 |
Traducere din
rusă — Pr. Adam Ţercovnic
Moscova 1912
Despre proorocul Ieremia
Proorocul
Ieremia a fost fiul lui Hilchia, preot în Anatot. Încă din floarea vârstei a
fost chemat de Dumnezeu la misiunea proorociei. El a propovăduit în Palestina
şi în Tahpanhes, oraş din Egipt, pentru aceasta a fost bătut de către iudei cu
pietre. Probabil că acolo a şi murit şi a fost îngropat pe locul fostului palat
împărătesc, prin aceasta arătându-se că egiptenii îl cinsteau pe Ieremia. Apoi
osemintele lui a fost duse în Alexandria şi reânhumate cu cinste. Ieremia îşi
începe activitatea începînd cu anul 560 înainte de Hristos, proorocind timp de
41 de ani.
„Cuvintele Iui Ieremia,
fiul Iui Hilchia, dintre preoţii de la Anatot, din pământul lui Veniamin, către
care a fost cuvântul Domnului, în zilele lui Iosia, fiul Iui Anton regele lui
Iuda...” (Ier. 1,1-2). Aşadar,
Ieremia a proorocit, în timpul domniei lui Iosia, regele lui Iuda, despre
luarea iudeilor în captivitatea babilonică, spunând: „Chiar şi locuitorii din Nof şi cei din Tahpanhe ţi-au
ras capul...” (Ier.2,16), a proorocit
şi despre luarea în robie a lui Iehonie, despre a treia luare în robie a
iudeilor în timpul domniei lui Sedechia; a proorocit şi despre robia popoarelor
vecine cu poporul iudeu, despre căderea Babilonului, despre întoarcerea
poporului iudeu din robie, despre restaurarea regatului lui Iuda. Tot acel
popor, care pentru virtuţile părinţilor, a fost izbăvit de către Dumnezeu de
robia egipteană, şi iarăşi dat robiei pentru mulţimea păcatelor, şi dreptatea
lui Dumnezeu perfect a pedepsit acest popor pentru vina lui.
„Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am
cunoscut...” adică
ai cunoscut că eşti vrednic de a fi prooroc al poporului iudeu „şi
înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am răindut prooroc pentru popoare”
(Ier. 1,5), adică te-a ales pe
tine de a fi prooroc pentru păgâni.
„...Să nu zici: sunt
încă tânăr, căci la câţi te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi
porunci vei spune. Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine.” (Ier. 1,7-8). Căci tu vei merge la împăraţii care
te urăsc, către domnii şi proorocii mincinoşi, către cei ce te duşmănesc, şi
când vei vorbi toate ce-ţi voi spune despre robie, despre foame şi despre
rănile aducătoare de moarte, să nu te temi de dânşii. „Şi Domnul mi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a
zis: „Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!”. „Iată ti-am pus în ziua aceasta
peste popoare şi peste regate...”, adică peste regatele poporului iudeu şi peste
cele păgâne, ca învecinate cu poporul lui Dumnezeu, aşa şi depărtate de el, „...ca
să smulgi şi să arunci la pământ, să pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să
sădeşti!” (Ier.
1,9-10), nu cu însuşi
fapta, ci cu proorocirile sale, poruncile şi poveţele, cu aceasta clar se arată, că de libertatea noastră depinde
de a face bine şi de a ne folosi pentru aceasta de binefacerile lui Dumnezeu.
Iar dacă singuri ne ferim de a face bine, atunci şi Dumnezeu schimbă modul Său
de activitate, în loc de secetă ne trimite nouă grindină, şi în loc de pace -
război şi sabie, pentru ca să ne înţelepţească când procedăm fără gândire. Şi
când libertatea voinţei noastre nu este legată de lege şi de lanţurile
necesităţii, aşa şi Dumnezeu, Stăpânul a toate şi Dătătorul de Lege, nimic nu
se leagă cu legea, dar îi este îngăduit conduce cu toate şi după voia Sa
schimbă timpurile, şi termenii, şi faptele omeneşti. Aceasta învaţă şi ce este
scris mai departe când proorocul îi spune din partea lui Dumnezeu: „Şi dacă poporul acela despre care am zis eu acestea
se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce
gândeam să-i fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege căi-l
voi întocmi şi-l voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor mei şi
nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l
fericesc...” {Ier. 18,7-10).
„Apoi a fost cuvântul
Domnului către mine şi mi-a zis (Ier.1,11): „Ieremia, ce vezi tu?” Şi eu am răspuns: „văd un
toiag din lemn de migdal'”. Toiagul
din lemn de migdal - este preînchipuirea judecăţii, pregătit de dreptatea lui
Dumnezeu, fiindcă cum ramura de migdal înfloreşte devreme, aşa asupra poporului
tău în curând vor veni nenorociri, robie şi strămutare, predeterminate oraşului
tău.
„Şi iar a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a
zis: „Ce vezi tu?” Şi eu am răspuns: „ Văd un cazan clocotind, care e gata să
se verse dinspre miazănoapte” iar Domnul mi-a zis: „De la miazănoapte se va
deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor ţării acesteia” (Ier.1,13-14).
„Cazanul clocotind’ înseamnă mânia, ce se
aprinde ca focul. Cuvintele „de la miazănoapte...” - înseamnă Caldeii,
pentru că Caldeia este situată în partea dinspre miazănoapte a pământului
iudeu. „De la miazănoapte se va deschide nenorocire...” adică dinspre miazănoapte vor veni nenorociri,
robia locuitorilor şi dărâmarea locuinţelor lor. Asupra tuturor
locuitorilor ţării...” adică asupra tuturor celor ce locuiesc în
pământul iudeu şi asupra păgânilor, pentru că şi lor le este orânduit să fie
robi.
„Că iată voi chema
toate popoarele ţărilor de la miazănoapte” (Ier.
1,15), adică
pe Babilonieni şi pe toţi împăraţii supuşi lor; şi în curând va veni
Nabucodonosor ca să strâmtoreze Ierusalimul şi toată Iudeia şi-i va supune unei
pedepse nemărginite.
„Şi voi rosti asupra
lor judecata Mea” (Ier. 1,16). Voi intra cu ei în judecată şi le voi
arăta, că sunt vrednici de pedeapsa lor determinată; sau îi voi judeca, adică
cu adevărat îi voi lovi cu nenorociri, cu care mai înainte numai i-am
avertizat, după cum n-au luat aminte cuvântului Meu, nu au vrut să depărteze de
la sine aceste nenorociri cu pocăinţa, şi pentru împotrivirea lor îi va ajunge
judecăţile Mele.
„Nu tremura înainte
lor”(Ier. 1,17), adică înaintea
celor, despre care gândeai, că-ţi gătesc ţie moartea.
„Că iată, Eu te-am făcut astăzi, cetate întărită” (Ier. 1,18), adică oraşul pe care nu se putea de
luat nici cu forţa, nici cu viclenia.
„Mi-am
adus aminte de prietenia cea din tinereţea ta...”, adică
mila care Ţi-am acordat- o ţie, când Te-am izbăvit de robia Egipteană şi Mi-ai
urmat în pustie. „Şi iubirea logodirii tale” (Ier.2,2). Şi atunci nu aveai tu răbdarea să fie
fidel Domnului până la coborârea lui Moise de pe munte.
„Atunci Israel era
sfinţenia Domnului şi pârga roadelor Lui”, adică,
atunci când au intrat în posesia pământului făgăduinţei, „toţi câţi mâncau din ea se făceau vinovaţi” (Ier. 2,3), de aceea că mănâncă primele roduri,
reprezentate preoţilor, şi nu păzesc Legea lui Dumnezeu.
„Ce nedreptate au găsit în Mine părinţii voştri, de
s-au îndepărtat de Mine şi s-au dus după deşertăciune şi au devenit şi ei
înşişi deşertăciune?; în loc să zică: „Unde este Domnul Cel ce ne-a scos din
ţara Egiptului, şi ne-a povăţuit prin pustiu, prin pământul cel gol şi
nelocuit, prin pământul cel sec, prin pământul umbrei morţii, prin care nimeni
nu umblase şi unde nu locuia om? ...” ...dar Eu v-am dus în pământ roditor
(Cârmei) ...”. Carmelul (ţinut verde) este numit Pământul
făgăduinţei, ca Ţară umplută de mângâieri pentru fertilitatea pământului şi
îmbelşugarea roadelor; aici creşteau pini şi stejari, arbori de măslin şi laur,
creşteau multe flori. „Voi aţi intrat şi Mi-aţi pângărit pământul” (Ier. 2,5-7), adică idolii care singuri pe ei s-au creat.
„De aceea la judecată
voi grăi împotriva voastră, zice Domnul, şi împotriva nepoţilor voştri voi cere
osânda” (Ier.2,9). Aici se subînţeleg
şi acei israeliţi, care la început au intrat în Pământul Făgăduinţei, au
stăpânit pământul Canaan, şi fii fiilor lor care au trăit în timpurile
proorocului Ieremia, n-au păzit legământul cu Dumnezeul lor.
„Să vă duceţi în insulele
Chitim şi să vedeţi...”, adică insulele situate în partea
apuseană a Pământului Făgăduinţei, „.. trimite-ţi
în Chedar...” (Ier.2,10), adică către
locuitorii din partea de răsărit a pământului Canaan a Pământului Făgăduinţei.
