marți, 18 noiembrie 2014

Tâlcuire la unele pilde din Evanghelia lui Marcu - Sf.Teofilact al Bulgariei



1, 23-28: Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare,(24)zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu. (25) Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el. (26) Şi scuturându-l duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el. (27) Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere2; că şi duhurilor celor necurate le porunceşte, şi I se supun[1] [2]. (28) Şi a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea[3] Galileii.
Deci în ziua „sâmbetei", când se adunau să citească, atunci a intrat Hristos să-i înveţe, căci şi Legea de aceea a poruncit să nu lucreze sâmbăta,pentru ca să se îndeletnicească oamenii cu citirea [Scripturilor], adunându-se împreună.
Iar Domnul învaţă cu mustrare, iar nu cu momire [ademenire], precum fariseii, căci, îndemnând la lucrul bun, cu munca [cazna] îi înfricoşa pe cei nesupuşi.
Duhurile cele viclene se numesc „necurate", pentru că se bucură de toate faptele cele necuvioase.
Şi socotea diavolul „pierzare" a sa ieşirea din om, căci, fără milostivire fiind dracii, socotesc că pătimesc ceva rău de nu vor fi ei lăsaţi să facă rău oamenilor. Dar şi ca cei ce simt iubitori de trup şi obişnuiţi a se hrăni cu aburii [lui] cei materialnici, au multă nehrănire dacă nu locuiesc în trup. Pentru aceea şi Domnul zice că neamul drăcesc se scoate cu postire (Matei 17, 21).
Şi nu a zis pângăritul „Sfânt eşti", căci mulţi dintre Prooroci au fost sfinţi, ci a zis „Sfântul [lui Dumnezeu]" cu adăugarea articolului, adică Cel Singur [Sfânt] şi orânduit [de Dumnezeu], Iar Iisus ii astupă lui gura, învăţându-ne că se cuvine să le închidem gura dracilor, chiar dacă ar grăi lucruri adevărate.Şi-l aruncă la pământ şi-l scutură dracul pe om, astfel încât cei ce priveau, văzând din ce fel de răutate a fost acesta slobozit, să creadă pentru minunea aceasta.


        (5) Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (6) Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în[4] inimile lor: (7) Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? (8) Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? (9) Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? (10) Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: (11) Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău[5] şi mergi la casa ta. (12) Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată[6].
                                                                                                                      
Fariseii îl clevetesc pe Domnul ca pe un hulitor, pentru că ierta păcatele, pe care numai singur Dumnezeu le poate ierta. Iar Domnul le dă şi alt semn că este Dumnezeu, arătându-le că El cunoaşte inimile lor, căci numai a lui Dumnezeu este a cunoaşte inima fiecăruia, aşa cum zice şi Proorocul: „Numai Tu singur ştii inimile" (1 Paralipomena 28, 9; Psalm 7, 9; Pilde 21, 2; Ieremia 11, 20; 17,10). Iar ei, măcar că s-au descoperit cele din inimile lor, însă rămân nesimţitori şi nu dau [cred] Celui Care le cunoaşte inimile lor, că poate a vindeca şi păcatele. Iar Domnul, vindecând trupul, încredinţează şi adevereşte că a vindecat şi sufletul, prin ceea ce era arătat, adeverind cele nearătate, şi prin cele lesnicioase, pe cea mai grea - măcar că acelora nu aşa li se părea, căci fariseii mai greu lucru socoteau a fi vindecarea trupului, ca una care se vedea. Iar a zice că s-a vindecat sufletul, adică „i s-au iertat păcatele", li se părea lucru lesnicios fiindcă era nearătată [nu se vedea] vindecarea. Deci poate că unele ca acestea cugetau fariseii: „Înşelătorul Acesta lasă vindecarea trupului, care se vede, spunând că vindecă sufletul, care nu se vede, prin cuvintele: «Iertate-ţi sunt ţie păcatele». Căci cu adevărat, de ar fi putut, trupul l-ar fi vindecat şi nu ar fi alergat la cel [la lucrul] care este nevăzut".
Iar Mântuitorul, arătându-le că pe amândouă le poate, zice: „Ce este mai lesne, a vindeca trupul sau sufletul? Cu adevărat, a vindeca trupul, care este cu adevărat lucru lesnicios, deşi vouă vi se pare greu. Dar vă voi încredinţa şi de sănătatea sufletului, care este lucru greu, însă pentru că este nearătată şi nevăzută pare lesnicioasă". Deci, atunci a zis slăbănogului: „Scoală-te, si îţi ridică patul tău [şi mergi la casa ta]". Spune aceasta pentru mai multa încredinţare a minunii că nu este [săvârşită] după nălucire şi încă, să arate că nu numai l-a vindecat, ci şi putere a pus într-însul. Deci aşa face şi pentru bolile cele sufleteşti: nu numai că ne izbăveşte pe noi de păcate, ci şi putere pune întru noi, spre a lucra poruncile [Sale].

6-12: Şi ieşind, fariseii au făcut îndată sfat cu irodienii împotriva Lui, ca să-L piardă. (7) Iisus, împreună cu ucenicii Lui, a plecat înspre mare şi mulţime multă din Galileea şi din Iudeea L-a urmat. (8) Din Ierusalim, din Idumeea, de dincolo de Iordan, dimprejurul Tirului şi Sidonului, mulţime mare, care, auzind câte făcea, a venit la EI. (9) Şi a zis ucenicilor Săi să-I fie pusă la îndemână o corăbioară, ca să nu-L îmbul­zească mulţimea3; (10) fiindcă vindecase pe mulţi, de aceea năvăleau asupra Lui, ca să se atingă de El toţi câţi erau bolnavi[7] [8]. (11) Iar duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. (12) Şi El le certa mult ca să nu-L dea pe faţă[9].

Cine erau „irodienii"? Sau ostaşii lui Irod, sau un oarece eres nou răsărit, care dogmatisea [învăţa] că Irod este Mesia, pentru că la el s-a sfârşit domnia împăraţilor evrei. Căci proorocia lui Iacov spunea că atunci când va lipsi stăpâni tor din Iuda, atunci va veni Hristos (Facere 49, 10). Deci, fiindcă în vremea lui Irod nu mai era nici un stăpânitor iudeu, ci el stăpânea, care era de altă seminţie (căci era idumeu), unii au socotit că el este Hristos şi din această pricină au plăsmuit acest eres. Deci aceştia se ispiteau „să-L piardă" pe Domnul. Iar Dânsul „a plecat" de acolo, fiindcă nu sosise încă vremea Patimii şi se duce de la cei nemulţămitori, ca multora să facă bine, căci mulţi s-au dus după El şi i-a vindecat pe ei. Dar şi cei din Tir şi din Sidon, de alt neam fiind, se foloseau de [la] El, iar neamul Său îl gonea; aşa că nici un folos nu este de la rudenii, de nu au nărav [obicei] bun. Şi cei de alt neam veneau la El de departe, iar iudeii, la care venise El, îl goneau.
Vezi încă şi neiubirea Lui de slavă, că pentru a nu-L împresura pe El noroadele, cere o „corăbioară" pentru ca intrând într-însa, neîmpresurat să se păzească.Iar „bătăi" numeşte bolile, căci cu adevărat bolile prea folositoare ne sunt, Dumnezeu bătându-ne precum tatăl pe fiii săi (Apocalipsa 3,19).
Încă să înţelegi că „irodienii", adică cei trupeşti şi îngroşaţi, voiesc să-L ucidă pe Hristos, pentru că „Irod" se tâlcuieşte „de trup".
Şi vin după Hristos cei care au ieşit din casele lor şi din patriile lor, adică din dragostele cele către trup. Drept aceea „bătăile" [bolile] se vindecă - adică păcatele, precum unele care mustră prin „bătăi" conştiinţa - şi duhurile cele necurate sunt gonite [alungate].
Şi ia aminte că Iisus porunceşte ucenicilor Săi ca să ţină aproape de El „corăbioara", din pricina noroadelor, ca să nu-L „împresoare" [„îmbul­zească"] pe Dânsul. Iar „corăbioara" în care stă Iisus arată că El este Cuvântul Cel dintru noi, care porunceşte ca să stea lângă El „corăbioara" noastră, adică trupul, şi să nu intre în turburarea lucrurilor vieţii, ca să nu-L „împresoare" [„îmbulzească"] pe Hristos Cel Ce este întru noi [întru inima noastră] „mulţimea", adică turburările lucrurilor.

3,13-19: Şi S-a suit pe munte şi a chemat la Sine pe câţi a voit, şi au venit la El. (14) Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, (15) şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii. (16) Deci a rânduit pe cei doispre­zece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; (17) pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului[10]. (18) Şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, (19) şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a şi vândut.


„S-a suit la munte" ca să Se roage, căci fiindcă a făcut minuni, după arătarea minunilor Se roagă, învăţându-ne cu adevărat pe noi pe toţi că se cuvine să mulţămim lui Dumnezeu când ajungem a lucra vreun bine şi să credem cu adevărat că din puterea Lui s-a săvârşit acel bine. Sau face aceasta fiindcă voieşte să-i aleagă pe Apostoli, de aceea „Se suie" să Se roage, ca să învăţăm că atunci când voim să hirotonim pe cineva se cuvine mai întâi să ne rugăm şi noi ca să ni se descopere nouă cel vrednic şi să nu ne împărtăşim cu fărădelegi străine.

Încă şi pe Iuda îl alege Domnul a fi Apostol, ca să [ne] învăţăm că Dumnezeu nu Se întoarce de la nici un om din pricina răutăţii ce va să facă, ci, pentru fapta bună care este acum în el, îl învredniceşte de cinste, deşi ştie că mai apoi se va face vas al răutăţii.
Şi numără numele Apostolilor, pentru ca să fie cunoscuţi [arătaţi] adevăraţii Apostoli, din pricina apostolilor mincinoşi.
Iar „fii ai tunetului" îi numeşte pe fiii lui Zevedeu, ca pe nişte mari propovăduitori şi preabogoslovi [preacuvântători de Dumnezeu].

3,28-30: Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; (29) dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică[11]. (30) Pentru că ziceau: Are duh necurat.

Una ca aceasta zice aici: „Orice păcate fac oamenii, poate vor putea şi a se dezvinovăţi cu ceva şi a se învrednici de iertare, Dumnezeu pogorându-Se neputinţei oamenilor". Adică, numindu-L pe Domnul „mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor" (Matei 11,19; Luca 7, 34), pentru aceasta se vor învrednici de iertare. Dar când îl văd pe El că face minuni preaslăvite şi hulesc pe Duhul Sfânt, adică minunile care se fac prin Sfântul Duh, atunci cum vor dobândi iertare de nu se vor pocăi? Căci, dacă se sminteau pentru cele ale trupului Său, chiar de nu s­ar fi pocăit, ar fi fost iertaţi, smintindu-se ei ca nişte oameni. Dar când îl vedeau pe Dânsul făcând lucrurile lui Dumnezeu şi iarăşi huleau, cum vor putea fi iertaţi, nepocăiţi rămânând ei?

