele picioarelor până i le-a zdrobit. Mai întâi el a zis: «ia aminte, să nu-mi zdrobeşti fluierele». Iar după ce i-a sfărâmat picioarele, a zis: «vezi că le-ai
zdrobit!» .Epictet a murit la Nicopole în Epir, fiind izgonit de Domiţian.
2.Stoicii erau o sectă a filosofilor de la porticurile zugrăvite ale Atenei, numite greceşte Stoa în care se adunau şi petreceau în discuţii filosofice; începătorul lor era Zenon din Citea, cetatea Ciprului, care a murit pe la 264 î. Chr., în vârstă de 80 ani.
[2]    Anaxarh, filosoful din Abdera, a fost foarte iubit de împăratul Alexandru Macedon de către care fiind întrebat la o masă, dacă lipseşte ceva spre ospătare,el a răspuns:„Lipseşte,o împă­rate, capul unui satrap", însemnând pe ascuns pe Nicocreont care era de faţă.Acest tiran al Cipru­lui, după moartea lui Alexandru, venind cu cora­bia la Cipru, a prins pe Anaxarh şi,drept răzbu­nare,l-a pus într-o piuă şi a pus să-l piseze cu pisălogi de fier.Dar filosoful i-a zis fără îngrozire:Pisează pe tocul lui Anaxarh,căci pe Anaxarh nu-1 vei pisa.Tiranul a poruncit să-i taie limba,dar el muşcându-o cu dinţii,a scuipat-o în faţă-i.

3.Filosoful Seneca s-a născut în Cordova Ispaniei şi a fost adus în Roma de Agripina şi pus ca învăţător al lui Neron care în urmă ajungând împărat, l-a condamnat la moarte. Fiind într-o baie, singur şi-a deschis vinele şi a murit la 65 dChr.

4.Faler tiranul cetăţei Acragantul din Sicilia, care a trăit pe la 520 î. Chr., a născocit tot felul de torturi barbare. Spre plăcerea lui, meşterul Perie a făcut un bou de aramă în care băga pe cei con­damnaţi şi-i ardea. In acest bou a perit în chinuri însuş Perie şi în urmă chiar Faler.

[5] Facerea 3,17 şi 2,3 -19.
[6] Eshine, fiu al lui Harin, sau după alţii, al lui Lisanie, a fost ucenicul lui Socrate, şi între altele, el a alcătuit şi un dialog întitulat «Axioh» sau „despre moarte", în care ne înfăţişează trei persoane: Socrate, Clinias şi Axioh. Axioh fiind greu bolnav, se spăimântă de moarte. Clinias, fiul său, se duce la Socrate şi-l roagă să vină la tatăl său ca să-l mângâie în ceasul morţii. Socrate vine şi prin multe cuvinte îmbărbătează pe Axioh, încât acesta aştepta moartea fără frică.
 7    Saul bătând pe Amaliteni şi luând rob pe regele lor Agag, nu l-a omorît după cum i se po­runcise de Dumnezeu, ci l-a lăsat viu. Samuil prorocul vine şi mustră pe Saul pentru aceasta. În urmă Agag e ucis. (I Regi 15,32 - 33).
8                      La Elini se credea că trei sunt ursitele care privegheau asupra oamenilor; Kloto adică torcătoarea, Lachesis care sorteşte unuia bine şi altu­ia rău, şi Atropos care avea în mână-i norocul oamenilor. Tustrele erau fiicele lui Zeus şi ale Temidei. Prima torcând, întindea aţa, a doua mişca fusul şi a treia tăia aţa.
9                  .„Pre moarte o am chemat a-mi fi tată, iar maică a mea şi sora, putrejunea". (Iov 31,14).