„Două lucruri, şi rele,
făcut-a poporul Meu: ei M-au părăsit pe Mine...”, în
primul rând „M-au părăsit pe Mine”, iar
după aceasta necinstirea sa au mărit-o cu aceea, că în timpul ieşirii sale în
Pământul Făgăduinţei, făcut de idolul Mica, (Jud.17,4)
l-au pus în Silom, unde Eu, Mi-am ales sălaş; în afară de aceasta în ziua
ieşirii şi strămutării sale, la începutul domniei lui Manase, s-au depărtat de
Mine. Ca şi un curent rapid s-au îndreptat la faptele necuviincioase, şi nu se
mulţumeau de aceea, că în fiecare loc, zeificau toate puterile cereşti şi chiar
au îndrăznit să pună idoli şi viţei de orice fel în însuşi templul Meu şi să se
închine lor. „...Şi şi-au săpat fântâni sparte,
care nu pot ţine apă..." {Ier.2,13).
Fântânile surpate care nu pot în sine să ţină apa, proorocul le numeşte ori
dumnezei mincinoşi şi zadarnici, pentru că este zadarnică nădejdea la ei, ori
însăşi jertfe ale acestor dumnezei, pentru că şi jertfele, şi jurămintele nu
aduceau nici un folos şi erau zadarnice. De aceea spune Dumnezeu: „M-au lăsat pe mine Izvorul Vieţii", şi au mers şi şi-au săpat fântâni surpate,
şi-au cioplit dumnezei care n-au putere să dăruiască viaţă cinstitorilor lor şi
pentru că nici ei nu o au.
„Mugit-au asupra lui
puii de leu ” {Ier. 2,15) la fel ca
şi leii răcnesc asupra lor împăraţii şi împărăţiile.
„Chiar şi locuitorii
din Nof şi cei din Tahpanhes ţi-au ras capul, Israele!" {Ier. 2,16), capul - adică şi egiptenii vor lua în
robie câteva familii iudaice, îi vor alunga de pe pământul lor şi-i vor
strămuta în Memfis şi Tafna, oraşe egiptene.
„Şi acum, pentru ce ai
luat drumul Egiptului, ca să bei apă din Nil?" {Ier. 2,18). Gheonul (Nilul), proorocul îl numeşte
râu tulbur, pentru că apa Nilului într-adevăr este tulbură.
„Şi răutatea ta te va
mustra..." {Ier.2,19). Vei fi
mustrat cu pedeapsă care va determina peste tine răul tău şi împotrivirea ta.
Şi te va cuprinde pe tine mustrarea, adică te va cuprinde scârba şi plânsul din
pricina pedepselor ce te-au ajuns.
„Că în vechime am sfărâmat jugul tău şi am rupt
cătuşele tale" {Ier.2,20), adică ţi-ai sfărâmat jugul pus pe tine de
către egipteni.
„Eu te-am sădit ca pe o viţă de soie, ca pe cea mai
curată sămânţă; cum dar mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină " {Ier.2,21) ca şi cum tu eşti sădit nu de Mine şi nu
pentru Mine.
„Chiar de te-ai spăla
cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie...", curăţenia
şi jertfele nu pot să te facă pe tine curat. „Tot
pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine..." {Ier.2,22). Aici ca şi în multe alte locuri,
proorocul mustră zadarnica respectare obiceiurilor iudaice şi zadarnica nădejde
la jertfe, pentru că iudeii nici Legea n-o respectă, nici de pedepse nu se
înspăimântă, dar numai gândesc greşit că Dumnezeu poate fi milostivit de
darurile lor.
„Cum poţi tu să zici:
Nu m-am întinat şi n-am umblat după Baal..." {Ier.2,23). Pe tine te pângăresc şi idolii pe care
i-ai făcut pentru sine şi fărădelegile pe care tu le faci. Proorocul
subînţelege idolii egipteni, pe care i-a pus Ieroboam în Vefila, dumnezeii
Sidonului, pe care i-a dus Ahab după învăţătura Izabel, dar şi obiceiurile
iudeilor ce s-au vătămat de slujirea idolatriei mincinoase.
Ai înălţat tu glasul său pentru cei răzvrătiţi în căile
sale, ca măgarul sălbatic în pustie, care se poartă în aprinderea poftei ei, după ce Ahav şi împăraţii idolatri care au urmat după el
şi au scuturat din înălţimea ta jugul legii Domnului. Inspiri în sine
vânt ca un câine sălbatec, cine o va
putea împiedica să-şi împlinească pofta? (Ier.2,24) Tu te-ai făcut asemănător câinelui
sălbatec, când inspiră în vânt, se poartă el, singur nu ştie unde, şi nimeni nu
poate să-l întoarcă din cale. în aceste chipuri, proorocul reprezintă seducerea
iudeilor: cum câinele sălbatec îşi schimbă calea, aşa şi ei îşi schimbă idolii,
ba primesc, ba lasă, după înclinaţia naturii sale răzvrătite; şi cum pe un
câine sălbatec este imposibil să-l întorci din calea lui, aşa şi ei sunt legaţi
de idolatrie şi s-au asemănat animalelor neînţelepte, ce nu sunt în stare să
ajungă şi să distingă destoinicia adevăratei cinstiri de Dumnezeu.
„Întoarce-ţi piciorul de la
calea strâmbă...!” (Ier.2,25). După înţelepţirea vechilor prooroci a
depărtat-o de la sine năpastele, ei au izbăvit piciorul tău de zgrunţurare şi
gâtlejul tău de sete şi foame, te-au eliberat şi de alte năpaste, pe care le
îndură robii în robie. De aceea păzeşte-te, ca iarăşi să nu cazi în
strâmtorare, după închinare la idoli. Astfel de chip este întrebuinţat la
Isaia, când Dumnezeu avertizează cu robia egipteană şi etiopiană spunând: „Şi a zis Domnul: Precum a umblat robul Meu Isaia gol
şi desculţ vreme de trei ani, ca semn şi prevestire pentru Egipt şi pentru
Etiopia, Astfel va aduce regele Asiriei robi din Egipt şi surghinuiţi...” {Isaia 20,3-4).
„Cum furul când este prins se ruşinează, aşa se va
ruşina şi casa lui Israel..." {Ier.2,26).
Cum se ruşinează şi se înspăimântă furul când este prins, aşa fii lui Israel se
vor înfricoşa şi se vor ruşina când pe neprins de veste vor ajunge în robie, în
acel timp când s-au închinat idolilor lor, la care nădăjduiau şi de la care
aşteptau că ei vor fi ajutătorii şi salvatorii lor.
„Câte cetăţi ai, atâţia sunt şi dumnezeii tăi" {Ier.2,28). Cu aceasta proorocul mustră
sinagoga Iudeii, pentru că fără număr iudeii au înmulţit pe dumnezeii lor, în
toate oraşele şi în tot locul ridicau capişti şi pretutindeni puneau chipurile
zeităţilor păgâne.
„Pustiu am fost Eu oare
pentru Israel?" Oare eu nu am
arătat nici minuni, nici semne?
„Sau ţara întunericului am fost?" {Ier. 2,31). Vă gândeaţi despre mine, ca şi cum nu
am putere să fac minuni şi nu pot să arăt semne şi să fac fapte măreţe, de
aceea şi vouă nu se cuvine să aşteptaţi ajutor şi mântuire din vistieria
bunătăţilor mele.
„Au doară uită fata podoaba sa şi mireasa găteala
sa..." {Ier. 2,32). Dacă ei în
fiecare zi şi mereu cât sunt cu această ocupaţie, atunci de ce poporul Meu M-a
uitat ca şi cum nu pot după întoarcerea lor să le dau acele bune pe care le-am
promis? Aşa proorocul cunoscând neîndoielnic că iudeilor după dreapta şi
neschimbata judecată este hotărâtă robia şi strămutarea, acum îi mângâie cu aşteptarea
bunătăţilor, gătite lor după întoarcerea din robie.
„Nu în scorburi i-am
aflat..." {Ier.2,34), adică nu
în locuri ascunse, ci în pieţe, unde se
închină ei idolilor lor.
„Iată Eu, Mă judec cu
tine...”, nu numai pentru fărădelegile tale cele din trecut, dar şi
pentru aceea că spui: „...N-am păcătuit.”. {Ier.2,36)
„De ce atâta grabă ca
să-ţi schimbi calea?” Pentru ce-ţi înmulţeşti păcatele tale
şi-ţi cauţi refugiu nou la egipteni, ca şi în zilele lui Ahaz se nădăjduiau
asirieni?
„ Vei fi ruşinată de Egipt...” {Ier. 2,36), când egiptenii vor năvăli în pământul
tău şi pe locuitori îi vor duce în robie, cum ruşinată a fost de către asirieni
în timpul domniei lui Manase şi pe care căpeteniile armatei regelui asiriei,
l-au legat cu cătuşe de fier şi l-au dus în Babilon {II Paralipomena 33,11).
„Şi tu te-ai desfrînat
cu mulţi iubiţi şi vrei să te întorci la Mine?” {Ier. 3,1), adică
a cinstit pe idolii multor popoare. Dacă femeia care lasă pe bărbatul său şi
intră în relaţii cu altul, şi doreşte să se întoarcă la primul bărbat, el nu o
va primi, dar totuşi eu nu întorc faţa Mea de la tine şi te voi înălţa pe tine
la vrednicia de mai dinainte. Ceea ce Dumnezeu aici prin cuvântul Său
făgăduieşte sufletului ce se întoarce către El cu pocăinţă, afirmă cu exemplul
proorocului Osia, poruncindu-i lui: „Mai du-te şi iubeşte o femeie care iubeşte
lucrurile rele, o adulteră, aşa cum Dumnezeu îi iubeşte pe fii lui Israel...” {Osea 3,1). Cu
una şi cu alta trezeşte în păcătos nădejdea de a primi iertare, şi-l cheamă la
pocăinţă.
„Le-ai stat pe dunga
drumului ca o cioară-n pustie...” {Ier.
