sâmbătă, 8 noiembrie 2014

DESPRE BUNA MURIRE - EVGHENIE VULGARIS,ARHIEPISCOPUL ASTRAHANULUI Ediție 1914 Partea 2



Ca să vindecăm covârşitoarea tul­burare şi neliniştire a sufletului cu privire la moarte, avem şi alte cuvinte deosebite între care şi acestea: întâmplarea aceasta a morţii care neapărat vine asupra noastră, privindu-se cu luare aminte şi cu dreaptă judecată, este de la sine fără osteneală, fără durere şi fără chinuire, mai ales când din fire îşi urmează cursul ei, se naşte, plinindu-se hotarele vieţii, şi nu se aduce asupră-ne din afară cu forţă şi cu putere.

       Împrejurările morţii înfăţişându-se înaintea sufletului, negreşit îi pricinuiesc oarecare groază şi frică, încât omul caută câte una, câte una şi le închipuieşte în nălucirea sa, boale felurite şi rele, slăbi­ciuni, trândăvie, atonii, nevoinţe, tremu- rături, dureri de multe feluri, simptome, toate amare, dureroase şi iuţi. Peste acestea, şchiopătări de minte, clătiri şi uimiri, slăbiciuni de mădulare şi amor­ţiri, întunecare şi orbire de simţire, scă­derea tonusului, vestejire, lipsiri şi apoi nemişcarea cea mai de pe urmă a între­gului trup, înţepenirea totală, după acestea ţărână şi cenuşe, muşte, viermi,putoare şi putrejune, curgere şi dezlegare şi schimbare şi prefacere în pământ. Care suflet, oricât va fi de bărbat şi viteaz, socotindu-le acestea, nu se clăteşte? Încă aici, dacă cineva ar lua aminte lucrul cu dreapta socoteală, apoi patimile cele înşi­rate şi mai ales matahalele, cele din urmă sperietoare, sunt toate neputernice, fiind că nu sunt acestea chiar moartea, ci sunt ori înaintemergătoare ale morţii, ori următoare.


        Moartea se întâmplă într-o cirtă sau într-o clipeală nesimţită, căci într-un semn de o clipă se sfârşeşte despărţirea sufletului celui cuvântător şi nematerial de trupul cel pământesc şi material. Câte vin asupra omului mai înainte de mo­mentul propriu zis, adică bolile, chinu­rile, durerile, spasmurile, luptele şi cele­lalte: acelea sunt toate relele vieţii pe care le sufăr de multe ori cei vii şi fără să moa­ră; ba cu cât sunt mai departe de moartea desăvârşită, cu atât simt durerile mai tari, şi cu cât mai mult se apropie de moarte, cu atât le simt mai puţin, fiindcă moartea apropiindu-se, stinge simţirea. Aşadar, dacă pentru acestea moartea este întristă­toare şi înfricoşată urmează ca viaţa să fie mult mai întristătoare şi mai înfricoşată decât moartea, pentru că chiar naşteri ale vieţii sunt toate pătimirile amintite, iar nu ale morţii; viaţa aduce pe acelea şi ele aduc moartea. Ele ucid viaţa, precum puii viperei rup şi mănâncă măruntaiele mamei lor care i-a născut, şi deopotrivă moartea le ucide şi le pierde pe acelea şi împreună cu ele încetează viaţa. Drept aceea, viaţa noastră mult dureroasă şi ticăloasă, fiind supusă acelor patimi, ea trebuie să ne fie ca pricină de temere şi de mâhniciune, iar nu moartea care este sfârşitul, încetarea şi stingerea durerilor. Acest adevăr este arătat tuturor şi nea­muri întregi, chiar şi cele ce se numesc barbare, l-au cunoscut şi l-au predicat. Tracii vechi, după cum spune Erodot în Terpsihore, şi Caucazienii, după cum spune Strabon în cartea ll, au mărturisit că viaţa este vasul durerilor, căci la dânşii când se năştea vreun om, în loc să se bu­cure, plângeau şi se tânguiau; iar când murea cineva, ei serbau cu cântări de fe­ricire şi de laudă şi se bucurau. Însă cei mai mulţi, în micimea lor de suflet, în neştiinţa şi părerea lor amăgită, judecă dimpotrivă şi serbează cu bucurie naşte­rea şi începutul durerilor, şi plâng sfâr­şitul vieţii şi al relelor ei. Căci dacă pă­timirile vieţii sunt atât de amare şi grele de purtat, apoi moartea — presupun ei— în clipa aceea în care vine asupra omu­lui, urmează a fi o pătimire mult mai amară şi mai cu anevoie de suferit, mai mult chiar decât toate cele ce se întâmplă bietului om fiind viu. Dar câţi socotesc şi judecă aşa, greşesc şi se amăgesc prea nebuneşte. Moartea ca o moarte, este nălucire slăbănoagă şi deşartă, care de departe spăimântează şi de aproape se face nevăzută. Şi ceea ce este mai ade­vărat, această nălucire nu este vreo fiinţă sau vreun lucru substanţial de dinafară, ci este o simplă despărţire a sufletului ne­muritor de trupul cel stricăcios şi muritor care în starea în care a ajuns nu mai poate fi locuinţă sufletului, şi o astfel de des­părţire a acestor două firi, după hotarele ce le-a pus Făcătorul a toate, îşi iau înce­putul chiar de la însăşi naşterea noastră şi iese din pântecele maicii împreună cu noi şi creşte câte puţin până ce în sfârşit ajunge la coacerea sa împreună cu matu­ritatea trupului. Drept aceea, după un chip ca acesta, moartea, încă până când suntem vii, se află împreună cu noi, după alcătuirea noastră stricăcioasă. Câte ne sunt ajutătoare spre vieţuire, aceleaşi care lucrează ca să şi murim. Aceeaşi creştere, aceeaşi hrană, mistuirea hranei, prefa­cerea în umezeală, răsuflarea, deşertarea şi deosebirea celor ce se mănâncă, însăşi respiraţia, circulaţia sângelui şi a celor­lalte lichide în noi, închegarea şi întărirea celor tari, învelirea şi aţâţarea celor dinlă­untru a măruntaielor şi celelalte, toate acestea fiind aşezate minunat una împo­triva alteia, ca nişte lucruri pricinuitoare de viaţă şi de moarte, se fac în om oare­cum pricinuitoare şi de viaţă şi de moar­te. După ce vine moartea, acelea înce­tează; mai înainte de a veni ea, acelea o şi îndepărtează, până la un timp, dar apoi câte puţin o şi pricinuiesc şi venind în sfârşit printr-însa, nu rămâne nici o simţire, nici a acelora nici a acesteia.
       Să auzim pe un nou filosof[1] care cu mare sârguinţă a luat aminte şi cu acrivie a însemnat schimbările cele ce se întâm­plă în noi de la naştere şi până la sfârşit, înaintările vieţii cele către moarte, prin care încă trăind alergăm câte puţin! Spo­rind cu vârsta — zice acesta — oasele noastre cele groase, vinele, cărnurile, pielea şi toate vinişoarele trupului, nervii şi toate părticelele, se întăresc, se învârto­şează, se fac vânjoase, se usucă, se zbâr­cesc, toate părţile se strâng, se strâmtează, se astupă împreună, toate mişcă­rile se îngreunează, se slăbesc, se fac ne­putincioase.
 
       Circulaţia lichidelor se face mai ra­ră, răsuflarea mai puţină, deşertările se prefac, mistuirea mâncărilor se săvâr­şeşte mai rar şi e mai dureroasă, limfele cele hrănitoare se împart mai puţin şi nemaimişcându-se înainte din pricină că cele mai multe vinişoare au devenit acum vânjoase, nu mai contribuie la hrană şi sugere; pentru aceea şi părţile cele tari de acest fel nemaihrănindu-se, se omoară, şi cu un chip ca acesta, câte puţin, câte pu­ţin, trupul moare, adică lipsind în parte mişcarea şi slăbind treptat, ea se împuţi­nează, viaţa se stinge cu încetul şi moar­tea nu e decât hotarul cel mai de pe urmă al ţesăturii acesteia şi sporeşte treptat şi slăbănogirea şi dezumbrirea vieţii celei mai de pe urmă, adică: moartea în sineşi nu e altceva decât o nălucă ce nu are fiin­ţă — precum am zis mai sus.
Aceasta se priveşte ca o călătorie sau ca o înaintare treptată a fireştii morţi ce vine asupra omului, şi nu numai asu­pra omului, ci şi asupra tuturor dobitoa­celor şi vietăţilor necuvântătoare înde­obşte, de la cea mai mică până la elefant, încă şi până la cele mai mari decât acesta,precum sunt peştii care se numesc chiţi (balene), care după Marele Vasilie (în cartea Exaimeron) înnoată în mare ca nişte munţi de carne. Acelaşi sfârşit urmează în cele mai de pre urmă şi la sadurile şi copacii pământului, care n-au răsuflare şi simţire.

Stejarul — adaugă filosoful amin­tit— nu se strică din altă pricină, decât aceea că părţile lemnului, cele din vârf, învechindu-se şi devenind vânjoase pes­te măsură, şi acum prea învârtoşindu-se, nu mai sunt primitoare de hrană. Seva care este în măduva copacului, nemaifăcându-şi circulaţia, ne-făcându-se şi neîmplinindu-se prin vreun alt ajutor al unei limfe, se putrezeşte câte puţin ţesă­tura lemnului şi se preface cu încetul ap­oi copacul îşi schimbă culoarea, îşi pre­face organismul ce-l avea mai înainte, şi în sfârşit se schimbă în putregai şi praf. Asemenea se întâmplă şi la oameni, după plângerea Proorocului Ieremia (Cap. IV, st. 8): «Închegatu-s-a pielea lor peste oasele lor, uscatu-s-a şi s-a făcut ca un lemn».                                                                          
Şi din toate acestea filosoful încheie că: pricinuirile stricăciunii noastre nu sunt prea mult despărţite de pricinile cele ajutătoare ale alcătuirii spre viaţă care se află în noi, ci sunt de nevoie până la un timp, şi rezultatul dintr-însele, morţii, se întâmplă neapărat, ca un lucru ce este al firii acesteia şi al firii noastre. Că prin acestea ne îmbolnăvim precum şi vieţu­im, despre aceasta a vorbit un filosof ve­chi, de unde şi Buffon a filosofat despre ceea ce am zis mai sus. «Cu neputinţă este», zice el în acel loc, «a depărta omul de la sine sfârşitul care este sortit, pre­cum este cu neputinţă a strămuta şi a strica legile firii». Ideile acelea pe care unii oameni stricaţi în fantezia şi visurile lor le-au plăsmuit, că adică este chip ca prin oarecare buruieni şi doctorii ori prin alte chipuri vindecătoare să se facă vecinică viaţa omului. Aceste idei trebuie a se şterge împreună cu cei ce le-au plăsmuit, căci ele au crescut necuviincioasa iubire de sine în unii oameni şi această nesoco­tită iubire de sine i-a făcut să fie încredin­ţaţi în lucrurile cele cu neputinţă şi să se îndoiască de lucrurile cele adevărate şi încredinţate. 