4,2-12: Şi în învăţătura Sa le zicea: [3] Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. (4) Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o. (5) Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult[12]. (6) Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit[13] [14] şi, neavând rădăcină, s-a uscat. (7) Altă sămânţa a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat. (8) Şi altele au căzut[15] pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. (9) Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă. (10) Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece, îl întrebau despre pilde. (11) Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi[16] taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde[17], (12) ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă[18], ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi.


Pilda pentru sămânţă o spune întâi ca să-i facă pe ascultători mai cu luare-aminte. Căci, de vreme ce vrea să spuie că „sămânţa" este cuvântul, care de va „cădea" [ajunge] la cei care nu iau aminte, se strică, de aceea, mai înainte de altele spune: „Să se sârguiască ascultătorii să nu se asemene cu acel «pământ» care strică «sămânţa»".
Dar cine este „semănătorul"? Însuşi Hristos, Care din sânurile cele părinteşti, din iubire de oameni şi smerindu-Se pe Sine, a ieşit nedepărtându-Se [nedespărţindu-Se de Tatăl]. Şi a ieşit nu ca să ardă pământul cel blestemat şi inimile cele viclene, nici să taie „spinii", ci ca „să semene" sămânţa. Şi a cui e „sămânţa"? Oare a lui Moise? Sau a Proorocilor? Nu. Ci a Sa, adică să propovăduiască Evanghelia Sa. Deci Acela „semăna", iar din seminţe una a căzut în suflet călcat de mulţi şi „păsările cerului", adică demonii care ţin [stăpânesc] văzduhul, „au mâncat" sămânţa; căci aşa sunt cei care voiesc să placă oamenilor, „cale" călcată de mulţi. Căci atunci când cineva toate le face ca să placă oamenilor, acesta este călcat de mulţi.
Însă vezi că nu spune „a aruncat-o pe cale", ci spune „a căzut". Căci cel ce seamănă, ca într-un pământ bun aruncă sămânţa, dar pământul, aflându-se rău, strică „sămânţa" - cuvântul adică.
Iar unii cu bună plăcere înţeleg astfel: „a căzut lângă cale" arată că a căzut în inima necredincioasă. Căci „Cale" este Hristos (Ioan 14,6), iar „lângă cale" sunt necredincioşii, cei ce sunt afară de „Cale", adică de Hristos.
Iar alta cade în suflet pietros, adică în cei ce lesne o primesc, dar apoi o leapădă; aceştia sunt pietroşi, fiindcă puţină vreme sunt asemenea cu „Piatra" (1 Corinteni 10,4), adică asemenea lui Hristos, pentru că au primit cuvântul; dar pentru că numai puţină vreme îl primesc, apoi îl leapădă, nu mai sunt asemenea cu EI.
Iar alta a căzut în sufletul cu multe griji, că „spini" sunt grijile.Iar a patra [a căzut],,în pământul cel bun". Vezi, dar, că rare sunt cele bune şi puţini cei ce se mântuiesc, căci numai a patra parte a „seminţei" se află [se arată] că s-a mântuit.
Deci ucenicilor, care L-au întrebat îndeosebi, le spune: „Vouă vi s-a dat a şti tainele". Dar, oare, după alegere de sorţi şi după noroc unora s-a dat, iar altora nu? Să nu fie! Ci acelora s-a dat, care cer, că zice [Domnul]: „Cereţi şi vi se va da" (Matei 7, 7; Luca 11, 9). Iar pe ceilalţi i-a orbit Dumnezeu, ca să nu le fie lor spre mai mare osândă, de vor înţelege ceea ce se cuvine, dar nu vor face. Dacă voieşti a cunoaşte şi în alt chip că Dumnezeu pe toţi i-a făcut a vedea ceea ce se cuvine, ascultă: a vedea este de la Dumnezeu, iar a nu vedea, aceasta este a răutăţii lor. Căci Dumnezeu văzători i-a zidit pe ei, adică i-a făcut cunoscători ai lucrului celui bun. Dar ei nu văd, de voie închizând ochii lor, ca să nu se întoarcă şi să se îndrepteze [îndrepte], potrivnici făcându-se mântuirii şi sporirii lor.
Este cu putinţă şi aşa a înţelege că Domnul grăieşte celorlalţi în pilde „ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă", [ca] nu cumva măcar dintru aceasta să se întoarcă şi să se îndrepte.
Sunt trei cete ale celor care pierd cuvântul: cei „de lângă cale", care nu iau aminte la el; cei „de pe loc pietros", adică cei împuţinaţi cu sufletul; cei dintre „spini", adică cei care se desfătează.
Şi cei care au primit şi au păzit „sămânţa" [cuvântul], tot în trei cete se împart: căci unii aduc roadă „o sută" - cei ce au viaţă de săvârşit [desăvârşită] şi prea înaltă; alţii „şaizeci" - cei ce sunt de mijloc; iar alţii „treizeci" - adică puţine, însă şi aceştia după putere aduc. Adică unii sunt feciorelnici şi pustnici, alţii care petrec întru adunare şi viaţă de obşte, iar alţii sunt mirenii şi cei care petrec [vieţuiesc] întru însurare [căsătorie]. Însă Domnul pe toţi aceştia îi primeşte ca pe cei ce aduc „roadă", şi har fie iubirii Sale de oameni!

1,21-       29: Şi fiind[19] o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor[20] din Galileea,
(22)  Și fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod și celor ce şedeau cu el la masă. cu el la masă. Iar regele[21] a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da.
(23)  Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu[22]. (24) Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. (25) Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe[23] tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.
(24) Şi regele s-a mâhnit adânc[24] [25], dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze26. (27) Şi îndată trimiţând regele un paznic[26], a poruncit a-i aduce capul. (28) Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie[27] şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. (29) Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul[28] lui Ioan şi l-au pus în mormânt.

Ospăţ se face şi satana joacă prin fată şi jurământ fără de lege şi fără de Dumnezeu şi cu covârşire nebunesc se săvârşeşte. Iar muierea [femeia] cea rea zice: „Dă-mi mie îndată, acum, adică chiar în ceasul acesta!" Iar nebunul şi biruitul de dragostea cea rea, Irod, se teme de jurământ şi pentru aceasta îl omoară pe cel „drept" (Marcu 6, 20). Dar s-ar fi cuvenit ca acum să calce jurământul şi să nu facă un asemenea lucru spurcat [preapângărit], căci nu întotdeauna este lucru bun a păzi jurământul.

„Speculatorul" este numit ostaşul cel rânduit spre a omorî; iar „căzătură" numeşte trupul, după ce i s-a tăiat capul, căci după ce capul se taie, trupul cade şi din această pricină se numeşte „căzătură".

Şi se cuvine a le înţelege acestea şi după videnie [vederea dumne­zeiască[29]]: că „Irod" este norodul cel trupesc al iudeilor, şi a luat de „femeie" slava cea mincinoasă şi neînfrânată, a cărei „fiică" - cunoştinţa închipuită a Scripturilor, adică - încă şi acum „joacă" şi se mişcă la iudei, înşelându-i pe dânşii, părându-li-se lor că ar cunoaşte Scripturile. Dar nu cunosc Scripturile, căci ei „au tăiat capul" lui Ioan, care este cuvântul cel proorocesc, iar pe „capul" [vârful] proorociei, adică pe Hristos, nu L-au primit! De aceea, deşi au cuvântul proorocesc, fără „cap" îl au, adică fără de Hristos.

6, 41-44: Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind la Cer, a binecuvântat[30] şi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca să le pună înainte[31],asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit tuturor. (42) Şi au mâncat toţi şi s-au săturat. (43) Şi au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti[32]. (44) Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii[33] [34] de bărbaţi.

Caută [Se uită] „la Cer", mai întâi învăţându-ne şi pe noi ca de la Dumnezeu să cerem hrană, iar nu de la diavol, cum fac cei care se hrănesc din chipul [dintru felul] agoniselilor celor nedrepte. Încă face aceasta şi spre a arăta mulţimilor că nu este împotrivnic lui Dumnezeu, ci pe Dumnezeu îl cheamă.
Şi „dă ucenicilor" [să împartă pâinea,] ca să nu uite minunea, fiindcă au primit pâinea cu mâinile lor. Şi „douăsprezece coşuri" prisosesc, pentru însăşi aceasta, ca fieştecare [Apostol] pe umeri ridicând un coş, neuitată să păzească minunea. Şi covârşirea puterii Sale se arată prin aceea că, hrănind atâta mulţime, rămân şi prisosinţe [„fărâmituri"]. Căci Moise, deşi da [i-a hrănit cu] mană [pe iudei] în pustie, numai cât era de trebuinţă fiecăruia a dat, pentru că tot ceea ce prisosea făcea viermi (Ieşire 16,19-20). Încă şi Ilie, hrănind-o pe văduvă, numai ceea ce-i era de ajuns îi dădea, iar Domnul Iisus, ca un Stăpân, face să şi prisosească. Acestea dacă socotim după chipul istoric.
Iar după înalta înţelegere, „cinci pâini" sunt cuvintele lui Moise, pentru că cinci sunt cărţile sale: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Iar „doi peşti", cuvintele pescarilor: Apostolul şi Evanghelia. Deci cu acestea se hrănesc cele cinci simţiri ale noastre, căci acestea sunt cele „cinci mii". Şi nu pe toate le putem mânca, ci multe prisosesc, pe care numai Apostolii pot a le purta, pentru că cele mai grele înţelesuri ale Legii şi ale Evangheliei, noi, cei care încă slujim celor cinci simţiri, nu le putem purta, ci numai Apostolii.

8,27-30: Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareii lui Fîlip[35]. Şi pe drum[36] întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt? (28) Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din Prooroci. (29) Şi El i-a întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul. (30) Şi El le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El.

Ducându-i pe ei departe de iudei, atunci îi întreabă despre Sine ca, netemându-se de nimeni, să mărturisească adevărul. Deci au răspuns:Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din Prooroci". Căci mulţi socoteau că a înviat Ioan, cum credea şi Irod (Marcu 6,15), şi că a primit, după înviere, putere de a face minuni, fiindcă în timpul vieţii sale, nici o minune nu făcuse Ioan. Iar după ce i-a întrebat Domnul pe Apostoli de părelele [părerile] altora, îi întreabă pe ei şi de a lor socoteală, ca şi cum ar fi zis: „Aceia întru acest fel socotesc despre Mine, rătăcindu-se, dar voi, ce altceva ziceţi?" Deci, ce zice Petru? îl mărturiseşte pe El că este Hristosul Cel vestit de Prooroci. Dar ce a zis Domnul despre mărturisirea lui Petru şi cum l-a fericit pe el? Marcu nu le spune pe acestea, pentru ca să nu se creadă că fiind el [Marcu] ucenic al lui Petru, spune aceasta spre har [lauda] dascălului său, Iar Matei, nelăsând nimic, le-a spus pe toate (Matei 16,13-20).
Şi i-a oprit pe ei ca „nimănui să nu spună despre Dânsul", căci voia să se ascundă slava cea pentru El, ca să nu se smintească mulţi de El şi din această pricină necrezând ei, să se facă vinovaţi de mai mare muncă [osândă, caznă].