3,2). Proorocul subînţelege sau femeile neruşinate care aşteaptă lângă
cale ca să desfrâneze cu cineva, sau mustră tot poporul iudeu în aceea că
fiecare iudeu izolându-se în pustie, slujeşte idolului său. Şi pentru aceasta
proorocul ca şi cum ar spune: „pentru tine nu-ţi
este de ajuns să te închini idolilor în oraşe şi în pieţe, în faţa ochilor
multora; tu cauţi pustie, cuiburi ale păsărilor necurate şi a animalelor
răpitoare, şi construieşti capişti în căi, şi la fapte necuviincioase chemi pe
toţi care trec pe alături”. în aceasta proorocul Osea mustră şi demască
pe samarineni spunând: „...că laţ aţi devenit
în turnul de veghere şi ca o mreajă întinsă pe Tabor, aruncată de cei ce
vânează pradă...” {Osea 5,1-2).
Proorocul spune: Laţul şi mreaja voi aţi întinso drumeţilor care merg la
Ierusalim ca să-Mi aducă jertfă în Tempul Meu, a-ţi întinso pentru aceea ca
să-i întoarceţi la capiştile din Betel, pentru a se închina acolo viţelului.
„Chipul ţi s-a făcut de
târfă, tuturor neruşinată te-ai făcut” {Ier.
3,3). La tine faţa nu-i de desfrânată cu care mai înainte te-ai
asemănat, ci-i de femeie desfrânată care şi-a pierdut toată ruşinea, şi în
toate te-ai asemănat surorii tale Samaria.
„Oare pentru totdeauna
va El mânios şi oare veşnic va păstra în Sine mânia?”. Oare Dumnezeu mereu se va mânia? Cu aceasta
proorocul arată că Dumnezeu nu va păstra niciodată mânia sa veşnic, dar cum şi
mai înainte ne ierta pe noi cei ce păcătuiam şi ne-am dat necinstirilor
se va milostivi către noi şi ne va ierta toate greşelile, când va vedea
pocăinţa noastră. „Iată, ce ai zis, dar de
făcut faci rele şi sporeşti în acelea ?”
{Ier. 3,5). Iată
tot ce s-a putut de făcut rău, de către tine s-a făcut fără nici o teamă şi
ruşine.
„Şi a zis Domnul către
mine în zilele regelui Iosia: Ai văzut ce Mi-a făcut Mie casa lui Israel! Sau
dus pe tot muntele înalt şi sub tot copacul umbros şi s-au destrăbălat acolo” {Ier.3,6). Acesta este un obicei din Canaan, de la
ei au învăţat aceasta israeliţii. De aceea Dumnezeu clar le-a poruncit lor să
aducă jertfă nu în orice loc „ci în locul pe care Domnul, Dumnezeul vostru, îl
va alege în una din cetăţile voastre spre a I se rosti numele şi a fi chemat,
acolo îl veţi căuta, acolo veţi intra” {Deut.12,5),
ca cu aceasta să stârpească riturile lor, respectate de popoarele străine, care
s-au deprins să dedice dumnezeilor lor munţi înalţi şi dumbrăvi, pentru care au
sădit arbori rămuroşi şi frumoşi, şi sub ei aducea jertfe dumnezeilor deşerţi.
„Şi Domnul mi-a zis:
Israel s-a îndreptăţit pe sine mai mult decât necredincioasa Iuda {Ier. 3,11). Aceasta se aseamănă cu aceea ce a
spus proorocul Iezechiel în una din predicile sale, unde fiica Ierusalimului
(oraşul Ierusalim) o aseamănă cu Sodoma şi Samaria şi-i spune ei: „...şi le-ai întrecut în toate purtările tale. Dar nici
Samaria nu a păcătuit nici pe jumătate din păcatele tale; tu ţi-ai sporit
fărădelegile cu mult mai mult decât surorile tale şi le-ai îndreptăţit prin
toate nelegiuirile pe care tu le-ai înfăptuit...şi le-ai îndreptăţit mai mult
decât pe tine...”{16;47,51 - 52). Proorocii spun că nebunia Iudeii este
mai mare decât necredinţa Samariei, pentru că în primul iudeii vedeau straşnica
judecată a Domnului asupra samarinenilor şi ştiau că Domnului nu este plăcută
închinarea la idoli, dar n-au cinstit măreţia lui Dumnezeu, care le-a interzis
lor o astfel de necinstire şi nu s-au temut de dreptatea lui Dumnezeu care cu
asprime mustră pe cei păcătoşi; în al doilea rând pentru aceea că nu numai au
respins bunătăţile date de Dumnezeu, ci pentru bine, au dat Domnului său rău.
Altor seminţii Dumnezeu nu a arătat atâtea binefaceri, câte le-a arătat
iudeilor, îndeosebi în timpul împăraţilor credincioşi şi evlavioşi. De aceea
iudeii nu aveau posibilitatea să uite de Dumnezeu şi de multele Lui binefaceri,
pentru că îi învăţau leviţii, care, după împărţirea celor două regate s-au
mutat în Iudeea şi mereu acolo se aflau, dar în afară de leviţi ascultau şi de
prooroci care totdeauna le vesteau Legea Domnului.
„Du-te şi
citeşte aceste cuvinte spre miază-noapte... ”. Rosteşte această epistolă
fiilor lui Israel. împrăştiaţi în regiunile de miază-noapte, supuse
asirienilor, cheamă-i la pocăinţă, vesteşte-le lor vremuri bune, şi
propovăduieşte schimbarea scârbei în bucurie „că
milostiv sunt Eu, zice Domnul; şi nu pe veci voi fi Eu mânios asupra-vă”
{Ier. 3,12). Eu sunt bun, nu Mă mânii
veşnic, şi nu păstrez în sine mânia asupra celor ce Mă urăsc, ci îi mângâi pe
cei întristaţi şi-I ajut pe cei înjosiţi, împac mânia Mea, şi celor ce Mă caută
le dau pace şi iertare păcatelor.
„Intoarceţi-vă,
voi, fii îndepărtaţi”, pentru că aveţi posibilitatea să vă
pocăiţi şi să schimbaţi deprinderile rele ale voastre. „Că Eu voi domni asupra voastră şi vă voi lua: unul dintr-o cetate şi doi
dintr-o familie, şi vă voi duce în Sion” (Ier.3,14). Aşa zice Domnul
israelitenilor, dar nu la toţi aceeaşi. Pentru că, după porunca lui Chir,
tuturor seminţiilor care au fost sub stăpânirea lui, li se permitea să se
întoarcă în pământul său, dar mulţi dintre cei mutaţi nu s-a folosit de această
permisiune. De aceea spusele sau împlinit numai asupra acelor care singuri au
dorit să se întoarcă.
„Şi vă voi da păstori
după inima Mea” {Ier. 3,15). In
sensul literar aici se subînţelege Zorobabel, Iisus şi Neemia, iar în sensul
tainic proorocul după cum se vede prevesteşte pe Mesia care v-a să vină, pentru
că cu venirea Lui s-au împlinit şi s-au săvârşit toate proorocirile despre
întoarcerea păgânilor şi anularea Legii lui Moise.
„Zice Domnul, în zilele acelea nu se va mai vorbi de
chivotul legământului Sfântului lui Israel; El nu va mai veni în mintea
nimănui, nici că va fi numit, nici că va fi cercetat, şi nici că altul se va
mai face ’ {Ier. 3,16). Acest
cuvânt s-a împlinit după venirea lui Hristos şi după propovăduirea Evangheliei;
şi de atunci nu a mai fost Chivotul Legii, pentru că iudeii au primit Legea lui
Hristos şi puteau să nu respecte Legile lui Moise, scrise în carte şi puse în
Chivot, necăzând sub judecată. Şi amintirea despre Chivot nu va mai veni în mintea nimănui adică nu v-a mai
veni în minte să respecte riturile, pentru că iudeii nu sunt obligaţi de acum
în timpul jertfelor şi slujbelor sale să plinească cinul, întemeiat de către
conducătorul lor Moise.
Şi nici ca altul se va mai face, adică preoţii
poporului iudeu de acum nu vor mai purta Chivotul pe umerii săi sau şi nici ca altul se va mai face ceva ca acesta, că
erau obligaţi iudeii să facă şi să respecte după Legea lui Moise.
„Şi am zis: Aşa să fie, Doamne, căci (Tu ai zis): In
rănduiala copiilor te voi aşeza şi-ţi voi da pământ ales, moştenirea
Atotţiitorului Dumnezeu al neamurilor” {Ier.
3,19), adică pământul a celor 30 de împăraţi a Canaanului. În sens
tainic s-a împlinit aceasta în Hristos, pentru că Dumnezeul nostru este „cel pe care neamurile îl aşteaptă'’ {Facerea 49,10). în Hristos s-a împlinit tot
despre ce mai spune proorocul: „în zilele
acelea şi în vremea aceea ei vor numi Ierusalimul „Tronul Domnului”, şi toate
neamurile se vor aduna la el şi nu vor mai umbla după lăuntricele gânduri ale
inimii lor cele rele” {Ier. 3,17).
Iar însăşi Dumnezeul nostru în cartea Psalmilor spune: „partea mea mi-a căzut între cei puternici, căci
moştenirea mea puternică îmi este” {Ps.15,6).
Această vrednicie este gătită Lui îndeosebi dintre acei păgâni, pe care iudeii,
care au crezut în Hristos şi care au propovăduit Evanghelia la toată lumea şi
au alipit-o la poporul său, şi cu aceasta ca şi cum i-ar fi primit prin Hristos
în vrednicia sa. Pentru că lui Hristos îi este spus: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile să-ţi fie
moştenire şi marginile pământului să-ţi fie stăpânire” {Ps.2,8).