     Panachia[2] [3] [4], oricare ar fi alcătuirea ei, şi încă şi prefacerea sânge­lui49, şi celelate mijloace şi meşteşuguri care s-au propus pentru înnoirea şi întinerirea trupului şi spre nemurire, sunt fără existenţă ca şi acel fabulos izvor al tinereţii50.
Deci, dacă moartea este urmarea neapărată a acelor înrâuriri care înfăptu- iese, şi spre alcătuirea vieţii şi spre stri­carea ei, dacă aceasta e o patimă oarecum împreunată cu starea firii noastre, o patimă de nevoie şi cu neputinţă a nu se întâmpla, patimă nescăpată şi cu nepu­tinţă pentru cel viu de a trece sau a o depărta mai încolo de hotarele ei; dacă în sfârşit aceasta este patima cea mai de pre urmă, şi ca o pecetluire a tuturor celor­lalte patimi ale vieţii acesteia şi, ca să mai adăugăm, o patimă fără chinuire şi fără durere căci, când vine asupră-ne, atunci lipseşte simţirea, atunci pentru ce să mă împuţinez atât cu sufletul, să mă mâh­nesc şi să tremur, murind de frică încă înainte de a muri? De cuviinţă este a aştepta acest sfârşit cu suflet viteaz până ce va ajunge, supuindu-mă hotărârii Celui ce m-a zidit şi m-a ţinut viu, care a pus hotarele după a Sa Pronie: când să mă nasc, cât să viez, cum şi când să ies din viaţă? În loc de a mă mâhni, cu drept cuvânt este să cânt împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz, cu bună cunoştinţă şi cu mulţumire sufletească: «Din mormânt ieşind, la mormânt iarăşi merg»[5]. Aşadar, aceasta e cântarea cea adevărată pe care cât vez trebuie s-o am des în gura mea.


     De la mormânt mă mut la mormânt. Un mormânt mi-a fost pântecele maicii mele, care m-a purtat nouă luni; celălalt este pântecele pământului, care mă aş­teaptă să mă primească şi să mă ţie. Când m-am ivit din acela am plâns, şi acum ia­răşi când mă plec către acesta cu aduce­rea aminte, iată eu ticălosul mă tânguiesc şi plâng. Dar lacrimile mele cele dintâi, cu adevărat au fost lacrimi de simţire şi aveau oarecare pricină, căci din căldura cea lină a uterului care mă încălzea, m-am mutat deodată în răceala neobicinuită a aerului din afară, de care răceală trupu- şorul meu de prunc, fraged şi delicat, a început a se iuţi. Iar lacrimile cele de al doilea sunt lacrimi de o goală împuţinare de suflet şi de nesocotinţă, fiindcă uit pătimirea vieţii, care neîncetat mă zoreş­te, înghesuindu-mă, fără a dobândi dori­tul repaus, şi acestea sunt lacrimi de ne­simţire, fiindcă în însuşi ceasul morţii simţirea n-are nicidecum loc. Dar să au­zim şi despre aceasta vorbind iarăşi pe acelaşi filosof Buffon: «Când mai întâi se uneşte sufletul nostru cu trupul în viaţă, simţim oare vreo îndulcire covârşitoare, ori vreo bucurie şi veselie vie? Nu. Uni­rea aceasta se face fără s-o simţim; apoi şi despărţirea urmează iarăşi a se face în noi în chip nesimţit. Ce cuvânt ne îndu­plecă a crede că despărţirea sufletului de trup nu poate a se întâmpla fără vreo mare simţire a durerii şi a chinuirei? Ce poate? Ce poate să pricinuiască o chinu­ire ca aceasta? Oare chinuirea aceasta şade în suflet ori în trup? Chinuirea sufletului nu se naşte de aiurea, fără numai din cugetare. Chinuirea trupului este totdeauna potrivită cu slăbiciunea ori cu puterea simţurilor. În ceasul morţii fireşti, trupul este mai neputincios decât oricând; deci, atunci, ori nicidecum, ori foarte puţin simte durerea.

     Urmează într-adevăr feluri de simptome înainte mergătoare ale sfârşitului vieţii, precum am spus mai sus; dar cei mulţi răbdându-le şi pe acestea de multe ori cu îngăduire până când sunt vii, vrând sau nevrând îşi îngreunează tulbu­rarea sufletului lor şi în alt chip plăsmuindu-şi prin fantezie nu numai oarecare chinuri covârşitoare şi dureri prea iuţi — care nu au loc chiar în ceasul morţii când cel ce moare îşi dă cea din urmă suflare —, ci închipuindu-şi încă şi patimile acelea ce se întâmplă leşului după ce i-a lipsit răsuflarea, după moarte, cum de pildă am numi: scurgerea, putrejunea şi viermii şi altele ca acestea, care lucruri rele nu sunt chiar ale celui ce a murit, pentru că cel ce a murit nu mai este, şi nefiind, nu mai simte. «Că celor morţi nu li se adaugă trudă şi nici o durere nu se atinge de dânşii».
 
Ciudată nesocotinţă! Cum s-o nu­mesc? Ieşire din minţi, vrednică de la­crimi ori de râs? Şi o astfel de socotinţă greşită a mustrat-o Socrate faţă de Axioh, tatăl lui Cliniu, despre care am spus mai înainte în dialogul lui Socrate cu Axioh. «Una împotriva alteia grăieşti, o Axioh — zicea Socrate — şi pre sineţi te amărăşti şi împleteşti fără socotinţă şi fără ştiinţă pe cele împletite, şi totdeodată te şi întristezi, că prin moarte te lipseşti de simţiri şi iarăşi te temi că moartea îţi aduce nesimţirea celor întristătoare. Prea iute te cutremuri pentru ducerea sufle­tului, adică pentru lipsirea minţii şi îi dai fiinţă acestei lipsiri simţitoare».

        Dar aici însemnează, înţelepte citito­rule, că acest cuvânt nu este al vreunui om dintre ucenicii lui Epicur - măcar că şi Epicur între multele dobitocii ale învă­ţăturii sale, că adică trupul şi sufletul este unul şi acelaşi, mărturiseşte şi aceasta cu bună socotinţă, cum că deslegându-se trupul omului, el nu mai simte, iar că ceea ce nu se simte, nu poate să ne fac nimic. De asemenea, cuvântul nu este nici al vreunuia din filosofii care făgădu­ind nematerialnicia sufletului omenesc, îl socoteau muritor, şi deci credeau în nimicirea desăvârşită a fiinţei omeneşti. Căci asemenea filosofi caută să şteargă, cu un chip ca acesta, sau să răpească din sufletele celor vii, frica de moarte, sco­ţând astfel răul prin rău, întărind răul cel mic şi măsurat cu răul cel mai mare şi mai cumplit; sau mai drept zicând, înlo­cuind răul care nu este nicidecum, cu răul cel mai mare din toate relele şi care nici n-are asemănare. — Ci cuvântul sau silogismul propus este al lui Socrate şi al lui Plafon, al bărbaţilor celor minunaţi, care deşi trăiau în mijlocul păgânei desidemonii52, se sârguiau mai mult decât toţi cei ce au filosofat vreodinioară, să dove­dească nematerialnicia şi nemurirea sufletului omenesc cuvântător. Deci şi socotinţa lor era că sufletul şi după dezle­garea de trup prin moarte, este tot viu, şi că fireşte după a sa fiinţă este nedezlegat şi nemuritor, şi deci patimile cele de acest fel nu se ating nici de cum de el. Apoi şi simptomele cele dureroase şi chinuitoare, câte le cearcă şi le simte sufletul cât timp se află împreunat cu trupul cel întreg şi sănătos, după ce sufletul se slobozeşte de locuinţa sa vremelnică, nu le mai simte nici trupul, nici sufletul. Acele dureri le simte cel viu care este sănătos şi tare în putere, iar cel ce moare abia le simte; şi cel ce este mort nu le simte deloc. Nici un cuvânt dar nu ne dă voie să grămădim asupra morţii nişte cuvinte rele şi să atribuim ei şi cele întâmplate nouă în viaţă înainte de ea şi pe cele ce ne vin când se apropie ea, fiind noi în pat, şi pe cele din urma ei când noi suntem în mormânt, şi astfel să bem mai înainte amărăciunea acestui pahar greţos şi ne­suferit, mult mai amar şi mai nesuferit decât este el în realitate.
Omule nesocotite! Pentru ce te îngreuiezi? Pentru ce creşti în zadar frica morţii cu nălucitoarele tale închipuiri şi cu presupuneri fără niciun folos? Pentru ce plăsmuieşti cu nişte îngroziri de moarte, nu numai patimile întâmplate vieţii tale, care acum au trecut, ci şi acelea care vor fi sfârşitul tău ce urmează, care când se fac, sunt pentru tine ca şi cum nu s-ar face? Ascultă şi pe cinicul filosof Diogene, care întrebat fiind de oarecine dacă este rea moartea, el a răspuns: «Cum să fie rea, căci ea de faţă fiind, noi nu simţim!»
  
Poţi să numeşti rău lucrul acela care, când se duce, nici tu nu pătimeşti ceva din pricina lui, nici când s-a dus nu simţi nimic? Ascultă şi pe alt filosof, pe Anaxagora; şi acesta închipuia nesim­ţirea din vremea morţii cu nesimţirea din somn şi cu nesimţirea mai înainte de naşterea omului; el mai spunea că două sunt învăţăturile morţii: vremea mai înainte de a se naşte şi somnul. Ceva de acest fel spunea Ubenus poetul, într-o epigramă a sa:


 Si somnus nihil est nisi mors, nil mors nisi  somnus
    Quo plus în vita dormio, vivo minus;
    Infanti nondum nato par omne futurum,
    Judico defuncto praeteritum que seni.
   Tollito praeteritum de vita, toile futurum
   Quamtilum vitae, quod tibi restaterit.