9,4-8: Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus. (5) Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Invăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una. (6) Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi[37]. (7) Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând[38]: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi[39]. (8) Dar, deodată, privind[40] ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei[41].

Ilie şi Moise se arată „împreună vorbind" [cu Hristos], pentru multe pricini, dar ajunge să spunem două. De vreme ce ucenicii au spus că mulţimile, unii zic că El „este Ilie", iar alţii „unul dintre Prooroci" (Marcu 6,15), El le arată lor pe verhovnicii Proorocilor, ca de aici să înveţe osebirea [deosebirea] dintre robi şi Stăpân. Aceasta este una dintre pricini. Iar alta, pentru că mulţi îl numeau pe El [Hristos] potrivnic lui Dumnezeu, ca pe Cel Care dezleagă sâmbăta şi calcă Legea, îi arată Mântuitorul în munte pe cei doi Prooroci[42], dintre care unul era cel care a pus Legea, iar celălalt, râvnitor [al ei]. Şi n-ar fi vorbit unii ca aceşti Prooroci cu Cel Care Se părea a fi călcător al Legii, de nu le-ar fi [bine]plăcut [Proorocilor] ceea ce zice [Domnul despre Lege].
Iar Petru, temându-se să se pogoare din munte - că se temea pentru răstignirea Domnului - zice: „Bine este nouă a fi aici şi a nu ne pogorî acolo, în mijlocul iudeilor, Iar de vor veni aici cei ce cu turbare se arată împotriva Ta, îi avem pe Moise, care a biruit pe egipteni (Ieşire 14) şi pe Ilie, care a pogorât foc din Cer şi a ars pe cei mai mari peste cincizeci împreună cu ostaşii lor" (4 Regi 1, 20,12),
Dar ce grăiau Proorocii împreună cu Iisus? Cele pentru Cruce şi moartea Lui. Iar Petru grăia cele ce le grăia, neştiind ce grăieşte - căci erau înspăimântaţi de negrăita lumină şi slavă nefiind cu adevărat întru mintea sa, nevrând el ca sa Se pogoare Iisus să Se răstignească pentru mântuirea noastră, ci să petreacă în munte.
Încă se cuvine să aducem cuvântul şi la videnie [la vederea dumne­zeiască, la înalta înţelegere]: după sfârşitul lumii acesteia, care s-a zidit în „şase zile", ne va „sui" pe noi Iisus, de vom fi ucenici ai Lui, în „muntele cel înalt" (Marcu 9,2-3) - în Cer adică - şi ni Se va arăta pe Sine prealuminat, căci acum întru neslavă S-a arătat, ca şi Cel Care a fost „răstignit" (Marcu 15, 24-25) şi fiu de „teslar" (Marcu 6, 3), iar atunci vom vedea „slava Lui ca a Unuia-Născut" (Ioan 1, 14). Vom vedea încă şi Legea şi Proorocii „împreună" cu El „vorbind", adică cele ce s-au spus pentru Dânsul de Moise şi de Prooroci, atunci le vom înţelege şi le vom afla împlinite şi [tot] atunci, cu adevărat vom auzi Glasul cel părintesc, descoperindu-ni-L nouă Tatăl pe Fiul, şi învăţând că: „Acesta este Fiul Meu [Cel iubit]". Şi cum ne va învăţa pe noi? „Norul umbrindu-ne", adică Duhul cel Sfânt, căci Acela este Izvorul înţelepciunii.

9, 11-13: Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? (12) Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului ca va să pătimească multe şi să fie defăimat? (13) Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.

Despre Ilie era un cuvânt la iudei cum că va veni mai înainte de Hristos. Dar fariseii nu tâlcuiau precum se cuvine cele despre Ilie, ci cu răutate ascundeau adevărul din însăşi voinţa lor. Pentru că două sunt Venirile lui Hristos: cea care a fost şi cea care va să fie. Celei dintâi Ioan Botezătorul i-a fost înaintemergător, iar celei de a doua va să fie Ilie. Deci, Hristos îl numeşte pe Ioan Botezătorul [cu numele] „Ilie", ca pe cel care era mustrător şi râvnitor şi pustnic. Drept aceea Se împotriveşte Domnul socotelii [cugetului] fariseilor, care socoteau că înaintemergător al celei dintâi Veniri a lui Hristos este Ilie. Şi cum Se împotriveşte [Domnul]? [Spunând că:] „Ilie, venind întâi, va tocmi toate [va aşeza iarăşi toate]. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe [şi să fie defăimat]?" Iar ceea ce zice [Mântuitorul] aici întru acest fel este: „Ilie Tezviteanul, când va veni, pace va să facă iudeilor celor nesupuşi şi la credinţă îi va aduce pe dânşii. Deci, al celei de a doua Veniri va fi Ilie înaintemergător". Că de ar fi fost înaintemergător al celei dintâi Veniri Tezviteanul, care va să tocmească toate, cum, dar, s-a scris că Fiul Omului va să pătimească toate cele care s-au zis? Deci, una din două rămâne: sau să nu fie Ilie, dacă Scripturile adeveresc ca se cuvine să pătimească Hristos; sau să nu se adeverească Scripturile cele ce zic că va să pătimească Hristos, de vom crede după cuvântul fariseilor care zice că Tezviteanul va să fie îna­intemergător al Venirii celei dintâi. Căci Ilie „va să tocmească toate şi nu va fi atunci vreun evreu nesupus, ci toţi vor crede propovăduirii, când îl vor auzi pe Ilie [Tezviteanul]".
Deci socoteala [socotinţa] fariseilor surpând-o Domnul, zice că: „Ilie a şi venit", adică Ioan Botezătorul şi „i-au făcut toate câte au voit", căci nu s-au supus [propovăduirii] lui şi după toate i s-a tăiat şi capul, făcându-se acesta dar al pângăritei dănţuiri (Marcu 6, 21-28)

10,23-27: Şi Iisus, uitându-Se în jur[43], a zis către ucenicii Săi: Cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu![44] (24) Iar ucenicii erau uimiţi[45] de cuvintele Lui. Dar Iisus, răspunzând iarăşi, le-a zis: Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii[46] să intre în împărăţia lui Dumnezeu! (25) Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu[47] [48]. (26) Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alţii: Şi cine poate să se mântuiască? (27) Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă[49], dar nu Ia Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.


Nu avuţiile sunt rele, ci cei ce le au pe acestea sunt cu adevărat vrednici de a fi prihăniţi [mustraţi], căci se cuvine a nu le avea pe acestea - adică a nu le ţine -, ci a le unelti [folosi] pe ele pentru cele cuviincioase. Aşadar, cei care le au şi le pun sub cheie, cu „anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu". Iar aici, prin „anevoie" să înţelegi „cu neputinţă", căci cu neputinţă este vreun om bogat să se mântuiască. Iar acest lucru arătat este din pilda pe care o pune [înainte] Domnul, zicând: „Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogat să intre întru împărăţia lui Dumnezeu" - căci cu neputinţă este a trece cămila prin urechea acului. Iar prin „cămilă" să înţelegi fie însuşi dobitocul [animalul], fie o funie groasă, care este folosită la corăbiile cele mari. Deci, cu neputinţă este, vreun om, întru cât [întru vremea în care] este bogat, să se mântuiască, dar la Dumnezeu „este cu putinţă", căci a zis Hristos: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă" (Luca 16, 9). Vezi, când vom asculta de Dumnezeu, cum se face aceasta „cu putinţă"? Iar „la oameni este cu neputinţă", adică dacă omeneşte cugetăm, cu neputinţă este aceasta. Dar, pentru care pricină ucenicii se „spăimântă" de cuvintele acestea? Căci cu adevărat ei nu erau bogaţi. Mie mi se pare că din pricină că le părea rău pentru toţi oamenii, căci începuseră acum a fi iubitori de oameni.


11,11-14: Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur ; şi vremea fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece.
(12)  Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit. (13) Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul[50] smochinelor, (14) Şi, vorbind1'’, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac sa nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau.


 „A intrat" Iisus „în templu", dar iarăşi „a ieşit", arătând că îl părăseşte de acum şi-l lasă pustiu şi spre jefuire. Şi se duce în „Betania", care se tâlcuieşte „casa ascultării", pe iudeii cei nesupuşi şi împietriţi la inimă lăsându-i, pentru ca la cei ce îl ascultă pe El să vină împreună cu ucenicii.
Dar să vedem şi cele pentru [despre] „smochin", căci multe se par a fi nepotrivite. Întâi că a flămânzit Domnul de dimineaţă, apoi că, nefiind vremea smochinelor, El caută roade. Şi pentru care pricină a pedepsit pom nesimţitor? Însă toate acestea, după iconomie le face. Căci, de vreme ce deseori a făcut minuni spre facerea de bine a oamenilor şi n-au văzut ucenicii puterea Lui întru a pedepsi pe cineva, pentru aceasta, voind să arate uce­nicilor că şi rău poate să facă şi de-ar voi pe cei care aveau să-L răstignească putea să-i piardă într-o clipită, asupra pomului nesimţitor îşi arată puterea [minunea]. Că lucru şi minune mare este cum pomul cel atât de mustos s-a uscat, căci mai plin de sevă decât toţi pomii este smochinul.
Si „flămânzeşte" de dimineaţă, cu iconomie dând voie trupului. Şi roadă cere de la smochin, căruia nu-i era „vremea" de roadă, ca - precum am zis mai sus - să arate ucenicilor că şi a munci [căzni, pedepsi] poate.
Dar este „smochinul" acesta şi închipuire sinagogii iudeilor, care avea numai „frunze" - adică Legea - acestea dându-le lor umbră, iar „roadă" nicidecum nu avea (Matei 3, 3; 21, 19) şi de aceea „a flămânzit" Iisus de mântuirea lor. Căci zice [Domnul]: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine, şi să săvârşesc lucrul Lui" (Ioan 4,34) - iar voia lui Dumnezeu este a întoarce pe cei ce păcătuiesc. Deci, de vreme ce nu avea „roadă" sinagoga, a fost blestemată şi „s-a uscat" (Marcu 11, 20-21), nemaiavând nici prooroc, nici dascăl.

12,1-     9: Şi a început să le vorbească în pilde[51] [52]: Un om a sădit o vie[53], a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit turn şi a dat-o lu­crătorilor, iar el s-a dus departe. (2) Şi la vreme, a trimis la lucrători o slugă, ca să ia de la ei din roadele viei. (3) Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o şi i-au dat drumul fără nimic. (4) Şi a trimis la ei, iarăşi, altă slugă, dar şi pe aceea, lovind-o cu pietre, i-au spart capul şi au ocărât-o[54] [55] [56]. (5) Şi a trimis alta. Dar şi pe aceea au ucis-o; şi pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. (6) Mai avea şi un fiu iubit al său şi în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor ruşina de fiul meu. (7) Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omoram şi moştenirea va fi a noastră. (8) Şi prinzându-1 l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. (9) Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrători, iar via o va da altora.