„Dar (vai!), aşa cum o femeie îşi înşeală ibovnicul,
tot astfel M-a înşelat pe Mine casa lui Israel, zice DomnuF {Ier.3,20), Dumnezeu spune: „ibovnicul’, dar nu pe bărbatul său, „tot
astfel M-a înşelat şi pe
Mine”. Sinagoga iudaică gândea că i se permite ei să mă lase pe Mine,
pentru că gândea că Eu nu-i sunt nici bărbatul, nici Dumnezeul ei. Proorocul
mustră sinagoga pentru legătura ei cu idolii şi pentru aceea că ea a lăsat pe
Dumnezeul său, care a fost Dumnezeul ei şi Stăpânul tinereţilor ei.
„Glas de pe buze s-a auzit, de plângere şi rugă, al
fiilor lui Israel; că în strâmbătate s- aupurtat în căile lor...” {Ier.3,21). Pricina plânsului este că israeliţii sunt
robiţi şi se strămută.
Intoarceţi-vă, voi, fii ai întoarcerii, şi eu vă voi
vindeca vănătăile”. Şi-i zic Lui: „Iată, noi robii Tăi vom
fi, căci Tu eşti Dumnezeul nostru; într-adevăr, adăpost mincinos ne erau
dealurile şi puterea munţilor...” {Ier.3,22-23). Ne-a amăgit nădejdea la idoli, pe care i-am
lăsat pe dealuri şi în munţii numeroşi.
„Dar ruşinea a mâncat
strădaniile din tinereţe ale părinţilor noştri” {Ier. 3,24), adică acelora care din timpul
ieşirii din Egipt au început să cinstească idolii, şi cu muncă dobândită prin
averi le aduceau jertfa, şi chiar pe fii îi dădeau în ardere.
„In propria noastră ruşine am dormit şi propria
noastră necinste ne-a acoperit’ {Ier.3,25).
Am greşit noi înaintea lui Dumnezeu, şi pentru asta s-a mâniat dreptatea Lui.
Dar cu răbdare vom duce asupra noastră pedeapsa, vom răbda în Babilon înjosire,
batjocură, ruşine şi necinste, care ne vor acoperi pe noi 70 de ani.
„De se va întoarce
Israel la Mine, zice Domnul, să se întoarcă”.
Dumnezeu cheamă poporul iudeu la pocăinţă şi-i îngrozeşte, vestindu-le
nesupuşilor marile nenorociri, care li se vor întâmpla lor, când popoarele
străine vor intra în pământul Iudeu. „Şi
dacă-şi va lepăda urâciunile din grai şi-n faţa Mea va fi cuprins de teamă” {Ier. 4,1), adică vei lua idolii şi dumnezeii
întinaţi - acestea sunt lucrurile mâinilor tale, şi-ţi vei netezi vinovăţiile
tale, care te fac întinat în faţa ochilor Mei. Nu
te vei nevoi, adică nu vei fi strămutat din ţara ta, dar vei rămânea şi
vei trăi liniştit în pământul său.
„Atunci neamuri se vor
binecuvânta întru El {Ier. 4,2),
Adică întru seminţia lui Avraam, care este Hristos, întru El se vor proslăvi şi
se vor îndreptăţi, după cum i-a fost proorocit lui Avraam. Dar se va împlini
această proorocie când păgânii, luând aminte cuvântului vostru, vor crede în
Hristos şi vor nega închinarea la idoli.
„Că acestea zice Domnul
către bărbaţii lui Iuda şi celor ce locuiesc Ierusalimul”. aprindeţi-vă
făclia {Ier.4,3), adică Legea Domnului, pe
El să-L aveţi înaintea ochilor şi după porunca Lui îndreptaţi căile voastre.
Aceasta se aseamănă cu ceea ce este scris în cartea psalmilor: „Făclie picioarelor mele este legea Ta, şi lumină
cărărilor mele”. „Şi nu semănaţi
printre spini” {Ier.4,4), nu aduceţi daruri idolilor ciopliţi; de
la ei aşteptaţi voi câştiguri şi aţi devenit săraci.
„Dumnezeului vostru
tăiaţi-vă împrejur'’ nu trupul vostru, dar „tăiaţi împrejur învărtoşarea inimii voastre... Ca nu
cumva mânia Mea să se aprindă ca focul...” {Ier. 4,4), şi să nu ardă pământul vostru, adică
cu ajutorul Babilonienilor, care vor veni să pustiească câmpiile şi oraşele
voastre, iar locuitorii îi vor muta în Babilon.
„Sunaţi din trâmbiţe
prin ţară" {Ier. 4,5), ca să
audă locuitorii, să se adune şi să intre în oraşele întărite.
„Adunaţi-vă şi zburaţi
către Sion {Ier.4,6), puneţi simbol
în vederea locuitorilor Sionului şi Ierusalimului, pentru că a sosit timpul
pustiirii, şi trebuie să se gătească de luptă, sau să fugă şi să meargă în
strămutare.
„De aceea încingeţi-vă în pânză de sac şi tănguiţi-vă
şi văitaţi-vă {Ier.
4,8); poate cu pocăinţă
veţi întoarce de la voi nenorocirile.
„O, Stăpâne Doamne,
oare într-atât ai înşelat Tu poporul acesta şi Ierusalimul când ai zis: Pace va
fi vouă! Iată însă că sabia le-a ajuns până la suflet...” {Ier. 4,10), adică va omorî şi va pierde sufletul.
Proorocul zice acestea, subînţelegând că făgăduinţa păcii dată mai înainte de
Dumnezeu poporului său se va împlini şi poporul cu adevărat nu va muri, chiar
dacă nu va înceta faptele sale întinate. Sau proorocul spunând aşa, ca şi cum
nu gândeşte că împlinirea acestei făgăduinţe se reţine până la un timp, când va
veni Mesia şi va împlini proorociile proorocilor; de aceea acestui cuvânt nu
trebuie să se împlinească mai înainte de venirea Săvârşitorului şi împlinitorul
proorocirilor.
„In vremea aceea i se
va spune acestui popor — şi Ierusalimului: există un duh al rătăcirii prin
pustie: calea fiicei poporului Meu nu duce la curăţie şi nici la sfinţenie, dar
un duh al saţiului îmi va veni. Ca agricultorul care nu orice vânt şi-l
doreşte ci pe unul care mai mult îi este de folos, astfel poporul Meu ar trebui
să caute o cale adevărată. Totuşi el nu a procedat astfel, ci s-a asemănat în
căile sale vântului rătăcitor, şi rătăceşte în pustie, purtându- se încolo şi
încoace, asemănător vârtejurilor. De aceea mintea sa el n-a curăţit-o, şi
agonisirile sale nu le-a strâns la un loc, şi ele în curând vor fi prădate şi
se vor pierde. ,,Acum Eu îmi voi rosti
judecăţile împotriva lor" {Ier.4,11-12),
adică le voi arăta judecăţile Mele, acele nenorociri care după determinarea
dreptăţii lui Dumnezeu, îi aşteaptă pentru împotrivirea şi încăpăţânarea lor.
„Iată, El se va ridica
asemenea unui nor'’, adică ca un nor uşor asupra pământului Iudeu, va
năvăli împăratul Babilonian, se va năpusti asupra lor cu o mare năzuinţă, cu o
repeziciune plină de mânie, iar carele lui
asemenea unei furtuni, iar caii lui sunt mai sprinteni decât vulturii. {Ier. 4,13)
„Că glasul celui
ridicat din Dan va veni”, adică din oraşul situat în partea de
miazănoapte a Iudeii. Din el va veni împăratul Babilonului, intervenind din
Babilon, la fel situat în partea de miază-noapte a pământului Iudaic. Şi durerea din muntele lui Efraim se va auzi (Ier. 4,15), adică din regiunile interioare a
pământului Iudaic. Când proorocul aminteşte despre muntele Efraim, atunci arată
cu aceasta, că Caldeii merg de acum din părţile lui Dan şi se apropie de însuşi
moştenirea iudeilor. Această veste tristă pricinuieşte iudeilor scârbă şi
cheamă o mare frică.
„ Voi,
neamuri, aduceţi-vă aminte: Iată, au venit, daţi veste în Ierusalim, că
s-au adunat armate străine, şi vârtejuri vin
din pământ de departe şi strigăt aruncă împotriva cetăţilor lui Iuda” (Ier. 4,16). Vestiţi, după cum spun,
Ierusalimului şi popoarelor învecinate cu el, vestiţi venirea Caldeilor şi
gândul viclean, pe care l-au gândit Caldeii asupra lor.
„Durere resimt în furca
pieptului, furca pieptului mă doare”
- aşa zice proorocul, văzând că Caldeii năvălesc în pământul iudaic. Furca pieptului mă doare, - spune el, sau poate că cum s-ar fi mişcat
măruntaiele ce mor în poporul lui, sau prin cuvântul măruntaie înţelegem
oraşele întărite, ce apărau Ierusalimul, sau cnejii ce stăpâneau în oraş,
pentru că ei la fel sunt necesari pentru susţinerea oraşului, ca şi trupului
măruntaiele sale. Sufletul mi se tulbură, inima
îmi slăbeşte: şi nu tace, căci glas de trâmbiţă mi-a auzit sufletul, strigăt de
război (Ier. 4,19). Tremură inima
mea, înţepeneşte sufletul meu de scârba şi tulburările ce m-au cuprins pe mine,
pentru că aud strigăt de război, simt apropierea armatelor, ce se grăbesc la
luptă. Proorocul arată la scârba inimii sale şi la năpasta ce ameninţă poporul,
pentru ca să trezească iudeii din somn, în care ei sunt adânciţi, şi din
nenorocirea, care fără gândire s-au predat; cu groaza drept judecătoare el
doreşte să cheme poporul la pocăinţă.