       Adică: Dacă somnul nu este altceva decât moartea, nimic altceva nu este şi moartea decât somnul. Cu cât voi dormi în viată mai mult, cu atât voi vieţui mai puţin; pruncului nenăscut îi este indife­rent viitorul, precum celui mort trecutul. Dacă vei lua vieţii trecutul şi viitorul (fiindcă ea este numai în momentul de faţă), câtă va mai fi viaţa rămasă ţie!
Când dormi greu, ce simţi? Nimic. Dar mai înainte de a te naşte, ce simţeai?

    Cu totul nimic. Deci, după toate relele acelea despre care ziceam mai sus, acee­aşi nesimţire o vei avea, o omule, pe care o ai când dormi şi pe care o aveai şi mai înainte de naştere.
Drept aceea, prea potrivit acelaşi poet arată prin altă epigramă către acela care l-a întrebat câţi ani de viaţă numără nici unul.
Saepe rogas, quot habeas annos?
Respondes nullas. Quomodo?
Quos hăbui non habeo.
Adică: Adesea întrebi: câţi ani ai? Răspund: nici unul. Pentru ce? Pentru că pe cei ce i-am avut, nu-i am acum.

        Şi voieşti, o prietene, să afli adevă­rul? Adevărul este acesta: Anii vieţii, câţi au trecut, câţi încă nu au venit, se strâmtorează şi se sting împreună într-o clipea­lă; aceia au fost, aceştia poate vor fi; nici acei trecuţi, nici aceşti viitori nu sunt, fără numai timpul de acum, numai o monosilabă, o distanţă scurtă. Şi nici acest acum încă nu este sigur pentru tine, când mintea ta se rătăceşte la altceva afară de tine, sau când dormi adâncit. Această învăţătură a propus-o şi Socrate când întărea pe Axioh, ca să sufere cu netulburare şi cu netemere moartea ce se apropia; apoi în viaţa lui Dracon şi a lui Christenus zicea: «Nici un rău nu era pentru tine, căci mai întâi nici n-a fost ca să te fi putut întâmpina răul; de aseme­nea nici după sfârşitul vieţii nu-ţi va fi, căci nu vei avea nici o fiinţă asupra căreia să se îngrămădească răul. Drept aceea, pre tot bârfitorul care învaţă dezlegarea, topirea, putrezirea, mucezirea, viermii, ş.a., depărtează-l de la tine; căci dezlegându-se odată plămădirea fiinţei tale şi sufletul aşezându-se în locul său, iar trupul cel rămas fiind şi necuvântător, nu este omul»[1].
Dar vei zice: Dacă acest bârfitor, numit aşa de Socrate, adică, dacă groză­viile ce urmează după sfârşit, ca unele care nu sunt simţite la cel ce s-a sfârşit, nu se cade a tulbura şi a înfricoşa pe oameni, aducându-şi aminte de moarte, dar patimile celelalte, atâtea şi atâtea care îi muncesc şi îi ticăloşesc mai înainte, fiind încă vii şi înainte de a se sfârşi, cum să nu le pricinuiască mare temere şi frică? Cum să nu-i facă să tremure, gân- dindu-se la moartea care urmează după acestea, ca la vârful cel mai greu al pati­milor, care este mai înspăimântătoare decât toate câte le simt, fiind încă vii?

La aceasta răspund eu cu totul dimpotrivă şi mă întind şi zic că mai ales patimile acestea cercate mai înainte, tre­buie să împuţineze frica de moarte şi să nu facă pe cei pricepuţi şi înţelepţi a so­coti moartea ca o patimă atât de grea şi urâtă. Pentru ce? Pentru aceasta: că însăşi moartea este şi se face cea mai de pe urmă stingere a patimilor de felul acesta, atât de cumplite, şi ca o scăpare a omului de dânsele. Aşa prea cu adevărat adaug pentru aceasta că socoteala nenumăra­telor ticăloşii şi răutăţi ale vieţii acesteia trebuiau, mai ales omului care are minte şi judecă bine, să o arate pe moarte, de nu poftită şi dorită, cel puţin nici atât de întristătoare şi cumplită şi vrednică de scăpat; de nu vrută, nici iarăşi cu totul nevrută, după cum sfătuia poietul acela: Culpa est velle mori, culpaque noile mori quei54 adică: bine este a voi să mori şi bine este a nu voi să mori. Deci ea nu trebuie să fie pricinuitoare de atâta teme­re şi tulburare covârşitoare, ci dimpo­trivă, mai mult ca un motiv de oarecare mângâiere şi ca o făptuitoare de odihnă. Te întristezi şi te tânguieşti, muritorule, că trăind ai suferit multe şi suferi încă?

       Apoi îngăduie şi aşteaptă şi pe cea mai de pe urmă, nu ca pe un rău ci mai ales ca pe un bine, fiindcă moartea are să te slobozească de acelea şi pentru aceasta împuţinează-ţi întristarea, mai micşorează-ţi frica, linişteşte-ţi tulburarea inimii tale, aducându-ţi aminte că nu vei suferi totdeauna şi fără sfârşit cele de acest fel. Pentru ce? O ştii, şi nu poţi a te îndoi de aceasta: pentru că mori.
Şi, cu adevărat, mare putere are socotinţa mult pătimitoarei, mult osteni­toarei, mult dureroasei şi prea amărâtei stări a vieţii acesteia, pentru a face pre om cu suflet bun, netulburat şi răbdător în aducerea aminte de moarte. Ce viaţă, vai! Este viaţă aceasta? Înotăm, ticăloşii de oameni, cu o mică corabie putredă şi învăluită din toate părţile, precum este ticălosul şi neputinciosul trupul acesta pe care îl purtăm; înotăm ca într-un noian lat şi prea întins şi mult tulburat şi săl­batic, iar năvălirile şi iuţimile patimilor suflă împrejurul nostru în chip cumplit din toate părţile, şi nu ştim cum ori unde va ajunge, în sfârşit, această luntre tică­loasă. Fumegarea şi întunecarea neştiinţei ne acoperă de jur împrejur cu un nor gros şi întunecat şi orbeşte vederea minţii noastre şi nu vedem încotro se întoarce vârful luntrii şi unde coada. Ameţelile, întreitele valuri, furtunile ne-statorniciilor şi ale răsturnărilor, apoi şi primejdiile vieţii, ne zbuciumă din toate părţile şi ne clătesc şi nu putem a ne în­tări către nici un adevăr, nici a căpăta cât de puţin odihnă şi linişte şi popas. Un val ne împroaşcă şi ne aruncă în celălalt val, şi izbiturile valurilor furioase grămădite, unele peste altele, urmează neîncetat şi necurmat. Valul acela, vai! a trecut; cel după acesta, ah! se apropie; acesta iată ne cuprinde; acela, vezi-l, mai că a ajuns; cel de dincolo vine; celelalte, o, câte, câte! ne îngrozesc de departe. Care este oare valul acela ce va să ne înghită în sfârşit? Vifo­rul din ceas în ceas creşte şi se întăreşte, marea se înalţă acolo până la ceruri, aici deschide prăpăstii adânci până la fund; care oare va fi sfârşitul nostru? Poate volbura să ne soarbă în adâncul mărei? Ori vârtejul să ne târască? Ori talazurile mării să ne răpească şi să ne arunce pe munţii veşniciei? Ori cealaltă stâncă va opri clătirea cea nesuferită a luntrii noas­tre, ori stânca ce se iveşte înaintea noas­tră? Ori piatra ascunsă mai departe care abia se vede între valuri, are să zdro­bească şi să strice câte puţin acest nenorocit vas cu care ne înviforăm? Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!...

Care suflare blândă şi îndurătoare ne va scăpa de atâtea primejdii? Sau care dreaptă iubitoare de oameni şi mântui­toare se va arăta ca să ne îndrepteze la liman? Dar şi care este limanul acesta de trei ori dorit? Care altul, dacă nu moartea?
Desigur, moartea este limanul aces­ta, moartea, pentru că ea aduce dorita odihnă şi liniştea desăvârşită, ea aduce ticălosului om deplina slobozire de pă­mânteasca răutate şi-l smereşte. Aceasta îl izbăveşte de multe rele şi patimi, pe care, de ar fi vieţuit mai mult, urma de aici înainte să le mai facă sau să le mai pătimească. La aceasta ne încredinţează, împreună cu toţi ceilalţi de Dumnezeu purtători părinţi, şi Marele Vasilie (în epistola l0l) unde numeşte moartea li­man şi dar ales şi vrednic de dorit. Deci, pentru om este prea bună moartea, căci se linişteşte de relele ce urma a le face şi a le pătimi. Căci ceea ce este pentru îno­tători limanul cel lin, aceea este moartea pentru cei ce se învăluiesc aici; ducerea şi strămutarea de aici dincolo este scăparea de toate necazurile. Şi ce vom zice de Vasilie şi de ceilalţi Sfinţi Părinţi, de purtătorii de Duh şi cugetătorii de cele cereşti? Şi chiar păgânii cei orbiţi întru întunecarea păgânătăţei au cunoscut şi au mărturisit moartea ca un liman de odihnă şi de siguranţă. Şi, pe lângă cei­lalţi, Sotadie acela, între multele şi relele sale bârfiri, a zis şi acest adevărat şi înţe­lept cuvânt: «Limanul tuturor oamenilor este moartea»[2], încă şi toţi ceilalţi câţi au socotit cu pricepere mulţimea relelor care însoţesc viaţa aceasta plină de osteneli şi suspinuri, au mărturisit cu un glas că e departe moartea de a fi răul cel mare şi înfricoşat, precum o numesc unii fără socoteală şi nebuneşte, ci că, dimpotrivă ea este un mare doctor şi doctor nu numai de neputinţele şi boalele relei alcătuiri şi ale nemistuirii, după cum zicea tragicul Sofocle: «Ci să fie moartea cel mai de pre urmă doctor de boale», dar încă doctor şi de felurite întâmplări şi de alte rele lucrări şi în scurt de toate necuviinţele, după cum zicea Eschil: «Singură tu eşti doctorul relelor nesuferite». Şi de este adevărată aceasta precum şi este cel ce se tulbură peste măsură şi se întristează că în sfârşit o să moară nu este asemenea cu un plutaş care primejduindu-se a se afunda, fuge de liman, ori ca un bolnav ce se munceşte de chinurile boalei sale şi se leapădă de doctor? Dar omul înţelept şi bine-cugetător nicidecum nu cade într-o nebunie şi nesocotinţă ca aceasta, ci cugetă şi gră­ieşte cu totul din potrivă.