 „Vie" este norodul pe care l-a „sădit" Domnul, ca zice psalmistul: „Săvârşeşte via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta" (Psalm 79, 15-16); iar Moise zice: „Aducându-i înlăuntru, răsădeşte-i pe ei în muntele sfinţeniei Tale" (Ieşire 15,17)[57]. Iar „gard" este Legea, care îi oprea pe iudei să se ameste­ce cu alte neamuri. „Turn" era templul, slăvit fiind, iar „teasc", jertfelnicul unde se vărsa sângele[58].
Şi l-a dat pe norod „lucrătorilor", adică dascălilor [învăţătorilor] şi stăpânitorilor celor după vremi ai iudeilor. Şi a trimis „o slugă" - poate pe Ilie - dintre Prooroci, şi după acela pe alţii, precum Miheia[59], pe care l-a bătut Sedechia, proorocul cel mincinos (3 Regi 22, 24). Iar pe a doua „slugă", pe care au împroşcat-o cu pietre şi i-au spart capul - adică au săvârşit şi au pus vârf ocării -, pe Osea şi pe Isaia, Proorocii. Iar a treia „slugă", pe cei din vremea robiei, pe Daniil şi pe Iezechiil. Iar în vremurile „din urmă" a trimis Dumnezeu pe Fiul Său - Care din iubire de oameni S-a făcut om zicând: „Se vor ruşina de Fiul Meu". Dar Domnul nu zice aceasta ca şi cum n-ar fi ştiut ceea ce va să fie, ci spune ceea ce trebuia să se facă şi se cuvenea să fie.
Iar „lucrătorii" cei răi, cunoscând că Acesta este Fiul Iui Dumnezeu, „L-au scos afară din vie", adică afară din Ierusalim şi L-au omorât, căci „afară" din cetate a fost răstignit Domnul[60]. Deci, Domnul „viei [„stăpânul viei"]", Tatăl Fiului Celui „omorât", iar mai vârtos însuşi Fiul Cel „omorât" de ei, îi va pierde pe „lucrători", dându-i romanilor[61]. Iar norodul îl va da „altor lucrători", adică Apostolilor. Iar dacă voieşti să afli cum au lucrat Apostolii „via", citeşte Faptele Sfinţilor Apostoli şi vei afla că dintr-o dată au crezut „trei mii" şi alte „cinci mii" şi „roadă" au adus [Apostolii] lui Dumnezeu (2, 41; 4, 4).

12: Oare[62] nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului?[63] (11) De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri". (12) Şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înţeleseseră că împo­triva lor zisese pilda aceasta. Şi lăsându-L, s-au dus.

Prin toate acestea arată că au fost lepădaţi afară iudeii, iar neamurile au fost primite, „Piatră" este însuşi Domnul, iar „ziditorii" [sunt] dascălii [învăţătorii] norodului. Deci pe Cel nebăgat în seamă de dascăli [învăţători], pe Acesta L-a pus Dumnezeu „în capul unghiului", Cap al Bisericii făcându-Se; căci Biserica este „unghi", ca cea care-i împreunează şi uneşte pe toţi, pe iudei şi pe elini. Precum unghiul o latură cu alta împreunează, mijlo­cind amândurora, şi „unghiul" acesta, adică Biserica, „de la Domnul s-a făcut şi este [lucru] minunat întru ochii noştri", ai credincioşilor, pentru că cei necredincioşi, chiar şi minunile le clevetesc. Deci Biserica este mi­nunată, ca şi cea care din minuni s-a întărit, Domnul împreună lucrând cu Apostolii şi cuvântul adeverindu-1 prin semnele [minunile] ce-i urmau.

12,35-40: Şi învăţând Iisus în templu, grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? (36) Însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale". (37) Deci însuşi David îl numeşte pe El Domn; de unde dar este fiul lui?

Fiindcă Domnul vrea [doreşte] să meargă spre Patimă, îndreptează părerea cea rătăcită a cărturarilor care socoteau că Hristos este „fiul lui David", iar nu Domn [Dumnezeu], Deci Se arată pe Sine că este Dumnezeu, dintru înseşi graiurile lui David şi [spune aceasta] nu aşa de rând, ci îngrozindu-i prin ceea ce zice: „Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Psalm 109, 1), căci, cu adevărat, ei erau vrăjmaşii Lui, pe care i-a pus Dumnezeu şi Tatăl „aşternut picioarelor" lui Hristos. Însă vezi şi cum întreabă, că n-a zis: „Ce vi se pare vouă [ce credeţi voi] pentru Mine?", ci pentru „Hristos" [Mesia] întreabă, ca să nu-i împungă pe ei. „Dar nici nu-Mi veţi putea răspunde că fără Duhul a zis-o aceasta David", [şi le spune că] „cu Duhul L-a numit David pe El «Domn», adică mişcat fiind de darul Duhului. Aşadar, cum Hristos este «fiu al lui David», dar nu şi «Domn» şi Dumnezeu al lui?"

Iisus vorbeşte despre dărâmarea Ierusalimului
si despre a Doua Venire a Fiului Omului
îndemnuri la priveghere
[64] [65] [66] [67]
13,1-4: Şi ieşind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: învăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri! (2) Dar lisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească. (3) Şi şezând pe Muntele Măslinilor, În faţa templului[68] [69], îl întrebau, de o parte, Petru, Iacov, Ioan şi cu Andrei: (4) Spune ne nouă când vor fi acestea? Şi care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea?

Pentru că Domnul grăia multe despre pustiirea Ierusalimului, zicând: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie" (Matei 13, 38), ucenicii Lui, ca şi cum mirându-se că se vor strica zidiri atât de mari şi de frumoase, îi arată Lui această podoabă a templului. Iar El le spune lor mai dinainte că nu mai puţin decât Ierusalimul se vor strica acestea, că nici „piatră pe piatră" nu va rămâne. Dar zic unii că au rămas multe rămăşiţe din vechea cetate a Ierusalimului şi aşa se ispitesc să-L arate mincinos pe Hristos, dar nu este aşa: că măcar de ar fi şi rămas oarecare rămăşiţe - lucru care nu este adevărat- însă până la sfârşitul cel de obşte nu va rămânea piatră pe piatră. Însă istoriile spun că împăratul Adrian a pus să fie dărâmate cu totul cetatea şi templul chiar din temelii, iar apoi să fie arat locul, încât şi aceasta s-a plinit, că nici „piatră pe piatră" n-a rămas dintru ele[70].
Iar „şezând El în Muntele Măslinilor", au venit să-L întrebe [Apostolii] când vor fi toate acestea, adică [să le spună vremea] când se vor „săvârşi"cele [spuse] despre Ierusalim. Iar El, mai înainte de a le răspunde lor pentru cele ce au întrebat, întăreşte mintea lor, spre a nu fi înşelaţi. Căci fiindcă începuseră cei din Iudeea a boli, s-au ridicat unii, numindu-se pe ei înşişi învăţători, şi de aceea le spune Domnul: „Căutaţi să nu vă înşele cineva".

13,5-10: Iar Iisus a început să le spună: Vedeţi[71] să nu vă înşele cineva (6) Căci mulţi vor veni în numele Meu[72] [73], zicând că sunt Eu, şi vor amăgi pe mulţi. (7) Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă turburaţi, căci trebuie să fie[74], dar încă nu va fi sfârşitul. (8) Şi se va ridica neam peste neam[75] şi împărăţie peste împărăţie, vor fi cutremure pe alocuri şi foamete şi turburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor. (9) Luaţi seama la voi înşivă. Că vă vor da în adunări şi veţi fi bătuţi în sinagogi şi veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor, pentru Mine, spre mărturie lor. (10) Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile[76].

Mulţi vor veni, cum au fost Iuda sau Teudas (Faptele Apostolilor 5,36-37), care ziceau despre ei înşişi că sunt trimişi de Dumnezeu. Şi „veţi auzi de războaie", zice [Domnul], despre care şi Iosif Flaviu mărturiseşte că s-au făcut înainte de robie, pentru că s-a împotrivit neamul iudeilor şi nu dădea dajdia [birul] romanilor. Deci, mâniindu-se aceştia, au venit asupra lor [iudeilor] şi dese năvăliri au făcut, dar încă nu era sfârşitul Ierusalimului, căci se milos­tiveau romanii. Şi nu numai războaie au fost, ci şi bătăi de Dumnezeu trimise, „foamete" şi „cutremure", arătându-le lor Dumnezeu aievea [pe faţă, vădit] că însuşi El Se luptă cu ei.

Iar toate acestea erau „începătură a durerilor", adică a relelor celor ce erau să [li] se întâmple lor. [Deci Domnul zice:] „Deci păziţi-vă pe voi înşivă. Că vă vor da pe voi în soboare [şi veţi fi bătuţi în adunări]", ca să aibă [ucenicii] oarecare mângâiere din cele de obşte[77], la ale lor primejdii. Dar şi când le-a spus: „Veţi sta înaintea domnilor şi a împăraţilor, pentru Mine",nu mică mângâiere a pus într-înşii, arătându-le că pentru El au să pătimească. Iar aceasta „spre mărturie lor", arată că vor fi iudeii fără răspuns şi încă de acum şi de aici vor fi osândiţi, căci, zice: „nici chiar muncindu-vă [chinuindu-vă, căznindu-vă] pe voi n-au putut să biruiască adevărul". Apoi, pentru ca să nu socotească ei că primejdiile şi necazurile vor împiedica propovăduirea, spune că „la toate neamurile" se cuvine să se propovăduiască Evanghelia şi [abia] atunci va fi robit Ierusalimul. Iar cum mai înainte de robie s-a propovăduit Evanghelia, auzi-l pe Pavel care zice: „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii graiurile lor" (Romani 10,18; Psalm 18, 4). Însă şi aceasta spre mai mare osândă a iudeilor s-a făcut, adică, mai înainte de robie s-a propovăduit pretutindeni. Că se cuvenea, văzând ei cum în scurtă vreme în toată lumea a strălucit propovăduirea, să cunoască puterea lui Dumnezeu şi să se pocăiască şi să scape de primejdii, dar n-au înţeles şi pentru aceasta şi mai mare le este lor osânda.