„Suferință peste
suferinţă vesteşte” (Ier.4,20), adică
după un vestitor vine altul, cum a fost spus mai înainte, că proorocul a văzut
vestitorii, care unul după altul dădeau de ştire despre venirea Babilonienilor
şi năvălirea lor în pământul iudaic. Ştirile primite chinuiesc şi înfrâng
inimile iudeilor. Tot aceasta a vestit şi Iezechil: „Vai peste vai va fi şi veste peste veste; vedenie de
profet vor cere, dar legea va pieri de la preot şi sfatul de la cei bătrâni”
(Iezechiel 7,26). „Că întreg pământul
s-a pustiit, cortul într-o clipă mi s-a stricat” (Ier. 4,20), adică întăririle şi oraşele tari.
„M-am uitat peste
pământ şi, iată, nimicul...”, adică
goliciunea şi nimicnicia. Duhul în timpul păcii arată lui Ieremia pustiirea
pământului iudaic, ca şi trăitorului în timpul pustiirii, lui Iezechiel i-a
arătat mulţimea locuitorilor în pământul Canaan, când după strămutarea iudeilor
din el, a fost gol. „...Şi la cer, dar îi
lipseau luminile” (Ier.4,23). Ca în
ziua izbăvirii lumina soarelui a fost de şapte ori mai mare (Isaia 30,26), aşa şi în vremea robiei se vor
stinge stelele.
„Am văzut şi, iată,
pustiu era Cârmeiul.Proorocul numeşte Cârmei sau Ierusalimul pentru
mulţimea locuitorilor şi munţii înalţi, pe care el este construit; sau tot
pământul iudaic pentru fertilitate şi belşug, îl aseamănă cu Carmelul
înconjurat de câmpii şi dealuri, „...şi toate
cetăţile erau arse cu foc de la faţa Domnului'’ {Ier. 4,26), adică acele oraşe care înconjurau
Ierusalimul, sau cum proorocul arată mai departe oraşele a toată Iudeea,
numeroase şi cu mulţi locuitori.
„Iar tu, tu ce vei
face? Chiar în roşu de te vei îmbrăca şi cu podoabe de aur te vei găti, chiar
dacă ochii ţi-i vei unge cu dresuri, zadarnică îţi va fi frumuseţea: ibovnicii
tăi te-au lepădat, îţi caută viaţa”
{Ier.4,30), adică ca şi cum desfrânata ce se înfrumuseţează cu tendinţa
la lubricitatea sa ruşinată. Proorocul spune poporului iudeu că robia este
aproape şi de nescăpat, şi arată că nu le va aduce folos iudeilor darurile lor
aduse idolilor, şi nu vor găsi ei ajutor sufletelor lor; deşartă este
înfrumuseţarea lor şi zadarnică munca lor şi poate fi, ei înşişi vor cunoaşte
nebunia sa numai atunci când vor veni babilonienii, îi vor doborî şi-i vor duce
în robie.
„Că ţi-am auzit suspinul ca pe un ţipăt al celei ce
se chinuie să nască...”, arată că necazul în care va fi pământul
iudaic când vor pleca locuitorii ei, şi aseamănă necazul acesta cu bolile
grave, cu care se chinuie ceea ce naşte, dezlegându-se de sarcina sa. „...Glasul fiicei Sionului în slăbiciune se va slei,
mâinile ei se vor întinde: Vai mie! Că sufletul mi se sfârşeşte de spaima celor
ucişi” {Ier.4,31). Se are în vedere
marea nimicire a iudeilor de către babilonieni înainte de strămutarea lor şi
după aceasta, cum descrie Ieremia la sfârşitul cărţii sale.
Alergaţi în roată pe
străzile Ierusalimului...”, pe care de obicei stau săracii... „...Şi vedeţi şi cunoaşteţi şi cercaţi prin pieţele
lui...” unde umblă bogaţii: „...dacă
puteţi afla un singur bărbat, dacă e cineva care împarte dreptatea şi
cercetează cu bună credinţă faptele”{Ier.5,1), adică cel ce umblă pe calea cea dreaptă
şi în adevăr. Şi nu veţi găsi nici unul. Din aceasta rezultă degradarea morală
a evreilor în acea vreme. Şi în Sodoma, oraşul cel mai răzvrătit, Dumnezeu a
căutat zece drepţi, iar în Ierusalim, care se laudă cu aceea că este locuinţa
drepţilor, Dumnezeu caută măcar un singur drept - şi nu găseşte.
„Dar, iată, ei toţi ca unul au sfărâmat jugul şi
legăturile le-au rupt”
{Ier. 5,5), deoarece iudeii de orice fel de grad social au
devenit călcători de Lege.
„Iată de ce leul
pădurii s-a aruncat asupra-le”. Ca leu, proorocul îl numeşte pe
Nabucodonosor, împăratul Babilonului. „...Şi
lupul până la praguri i-a pustiit”.
Ii numeşte lupi - oastea lui Nabucodonosor. „...Şi
leopardul le pândea cetăţile” {Ier.5,6),
pentru ca să prindă şi să sfâşie pe tot cel care iese prin porţi.
Proorocul arată la acea vreme când unii din iudei cu putere deschisă, iar alţii
- cu viclenia, vor asupri duşmanii lor.
„Şi i-am hrănit până la
saţiu, iar ei se preadesfrânau” {Ier. 5,7).
Le-am înmulţit lor bunurile, cum a dorit inima lor, iar ei au îndrăgit dumnezei
mincinoşi şi au preadesfrânat cu idolii, adică le-a slujit lor.
„Cai înnebuniţi după
iepe au devenit, fiecare râncheza spre femeia vecinului său" {Ier.5,8). Dar nu numai cu aceasta au
preadesfrânat, că cinsteau pe dumnezeii lor mincinoşi, dar şi cu aceea, că s-au
dedat desfrânării.
„Iată, eu aduc peste
voi un neam de departe, o, casă a lui Israel - zice Domnul, după cum
n-aţi ascultat voi de prooroci şi aţi neglijat bunătatea mea, voi aduce asupra
voastră nenorocire, şi nu cum a fost mai înainte, nu din ţările apropiate, cum
sunt Aram (Siria) şi Egipt, ci din cele de departe, din miază-noapte. „...un neam a cărui limbă nu o vei înţelege” {Ier. 5,15), poporul haldeu care din zilele
prinzătorului Nimrod {Miheia 5,6), s-a
deprins la armă şi la lupte.
„În poporul Meu s-au aflat oameni fără credinţă;
laţuri au întins să nimicească oameni, şi iată că i-au prins. Aşa cum laţul ce
s-a întins e plin de păsări, tot astfel pline sunt casele lor de vicleşug...”
{Ier.5,26-27). Proorocul înţelege prin
păsările răpitoare - uliul şi eretele - care prind păsări mici şi cuiburile lor
le umple cu pradă. Prin chipul lor, proorocul arată iudeii bogaţi, care
apropiaţilor săraci le făceau intrigi, pentru ca să răpească averea lor, ci dă
de înţeles şi oamenilor celor mincinoşi, care nu sunt în păduri, ca de obicei
vânătorii, ci în casele sale prind pe cei naivi şi, cum este scris, fărădelege a gândit în aşternutul său {Ps.35,4). Ei
pe apropiaţii lor îi cheamă la sine, în casele lor, şi acolo judecă pe fraţii
săi, ca prin minciuna să înmulţească averea sa; dar şi înmulţind averea, nu
s-au aranjat în căile sale, ci numai a crescut şi s-a mărit îndrăzneala lor,
devenind încă mai împietrită, ei continuă să meargă pe căile arbitrare de mai
dinainte, încrezuţi în aceea, că nimeni nu poate să oprească poftele lor, şi că
dreptatea lui Dumnezeu nu-i va pedepsi.
„Intăriţi-vă, voi, fii
ai lui Veniamin, (să fugiţi) din mijlocul Ierusalimului, cu sunet de trâmbiţe
răsunaţi în Tecua şi semnal ridicaţi peste Bethacherem... ” {Ier. 6,1).
Către fii lui Veniamin strigă proorocul, chiar dacă împreună cu ei în Ierusalim
trăiau şi fii lui Iuda, strigă către fii lui Veniamin pentru că ei trăiau în
partea de miază-noapte a oraşului, dar babilonienii trebuiau să vină dinspre
miază-noapte; de aceea năvălirea babilonienilor în primul rând îngrozea cu
năvălirea asupra fiilor lui Veniamin. Aşadar pe ei şi pe locuitorii vecini ai Bethacheremului proorocul îi trezeşte să strângă oastea
pentru războiul cu Caldeii, care în curând vor veni la ei.
„Şi fala ta, o, fiică a
Sionului, luată va fi de la tine” {Ier.
6,2), - spune Dumnezeu Ierusalimului, care în mijlocul lumii absolute şi
în deplina plăcere, se dedau la desfătări. Proorocul arată că în curând în
locul bunăstărilor vor veni nenorocirile, pentru că Ierusalimul în locul
veseliei şi distracţiei, în timpul războiului suferă orori şi asuprire, şi aceasta
va fi deosebit de greu pentru locuitorii Ierusalimului, pentru că ei nu s-au
deprins să sufere necazuri, ducând o viaţă delicată.