Fiindcă se ştie că viaţa aceasta este însoţită de nenumărate rele, este nevoie ca omul, cât timp trăieşte, să le încerce pe toate acestea, şi, aşa zicând cât este viu el trebue să sufere multe rele. Căci chiar cele bune care se pare că le dobândeşte uneori, şi acelea sunt adeseori amestecate cu oarecari dureri. «Nici un bine nu este neîmpărtăşit de răutate», căci chiar asu­pra dulceţii diferitelor bunuri se adaugă totdeauna şi amărăciunea oarecăror întâ­mplări mâhnite. «Între veselii se ames­tecă mâhniciunea şi în sfârşit bucuria vine în plâns», aşa că de multe ori amără­ciunea de aici covârşeşte dulceaţa de aco­lo, şi mai mult ne întristăm decât ne desfătăm. Într-un cuvânt: fiindcă viaţa şi mâhniciunea sunt strâns înrudite şi ne­despărţite, precum a socotit Menandru că «întristarea şi viaţa sunt cu adevărat rudenii», apoi ce temei deajuns poate propune omul ca apărare împotriva ne­măsuratei şi covârşitoarei mâhniciuni cu care prevede moartea, ca un liman al înfricoşatei tulburări şi ca un doctor al boalei ce-l stăpâneşte şi cumplit îl chinueşte, venind asupra lui? Nici unul.

Dar eu nu aflu altă pricină a neînte­meiatei zădărnicii şi a tulburării şi teme­rii de moarte, decât aceasta: Că omul când îşi aduce aminte de moarte o pri­meşte ca pre o înfricoşată afundare şi nu cugetă totodată la alăturarea izvoarelor din care izbucnesc apele cele amare ale feluritelor întristări şi răutăţi care încon­jură viaţa aceasta şi o afundă. Care izvoa­re, în scurt, sunt acestea:

Izvorul cel dintâi se naşte din fi­reasca alcătuire şi amestecare a trupului omenesc din care negreşit izvorăsc ose­bitele ticăloşii şi nevoi, ostenelile şi obosirile, supărările şi neplăcerile, chinurile şi durerile, patimile cele de multe feluri, din a căror înaintare şi întindere urmează căderea în stricăciunea desăvârşită şi în desfacere. Pentru aceasta şi Dumnezeies­cul luminător al Nazianzului, Grigorie, cânta stihul acesta: «Din mormânt... la mormânt». «Viaţa mea», zicea el, «nu este alta decât un necurmat şi nesfârşit drum pe care umblu din adâncurile pântecelui fără de lumină, care m-a năs­cut, către adâncurile întunecatului mor­mânt care mă aşteaptă». Apoi, neîncetat se tânguie, mărturisind că, şi vieţuind încă, răsufla murire. «Vai mie», zicea ace­laşi Părinte, «că mă strâmtorez în viaţă, şi ce e mai mult, o mare parte a vieţii a trecut; aceasta o ştiu şi mort răsuflu»!

Şi dintre înţelepţii cei din afară, chiar Platon lăudând spusele lui Euripid, zicea: «Şi cine ştie de nu este viaţa moar­te, iar moartea viaţă şi noi cu adevărat, poate, trăind am murit». De unde se vede, că aceste două rostiri, cea dintâi adeveritoare iar cea de a doua tăgădui­toare, vădesc minunat susţinerea noastră. Căci vieţuind cât timp răsuflăm, cu ade­vărat suntem vii; dar totodată şi multe pătimind, neîncetat, oarecum, murim în fiecare zi şi ceas prin schimbările, porni­rile, prefacerile, adăugirile, scăderile şi curgerile ce neîncetat ni se întâmplă nouă în viaţa mult pătimaşului trup; şi celelal­te nenumărate căderi şi stricăciuni şi rău­tăţi fac să ni se întâmple moartea fără să ne aşteptăm, după zisa numitului poiet: «Din clipă în clipă murim şi respirăm moartea».

        Al doilea izvor al ticăloşiei noastre se naşte din tulburarea şi nestatornicia patimilor sufleteşti care se ridică în noi şi din dorinţele şi poftele noastre care iarăşi se nasc în noi nenorociţii; fumurile iubirii de slavă, ale mândriei şi ale trufiei, ghim­pii zavistiei, ai prigonirii şi ai gâlcevii, aprinderile mâniei, ale urgiei şi ale piz­mei, facerile înverşunărilor neastâmpă­rate şi ale poftelor trupeşti; nesăţioasele şi neîndestulatele însetări ale iubirii şi ale lăcomiei de avuţii; ocupaţiile cele multe în speculaţii şi iscodiri, îngrijirile şi gân­durile supărătoare, tulburările cele din lăuntru şi neastâmpărările inimii, scâr­bele, pornirile şi întristările pentru cele ce nu s-au împlinit după voia şi pofta noas­tră, bătăile de inimă, spasmele, extazele şi nălucirile pentru cele ce au trebuinţă de cercetare, nelămurirea, nepriceperea şi încurcătura în cele ce sunt grele pentru ştiinţă, neţinerile de minte şi întăririle celor trecute, necunoştinţa şi neştiinţa completă pentru cele ce vor să fie, nădej­dile, disperările, îndelungatele şi nemăr­ginitele aşteptări şi trageri de nădejde, temerile şi celelalte, luptele, părerile, am­biţiile, legile: toate acestea sunt rele su­prapuse firii, pe care un poet de comedie le numea nu comice sau de râs, ci tragice şi căşunătoare de suspinuri.

       Al treilea izvor al răutăţii, este, în sfârşit, nestatornicia celor ce se întâmplă în lume, pe care o obişnuim a o numi no­roc, ori întâmplare şi caz al împrejurărilor,ori, altminterea, ursită soartă sau predestinaţie: toate numiri deşarte şi zadarnice ale unui lucru neştiut. Din acest izvor se varsă nenorocirile vieţii, daunele, furtişagurile, răpirile, jefuirile, silniciile, ocările, defăimările, batjocurile, înjură­turile, atacurile, luările în râs, hulele, pârile, clevetirile, vrăjmăşiile, vânzările, amăgirile, înşelările, prigonirile, despăr­ţirile, înstrăinările, fugile, pribegirile şi alte nenumărate felurite şi cumplite peri­cole şi ispite. Apoi primejdii pe pământ, primejdii pe mare, în locuri locuite şi nelocuite, între duşmanii vederaţi şi între prietenii nevederaţi, între fraţii falşi şi între stăpânitorii tirani şi nelegiuiţi, între căpeteniile crude şi neomenoase, între supuşii neascultători şi necredincioşi şi al­tele de soiul acesta care nu se pot număra.

      O astfel de viaţă înconjurată de toate cele zise nu ştiu cum s-o numesc: vieţuire amestecată cu moartea, ori moarte amestecată cu viaţă? Să auzim şi pre fericitul Augustin cum a zugrăvit-o. «Viaţa aceasta este ostenicioasă, dure­roasă şi stricăcioasă, este plină de toată amărăciunea, este domnitoarea celor rele şi slujitoare înjosirilor, este viaţa în care lichidele o umflă, durerile o slăbesc, arşi­ţele o usucă, suflările vântului o îmbolnăvesc, mâncările o îngreuiază, nemâncările o topesc, odihna o moleşeşte, scârbele o prăpădesc, grijile o strâmtorează, răsfăţarea o tâmpeşte, bogăţia o îngâmfează, sărăcia o smereşte, tinereţea o înalţă, bă­trâneţea o gârboveşte, boala o sfărâmă, mâhnirea o chinueşte, diavolul o pân­deşte, lumea o măguleşte, în care trupul se desfătează, sufletul se orbeşte, omul întreg se tulbură. Iar după acest fel de rele atât de mari, viind moartea asupra omului, îl ia în primire şi pune capăt desfătărilor lui deşarte, aşa că, încetând acela de a mai fi, numai rămâne nici o pă­rere că ele au fost cândva».

Şi după toate relele cele de acest fel şi aşa de mari, năvălind moartea, moşte­neşte şi pune capăt deşartelor desfătări, încât încetând ele de a mai fi, nu mai ră­mâne nici o amintire de dânsele că au fost cândva.
Deci, omul scrutându-şi cugetul său şi fiind încredinţat că atât cât timp tră­ieşte, este supus tuturor celor zise şi neîncetat cade din unele în altele, poate oare să socotească viaţa aceasta ca pe un bine atât de mare, atât de dulce şi prea dorit, încât să i se nălucească şi să judece ca un rău prea cumplit şi cu totul nesu­ferit moartea prin care are să scape, în sfârşit, de relele cele atât de multe şi de cumplite? Cu adevărat, de va avea minte şi simţire, nu va cugeta astfel. Aceste rele nenumărate care însoţesc viaţa aceasta de rând, socotindu-le bine înţeleptul Platon (în Gorgias), nu le găsea mult mai uşoare decât însăşi moartea, de unde făcând etimologia prea ticălosului trup pe care îl purtăm fiind vii, zicea prea potrivit, că el s-a numit Scolia (trup) pentru că ne este Scolia, adică trupul ne este nouă un mor­mânt, ori îngropare şi însemnare dovedi­toare prea arătată de murirea noastră. Asemenea încă, după această idee a lui Platon, şi platonicul Temist numeşte acest trup legătoare, pentru că într-însul se ţine sufletul oarecum legat. Şi după o apropiată asemănare, chiar şi noi putem zice că pentru aceasta viaţa noastră s-a numit trai, fiindcă într-însa sufletul se trage şi oarecum se ţine cu silnicie. Pen­tru aceasta şi ziua naşterii omului s-a numit ca un început de ne voinţe sau de ticăloşii, ca şi ziua sfârşitului. În urmă s-a numit zi de naştere aceea a morţii căci ne renaştem prin ea într-o altă viaţă mai de­plină şi mai bună, întru care se împart cununile nevoinţelor şi darurile bogate la cei ce după cuviincioasă vrednicie şi după Dumnezeiasca plăcere şi-au isprăvit nevoinţele luptelor celor de pre pă­mânt. Oamenii cei înţelepţi şi cu minte întreagă cumpăneau lucrul ca şi cu o cumpănă, şi punând într-o parte a cum­penei toate relele amintite ale vieţii aces­teia pământeşti iar în cealaltă parte pu­nând moartea care le curmă pe toate, au aflat partea dintâi mai nesuferită şi mai grea, iar partea a doua, adică moartea, au aflat-o mult mai suferită şi mai uşoară.