10,11- 13: Iar când vă vor duce ca să vă predea,[78] nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela[79]. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. (12) Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor[80] [81] şi îi vor ucide. (13) Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui.
                                                                                                                              
Mai înainte de a se aprinde de săvârşit [desăvârşit, deplin] războiul, câte n-au pătimit de la iudei Apostolii, înaintea divanelor [scaunelor de judecată] fiind puşi şi la împăraţi duşi fiind, la Irod, la Agripa şi la Nero. Deci, [le spune Domnul:] „Nu vă îngrijiţi de mai înainte ce veţi răspunde, pentru că «întru acel ceas» vă va da vouă Duhul cel Sfânt cele ce veţi grăi".
Şi mai înainte le spune lor şi pe aceea ce este mai grea decât toate, că şi de cei mai apropiaţi ai lor vor fi luptaţi. Iar aceasta le spune lor ca mai înainte auzind ei, să se pregătească pentru cele ce vor fi şi de aici cu uşurare să sufere primejdia. Apoi [le dă] mângâierea: „şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu" - căci a fi urâţi pentru Dânsul, de ajuns era ca să le uşureze toate primejdiile. Dar şi aceasta: „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui", prea mare mângâiere este.

13, 14-17: Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii[82], stând unde nu se cuvine - cine citeşte să înţeleagă - atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi, (15) şi cel de pe acoperiş să nu se coboare[83] în casă, nici să intre ca să-şi ia ceva din casa sa, (16) şi cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă îndărăt, ca să-şi ia haina. (17) Dar vai celor ce vor avea în pântece şi celor ce vor alăpta în zilele acelea!                  

„Urâciune a pustiirii" este stâlpul [statuia] cu chipul celui care a robit cetatea, pentru că tot idolul „urâciune" se numeşte. Iar „a pustiirii" spune pentru că Ierusalimul robit fiind şi pustiire pătimind, au pus statuia aceasta înlăuntrul celor neumblate ale templului.
Încă şi Pilat, pentru că a adus noaptea în templu statuile Cezarului, s-a făcut pricinuitor de multă turburare în popor. De atunci a început şi războiul şi pustiirea Ierusalimului.
Deci, atunci, „cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi". Bine a zis: „cei ce vor fi în Iudeea", pentru că Apostolii nu erau în Iudeea, ci, precum am zis, mai înainte de a începe războiul fuseseră izgoniţi din Ierusalim iar, mai vârtos [mai bine zis], ei înşişi au ieşit [au plecat], de Dumnezeiescul Duh fiind mişcaţi [trimişi]. Deci „cei ce vor fi în Iudeea să fugă".
Şi cel ce va fi „deasupra casei" [„pe acoperiş"], pentru nimic din cele ce sunt „în casă" să nu se întoarcă, întrucât iubit [nepreţuit] lucru este măcar numai cu trupul de va scăpa cineva. Dar, „vai" şi celor ce vor avea fii sau „vor avea în pântece"! Pentru care pricină? Pentru că cele care vor avea fii, de dragostea către prunci fiind ţinute, nu vor putea să fugă. Iar cele ce „vor avea în pântece", pentru greutatea pântecelui, nici acelea nu vor avea lesnicioasă fuga. însă socotesc că este însemnată aici şi mâncarea de fiu, pentru că din pricina foametei, înconjurată fiind cetatea de oaste şi de fii s-au atins[84].

13,18-20: Rugaţî-vă, dar, ca să nu fie fuga voastră iarna. (19) Căci în
zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul
făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. (20) Şi de nu ar
fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei
aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile[85].
                                                                                                    
De va fi fuga „iarna", de greutatea vremii se vor împiedica cei ce vor voi să fugă şi, ca să zic pe scurt, cumplit necaz va fi, cum „n-a mai fost" şi „nici nu va mai fi". „Şi de nu ar fi scurtat Dumnezeu" vremea, adică de n-ar fi potolit degrabă războiul romanilor, „nu s-ar fi mântuit tot trupul", adică nici un iudeu n-ar fi rămas. „Dar pentru cei aleşi", adică pentru cei dintre evrei care crezuseră sau care mai pe urmă aveau să creadă, s-a potolit îndegrabă [curând] războiul. Căci Dumnezeu, mai înainte ştiind că din evrei mulţi vor crede după robie, pentru aceasta n-a slobozit să piară neamul [lor] de tot.

Dar este cu putinţă a înţelege aceasta şi spre îndreptarea năravurilor[86] [87]. „Urâciune a pustiirii" este toată înţelegerea satanicească, care „stă în loc sfânt" (Matei 24,15), adică în mintea noastră. Deci, atunci, „cel care este în ludeea să fugă în munţi", adică cel ce s-a mărturisit [spovedit] să alerge la munţii faptelor bune; căci „ludeea" se tâlcuieşte „mărturisire". Iar cel ce stă întru înălţime [„pe acoperiş"], „să nu se pogoare", căci aflând noi oarecare înţelegere pătimaşă stând întru noi, se cuvine prin mărturisire [spovedanie] să alergăm la cele înalte şi să nu ne pogorâm dintru înălţimea faptei celei bune. Şi cel care lucrează lucrul cel bun [„în ţarină"], să nu se întoarcă să ia ştiinţa cea veche, care este „haina" de care s-a dezbrăcat (Marcu 13,15-16). Şi vai de cel ce fuge „iama"! Că se cuvine ca noi să fugim de păcat cu fierbinţeală, iar nu cu răceală şi fără de mişcare, căci aceasta înseamnă „a fugi iarna"
13,21-26: Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. (22) Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor facex semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi[88]. (23) Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate[89]. (24) Ci în acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. (25) Şi stelele vor cădea din cer şi Puterile care sunt în Ceruri se vor clătina[90]. (26) Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă[91].

A săvârşit [sfârşit] acum cele [grăite] pentru Ierusalim şi de aici începe să spună cele despre venirea lui Antihrist. Iar auzind cuvântul „atunci" să nu socoteşti că acelea vor fi când s-au zis cele de mai sus despre Ierusalim: „Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi". Ci să ştii că este obicei în Scriptură, după cum şi la [Evanghelistul] Matei vedem, că după Naşterea lui Hristos, spune: „In zilele acelea a venit Ioan [Botezătorul](Matei 3,1). în care zile? Oare întru cele ce îndată au urmat după Naşterea lui Hristos? Nu, ci [spune aşa, în chip] nehotărât, adică fără a îngrădi vremea. Tot aşa şi aici spune: „atunci", nu când Ierusalimul se va pustii, ci în vremea venirii lui Antihrist, atunci să nu vă lăsaţi înşelaţi, căci mulţi vor lua asupra lor numele lui Hristos, „ca să înşele, [de va fi cu putinţă] şi pe cei aleşi". Iar după venirea tui Antihrist, făptura toată se va schimba, întunecându-se stelele din pricina covârşirii luminii lui Hristos. Şi „se vor clăti" Puterile îngereşti, adică se vor înspăimânta, văzând că se face atâta schimbare şi pe cei împreună cu ei robi că simt judecaţi. Şi atunci vor vedea pe Domnul ca pe „Fiul Omului", adică având trup, căci cel ce se vede, cu adevărat trup este; şi deşi cu trup, ca om va veni [Mântuitorul], însă „cu putere şi cu slavă multă".

13,27-31: Şi atunci El va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. (28) Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape[92]. (29) Tot aşa şi voi, când veţi vedea împlinindu-se aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape[93], lângă uşi. (30) Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. (31) Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

           Vezi că şi Fiul „trimite pe îngeri", precum Tatăl? Unde, dar, sunt cei ce zic că nu este deopotrivă cu Dumnezeu şi Tatăl? Deci vor veni îngerii „să adune pe cei aleşi", ca fiind ei „răpiţi în nori", să întâmpine pe Domnul (1 Tesaloniceni 4, 17).
Şi de la smochin te învaţă că, precum atunci când înfrunzeşte smo­chinul(adică sinagoga evreilor-vezi explicație 11,11-14), îndată vine şi vara, tot aşa, după necazul cel de la Antihrist, nimic altceva urmând, va fi Venirea lui Hristos, care cu adevărat „vară" a drepţilor este, după „iarna" prigoanelor, iar păcătoşilor, „iarnă" le este după „vara" desfătării (Marcu 13,18).
„Amin grăiesc vouă că «neamul acesta», al credincioşilor, al creştinilor zic, nu va trece până nu vor fi toate acestea, atât cele pentru Ierusalim, cât şi cele pentru venirea lui Antihrist". Căci, cu adevărat, „neam" numeşte nu pe cel al Apostolilor, fiindcă nu vor trăi până la sfârşitul lumii Apostolii, întrucât nici până la sfârşitul Ierusalimului cei mai mulţi n-au ajuns a trăi. Deci „neam" numeşte aici pe cel al creştinilor, mângâindu-i pe Apostoli; şi ca să nu socotească ei că atâtea rele făcându-se, poate va lipsi credinţa, le zice: „îndrăzniţi, nu va trece «neamul» credincioşilor, nici nu va lipsi, că mai curând «vor trece» stihiile acestea nemişcate - adică «cerul şi pământul» -, decât «cuvintele Mele» întru ceva să cadă [să nu se ade­verească], pentru că toate câte le-am spus se vor plini [împlini]".

14,32-42: Şi au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani, şi acolo a zis către ucenicii Săi: Şedeţi aici până ce Mă voi ruga. (33) Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se turbura[94] [95] şi a Se mâhni. (34) Şi le-a zis lor: întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi. (35) Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ[96] [97] şi Se ruga, ca, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul [acesta] (36) Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine[98]. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu. (37) Şi a venit şi i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: Simone, dormi? N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?[99] (38) Privegheaţi şi vă rugaţi, casă nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. (39) Şi iarăşi mergând, s-a rugat, acelaşi cuvânt zicând. (40) Şi iarăşi venind, i-a găsit dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi şi nu ştiau ce să-I răspun­dă. (41) Şi a venit a treia oară şi le-a zis: Dormiţi de acum şi vă odihniţi! E gata![100] A sosit ceasul. Iată Fiul Omului este dat[101] în mâinile păcătoşilor. (42) Sculaţi-vă să mergem. Iată, cel ce M-a vândut s-a apropiat.