„Că acestea zice
Domnul: doborâţi-i arborii cu securea, şi faceţi întărituri împotriva
Ierusalimului!...”, adică se dedă la jefuire şi robie. „Toată silnicia se află în într-însa!” {Ier. 6,6). Cauza din care Ierusalimul suferă
asuprire, se încheie nu în alţii ci în el însuşi, şi va primi ce i se cuvine,
necinstea locuitorilor lui mărturiseşte despre căile răzvrătite şi despre
neruşinarea lor. In alt sens „Toată silnicia se
află în într-însa/”, adică jefuirea oraşului şi robia locuitorilor săi,
este urmarea aceia că bogaţii asupresc în oraşe pe cei săraci fără nici un
motiv şi nu sunt pedepsiţi. Cu aceasta este de acord şi ceea ce spune mai
departe proorocul: ,,Aşa cum o groapă răceşte
apa, tot astfel răutatea o răceşte pe ea...” {Ier. 6,7). Aşa a fost în ultimii ani de domnie a
lui Solomon şi în timpul domniei împăraţilor care au domnit după el în
Ierusalim, îndeosebi în timpul lui Manase. Iudeii şi, în special locuitorii
Ierusalimului, adunau în oraşe idolii cinstiţi de popoarele vecine şi se
închinau lor ca la dumnezeii lor.
„Cu durere şi loviri
vei fi certat, Ierusalime” adică cu neputinţa uşoară trimisă asupra
ta ca o rană. „Ca nu cumva sufletul Meu să se
îndepărteze de tine, ca nu cumva să fac din tine un pământ pustiu care nu va fi
locuit {Ier. 6,8). Proorocul
povăţuieşte iudeii, ca robia babilonică să le fie învăţătură de minte, iar când
vor fi întorşi la starea sa de mai înainte, să dispreţuiască închinarea la
dumnezeirile străine, care sunt izvor al tuturor nenorocirilor. Iar dacă iudeii
nu se vor înţelepţi cu această pedeapsă, atunci niciodată în veac nu vor vedea
pământul făgăduinţei şi el va rămâne pământ nelocuit.
„Către cine oare voi
grăi şi cui oare mă voi mărturisi aşa ca el să audă!” {Ier. 6,10). Tot poporul iudeu se dedă
desfătărilor şi necinsteşte (se preocupă de fărădelegi), regii şi oamenii de
rând, proorocii şi preoţii sunt legaţi de veniturile mârşave.
„Fiindcă toţi au
săvârşit fărădelege, de la cel mai mic al lor până la cel mai mare; de la preot
până la profetul mincinos, toţi au săvârşit lucrări de minciuni” {Ier. 6,13). Proorocul mustră proorocii mincinoşi
şi preoţii necredincioşi, care seduceau poporul cu ştiri deşerte despre lume şi
despre starea adevărată a faptelor, ca să stârpească din el frica ameninţătoare
de primejdii, cu aceasta râdeau de oamenii de rând.
„De aceea căderea lor,
atunci când cad e întreagă...”, adică
proorocii, care nădăjduia să vindece rănile poporului Meu şi să depărteze de la
el luptele care-1 ameninţă. „...Iar la vremea cercetării
vor pieri, zice Domnul {Ier. 6,15),
în timpul împlinirii acestei profeţii, care este determinată de starea în care
se afla poporul şi proorocii mincinoşi, împreună fiind pedepsiţi cu robie grea.
„Acestea zice Domnul:
staţi la drumuri şi vedeţi şi întrebaţi de vechile cărări ale Domnului...”. Aici Ieremia repetă iudeilor cuvintele spuse lor
de Moise: „Aduceţi-vă aminte de zilele
veacului, socotiţi anii îndărăt din neam în neam; întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi
va povesti, întreabă pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune” (Deut.32,7), adică atrageţi atenţia şi pătrundeţi,
cu ce fel de bunătăţi a înzestrat Dumnezeul vostru pe drepţi din toate
seminţiile, şi cu ce sfârşit fericit i-a mângâiat, dar şi cu ce pedepse grele
îi pedepsea pe necredincioşi, cât de urât şi dispreţuit a fost sfârşitul vieţii
lor. De aceea proorocul îi povăţuieşte pe iudei să imite pe drepţii lor
părinţi, iar nu pe fii lor răutăcioşi. „Şi
vedeţi — spune el - care e calea
cea bună şi mergeţi pe ea şi veţi afla curăţia sufletelor voastre” {Ier. 6,16).
„Pus-am peste voi străjeri: ascultaţi glasul trâmbiţei!
Dar ei au zis: nu vom asculta” {Ier.6,17). Glasul trâmbiţei proorocul numeşte predica
proorocilor, care iudeii au neglijat-o.
„Iată de ce neamurile
au auzit şi cei ce le pasc turmele” {Ier. 6,18). De acum nu la iudei strigă proorocul şi
nu la seminţiile israilitene ce au rămas şi care mulţi ani au fost în robie
printre păgâni, ci vorbeşte popoarelor străine, dar împreună cu aceştia şi
Iudeilor şi Bisericii în ei ascunsă şi din ei alcătuită. Şi pe această Biserică
o convinge să asculte şi să ajungă la acea judecată aspră, cu care Dumnezeu va
pedepsi pe iudeii, acea sentinţă finală care va fi determinată lor după
omorârea Domnului de către ei. Cu aceasta se aseamănă spusele Apostolului Pavel
către Corinteni: „Şi aceste pilde pentru noi
s-a făcut, ca să nu poftim acele rele aşa cum au poftit aceia” (/ Cor. 10,6).
„...iar jertfele
voastre nu M-au îndulcit” {Ier. 6,20).
Nu-mi este îngăduită numai slujirea exterioară, şi dacă la slujirea exterioară
nu va fi alipită şi cea interioară, - nu este folos pentru voi, în zadar vă
nădăjduiţi la jertfele voastre. Tot aceasta mai departe spune Ieremia zicând: „că dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile;
de vor aduce arderi de tot şi jertfe, acestea nu-Mi vor face nici o plăcere...”
{Ier. 14,12).
„Iată vine un popor de
la miază-noapte şi neamuri se vor ridica de la marginile pământului” {Ier. 6,22). Iarăşi vorbeşte iudeilor despre
năvălirea babilonieinilor şi-i avertizează de năvălirea duşmanilor.
„...glasul lor e ca
marea ce aduce valuri” {Ier.6,23),
adică marea tulburată de furtună, care de la vânturi puternice se ridică
valuri, producând zgomote, presându-se una peste alta şi producând un glas
înfiorător.
„Dascăl de încercare
te-am pus Eu pe tine între popoare de încercat {Ier. 6,27) faptele lor, încercând căile lor şi
aflând necredinţa lor. Aceasta potrivit cu cele spuse mai înainte, când
Dumnezeu a trimis pe Ieremia şi i-a poruncit „ca
să smulgi şi să arunci la pământ şi să nimiceşti” {Ier. 1,10).
„Foalele de la foc s-au oprit, plumbul s-a mistuit...” {Ier.6,29). Continuă
o asemănare. Mai înainte a fost spus că Ieremia este dat iudeilor ca dascăl;
acum pare-se că această încercare nu a adus folos. Argintarul când topeşte
argintul, împreună cu el pune în foc şi plumbul, pentru ca focul nemijlocit să
se atingă de plumb, iar argintul să nu ardă, şi pentru ca topirea uşoară a
plumbului să ajute la topirea argintului. Pentru că numai cum plumbul se va
topi, se sfârşeşte şi topirea argintului. Dar când Dumnezeu a dorit să topească
inimile iudeilor - n-a avut succes. Foalele de la
foc s-au oprit, plumbul s-a mistuit, adică nu de la acel foc care îl
aprinde iscusitul argintar, dar de la focul lor, de la necredinţa lor şi de
aceea tot argintul care a fost în ei, s-a pierdut, şi nimic nu i-a rămas
ispititorului; s-au argintul astfel s-a acoperit cu zgură, că ispititorul de
acum n-a putut să-l topească. Însă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, iar
precum zice Domnul la profetul Isaia: „Şi mâna
Mi-o voi aduce peste tine şi ca prin foc te voi curăiţi; pe cei răzvrătiţi îi
voi da peirii, pe nelegiuiţi îi voi alunga de la tine şi pe toţi trufaşii îi
voi smeri” {Isaia 1,25).
„Nu vă puneţi în voi
nădejdea prin vorbe mincinoase, că nu vă vor fi de nici un folos atunci când
zice: Acesta-i locaşul Domnului, locaşul Domnului este!” {Ier. 7,4), adică acelor ce vorbesc: „locaşul lui - voi sunteţi”, cu ce
doresc să vă încredinţeze că în veci nu veţi fi lăsaţi de Domnul, pentru că cum
a stabilit El să păstreze lăcaşul bineplăcut Lui, aşa va păzi şi pe cei ce-i
slujesc Lui, chiar şi dacă ar fi fost ei păcătoşi. Nu, nu vă nădăjduiţi la
cuvintele ce vă satisfac pe voi. Dacă nu veţi corecta faptele voastre, atunci
voi - nu sunteţi locaş al Domnului, şi nu vă va mântui pe voi Dumnezeu pentru
sfinţenia locaşului Său, de voi spurcat, şi pentru multele jertfe pe care, din
cinstirea acelor ce aduc, se întoarce sufletul Lui.
„Şi dacă ucideţi şi vă desfrânaţi şi furaţi şi juraţi
strâmb şi-i ardeţi tămâia lui Baal, şi dacă umblaţi după Dumnezei străini pe
care nu-i cunoaşteţi, aşa ca să fie spre răul vostru... Ba încă aţi venit, şi
în faţa Mea aţi stat, în casa unde se cheamă numele Meu, şi aţi zis: Noi ne-am
ferit de la afaceri, astfel de urâciuni...”{Ier. 7,9-10). Voi v-aţi nădăjduit că casa aceasta va fi
refugiul pentru tâlhari, iar rugăciunea voastră în care vă cereţi siguranţă şi
pace, poate fi oare auzită, când atâtea rele s-au făcut de noi, şi este
posibil, ca Eu să vă dau cele cerute şi să vă izbăvesc de nenorociri?