Neoptolem vedea moartea ca pe un duşman, însă alăturând-o cu o astfel de viaţă, o judeca a fi preferabili. Euripid chema pe moarte ca o scăpare de relele ce vin asupră-ne, şi Teogn socotea că este o fericire ca omul, îndată ce se naşte din pântecele maicii sale, să treacă în sărurile pământului, a mumei noastre comune. Şi ce să zicem de alţii? Neamuri întregi de oameni, popoare multe şi numeroase aveau astfel de părere publică despre moarte, precum Etruscii, Caucazienii, Tracii şi alţii.
Toţi aceştia, păgâni fiind, adică fiind rătăciţi în întunericul păgânătăţii, povă- ţuindu-se de fireasca cunoştinţă, văzând şi cercând nemărginitul şir al răutăţilor şi al necazurilor de care toată viaţa omului de pretutindenea este învăluită, înviforată, înconjurată şi atacată, au aflat-o doar pe aceasta singură, adică pe moarte, ca o doctorie tare şi vindecătoare. Drept aceea, se socotea ca dar mare şi vrednic de însemnat dat omului de zei; ba se spune şi de oarecare muriri trimise de zei celor plăcuţi, ascultându-le prin aceasta ruga lor din inimă. Agamid şi Trofonie, ctitorii capiştei din Delfi, au cerut de la zei, spre răsplătirea cinstirei şi pentru osteneala şi cheltuiala lor, un dar oare­care. Şi ce credeţi că au luat ? Ca să adoarmă de veci. Şi dormind ei, nu s-au mai sculat56.
 
        Se istoriseşte iarăşi că doi fraţi: Cleovis şi Kiton, fiii preotesei din Argos, neavând o pereche de boi, s-au înjugat ei şi au tras pe bătrâna lor mamă care şedea în coş, până la templu, unde urma a se săvârşi jertfa. Rugăciunea mamei lor, făcută din inimă, a fost ascultată, căci în noaptea viitoare culcându-se amândoi, nu s-au mai sculat. Rugăciunea mamei fusese ca să dăruiască zeii fiilor ei orice va fi mai bun din bunătăţile pământeşti, şi zeii le-au dăruit moartea. Asemenea şi despre Amfieran ne spun poeţii că mult îl iubeau zeii şi, ca dovadă a iubirii deosebite a zeilor, aduce faptul că tânărul Amfieran murind, nu a ajuns să îm­bătrânească. De la care se vede că şi Menandru a luat cunoscuta sentinţă că, pre cel ce-l iubesc zeii, moare de tânăr. Deşi aceste povestiri sunt nişte fabule plăsmuite, însă învăţătura lor e prea adevărată, adică moartea care vine asupra omului, departe de a fi lui vătămătoare, este dimpotrivă un dar mare şi o deosebită binefacere a iconomiei pe care o are Dumnezeiasca Pronie. Iar această învăţătură pe care înţelepţii neamurilor au cunoscut-o şi s-au sârguit a o întări prin amintitele fabule, desigur au luat-o învăţându-se din Dumnezeieştile şi sfinţitele noastre Scripturi, pe care înţelepciunea solomonică au predi­cat-o, zicând: «Plăcut lui Dumnezeu făcându-se, s-a iubit, şi vieţuind între păcătoşi, s-a mutat. S-a răpit ca nu cumva răutatea să schimbe înţelegerea lui, ori vicleşugul să amăgească sufletul lui. Săvârşindu-se întru puţin (timp), a plinit ani îndelungaţi, că plăcut era Domnului sufletul lui; pentru aceasta s-a luat din mijlocul răutăţii»[1].
 
          Vezi, dar, dacă cei ce au vieţuit în mijlocul întunericului, au văzut adevărul acesta şi desăvârşit s-au încredinţat, încât le-au închipuit în mitologiile lor, cu atât mai mult adevăraţii şcolari ai prea înaltei înţelepciuni a adevăratului Solomon, sunt datori a-l mărturisi şi a-l împlini cu lucrul, povăţuiţi fiind de insuflatele de Dumnezeu Scripturi, după care făgădu­iesc că sunt fii ai luminii şi fii ai zilei, ca unii ce s-au luminat prin credinţă. Mai ales, creştinii căutând la moarte, nu se cuvine a cugeta ca înţelepţii cei străini, adică să nu socotească numai relele firii şi ticăloşia vieţii mult chinuită şi supusă schimbărilor şi stricăciunilor şi nenumă­ratelor patimi, ca singurele rele care se zic şi sunt rele de certare şi de pedeapsă, nefiind, de fapt, chiar rele; ci pe lângă acestea şi mai mult decât acestea se cu­vine să se gândească creştinii la relele care se nasc de-a dreptul din însăşi dispoziţia sufletului omenesc, adică la acelea care atârnă de voinţa şi alegerea omului, precum sunt crimele, nelegiuirile şi călcarea Dumnezeieştilor porunci, care sunt într-adevăr rele, pre care moartea, venind asupra omului, le curmă, le strică şi le face să înceteze. Pentru aceasta moartea este cu adevărat un bun mare şi o facere de bine a prea bunei şi înţeleptei Pronii Dumnezeieşti, pe care a iconomiText Box: 97sit-o după cea dintâi călcare de poruncă a omului, ca să nu se vecinicească răutatea păcatului care este singurul şi cel mai mare rău din toate răutăţile. Aşadar, pierderea acestui mare rău este bunul cel mare, moartea pe care cei fără de minte o urăsc şi se îngreţoşează de ea foarte mult, înfiorându-se păgâneşte şi fără socoteală; iar cei cu minte o îmbrăţişează şi o aş­teaptă cu bună cinstire, murind şi binecu­vântând pre Dătătorul vieţii şi al morţii. Pentru că moartea, venind asupra celui ce vieţuieşte câtuşi de puţin cu bună cin­stire de Dumnezeu şi cu dreptate, îl ră­peşte de la căderea în diferite nelegiuiri mai înainte de a se răsturna în adâncul fărădelegilor, ca nu cumva răutatea să schimbe gândul lui, ori vicleşugul să amăgească sufletul lui. Iar venind asupra celui ce petrece în păcate, îl zăticneşte, ori îl desface de la pornirea cea fără de minte şi neînfrânată spre răutăţi, mai înainte încă de a se răsturna mai mult şi de a cădea în fundul cel mai de pre urmă al peirii, ca să nu adauge nelegiuiri peste nelegiuiri şi să plinească cu covârşire măsura călcărilor de porunci, şi mai îna­inte de a grămădi asupra sa mai grele vinovăţii în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.
           

        Cu un chip ca acesta învaţă lumi­naţii de Dumnezeu şi purtătorii de Duh Părinţi ai Bisericii. «Nici nu este cu pu­tinţă», zice Marele Vasilie în epist. l0l şi l03, «ori fără voia Prea Bunului Dumne­zeu, Cel ce pentru noi toate le iconomiseşte spre folos, ca să pătimim ceva care nu ne-ar fi de vreun folos; nici nu este vreo frică de tot ceea ce îndurătoarea sa Pronie le iconomiseşte si le rânduieşte pentru noi, ca să se întâmple omului ceva nefolositor şi păgubitor. Ci dimpotrivă, toate sunt bune, toate folositoare, toate ajutătoare şi mântuitoare, încât nici nu putem a gândi altceva mai bun şi mai folositor şi mai ajutător decât ceea ce Dumnezeu voieşte să pătimim, chiar şi ceea ce ni s-ar părea nouă greu, întristă­tor şi neplăcut. Şi iarăşi, nevrând Dum­nezeu, noi n-am pătimi nimic; dar nici din cele ce pătimim nu este ceva vătă­mător sau ceva de acest fel, încât să cugetăm că mai bine ar fi fost altminterea după a noastră socotinţă». Acelaşi Sfânt Părinte zice tot acolo:«Trebuie să socotim şi să fim încredinţaţi şi despre moartea întâmplătoare, crezând că şi aceasta este una din binefacerile cele mari pe care le ia omul de la Dumnezeu şi, după alte multe cuvinte pe care nu putem cu scumpătate a le cuprinde în minte ca şi după cuvântul cel mai sus zis, fiindcă prin moartea care vine asupră-ne, se curmă nu numai nenumăratele patimi şi răutăţile certării şi ale pedepsei întru care căzând cel viu, se supune de bună­voie acelora şi neîncetat ar urma să le pă­timească, de nu s-ar săvârşi, dar încă şi celelalte rele ce se fac din imboldul şi voinţa noastră, mult mai grele şi mai pierzătoare, care ar fi fost să mai urmeze şi să se facă neîncetat! Aşadar, prea bună este omului moartea, căci îl scapă de relele ce urma să le facă şi să le sufere».
 
Într-un gând cu luminătorul Capadochiei, învăţa despre moarte şi lumină­torul Nazianzului. El a numit-o pe moar­te câştig: «Câştigă pre moarte căzând începătorul neamului omenesc»[1]. Şi, mai departe, adaugă aceşti doi luminători în acelaşi cuvânt, că prin moarte se alină sufletul de relele ce urma să le facă şi să le sufere. Iar Marele Grigorie mai spune că, prin moarte, omul se întoarce de la păcat ca răul să nu fie nemuritor şi, astfel o asemenea certare se face din iubire de oameni. Tot astfel ne învaţă şi toţi ceilalţi dascăli şi Părinţi ai Bisericii, înaintând învăţătura cu mult mai pre sus şi cu jude­cată mai adevărată decât sfătuirile înţe­lepţilor păgâni, fiindcă nu mărginesc folosul morţii doar la scăparea de pati­mile vremelnice ale vieţii, ci o arată a fi curmătoare şi stăvilitoare a necuviinţelor sufleteşti, care sunt într-adevăr relele cele mai de tânguit. Şi dacă, după obşteasca mărturisire atât a bărbaţilor mai înţelepţi ai lumii vechi, cât şi a celor înţelepţi purtători de Duh, Părinţi ai Bisericii creştine, moartea este un bine ca acesta, cine se necăjeşte şi cu nesuferire se tulbură de dânsa? Cine se scârbeşte şi se întristează şi se plânge fără mângâiere? Cine o urăşte şi o face că-i rea şi o prihăneşte ca pre răul cel mai mare decât toate relele, pe moarte care este curmarea răutăţilor şi stricarea lor? Cine leapădă acest dar prea bun? Cine, dacă nu acela care, fiind nebun, nu a socotit vreodată forma şi alcătuirea sar­cinii acesteia din pământ şi din ţărână, pe care cât este viu, o poartă, sau necatehi­zat fiind, nu a învăţat nicidecum cele ce au urmat neamului omenesc după călca­rea poruncii şi căderea strămoşilor, spre a cunoaşte negrăita şi nemărginita icono- mie a lui Dumnezeu către om? Sau fiind desăvârşit nerecunoscător şi nemulţumitor, omul nu cunoaşte şi nu mărturiseşte nebiruita iubire de oameni, cea mai pre­sus de orice milostivire a Făcătorului a toate, Care — după ce noi am căzut sin­guri în moarte — a binevoit a ne muta într-o altă viaţă, împlinind pentru noi mila împreună cu dreptatea, după neur­matele şi neînţelesele sale judecăţi.