 [Domnul] avea obicei ca întotdeauna deosebi a Se ruga, dându-ne şi nouă chip [pildă] ca liniştea să o căutăm întru [săvârşirea] rugăciunii. Şi i-a luat numai pe cei trei care au fost văzători şi ai slavei Lui de pe Tabor (Matei 17, 2; Marcu 9, 2-3; Luca 9, 28-29), ca aceia care le-au văzut pe cele slăvite să vadă şi pe cele de întristare şi să cunoască [despre Sine] că şi El om este cu adevărat. Şi Se „întristează" şi Se „mâhneşte" deopotrivă cu noi, că de vreme ce pe om tot [întreg] l-a luat cu însuşirile [lui] cele fireşti, cu adevărat a luat fireşte şi a Se întrista şi a Se mâhni, căci noi oamenii, în chip firesc, spre moarte [înaintea morţii], fără de îndulcire şi bucurie ne aflăm.
Deci, zicând „depărtează paharul", arată firea Sa omenească, iar zicând „dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu ", ne învaţă că, măcar că firea ar fi silită, să o defăimăm, cerând noi ceea ce place [ce este bineplăcut] lui Dumnezeu.
Şi după ce a venit după rugăciune şi i-a aflat pe cei trei „dormind" mustră numai pe Petru, ca şi cum unele ca acestea ar fi zis către dânsul: „Au, nu tu eşti cel ce te-ai făgăduit că împreună cu Mine vei muri? Un ceas nu ai putut să priveghezi, deci cum moartea o vei defăima? Dar «privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispita» lepădării de Mine, «căci duhul vostru este osârduitor» spre a nu se lepăda de Mine - şi pentru aceasta îmi făgăduiţi Mie aceasta -, «dar trupul este neputincios» şi, dacă nu vă va da Domnul putere trupului prin rugăciune, vă veţi primejdui".
„Şi iarăşi mergând S-a rugat, acelaşi cuvânt zicând", ca rugându-Se şi a doua oară să-i adevereze [încredinţeze] că în chip firesc şi întru adevăr om era şi ca să ne înveţe şi pe noi să ne rugăm de multe ori, iar nu numai o dată zicând ceva, să ne lăsăm [de rugăciune].
Şi aflându-i pe dânşii iarăşi dormind, nu greu îi dojeneşte, „căci [ochii lor] erau îngreuiaţi" de somn. Pentru aceasta cunoaşte tu şi uşurimea şi slăbiciunea omului, cum noi, care nici împotriva somnului nu putem să stăm, făgăduim de multe ori cele ce nu sunt întru putinţa noastră.
Şi iarăşi „a treia oară" Se roagă, pentru aceleaşi pricini pe care mai sus le-am pomenit. Şi a venit iarăşi, nu mai greu certându-i ,măcar că se cădea să-i certe, fiindcă nici după mustrare nu s-au făcut mai buni, ci s-au dat somnului. Şi ce zice [Domnul]? „Dormiţi de acum şi vă odihniţi!" Şi cu ironie a zis către dânşii aceasta căci, fiindcă ştia că vine [Iuda] vânză­torul, zice către dânşii aceasta: „Acum vreme este de dormit, dormiţi, iată vrăjmaşul vine!" Şi aceasta a zis-o luând în râs somnul lor. Iar ca să ştii că a zis aceasta cu ironie, ascultă ce zice mai jos: „Sculaţi-vă să mergem". Însă nu pentru ca să fugă zice aceasta, ci pentru ca mai vârtos să-i întâmpine pe vrăjmaşi.
Iar unii, acel cuvânt „întristat este sufletul Meu până la moarte", aşa l-au înţeles: „Mă întristez nu pentru că voi muri, ci pentru că israilitenii, cei ce sunt ai Mei, ei voiesc să Mă răstignească pe Mine şi pentru aceasta vor fi lepădaţi dintru împărăţia lui Dumnezeu".

14,60-61: (60) Şi, sculându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia? (61) Iar El tăcea şi nu răspundea nimic.
Iar arhiereul „sculându-se", Îl întreabă pe Iisus, vrând să-L tragă pe El spre răspuns, ca din răspuns să-L prindă pe Dânsul. „Iar El tace", cunoscând dinainte că nu vor lua aminte la cuvintele Lui, ceea ce şi Luca zice că, întrebat fiind Domnul de este El Hristosul, a zis: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; iar dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde" (Luca 22, 67-68).

14, 61-65: Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat[102]? (62) Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului[103]. (63) Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele[104] [105], a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori?54 (64) Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte" . (65) Şi unii au început să-L scuipe şi să-l acopere faţa şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: Prooroceşte! Şi slugile îl băteau cu palmele’".

 „Iarăşi L-a întrebat arhiereul", nu pentru ca sa creadă, după ce se va înştiinţa, ci pentru ca să afle în vorbele Lui oarecare pricină [de osândire]. Şi adaugă la cuvintele „eşti Tu Hristosul" şi pe celelalte „Fiul Celui bla­goslovit", pentru că mulţi erau „hristoşi", adică unşi, precum împăraţii şi arhiereii, dar nici unul dintre aceia n-a fost Fiul lui Dumnezeu, al Celui pururea blagoslovit şi lăudat. Iar Iisus răspunde: „Eu sunt". [El] ştia că ei nu vor crede, însă răspunde, silit fiind, ca să nu poată zice [aceştia] mai pe urmă „că de L-am fi auzit pe El, spunând în chip arătat, am fi crezut". Pentru aceasta este şi mai mare osânda lor, că nici acum, după ce au auzit n-au crezut. Şi zice [Domnul]: „Mă veţi vedea, ca pe un Fiu al Omului, şezând de-a dreapta puterii Tatălui" - prin „Putere" aici pe Tatăl numindu-L „pentru că nu fără de trup voi veni, ci întru acest chip, ca să fie văzut trupul Meu de cei care l-au răstignit şi dintru aceasta să cunoască" (Faptele Apostolilor 1,11).
Iar arhiereul, [,,sfâşiindu-şi hainele",] obicei iudaicesc împlineşte, căci evreii îşi rupeau hainele când îi întâmpina pe ei ceva greu şi de necaz"6. Pentru aceasta şi aici îşi rupe arhiereul hainele, ca şi cum ar fi hulit Domnul şi mare rău s-ar fi făcut. Dar în bună vreme ar fi zis cineva pentru acestea cuvântul lui David: „Ruptu-s-au şi s-au umilit"[106] [107] [108] [109] [110] (Psalm 34, 19). Însă şi semn era acesta, măcar că acela nu înţelegea, cum că arhieria iudeilor se va rupe şi se va da pierzaniei.
Deci, după ce prin hotărârea de obşte a arhiereilor L-au osândit pe Dânsul, atunci slugile acoperindu-Lpe El, îl loveau şi ziceau: „Prooroceşte cine este cel ce Te-a lovit pe Tine?" (Luca 22, 64) Câte, dar, suntem datori să pătimim şi noi, ca să răsplătim deopotrivă Stăpânului! Pline [de spăimântare şi] de frică sunt acestea!
14, 66-72: Şi Petru fiind jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului, (67) şi văzându-l pe Petru, încălzindu-se, s-a uitat la el şi a zis: Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul. (68) El însă a tăgăduit[111], zicând: Nici nu ştiu, nici nu înţeleg ce zici. Şi a ieşit afară înaintea curţii; şi a cântat cocoşul. (69) Iar slujnica, văzându-l, a început iarăşi să spună celor de faţă că acesta este dintre ei. (70) Iar el a tăgăduit iarăşi[112]. Şi după puţin timp, cei de faţă ziceau iarăşi lui Petru: Cu adevărat eşti dintre ei, căci eşti şi galileian şi vorbirea ta se aseamănă[113]. (71) Iar el a început să se blesteme şi să se jure: Nu ştiu pe Omul Acesta despre Care ziceţi. (72) Şi îndată cocoşul a cântat a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă.

A slăbit Petru în credinţă - măcar că mai fierbinte era - şi „se leapădă" de Domnul, de frică fiind turburat şi mai vârtos „slujnica" înfricoşându-l pe el. Iar Dumnezeu cu iconomie l-a slobozit să pătimească aceasta, ca să nu se înalţe, dar şi ca să fie lesne iertător celor ce greşesc, de la cele întâmplate sieşi, învăţându-se ce este sila şi neputinţa omenească.

Deci Petru de frică fiind turburat şi uitând cuvântul pe care l-a zis Domnul, că „de cel ce se va lepăda de Mine [înaintea oamenilor] şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu" (Matei 10,33; Marcu 8, 38; Luca 12, 9), s-a lepădat [de Domnul]. Dar pocăinţa şi lacrimile iarăşi L-au împrietenit pe el cu Hristos, că „a început a plânge", adică şi-a acoperit capul şi plângea, sau a început cu mare durere [a plânge][114].
Iar ceea ce a zis Matei în chip acoperit „mai înainte de a cânta cocoşul" (Matei 26, 75), Marcu a tâlcuit „înainte de a cânta de două ori cocoşul". Deci ceea ce a zis Matei „mai înainte de a cânta cocoşul" însemnează că „mai înainte de a plini cocoşul strigările cele dintâi, te vei lepăda de mine de trei ori".
De aici sunt ruşinaţi novaţienii[115] care pe cei care au păcătuit după Botez şi după împărtăşirea cu Sfintele Taine nu-i primesc, că iată Petru şi după ce s-a împărtăşit cu preacuratul Trup şi Sânge şi după ce s-a lepădat, prin pocăinţă a fost primit. Că neajungerile [neputinţele] Sfinţilor pentru aceasta s-au scris, ca şi noi, dacă vreodată, din neluare aminte vom greşi, să putem a privi la pildele acelora şi prin pocăinţă să ne sârguim a ne îndrepta.
Dar şi noi să purtăm „porfiră", ceea ce este împărătească podoabă - adică suntem datori, ca nişte împăraţi, să călcăm „peste şerpi şi peste scorpii" (Luca 10, 19) şi să biruim păcatul. Căci „hristiani" [creştini] ne numim, adică „unşi" suntem şi noi, precum şi împăraţii sunt numiţi „hristoşi" sau „unşi". Fie dar viaţa noastră nu ca de robi şi de neam necinstit, ci împărătească şi plină de slobozenie. Să purtăm încă şi „cunună de spini", adică să ne nevoim a ne încununa cu viaţa cea aspră şi înfrânată şi nedesfătată. Să ne facem încă şi „Simon", ceea ce se tâlcuieşte „ascultare" şi să ridicăm Crucea lui Hristos, omorând mădularele noastre cele de pe pământ [patimile noastre cele trupeşti].
15,26-28:(26) Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor(27) Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. (28) Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.
Au scris încă şi titlu, adică pricina pentru care S-a răstignit: „împăratul iudeilor", ca şi prin aceasta să batjocorească slava Lui ca şi cum Domnul ar fi fost potrivnic şi S-ar fi propovăduit pe Sine împărat - şi ca tuturor celor care vor trece [pe lângă locul Crucii], să nu li se facă milă de El, ci mai vârtos să strige asupra Lui ca şi asupra unui răpitor de împărăţie.
        Şi împreună cu tâlharii este răstignit [Domnul], ca oamenii să ia rea socoteală pentru Dânsul, cum că şi El a fost făcător de rele. Iar aceasta cu iconomie s-a făcut [săvârşit], că se plineşte proorocia care zice: „Cu cei fără de lege S-a socotit"22 (Isaia 53, 12).
         Încă şi întru alt chip [să înţelegi]: semn sunt cei „doi tâlhari" ai celor două noroade, al celui iudaicesc şi al celui păgânesc, fiindcă neamul cel pagânesc a călcat legea cea firească, iar cel iudaicesc a călcat-o şi pe aceasta şi pe cea scrisă pe care i-a dat-o Dumnezeu lui. Dar neamul păgânesc [este însemnat prin] binecunoscătorul-de-Dumnezeu tâlhar, pe când cel iudaicesc [se adevereşte] până în sfârşit [ca neam] hulitor. Iar „în mijlocul" celor doi tâlhari este răstignit Domnul (lom 19, 18), pentru că El este „Piatra" cea care ne uneşte pe noi23.
15,38-39: Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. (39) Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul[116], a zis: Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!