„Ci mergeţi în locul
Meu care este în Şilo, unde am făcut altădată să locuiască numele Meu, şi
vedeţi ce i-am făcut Eu din pricina răutăţii poporului Meu Israel' {Ier. 7,12). În oraşul
Şilo am ridicat cortul Meu, şi a stat el acolo 300 de ani, apoi, pentru depărtarea seminţiei lui Efraim, cărora le-a fost
încredinţat mai înainte, l-am mutat în locaşul, care este acum la voi, iudeii, şi, în sfârşit am izgonit şi am împrăştiat
şi pe însăşi pe cei ce s-au depărtat. De aceea, ca martor ocular ale
acestei judecăţi se cuvine oare Mie, când
voi aţi devenit mai necredincioşi decât seminţia lui Efraim, să vă iert şi să vă iubesc numai pentru
aceea că locaşul Meu este la voi? Nu, nu! Dacă nu vă veţi pocăi, şi locaşul
şi poporul îl voi preda Caldeilor şi ei vor distruge locaşul cu foc, iar pe
popor îl va izgoni din ţinuturile acestui pământ.
„Oare tu nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe
uliţele Ierusalimului?” {Ier. 7,17)
„ Oare pe
Mine Mă stârnesc ei? zice Domnul; nu se stârnesc oare pe ei înşişi, ca să le
ardă obrazul de ruşine?” {Ier. 7,19).
Dumnezeu spune astfel proorocului arătându-i cu aceasta, necredinţa iudeilor
celor fărădelege întrece pedeapsa sortită lor. Depărtarea întregului popor,
Dumnezeu o imaginează cu cuvinte, că bărbaţii şi femeile de orice vârstă sau
îndreptat spre idolatrie, şi nu este om care ar fi fost curat de idolatrie, în
spusele de aici despre slujirea puterilor cereşti se explică cu aceea, ce este
scris în cartea IV Regi: pe timpul Samuel şi al lui
Manase iudeii se închinau la toată „oştirea cerului” {IV Regi 21,3),
adică la toată frumuseţea cerului, - lunii şi celorlalte lumini, şi mucenicul
Ştefan, clar vorbeşte că israeliţii în timpurile de mai înainte îndeosebi se
închinau stelei - dumnezeului său Remfan {Fapte
7,43).
„Acestea zice Domnul:
Adunaţi-vă arderile-voastre-de-tot laolaltă cu jertfele voastre, şi mâncaţi
carne...! Că nu despre arderi-de-tot şi despre jertfe le-am vorbit şi le-am
poruncit Eu părinţilor voştri în ziua când i-am scos din ţara Egiptului...” {Ier. 7,21-22). Iudeii din
două motive se nădăjduia şi se gândeau, că se vor izbăvi de pedepse determinate
de dreptatea lui Dumnezeu, şi se râdeau de Ieremia, care le profeţea despre
suferinţele grele, sortite lor pentru ziua mâniei. Întâiul motiv a fost acela,
cum gândeau ei, Dumnezeu nu va părăgini locaşul cel sfânt al Său, nu va permite
popoarelor străine să părăginească locaşul şi să calce în picioare Chivotul
Legii Lui. Al doilea motiv: cu jertfele sale vor putea să merite bunăvoinţa
Domnului şi curăţia de păcate. Fiindcă ştiau că
părinţii lor cu arderile de tot s-au dezrădăcinat din minţile rătăciţilor,
zadarnica nădejde la lăcaşul Domnului, cu înţelepciune dezrădăcinează şi acea
nădejde, pe care o puneau ei la jertfele sale, aduse lui Dumnezeu, şi
mărturiseşte, că nu jertfele aduse, ci legea Domnului pe tabelele legii şi dată
poporului Israel, celelalte rânduieli de cult, rituri şi arderi de tot sunt
neînsemnate în ochii lui Dumnezeu, şi pe care Dumnezeu nu le-a inclus în
porunci şi nu le-a pus în capul legii sale în timpul ieşirii israeliţilor din
Egipt. Şi însăşi ei nu le respectau pe parcursul a 40 de ani de
călătorie a lor prin pustie. Pentru că Moise după cuvântul lui Dumnezeu, a întemeiat
aceste rituri numai în urma neputinţei şi împietririi inimii
poporului, pentru că evreii nu au înjosit legea
deschisă lor şi nu se alipeau la idolii altor popoare, văzând că slujirea
acestora este înfrumuseţată de rânduielile atrăgătoare şi măreţe. După cum s-a
aflat că lecuirea acesta nu vindecă pe cei bolnavi, şi evreii cum şi-au deprins
de la început, aşa şi mai departe nebuneşte se dădeau idolatriei, proorocul
vesteşte, că vindecare nu va întoarce loviturile grave, care şi le-au atras ei
asupra lor prin încălcarea legii Domnului. Aceeaşi şi fiilor lui Israel de
multe ori repetă în cărţile lor proorocii Isaia şi Osea (Isaia 1,1; Osea 8,13). Amintirea cărnii aici
subînţelege, aceea care în jertfele paşnice, după lege, mâncau cu preoţii şi cu
cei ce le-au adus, şi despre care proorocul aminteşte mai departe spunând: „De ce-a făcut iubita Mea urăciune-n casa Mea?” Oare
„rugăciunile” şi „cărnurile sfinte”, ele oare te vor despuia de răutăţile
tale?” {Ier. 11,15), adică vor lua
cărnurile sfinte ale animalelor, pe care preoţii le aduceau jertfa, numită în
Scriptură ca jertfă pentru păcat: „Tundeţi-vă capul
şi aruncă părul. Cuvântul proorocului este adresat Ierusalimului.
Proorocul arată necazurile grele, care vor tulbura foarte pe locuitorii lui,
porunceşte locuitorilor Ierusalimului să-şi tundă capul, după obiceiul comun şi
vechi al oamenilor ce cad în nenorociri grele. De aceea şi dreptul Iov la
început când l-au cuprins pe el ispitele şi-a tuns părul său. Proorocul
descoperă şi cauza necazului, spunând: „Tunde-ţi
capul şi aruncă părul şi plângere ridicăi-ţi pe buze, căci Domnul a lepădat şi
izgonit generaţia care făcea astfel de lucruri”. Prorocul
arata deprinderea locuitorilor Ierusalimului la practicile idolatre, şi spune:
„Uită-te împrejurul tău, este şi oare ajutor de la dumnezeii tăi, au luminat
pentru tine nădejdea şi mântuirea de la necazurile ce te-au cuprins?”.
„Şi au zidit la Tofet,
care se află în Valea fiului lui Hinom, adică ceea ce Eu le-am poruncit şi-n
inima Mea n-am gândit” {Ier. 7,31).
Dumnezeu în general deosebeşte această jertfă îngrozitoare, dorind să o facă
pentru fiecare văzută, că iudeii s-au depărtat de El, la idolii lor deşerţi, şi
după răutatea lor proprie au căzut într-o astfel de nebunie. Ei au înnebunit,
când au lăsat legile Domnului, pline de dragoste şi mai dulci decât „mierea şi fagurele” {Ps. 18,10), şi în urma
obiceiurilor păgâne, aspre au început să rătăcească şi să facă lucruri
necuviincioase, slujind idolilor şi pe fii săi aducându-le lor jertfă.
„De aceea, iată, zilele
vin — zice Domnul — când ei nu vor mai vorbi de „capiştea Tofet” şi de „Valea
fiului lui Hinom”, ci de „Valea-celor-ucişi”; îngropările le vor face atunci la
Tofet, din lipsă de loc” {Ier. 7,32).
Proorocul vesteşte venirea acelor zile, când Ierusalimul va fi asediat de
duşmani trei ani, şi spune, că în acest timp mulţi iudei vor fi trecuţi prin
sabie, şi neajungând locuri, trupurile celor omorâţi le vor arunca în câmp ca
şi pe animale. Aceasta repetă Ieremia despre Ierusalim şi mai departe, şi tot
aceasta profeţeşte şi Iezechiel în cartea proorociilor sale. Şi o astfel de
pedeapsă pentru păcatele iudeilor a fost dreaptă. Astfel dreptatea lui
Dumnezeu, după judecata Sa, a stabilit ca însăşi acel loc, unde ei au
necinstit, să fie
arătată răsplata pentru necinstirea lor, şi pentru aceasta că ardeau pe fiii şi
fiicele lor şi trupurile lor proprii au devenit pradă peştilor şi animalelor.
„In vremea aceea zice
Domnul: „Scoate-voi din mormintele lor oasele regilor lui Iuda şi oasele
principilor lui şi oasele preoţilor şi oasele profeţilor şi oasele locuitorilor
Ierusalimului.Trupurile împăraţilor celor decedaţi iudeii le-au ars cu
foc, cum se vede din istoria împăraţilor (II
Par.16,14; 21,19), dar cenuşa şi oasele rămase după arderea trupurilor
se dădeau îngropării în mormintele strămoşilor. Aşa, proorocul spune, că
Babilonienii vor arunca oasele împăraţilor din morminte şi le vor arunca
împotriva soarelui, adică în loc deschis, cu o astfel de pedeapsă răsplăteşte
dreptatea pe cei necinstiţi (păcătoşi), care în timpul vieţii lor fără minte au
iubit soarele, luna şi stelele, iar după moartea lor luminile cerului vor
depărta faţa lor de la ei şi se vor dispreţui.