Toate socotinţele care s-au arătat până acum de către noi trebuia să aibă putere pentru tot sufletul cu dreaptă judecată şi să nu îngăduie omului, după ce cu luare aminte le va privi—, sa cază în tristeţe şi în înspăimântări tulbură­toare şi în necazuri, când se gândeşte la sfârşitul zilelor sale de pre pământ şi la dezlegarea sufletului unit ce este într- însul. Dar chipul după care omul câştigă astfel mărimea de suflet cu privire la moarte, se cuprinde în sârguinţa şi în de­prinderea şi în slobozenia vieţii acesteia. Prin slobozenia vieţii înţelegem socotinţa cea nerobită şi statornicia cea neşovăită a sufletului, după care omul alege mai bine, doreşte şi voieşte a vieţui pre cât este cu putinţă, mai presus de pătimirea materială, şi nu primeşte, nici nu sufere câtuşi de puţin a se robi raţiunea din sufletul său supuindu-se tuturor voilor trupului, nici să-l supuie şi să-l stăpâ-nească lucrului pământului. Şi slobozenia aceasta eu n-o îngrădesc în hotarele cele strâmte ale acestei rânduieli sau ale acelei aşezări a vieţii omeneşti, ci o înţeleg slo­bodă cu totul şi ne-hotărîtă, în întâmpi­narea şi împrejurarea de tot felul a petre­cerii şi a vieţuirii, adică nu o închid în simpla depărtare de întrebuinţarea necu­viincioasă şi rea a celor poftite, sau în mijlocul lipsirii şi a sărăciei, ci o caut şi înlăuntrul îndestulării şi avuţiei a chiar socotitelor bunătăţi ale pământului, şi chiar asupra întrebuinţatei şi îndulcirii bunătăţilor celor de acest fel. Eu numesc slobod nu pe acela care n-are puterea şi prilejul de a-şi împlini poftele şi gusturile sale, ci pre acela care are prilejul şi nu-l întrebuinţează, pre acela care puţine pof­teşte şi pre cele de prisos le scuipă, pe acela care primeşte şi se odihneşte în cele ce are şi, avându-le, el le stăpâneşte, iar nu se stăpâneşte de ele. Nu este slobod sihastrul când gândul lui vânturând în aer la cele ce nu i se cuvin, nu se linişte­şte; nici eremitul (pustnicul) când fan­tezia lui închipuieşte ideile petrecerii comune şi-şi aduce aminte de ale lumei; nici omul cel de rând şi neînsemnat când mintea lui cască spre înălţimile şi strălu­cirile dregătoriilor; nici cel ce vieţuieşte feciorelnic cu trupul şi în chip monahi­cesc, când cugetele lui îşi închipuiesc idoli de fapte de ruşine şi scandaloase şi inima lui se pârjoleşte de flăcările oarecăror înverşunări ascunse şi pofte lăun­trice; nici săracul şi neavutul sau puţin avutul, când toată ziua se nevoieşte cu covârşire, şi se rupe, nu spre a-şi câştiga cele de nevoie şi trebuitoare, ci pentru a­şi schimba starea, priveghind toată noap­tea şi visând comori şi bogăţii. Adevărata slobozenie eu o înţeleg înrădăcinată în adâncurile sufletului şi în centrul inimii. Şi după cuvântul meu şi după fiinţa lu­crurilor, acela este slobod care, chiar în mijlocul zgomotelor pieţei care adună în sine mulţimea cetăţenilor, rămâne liniştit şi pacinic, este blând şi moderat în înălţi­mea dregătoriei şi pe scaunele cele înalte şi, înconjurat fiind de cele mai puternice pofte ale îndulcirilor, stă nemişcat şi ferit, revărsându-se împrejuru-i cu îndestulare avuţiile şi banii, se vede a fi cu sfială spre îndulcirea lor; în sfârşit întru toate este măsurat şi iconom şi este defăimător al risipei şi desfrâului. Acesta întrebuinţea­ză după cuviinţă cele ce prisosesc iar nu rău, altul sufere cu mulţumire lipsa de cele ce nu are. Acesta este omul slobod, după socotinţa mea şi după adevărul lucrurilor. Şi, ca să ne întoarcem la lucrul de care ne este vorba, acesta este acela care nici mult nu se necăjeşte şi nu se întristează, nici fără măsură nu se tulbură şi nu se teme, când îşi aduce aminte de mărginirea vieţii sale şi de sfârşitul ei. Iată omul care de-a pururea cât timp via­ză, este gata spre moarte şi prin urmare bine muritor!

Dimpotrivă, omul cel trufaş şi des­frânat este iubitor şi cel iubitor de mate­rie este iubitor de trup, iar iubitorul de trup este iubitor de lume, iubitorul de lume este iubitor de viaţă, iar iubitorul de viaţă este şi peste cuviinţă mic la suflet, temându-se fără măsură şi tulburându-se grozav de moarte. Cu cât mai mult păti­mirea şi înspăimântarea pentru bună­tăţile pământului împresoară sufletul, cu atât mai tare sufletul, stăpânindu-se de trup, se biruieşte de acesta peste care, după dreptul cuvânt, sufletul se cuvine a fi domnitor. Cu cât mai mult sufletul se stăpâneşte de trup, cu atât mai tare gândindu-se el la despărţirea şi înstrăinarea de trup, se întristează, se mâhneşte şi se tulbură, fiindcă sufletul cel atât de răz­vrătit care s-a robit de către trupul cel dat lui ca un rob, nu iubeşte numai viaţa pentru însăşi viaţa — pentru că în alcătuirea omului, sufletul este mai mult izvo­rul vieţii, după cum şi trupul este începu­tul murirei—ci iubeşte viaţa mai mult pentru căpătarea lucrurilor acelora către care are aplecare, aplecarea cea nemăsu­rată şi patima cea afară de cuviinţă. «Su­flete al meu», zicea bogatul acela din pilda Evangheliei[1], «ai multe bunătăţi!» Dar rele nu? Cele rele nu le cugeta nemi- ntosul; bunătăţi ai—zicea el —şi pre acest ai îl spunea minţind, căci se cuvenea mai potrivit a zice şi mai adevărat: acestea te au, o suflete al meu, şi cumplit te stăpâ­nesc; şi iarăşi zicea: „ai strânse", iar nu mişcându-se, prefăcându-se şi schim- bându-se. Aşa cugeta nepriceputul, pre­cum era sufletul lui, lipit cu totul de bunătăţile de acest fel şi nedespărţit de dânsele prin pătimire, nădăjduind că şi ele vor rămâne la dânsul statornice, neîmpuţinate, nedespărţite, nerisipite, strânse. Oare nu şi pentru totdeauna? Până la atâta n-a cutezat să ajungă nebu­nia sa, ci a zis, că le are numai pe mulţi ani. Nebunul număra împreună cu în­mulţirea zilelor vieţii şi înmulţirea bună­tăţilor avuţiei sale; îşi nălucea că, de vreme ce avea bunătăţi multe, pentru aceasta urma să vieţuiască şi ani mulţi, pentru că voia să vieţuiască spre a-şi urma desfătările sale. Nu voia a petrece în cumpătare, ca să vieze pe cât se poate liniştit şi fără ticăloşie, ci voia să vieţu­iască cu neînfrânare şi înverşunare, ca să trăiască întru îmbuibarea poftelor şi a pa­timilor. «Odihneşte-te», zicea el, şi «mănâncă», vrând nu să mănânce ca să vieze, ci să vieze ca să mănânce. «Bea», zicea el iarăşi, dorind să vieze ca să bea, să mănânce şi să bea pentru ca să se desfăteze şi să benchetuiască fără frâu.

«Veseleşte-te»! O, de trei ori ticălo­sul şi nenorocitul om! L-am găsit şi l-am văzut! Acesta este cel ce se mâhneşte cu covârşire, se întristează, tremură şi se tulbură ca de răul cel prea mare şi ne­mărginit când înfăţişează în mintea sa moartea. Au doară, este cu putinţă ca unul ca acesta să se arate vreodată răbdă­tor, viteaz şi mare de suflet când vine în cugetul lui întâmpinarea aceasta, după socotinţa lui prea grea şi prea cumplită? Niciodată!

Cu atât mai mult se face mic de su­flet şi se teme, se teme şi se tânguieşte, cu cât mai mult îşi are sufletul robit de păru- tele bunătăţi ale pământului de care mai mult sau mai puţin se află pironit. Şi dez­legarea este cu atât mai anevoioasă cu cât legăturile sunt mai tari. Dinţii care îşi au rădăcinile mai mici se scot cu înlesnire şi fără durere. Vlăstările care primesc mai puţin împărtăşirea umezelii, de la tulpina copacului, se smulg cu înlesnire şi fără osteneală. De asemenea şi dispoziţiile su­fleteşti sunt mai gata a se slobozi şi a scăpa din acest trup pământesc, chiar şi atunci când viaţa se păstrează urmându-şi drumul său rânduit. Câte dispoziţii sunt, dacă nu cu totul slobode prin întreaga şi desăvârşita nepătimire, dar mai puţin înrădăcinate prin măsurata pătimire, în dulceţile trupeşti şi în lucrurile materiale, de bună seamă sunt acelea întru care viaţa cea iubitoare de materie şi de îndulcire stă mai uşoară şi mai puţin lucrătoare cu înrâurirea şi influenţa sa.