„S-a rupt catapeteasma", arătând Dumnezeu că darul Duhului s-a depărtat de la templu şi cum că Sfânta Sfintelor de toţi va fi văzută şi călcată, ceea ce s-a şi făcut după ce au intrat romanii [în templu]. [Acesta mai arată] cum ca plânge şi templul şi după obiceiul iudeilor de a-şi rupe hainele, aşa şi templul, ca şi cum ar fi fost însufleţit, a arătat pe Ziditorul Cel Care pătimea, rupându-şi haina sa [catapeteasma].
Încă şi alt lucru se arată dintru aceasta: trupul acesta este „catape­teasmă a templului" [bisericii] nostru, adică a minţii; deci puterea trupului pe care o avem asupra duhului s-a rupt cu Patimile lui Hristos, „de sus până jos" - adică de la Adam până şi la cei mai de pe urmă oameni. Pentru că Adam s-a sfinţit cu Patimile lui Hristos şi trupul aceluia nu va mai fi blestemat, nici supus stricăciunii, ci cu nestricăciune am fost cinstiţi toţi[117].Şi văzând sutaşul că aşa cu stăpânire Şi-a dat [Domnul] duhul, s-a minunat şi a mărturisit pe Hristos [zicând: „Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!"].Însă vezi şi rânduială împotrivă întoarsă: iudeii omoară, păgânul mărturiseşte.
16,15-20: Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura[118]. (16) Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. (17) Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni[119] , în limbi noi vor grăi, (18) şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi[120]. (19) Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la Cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. (20) Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin[121].
Vezi porunca Domnului: „propovăduiţi [Evanghelia] la toată zidirea",că nu a zis „la cei supuşi propovăduiţi", ci „la toată zidirea", sau de se vor supune, sau de nu. „Cel ce va crede" - şi nu ajunge aceasta ci „şi se va boteza", căci cel ce va crede, dar nu se va boteza, ci va fi doar chemat [catehumen], nu „se va mântui". „Iar celor ce vor crede, acestea vor urma: întru numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână", adică vor da pierzaniei şerpi, sau pe cei simţiţi, sau pe cei gânditori, precum aceea ce zice: „[Iată v-am dat putere să] călcaţi peste şerpi şi peste scorpii [şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma]", adică peste şerpii cei gânditori (Luca 10,19). Dar este cu putinţă şi aşa a înţelege: „Şerpi vor lua", precum Pavel a luat năpârca în mâna sa, cu nimic vătămându-se de la ea (Faptele Apostolilor 28, 3).
„Şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma". Iar unele ca acestea, cu adevărat s-au făcut multe, precum în istorii aflăm, că mulţi chiar otravă bând, prin semnul Crucii nevătămaţi s-au păzit.
Şi după ce Domnul Hristos a grăit acestea, „S-a înălţat la Cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu"[122] [123]. Iar Apostolii au propovăduit pretu­tindeni, „Domnul împreună lucrând" şi cuvântul adeverindu-l „prin semnele ce urmau". Vezi? Pretutindeni ale noastre întâi, apoi ajutorul lui Dumnezeu. Că noi lucrând şi începătură dând [început punând], „Domnul împreună lucrează" [împreună lucrător Se face]; iar dacă noi nu vom da pricină, nu „împreună lucrează" [cu noi Domnul],
Socoteşte încă şi aceasta: că pe urma cuvântului sunt lucrurile şi cuvântul prin lucruri se adevereşte, precum şi la Apostoli atunci pe cuvânt îl adevereau lucrurile şi semnele ce-i urmau.
O, fie, dar, Hristoase Cuvinte, ca şi cuvintele noastre pe care le grăim pentru fapta cea bună, prin lucruri să se adeverească şi prin fapte, ca de săvârşit [desăvârşiţi] fiind noi, să stăm înaintea Ta, a Celui Ce ne ajuţi nouă întru toate lucrurile şi cuvintele. Că Ţie se cuvine slava şi cea prin cuvinte şi cea prin lucruri. „Amin".
Sfârşit al tâlcuirii Sfântului Teofilact
la Evanghelia cea de la
Marcu