Se zice de Lacedemonienii60 vechi că nu ar fi lucru atât de mirat că se arătau cu bărbăţie în războaie fiindcă ei din copilă­rie erau crescuţi în întreprinderi ostenicioase şi aspre şi nu aveau atâtea motive de a fi atât de mult iubitori de viaţă, şi deci a se tulbura şi a se teme de apropi­erea morţii. Ce îndulciri şi răsfăţări atât de ademenitoare aveau ei ca să se teamă şi să se întristeze, având prin moarte a se lipsi de ele? Crescuţi şi bântuiţi din prun­cie într-o stare de viaţă răbdătoare şi bărbătească, nesocotind nimic deosebi a fi al lor, ci deobşte, după părinteştile legi, crezând mântuirea patriei ca pre bunul cel mai înalt al lumii acesteia şi slobozi fiind de orice altă îndulcire şi desfătare, afierosiţi cu totul patriei, nu se uitau la moarte ca la o întâmplare atât de înfri­coşată ci bravi şi cu picior tare a înfrunta bărbăteşte, fără frică şi neînspăimântaţi, tot felul de împrejurări. Dimpotrivă, Sibariţii[2], crescuţi cu totul în dezmierdări şi plăceri, robiţi de desfătări şi de benchetuiri, erau cu atât mai fricoşi faţă de moarte şi mici la suflet, cu cât Spartanii erau mai viteji şi mai neînspăimântaţi. Sibaritul se înfricoşa numai auzind de numele morţii. Spartanul cu cât se apro­pia de ea, cu atât se îmbărbăta şi se întă­rea mai mult. Două neamuri, nu atât de­parte după loc, însă cu totul contrarii după dispoziţia sufletească. Pricina deo­sebirii se vede prea bine: Sibaritul nu cugeta alta decât cum să vieţuiască cu îndulcire şi, prin urmare, tremura adu- cându-şi aminte de moarte; Spartanul mai multă vreme se iscusea cum să moară după cuviinţă şi, prin urmare se tulbura puţin gândind că în sfârşit va să contenească de a mai vieţui. Viaţa aceluia era, cea mai mare parte, o viaţă dobitocească şi neraţională; viaţa acestuia era mult mai raţională şi omenească şi era o viaţă, dacă nu pe deplin filosofică, cel puţin apropiată filosofiei. Pentru aceasta încă şi înţelepţii cei din afară şi mai îna­inte de aceştia, ca de pildă Platon, au numit filosofia cugetarea morţii. Fiindcă filosofia nu-i învăţa pre ai săi numai cum se cuvine să vieţuiască, îndreptându-şi faptele şi lucrurile după cuvântul drept, ci şi cum se cuvine să moară, bine şi lăudat. Şi toată puterea canonului filo­sofic se întemeiază pe aceasta: a se exer­cita şi a se deprinde cu sârguinţă în toate zilele şi ceasurile în privinţa morţii. În toate câte se apucă sau voiesc a le face cât timp sunt vii, se apucă să pună capăt feri­cit vieţii lor atunci când va veni momen­tul să moară. Dar cum şi cu ce chip se face această deprindere şi voinţă cu adevărat filozofică pentru moarte? Iată cum: Astăzi să omori o patimă, mâine alta; astăzi să înfrânezi pofta aceasta,mâine cealaltă; astăzi să domoleşti trufia şi mândria, mâine să înfrânezi mânia şi urgia, poimâine neînfrânarea şi înverşu­narea, lăcomia şi iubirea de avuţii, lăco­mia pântecelui şi nesaţiul, prigonirea şi gâlcevirea, răzbunarea şi pizma, minciu­na şi amăgirea, pomenirea de rău şi vrăjmăşia cu patimă şi altele de felul acesta. Aceasta este cu adevărat filosofia, iscusirea şi cugetarea morţei. Într-un cuvânt: obişnuindu-ne cu despărţirea de patimi, cu lepădarea şi omorârea gustu­rilor şi a poftelor de moment, cu aseme­nea lucruri sporind din zi în zi, se naşte în om mărimea de suflet şi netulburarea aducându-şi aminte de moarte. Fiindcă cel ce se va povăţui cu sârguinţă şi se va iscusi cu deadinsul în aceste învăţături, nu este cu putinţă a se tulbura mult, a se întrista şi a tremura când aude de la altul sau singur îşi aduce aminte şi-şi închipuieşte sfârşitul zilelor sale. Numai păcă­tosul materialist se teme şi se spăimântează, cugetând că are a se despărţi de patimile şi pornirile poftelor sale şi de aprinderea gusturilor sale. Nevrând sufletul lui a se depărta de pofte, se teme de moarte şi de despărţirea trupului. Prea bine şi prea înţelelepţeşte încununează cuvântul Marele Atanasie (în cuv. asupra Elinilor).

Necăjicioasa şi prea amărâta ispită a patimilor şi a întâmplărilor de tot soiul pe care, neîncetat, cât suntem vii, le sim­ţim, s-ar cuveni să ne înfăţişeze momen­tul morţii cu multă mărime de suflet; ba încă să ni-l facă dorit, ca o scăpare dintr-o robie prea grea, într-o libertate prea dulce şi prea dorită. La aceasta însă folo­seşte mult privirea vieţii acesteia pe care toţi o pătimim în alăturare cu cea viitoare pe care toţi trebuie să o nădăjduim. Ale­gerea şi alăturarea a două lucruri, se judecă mai dreaptă şi mai sigură, mai ales când se face între două obiecte opuse unul altuia. Aceasta a fost metoda între­buinţată de sofistul Prodic, pentru a-l trage pe erou de la răutate la virtute, cu scopul de a-l folosi.
Acestă metodă numită comparativă o întrebuinţa şi Fericitul Părinte Augustin, învăţându-se pre sine însuşi şi pre noi toţi cum să judecăm despre viaţa aceasta şi cum despre ceea ce se aşteaptă, pentru a nu ne stăpâni de o necuvenită iubire de viaţă şi a nu ne tulbura aducându-ne aminte de sfârşitul vieţii aceste­ia, ci de aceasta de acum să purtăm grijă după cuviinţă şi să o ocrotim; iar pre ceea ce se aşteaptă cu nădăjde, să o îngăduim şi cu evlavie să o dorim.

          Această viaţă a zugrăvit-o marele bărbat şi întru înţelepciune şi întru sfinţe­nie, în ce fel o petrecem noi oamenii pe pământ, precum mai sus am amintit în cartea sa despre privirea lui Hristos, cap 8. Această icoană o înfăţişează şi în medi­taţiile sale cu următoarele cuvinte: «De câte amărăciuni este plină viaţa aceasta!». Şi pentru îndelungata nemernicie a vieţii acesteia, striga, tânguindu-se: «Mâhnicioasă îmi este, o Domnul meu, mâhni- cioasă foarte îmi este viaţa aceasta; viaţă nestatornică, viaţă stricăcioasă, viaţă ostenicioasă, viaţă necurată, viaţă în care domnesc relele şi stăpâneşte trufia, viaţă plină de ticăloşie şi de amăgire, care nu se cuvine a o numi viaţă ci mai bine moarte, căci întru dânsa în fiecare clipă murim cu feluri de prefaceri şi cu toate felurile de morţi omorându-ne». Pe lângă care cuvinte a mai adăugat: «Oare o ast­fel de petrecere în lume se cuvine a o numi viaţă? Pe care lichidele o umflă, durerile o usucă, arşiţele o topesc, aerul o bolnăveşte, hrana o îngreuiază, nemâncarea o istoveşte, desfătarea o slăbănogeşte, scârba o risipeşte, îngrijirea o strâmtorează, răsfătarea o tâmpeşte,bogăţia o îngâmfează, sărăcia o smereşte, tinereţea o înalţă, bătrâneţea o gârbo­veşte, boala o sfărâmă, mâhniciunea o chinuieşte; şi după toate aceste rele, cel mai de pre urmă, adică moartea venind mânioasă asupră-i, pune capăt tuturor», în care cuvinte, cu prea drept cuvânt încheie că nici viaţă nu se cuvine a se numi un astfel de trai, ci numai mors vitalis et vita mortalis, adică moarte vie şi viaţă moartă. După descrierea vieţii aces­teia, îndată acelaşi Dumnezeiesc Părinte apucându-se să descrie şi soarta cea feri­cită şi de trei ori norocită a vieţii viitoare, numai aducându-şi aminte de dânsa, ca uimit de negrăită bucurie şi veselie, adă­ugând a strigat: «O, tu, acea fericită viaţă pe care Dumnezeu a gătit-o celor ce-L iubesc! O, viaţă vie şi cu adevărat de vieţuit! Viaţă fericită, viaţă sigură şi ade­vărată, viaţă lină şi paşnică, viaţă prea frumoasă, viaţă curată, viaţă prea lim­pede, viaţă ce nu cearcă mâhnire! Viaţă lipsită de întinăciunea cea fără durere, fără stricăciune, fără tulburare şi neli­niştire, fără schimbare şi prefacere! Viaţă plină de toată bunacuviinţă, de podoabă şi de bună rânduială, întru care nici un împotrivitor, nici un năvălitor nu ni se pune în cale, în care nu se află smintelele care trag şi târăsc spre păcat; unde dra­gostea este desăvârşită, bucuria necur­mată, durerea, întristarea, strâmtorarea şi frica sunt departe, întunericul lipseşte, lumina e nesăvârşită, ziua este vecinică». Unde duhul este la toţi unul, unde Dum­nezeu se priveşte faţă către faţă, unde neîncetat mintea se îngraşă şi se îndestu­lează, ca drept hrană cuvenită unei astfel de vieţi. După ce Fericitul Părinte a închi­puit după putere şi a zugrăvit această prea fericită viaţă, apoi se întoarce la aşezările sufletului său cele mai dinlă­untru şi descoperă, cât s-a bucurat şi s-a veselit sufletul său dintr-o astfel de medi­taţie, zicând: «Cât de iubită îmi este, o, viaţă fericită, a privi către strălucirea ta! Prea veselitoare îmi sunt bunătăţile tale, din suflet poftindu-le pre ele; cu cât mai mult le pot cugeta, cu atât mai mult mă topesc de dragostea ta, şi cu mare dor mă îndulcesc întru pomenirea ta cea prea dulce, îmi place dar, îmi place a ridica spre tine ochii inimii mele, a întinde gân­dul şi a închipui zarea sufletului meu după asemănarea ta. Dulce îmi este a grăi pentru tine, a auzi despre tine, a scrie despre tine, a gândi despre tine, a citi toată ziua despre slava şi fericirea care este întru tine şi a mai repeta cele citite,ca aşa să pot a mă muta din văpăile, pri­mejdiile şi sudorile acestei vieţi strică- cioase şi pieritoare, la răsuflarea învioră­toare a zefirului tău dulce. Mutându-mă în şanurile tale, capul meu, acum ostenit şi obosit, măcar cât de puţin să-l odih­nesc, eu care, după acestea voi dormita şi voi dormi». Iată dar, în sfârşit, şi sfătuirea prin alăturare (comparaţie) şi aducerea aminte cea mai folositoare şi decât toată doctoria lucrătoare, spre împuţinarea şi scăparea de frica de prisos şi fără cuvânt care tulbură şi ameţeşte sufletele celor iubitori de viaţă şi de lume în chip covâr­şitor, când îşi aduc aminte de moarte. Leacul temerii de acest fel depinde înde­obşte, la fiecare om cuvântător şi înţelept ori priceput, de chipul după care îşi pe­trece zilele vieţii sale, petrecând bine şi cu dreptate; dar mai ales la creştinul cel bine credincios şi bine cinstitor de Dum­nezeu, această vindecare o face fără de asemănare mai lucrătoare, nădejdea cea neruşinată întru conştiinţa curată pe care o are din a sa credinţă şi prea adevărată aşteptare a de trei ori fericitului sfârşit ce va să fie, adică isprava faptei bune sau a virtuţii care se săvârşeşte aici şi aştep­tarea darurilor şi a răsplătirilor de din­colo, pe care fără îndoială se cuvine a o aştepta cel ce este creştin cu adevărat şi nu se joacă cu numele! Aşa, înfricoşată este moartea, şi cele de acolo, precum scria marele luminător al Nazianzului; «Foarte înfricoşate sunt omului care stă- ruieşte întru plăcerea celor de aici. Dar când, mai ales, şi cărui om? Atunci negre­şit şi omului aceluia a cărui conştiinţă fiind îngreunată de mulţimea nelegiui­rilor, s-a lipsit şi de alegerea pocăinţei şi a întoarcerei şi de nădejdea iertării şi a mântuirii. Astfel, cu adevărat cele de acolo sunt înfricoşate, când cele de aici sunt osânditoare. Frica morţii întristează pre omul cel osândit de însăşi conştiinţa sa. Dar când sufletul, îngrădindu-se şi asigurându-se pre sine prin adevărata şi curata pocăinţă de cele ce a greşit, vieţu­ieşte cu frica lui Dumnezeu şi priveşte la apărarea Dumnezeiască şi la nemărgi­nitul dar al lui Dumnezeu, atunci nu se tulbură de umbra acestei morţi trupeşti ce vine asupră-i, pentru că are înaintea ochilor săi şi vede lumina vieţii, după cum zice Psalmistul: «Că de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme, că tu cu mine eşti». (Ps. 24,4).
 