A

m  +   i


N




[1]  în ediţia de la 1805, în loc de „cu putere", se găseşte „cu stăpânire".
[2]  în ediţia de la 1805, în loc de „I se supun", se găseşte „îl ascultă pe Dânsul".
[3] în ediţia de la 1805, în ioc de „pretutindeni în toată împrejurimea", se găseşte „în toata latura".
[4] în ediţia de la 1805, în verstele 6-8, în loc de „în", se găseşte „întru".
[5]   în ediţia de la 1805, în verstele 9 şi 11, în loc de „ia-ţi patul tău", se găseşte „şi îţi ridică patul tău".
s în ediţia de la 1805, versetul 12 este: „Şi s-a sculat îndată şi, ridicându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, cât se spăimântai toţi şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: Niciodată n-am văzut aşa".
[7] în ediţia de la 1805, versetul 9 este: „Şi a zis ucenicilor Săi ca să stea corăbioară aproape de El, ca să nu-L împresoare pe El norodul ".
8 în ediţia de la 1805, în loc de „câţi erau bolnavi", se găseşte „câţi aveau bătăi".
■ în ediţia de la 1805, în loc de „să nu-L dea pe faţă", se găseşte „să nu-L facă arătat".
[10] [1805] După cum un fiu al fărădelegii este cel fără de lege şi fiu al pierzării este cel pierdut şi fiu al păcii este cel paşnic, aşa şi fii ai tunetului sunt cei ce tună; că în chipul tunetului din cer, tare au tunat aceştia dogmele cele bogosloveşti [învăţăturile cele despre Dumnezeu]: Iacov, nescris, iar Ioan în scris. Iar cuvântul acesta „Boanerghes" este evreiesc, precum şi „Chifa" (după Zigaben).
[11] In ediţia de la 1805, în loc de „este vinovat de osânda veşnică”, se găseşte „este vinovat judecăţii de veci”.
8 In ediţia de la 1805, în loc de „pământ mult", se găseşte „pământ adânc".
[13]   In ediţia de la 1805, în loc de „şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit", se găseşte „deci răsărind soarele, s-a pălit".
[14]   în ediţia de la 1805, în loc de „a crescut, dar spinii au înăbuşit-o", se găseşte „şi s-au înălţat spinii şi o au înecat".
[15]   în ediţia de la 1805, în loc de „altele au căzut", se găseşte „alta a căzut".
[16]   în ediţia de la 1805, în loc de „vouă vă e dat să cunoaşteţi", se găseşte „vouă vi s-a dat a şti".
[17]   în ediţia de la 1805, în loc de „totul se face în pilde", se găseşte „toate în pilde le sunt lor".
[18]   în ediţia de la 1805, în loc de „auzind, să nu înţeleagă", se găseşte „auzind să audă şi să nu înţeleagă".
[19] în ediţia de la 1805, în loc de „fiind", se găseşte „întâmplându-se".
[20]   în ediţia de la 1805, în loc de „dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor", se găseşte „boierilor lui şi căpitanilor şi celor mai mari".
[21] în   ediţia de la  1805, în      versetele 22-27, în loc de „regele", se găseşte „împăratul".
2,1 în  ediţia de la  1805, în      loc de „din regatul meu", se găseşte „de împărăţia mea".
[23] în  ediţia de la  1805, în      loc de „pe", se găseşte „în".
[24] în ediţia de la 1805, în loc de „s-a mâhnit adânc", se găseşte „foarte întristându-se".
[25] în ediţia de la 1805, în loc de „n-a voit s-o întristeze", se găseşte „n-a vrut să se lepede de cerere".
[26] în   ediţia de la  1805, în      loc de „un paznic", se găseşte „speculatorul".
[27] în   ediţia de la  1805, în      loc de „pe tipsie", se găseşte „în blid".
[28] în   ediţia de la  1805, în      loc de „au luat trupul", se găseşte „au ridicat căzătura".
[29] Sau înalta înţelegere.
[30] In ediţia de la 1805, în loc de „a binecuvântat", se găseşte „le-a blagoslovit".
[31] în ediţia de la 1805, în loc de „să le pună înainte", se găseşte „să le pună înaintea lor".
[32] In ediţia de la 1805, în loc de „cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti", se găseşte „cu sfărâmături şi din peşti".
^ In ediţia de la 1805, în loc de „erau cinci mii", se găseşte „erau ca la cinci mii".
4(' Pentru a fi întrebuinţat în sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, Noul Testament a fost împărţit în numeroase pericope care alcătuiesc două cărţi, numite în greacă Evanghelion, Evanghelia (care cuprinde cele patru Evanghelii) şi Apostolos, Apostolul (care cuprinde Faptele Sfinţilor Apostoli şi Epistolele lor). Din Apostol şi din Evanghelie, dar şi din Vechiul Testament se citeşte în cadrul sfintelor slujbe ale Bisericii.
!8 în ediţia de la 1805, în ioc de „a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit", se găseşte „a văzut luminat pe toţi''.
în ediţia de la 1805, în loc de „satele din preajma Cezareii lui Filip", se găseşte „satele Cezareii lui Filip".
[36] în ediţia de la 1805, în loc de „drum", se găseşte „cale".
[37] In ediţia de la 1805, versetul 6 este: „Căci nu ştia ce va grăi, că erau înfricoşaţi".
în ediţia de la 1805, în loc de „zicând", se găseşte „grăind".
In ediţia de Ia 1805, în loc de „pe Acesta să-L ascultaţi", se găseşte „pe Acesta ascultaţi".
[40] în ediţia de la 1805, în loc de „Dar, deodată, privind", se găseşte „Şi de năprasnă căutând".
în ediţia de la 1805, în loc de „singur cu ei", se găseşte „împreună cu ei".
 În Biserică, Moise este numit deopotrivă „Prooroc" şi „Dătător al Legii".
în ediţia de la 1805, în loc de „uitându-Se în jur", se găseşte „căutând".
[44] în ediţia de la 1805, în loc de „Cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu!", se găseşte „Cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!"
23 în ediţia de la 1805, în loc de „erau uimiţi", se găseşte „s-au spăimântat".
[46] In ediţia de la 1805, în loc de „se încred în bogăţii", se găseşte „se nădăjduiesc întru avuţii".
[47] în ediţia de la 1805, în loc de „decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu", se găseşte „decât bogat să intre întru împărăţia lui Dumnezeu".
[48] în ediţia de la 1805, în loc de „mai mult uimindu-se", se găseşte „mai mult se spăimânta',
[49]   în ediţia de la 1805, în loc de „La oameni lucrul e cu neputinţă", se găseşte „La oameni este cu neputinţă".
13 In ediţia de la 1805, in loc di „timpul", se găseşte ,,vremea".
In în ediţia de la 1805, în loc de „vorbind se gâseşf„răspunzând".
[51]   In ediţia de la 1805, în loc dc „să le vorbească în pilde", se găseşte „în pilde a Ie grăi lor".
! In ediţia de la 1805, în loc de „a sădit o vie", se găseşte „a sădit vie".
[53] în ediţia de la 1805, în loc de „a săpat în ea teasc, a clădit turn", se găseşte „a sădit în ea teasc, a zidit turn".
’’ In ediţia de la 1805, în loc de „lovind-o cu pietre, i-au spart capul şi au ocărât-o", se găseşte „ucigându-1 cu pietre, i-au sfărâmat capul şi l-au trimis ocărât".
[55]   In ediţia de la 1805, în loc de „moştenirea", se găseşte „moşia".
[56]   In ediţia de la 1805, în loc de „l-au aruncat", se găseşte „l-au scos".
s în ediţia Bibliei de la 1988, aici avem: „Caută din Cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a zidit-o dreapta Ta" (Psalm 79,15-16) şi „Tu ÎI vei duce şi-l vei sădi în muntele moştenirii Tale" (Ieşire 15, 17).
[58] [1805] Adică sângele dobitoacelor ce erau jertfite (după Zigaben).
1Q Doi prooroci au purtat numele Miheia; Unul care a proorocit lui Ahab, împăratul lui Israil, că va fi biruit şi ucis de asirieni în război (3 Regi 22): celălalt a fost acela care a vestit mai înainte despre naşterea din Betleem a Mântuitorului Iisus Hristos, în cartea sa de proorocte (Miheia 5, 1).
[60]   „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii" (Evrei 4, 12).
[61] Romanii distrug Ierusalimul în anul 70, după un război crâncen împotriva iudeilor.
[62] în ediţia de la 1805, în loc de „oare", se găseşte „au".
11 In ediţia de la 1805, în loc de „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului", se găseşte „Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului".
' In ediţia de la 1805, titlul capitolului este: ..Pentru sfârşitul hunii. Pentru ziua şi ceasul acela, cum că nimenea nu ştie".
- In ediţia de la 1805, în loc de „mari clădiri", se găseşte „zidiri mari".
*     în ediţia de la 1805, în ioc de „pe" se găseşte „Ei în".
[65] In ediţia de la 1805, în ioc de „în faţa templului ", se găseşte „în preajma bisericii".
In ediţia de la 1805, în loc de „când va fi să se împlinească toate acestea", se
găseşte „când acestea toate vor a se săvârşi ,
*               Istoricul evreu losif Flaviu, pomeneşte de distrugerea completă a ierusalimului
din anul 70, când Vespasian era imperator. Dar sub Împăratul Adrian, în anul 132,
Ierusalimul a fost din nou asediat de romani, iar răzmeriţa evreilor a fost înăbuşită.
■ în ediţia de la 1805, în loc de „vedeţi", se găseşte „căutaţi".
* în ediţia de ta 1805, în loc de „în numele Meu", se găseşte „întru numele Meu".
72,73 În ediţia de ta 1805, în loc de „vor amăgi", se găseşte „vor înşela".
[74]în ediţia de la 1805, în loc de „zvonuri de războaie, să nu vă turburaţi, căci trebuie să fie", se găseşte „veşti de războaie, să nu vă spăimântaţi, căci se cuvine să fie acestea".
[75]   în ediţia de la 1805, în loc de „se va ridica neam peste neam", se găseşte „se va scula limbă peste limbă".
[76]   în ediţia de la 1805, versetele 9-10 sunt: „Deci păziţi-vă pe voi înşivă. Că vă vor da pe voi în soboare şi veţi fi bătuţi în adunări şi veţi sta înaintea domnilor şi a împăraţilor, pentru Mine, spre mărturie lor. Şi în toate neamurile se cuvine mai întâi să se propovăduiască Evanghelia".
[77]   Adică, firească mângâiere luând Apostolii, tocmai pentru că Domnul le spune dinainte pătimirile ce le vor răbda.
[78] În ediţia de la 1805, în loc de „ca să vă predea,", se găseşte „pe voi dându-vă să".
[79]   în ediţia de la 1805, în loc de „ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela", se găseşte „ci ceea ce se va da vouă întru acel ceas, aceea să grăiţi",
[80]   în ediţia de la 1805, în loc de „la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor", se găseşte „spre moarte şi tată pe fiu şi se vor scula fiii asupra părinţilor".
[81] în ediţia de Ia 1805, în loc de „până la urma", se găseşte „până în sfârşit".
82 în ediţia de la 1805, în loc de „urâciunea pustiirii", se găseşte „urâciunea pustiirii, ce s-a zis de Daniii Proorocul".
83 în ediţia de la 1805, în loc de „cel de pe acoperiş să nu se coboare", se găseşte „cela ce va fi deasupra casei să nu se pogoare".
xxx In ediţia de la 1805, în loc de „vor alăpta", se găseşte „vor apleca".
[84]   Despre această cumplită faptă şi despre foametea dinaintea dărâmării Ierusalimului vezi tâlcuirea de la Matei 24,19, Deuteronom 28,53-57, precum şi anexa editorială: Pătimirile iudeilor din vremea Cezarului Gaius Caligula (anii 37-41) şi până la dărâmarea Ierusalimului din vremea lui Tit (anul 70) - descrise după Eusebiu de Cezareea şi losif Flaviu, din volumul Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de Ia Luca.
[85]           în ediţia de la 1805, versetele 19-20 sunt: „Căci va fi în zilele acelea scârbă ca
aceea care n-a fost de la începutul zidirii care a zidit Dumnezeu, până acum, şi nici va mai fi. Şi de nu ar fi scurtat Dumnezeu zilele acelea, nu s-ar mântui tot trupul, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, va scurta zilele acelea".
x-Adică în chip moral, etic.
88 în ediţia de la 1805, în loc de „vor face", se găseşte „vor da".
88 în ediţia de la 1805, în loc de „ca.să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi", se găseşte „ca să înşele, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi".
[89] în ediţia de la 1805, versetul 23 este; „Iar voi vă păziţi. Că iată mai înainte am spus vouă toate".
[90] în ediţia de la 1805, în loc de „se vor clătina", se găseşte „se vor clăti".
91 în ediţia de la 1805, în loc de „cu putere multă şi cu slavă", se găseşte „cu putere şi cu slavă multă".
91 în ediţia de la 1805, în loc de „îngeri", se găseşte „îngerii Săi".
[92]   în ediţia de la 1805, versetul 28 este: „învăţaţi de la smochin pilda: Când stâlpările lui sunt tinere şi îi cresc frunzele, ştiţi că aproape este vara".
[93] în ediţia de la 1805, în loc de „că El este aproape", se găseşte „că aproape este".
94 In ediţia de la 1805, în loc de „la un loc", se găseşte „în satul".
       [95] In ediţia de la 1805, în loc de „a Se turbura", se găseşte „a Se spăimânta".
96 în ediţia de la 1805, în loc de „a căzut cu faţa la pământ", se găseşte „a căzut pe pământ".
97 în ediţia de la 1805, în loc de „ceasul [acesta]", se găseşte „acel ceas".
[98]   în ediţia de la 1805, în loc de „Depărtează paharul acesta de la Mine", se găseşte „Treci de la Mine paharul acesta".
[99]   în ediţia de la 1805, în loc de „N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?", se găseşte „Nu putuşi un ceas să priveghezi?"
[100] în ediţia de la 1805, în loc de „E gata!", se găseşte „Destul este!"
[101]  în ediţia de la 1805, în loc de „este dat", se găseşte „se dă".
31  în ediţia de la 1805, în loc de „binecuvântat", se găseşte „blagoslovit".
32în ediţia de la 1805, în loc de „de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului", se găseşte „de-a dreapta Puterii şi viind cu norii cerului".
[104] în ediţia de la 1805, în ioc de „sfâşiindu-şi hainele", se găseşte „rumpându-şi
hainele".
m în ediţia de la 1805, în loc de Ce trebuinţă mai avem de martori?", se găseşte „Ce ne mai trebuie nouă mărturii?"
35 în ediţia de la 1805, în loc de „vinovat de moarte", se găseşte „vinovat morţii".
5,1 în ediţia de la 1805, în loc de „să-L bată cu pumnii", se găseşte „a-L bate pe El peste obraz".
37 în ediţia de la 1805, în loc de „îl băteau cu palmele", se găseşte „îi băteau cu palmele peste obraz".
[109] După rânduiala Legii, arhiereului nu-i era îngăduit să-şi sfâşie hainele: „Marele preot din fraţii tăi, pe capul căruia s-a turnat mirul de ungere şi care este sfinţit, ca să se îmbrace cu veşmintele sfinte, să nu-şi descopere capul sau, nici să-şi sfâşie hainele" (Levitic 21, 10).
                 39 în ediţia 1988 a Sfintei Scripturi versetul este: „Risipiţi au fost, dar nu s-au căit".
M în ediţia de la 1805, în loc de „a tăgăduit”, se găseşte „s-a lepădat".
M In ediţia de la 1805, în loc de „a tăgăduit iarăşi", se găseşte „iarăşi s-a lepădat".
1,2 In ediţia de la 1805, în loc de „vorbirea ta se aseamănă", se găseşte „graiul tău seamănă".
[114]  [1805] Pricina şi înţelegerea acestor cuvinte este întru acest chip: în Evanghelie unde s-a pus în româneşte „a început", în elineşte este epiballon. Deci aici, Sfântul Teofilact zice cum că acest cuvânt are două înţelesuri: ori şi-a acoperit capul şi aşa plângea, ori că a început cu mare durere.
[115]  Novaţienii şi cei care le urmau în învăţături au fost lepădaţi de la trupul Bisericii prin hotărârea unui sinod local, iar mai apoi această hotărâre a fost confirmată şi de Sinoadele ecumenice.
în ediţia de la 1805, în loc de „în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul", se găseşte „în preajma Lui, văzând că aşa strigând Şi-a dat duhul".
[117]         „Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă; căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi" (Romani 5, 18-19). „Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest [trup] stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest [trup] muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»" (1 Corinteni 15,53-55).
[118] în ediţia de la 1805, în loc de „făptura", se găseşte „zidirea",
1 In ediţia de la 1805, în loc de „le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni", se găseşte „acestea vor urma: întru numele Meu, draci vor scoate".
[120]         în ediţia de la 1805, în loc de „se vor face sănătoşi", se găseşte „bine le va fi".
[121]         în ediţia de la 1805, versetul 20 este: „Iar ei, ieşind, au propovăduit pretutindeni, Domnul împreună lucrând şi întărea cuvântul adevărului, prin semnele ce urmau. Amin".

[122]          între aceştia este şi Sfântul Ierarh Catinic de la Cernica (1787-l868+).
[123]          După cum mărturisea şi Sfântul Arhidiacon Ştefan, în vremea muceniciei sale: „Iată, văd Cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!"
(Faptele Apostolilor 7, 56).