        Atunci sufletul socoteşte moartea nu ca pe o cădere cu totul pierzătoare, nici ca pe o oarecare zăcere neridicată şi stătătoare întru stricăciune, ci ca pe o tre­cere din viaţă în viaţă, ca pe o călătorie către o altă petrecere deosebită. De voi umbla, adică de mă voi duce de aici, aceasta trebuie să fie socotită ca o mutare şi schimbare de la cele posomorâte şi mâhnicioase ale vieţii acesteia, la cele mai bune şi dorite ale vieţii aceleia, şi atunci ieşirea de aici nu trebuie privită chiar ca o moarte, ci ca o umbră a morţii, fiindcă ne încredinţează îndeajuns cuvintele ce s­au zis: «Cel ce crede întru Fiul lui Dumne­zeu, nu piere, ci are viaţa vecinică». (In. 3, l6), precum şi cuvintele: «Cela ce crede întru mine, şi de ar muri, viu va fi». (In. ll, 25).

       Unui astfel de suflet şi lumea i s-a răstignit, şi el lumii s-a răstignit, după cum zice Pavel: «Mie lumea s-a răstignit şi eu lumii». (Gal. 2, l4). Sufletul omorât acum pre pământ cu un chip ca acesta, viază ca şi cum n-ar fi viu, pentru că el nu viază înecat şi afundat întru cele tru­peşti, ci viază întru dânsul Hristos, locu­ind prin puterea cea dătătoare de viaţă a Duhului. «De acum nu mai viez eu, ci viază întru mine Hristos». (Gal. 2, 20). Iar ceea ce viez acum în trup, întru credinţa cea în­tru Hristos Iisus viez. Pentru aceasta şi doreşte un astfel de suflet, a se slobozi cu un ceas mai în grabă din acest cort tru­pesc şi a se face mai slobod, ca să se împreuneze cu Hristos Care le este viaţa sa cea adevărată: «Doresc a mă dezlega şi a fi împreună cu Hristos». (Filip. l, 23).

Pentru că având a sa viaţă pre în­suşi Hristos, pe aceasta de acum o soco­teşte pagubă, iar a muri, dobândă (Filip l,2l). Şi măsurând întârzierea şi zăbava petrecerii sale de aici ca pe o robie prea grea, se ticăloşeşte pre sine cu Apostolul, zicând: «Ticălos om sunt eu! Cine mă va mântui din trupul morţei acesteia?» (Rom. 7, 24). Nu de moartea trupului se plânge, ci de trupul morţii, căci nu se mâhneşte pentru moarte pe care acum o cere şi o cheamă, ci se îngreuiază de acest trup muritor şi doreşte ceasul când să-l lepede şi apoi să-l primească mai desăvârşit şi mai pre sus de toată patima.
Dar care suflet se află în aşa fel ca sufletul lui Pavel? Mai ales Pavel învăţa să fie toţi ca el: «Următori ai mei faceţi-vă». (Cor. 4, l9), însă de nu ajunge creştinul la vârful deplinătăţii de acest fel, este dator măcar a se sârgui şi a se nevoi, încât să poată să se apropie. Vreau să zic: de nu se învredniceşte creştinul a se sui la mă­surile cele înalte ale Apostolului, încât şi lui să-i fie a vieţui Hristos, iar a muri câştig, este dator, cel puţin după credinţa pe care o făgăduieşte şi o mărturiseşte, a­şi împlini viaţa creştineşte, iar moartea să nu o socotească pagubă, nici să se întris­teze şi să se necăjească, să nu se tulbure de venirea morţii asupră-i, ca şi ceilalţi care nu au nădejde (Tes. 4,l3).

O, creştine, credinţa ta se cuvine să înrădăcineze frica lui Dumnezeu în sufle­tul tău; frica lui Dumnezeu se cade să întărească în inima ta paza poruncilor lui, paza poruncilor rodeşte isprava faptei bune şi a virtuţii prin vieţuirea ta creşti­nească; vieţuirea cea de acest fel deş­teaptă în inima ta adevărata şi statornica nădejde a celeilalte vieţi fericite şi de trei ori norocite; iar nădejdea aceasta întărind şi împuternicind prin Dumnezeiescul dar slăbiciunea firească a ta, va naşte în ini­ma ta dreaptă şi binecuvântată defăimare a mult pătimaşei şi prea dureroasei vieţii acesteia şi te va izbăvi de tulburarea, întristarea şi temerea de prisos de moar­tea trupească şi vrednică. Şi eu, iubite frate, acestea le zic către tine şi încetez. Iar tu ascultă, de voieşti, şi doctoria pe care cu 400 ani mai înainte a alcătuit-o prea vrednicul de cinstire teologul şi sfin­ţitul dascăl Iosif Vrienie ca un iscusit doctor, pentru împăratul Manoil Paleologul, ca să-i vindece atunci întristarea pe care o pătimea el din pricina sfârşitului nurorii sale Ana, şi să vâre în sufletul lui tulburat peste măsură, netulburarea şi măsurata pătimire pentru moarte: [3] «Mergi degrabă, o împărate, şi ia rădă­cina duhovniceştii bucurii şi frunzele bunei răbdări şi rodul păcii sufleteşti, lacrimile văduvei, judecata orfanului, suferinţa robitului, blândeţea străinului, smerenia săracului, zdrobirea celor ce sunt în legături, rugăciunea celui ce boleşte şi toate pisându-le în piua ascul­tării, cerne-le cu sita bunelor cugetări şi punându-le în oala curată a minţii, pune deasupra lor apa dragostei şi sub oală aprinde văpaia Dumnezeiescului dor. Şi când va fierbe în destul, deşartă-le cu luare aminte şi apără-le cu mulţumire şi împărtăşeşte-te cu umilinţă, şi mâncarea ta să-ţi fie a-ţi aduce aminte pururea de Dumnezeu, şi băutura ta, neîncetat a iubi pe Hristos, şi toată să îţi fie a slăvi cu totul pe Duhul cel Sfânt, şi să nu te întorci înapoi în toate zilele vieţii tale.

          Această doctorie foloseşte foarte mult spre stingerea întristării şi a scârbeipentru moarte. De se va întâmpla însă vreunul să se apropie de sfârşitul zilelor sale ori pentru întinderea vârstei peste măsură, ori pentru întinderea boalei care este asupră-i, unul ca acesta are doctorie lucrătoare şi puternică, glăsuind şi repe­tând adeseori aceste două stihuri pe care un bătrân le glăsuia zăcând pe patul du­rerii sale: «Vieţuind, aveam intru pomenire că voi să mor. Acum murind, privesc la viaţa cea de sus».
 
 
                                                                      SFÂRŞIT


[1]  Lc. 12,19.
Aceştia erau Spartanii.
[2]  Sibariţii locuiau în cetatea Sibaria de la sudul Italiei, şi duceau o viaţă foarte desfrânată.
[3] Vezi învăţăturile lui Vrienie cele întâiu tipărite la Lipsea în anul 1778, tom. III, foaia 296.


[1]  Vezi cuv. 42 la Paşti.

 


      [1]  Înţ. Sol. 4,10-14


[1] Vezi dialogul vorbiri lui Socrate către Axioh.
[2]  Vezi la Stoveu, cuv. 119.
 




    [1] Buffon, Istor. tom. 2 despre om şi despre bătrâneţe şi moarte, foaia 567.

[2] Cei din rătăcirea lui Laotceu de la Chinezi, fiind dedaţi foarte mult la meşteşugul chimiei, căutau
piatra care se zicea filosofală numită şi Panachia. Acel Laotceu se fălea că a descoperit mijlocul de a
mai prelungi viaţa omului, de unde această rătăcire s-a numit a nemuritorilor. Mulţi mandarini şi împăraţi au fost amăgiţi de aceşti înşelători, şi în loc de a-şi mai lungi viaţa, mai mult şi-au scurtat-o, tăindu-şi nebuneşte firul zilelor lor.
49După ce ştiutorii meşteşugului doftoricesc au descoperit amănunţimile circulaţiei sângelui, unii oameni s-au amăgit crezând că se poate înnoi vârsta omului, prefăcând bătrâneţea în tinereţe. În acest scop ei au socotit să deschidă o vână la un bătrân şi o arteră la un tânăr, şi printr-o ţeava de aur sau de argint să facă să scurgă sânge din artera tânărului în vinele bătrânului. Dar această încercare este o nebunie, căci în loc de întinerire, au primejduit viaţa celui bătrân, căci după cuvântul Evangheliei, nu se pune vin nou în burdufuri vechi, căci burdufurile se sparg şi vinul se varsă. Un sânge plin de viaţă cere un corp tânăr şi viguros.
50.Această rătăcire a cuprins pre mulţi oameni din vechime, crezând că cine va bea din acest izvor nu va mai îmbătrâni. Unii rabini cre­deau că acel izvor se găseşte acolo unde petrece Enoh şi llie.
56   Vezi Plutarh în cuv. de mângâiere către Apolonie.
[5] Cuvânt despre buna săvârşire a omului celui dinafară.