Am luat aminte eu, şi am auzit, şi nu este dreptul
celor ce vorbesc. „Eu am urmărit - zice Dumnezeu
— şi am auzit, este oare în poporul acesta măcar unul drept, îl caută pe
Dumnezeu şi se căieşte de răutatea sa, şi n-a găsit. Toţi umblă după voia sa,
„ca un cal” ce fuge la luptă” (Ier.8,6). Proorocul mustră pe iudei pentru nebunie, în
tendinţa ruşinoasă către idolatrie şi în mârşăviile păgâne. Aceeaşi a fost
scris în cartea psalmilor, despre întreg neamul omenesc, după aceea când orice
trup s-a răzvrătit, au săvârşit fapte mişeleşti. „Din
cer S-a aplecat Domnul spre fii oamenilor să vadă dacă este cineva care
înţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu” (Ps.13,2). Aşadar, cunoaştem
îndelungă răbdarea lui Dumnezeu şi bogată mila lui. Dumnezeu nu în acelaşi timp
îşi manifestă mânia, ci zăboveşte cu judecata şi amână torturarea până când
păcătosul nu-şi va recunoaşte împotrivirea sa, nu se va pocăi de răutatea sa şi
nu se va întoarce de la calea rătăcirii.
„Barza-n
cerul ei îşi cunoaşte anotimpul, tot astfel turtureaua şi rândunica,
păsăruicele vin când trebuie să vină, doar acest popor al Meu nu cunoaşte judecăţile
Domnului” (Ier.8,7). Sau pentru că înţelepţii şi competenţii în
lege sau abătut de la adevăr, cuvintele Scripturii le-au schimonosit după
mintea lor vicleană şi amăgesc poporul, sau că în zadar a stat munca
scriitorilor şi bastonul lor este zadarnic omului. În acest înţeles şi
proorocul Avacum spune: „...truda măslinului va fi
înşelare” (Avacum 3,17), adică nu va
aduce roadă cuvenită. Pentru că duhul poporului împotrivitor este recoltat de
slujirea idolilor şi desfrânării, oamenii au dispreţuit legea Domnului, au îngreuiat
auzul lor, şi judecăţile grele, determinate călcătorilor de lege, nu le
înţeleg.
„...Iar la vremea cercetării vor pieri, zice Domnul.
Roadele lor...”.
Pe aceea care se înstrăinau de faptele bune, proorocul
îi aseamănă copacilor ce sunt lipsiţi de fructe: „Struguri în vii nu suni...”, pentru
că via şi-a schimbat natura sa, rodeşte struguri sălbatici. „Iar frunzele au căzut de tot...” {Ier.8,12-13), pentru
că oamenii au învăţat faptele cele rele şi au uitat să vorbească binele.
„Auzi-vom nechezul
cailor sprinteni de la Dan; la nechezatul cailor călărimii lui a tremurat
pământul; el va veni şi va mânca pământul şi tot ce e pe el {Ier.8,16), adică a
împăratului Babilonului, care vine în Iudeea plănuind să stârpească oraşul,
pământul şi tot ce este pe el. Cuviincios ar fi, ca din oraşul Dan să vină o
veste jalnică, împotriva bucuriei nefaste. Cum locuitorii oraşului Dan chemau
închinătorii viţelului, pus în părţile lui Dan, şi de acolo decurgea bucuria
nefastă, aşa de cuviincios a fost ca să vină de acolo şi dreapta pedeapsă, care
i-ar fi înţelepţit pe necredincioşii cu lovituri grele, în loc de îndulciri şi
distracţii.
„Că, iată, Eu trimit la
voi şerpi ucigaşi împotriva cărora descântec nu este şi vă vor muşca de moarte”
{Ier.8,17). Proorocul spune explicit
asupra Babilonienilor, zicând că, „împotriva cărora
descântec nu este” nici cu cuvinte nici cu forme, arată că nici cu
cereri, nici cu daruri nu va fi posibil săi abateţi pe Babilonieni de la
jefuire şi aceea, că pe Iudeii care salvându-se de sabie să nu atragă la ei
ruşinoasa şi tragica strămutare.
Înfrânt sunt eu de durerea mea, mă doare inima mea.
Acestea sunt cuvintele lui Ieremia, care în curând repetă: „De prăbuşirea fiicei poporului meu m-am întristat;
întru uimirea mea dureri m-au cuprins, cu ale femeii ce naşte” {Ier.8,21). El
arată şi cauza durerii sale, zicând: „Iată,
iată sună strigarea fiicei poporului Meu dintr-o ţară de foarte departe: „Nu-i
oare Domnul în Sion? Nu-i nici un rege-acolo?”. Fiindcă M-au supărat cu idolii
lor, cu deşertăciunile-acestea venite din străini”{Ier.8,19). Anume
aşa vorbeau iudeii captivi, strămutaţi în Babilon împreună cu împăratul
Iehonia. Ei se mâhneau şi plângeau, pentru că ştiau, că compatrioţii lor, vor
merge în captivitate, ca şi cum nu mai este Dumnezeu în Sion. Dumnezeu a uitat
Ierusalimul şi locaşul sfânt, şi le-a predat Babilonienilor la jefuire şi
stârpire, după aceea a stârpit pe bărbaţii luptei şi a detronat pe cei
puternici.
„Nu-i oare nici un balsam în Galaad? Nu-i nici un
doctor pe acolo? De ce nu-i nici o vindecare pentru fiica poporului Meu?...”
(Ier.8,22). Ieremia cunoaşte că poporul nicidecum nu se va întoarce de la
păcatele sale, de aceea întreabă: „Nu-i oare nici un balsam în Galaad”, ţară
mai bogată decât ea? Chiar nu este învăţătura legii în Ierusalim, care se stima
ca locuinţă a învăţătorilor de lege? „N-ui nici un doctor pe acolo?”, chiar nu
este preot acolo, unde nu se putea ca să nu fie preoţi? Sau, pe doctor
proorocul numeşte însăşi legea, pentru că pe bolnavi el îi vindecă cu
respectarea poruncilor lui. „De ce nu-i nici o vindecare pentru fiica poporului
meu?”. Aceste cuvinte se pot adăuga la acelea, pe care proorocul le-a spus mai
înainte şi le va spune apoi, când răspunde la aceeaşi întrebare şi arată, că
într-adevăr „nu-i nici un doctor” şi „nu-i
nici un balsam”, adică nu este proorocul şi administrarea legii, iar rana
periculoasă nu va primi vindecarea; cauza acesteia este - încăpăţânarea
iudeilor, care respingeau vindecarea salvatoare şi îngrădeau auzul pentru
predicile legii Domnului, chiar şi de este cunoscută, că la Iudei, până la
căderea lor, nu duceau lipsă de nimic, nici de doctori înţelepţi şi nici de
vindecări, după cum mărturiseşte despre aceasta Sf. Scriptură în multe lucruri,
îndeosebi la sfârşitul cărţii a 2-a Paralipomena, unde se spune: „Iar Domnul
Dumnezeul părinţilor lor, a trimis [cuvânt] prin mâna profeţilor Săi pe care
i-a ridicat dis-de-dimineaţă, fiindcă voia să-şi cruţe poporul şi sfântul Său
locaş. Dar ei îi batjocoreau solii şi-I defăimau cuvintele şi-şi râdeau de
profeţii Săi, până ce mânia Domnului s-a îngrămădit deasupra poporului Său în
aşa măsură, încât nu mai era nimic de făcut” (II Par.36,15-16).
„Cine-mi
va da arie sălaş cât mai departe, ca să-Mi părăsesc poporul şi să Mă îndepăirtez de ei?; Că toţi se desfrânează,
ei, adunătură de trădători {Ier.9,1).
În sens figurat, din partea tuturor drepţilor proorocul doreşte cu înflăcărare
venirea lui Mesia. Când a venit Dumnezeul nostru, poporul Iudeu s-a împărţit,
şi unii au crezut în Hristos, iar alţii l-au refuzat şi şi-au urmărit până la
moarte. Şi celor ce au crezut din păgâni li s-au dat „sălaş” în Biserică, care
mult mai înainte se numea „stearpă’ şi „pustie” (Isaia 54,1).
Desfrânarea şi adunările mincinoşilor, proorocul le numeşte sau, în sens
propriu, desfrâul şi viclenia desfrânaţilor şi mincinoşilor în poporul iudeu,
sau în sens figurat, necredinţa în Dumnezeu, cu idolii păgâni, adică cinstirea
dumnezeilor altor popoare şi închinarea la idolii deşerţi.
„Limba şi-au întins-o
ca pe un arc; minciuna, nu credinţa-i stăpână pe pământ; căci mers-au ei din
rău în rău şi pe Mine nu M-au cunoscut, zice Domnul {Ier.9,2). Proorocul mustră mândria bogaţilor şi
inima lor, înrădăcinată în necinste, pentru că adaugă rău la rău şi mereu îi
calcă în picioare pe cei săraci. De aceea arată, că şi pe ei astfel îi vor
călca în picioare şi, izbăvindu-se de nenorocirea Egiptului, vor nimeri ei în
robia Babilonică.
„Feriţi-vă
fiecare de aproapele său, în fraţii voştri să nu aveţi încredere, fiindcă fiece
frate cu amăgire va amăgi şi fiece prieten cu viclenie va umbla” {Ier.9,3). Proorocul povăţuieşte oamenii simpli să
se păzească de viclenia mincinoşilor, la care limba este o săgeată ascuţită, şi
buzele ca arcul. Cu minciuna, dar nu cu credinţa. Şi în cartea psalmilor, este
scris cuvântul lor ca săgeata „ca să-i săgeteze la
întuneric pe cei drepţi la inimă" {Ps.10,2), adică cei ce săgeată
răul se ascund în întuneric, nu doresc, ca să fie văzută minciuna lor, de aceea
caută întunericul şi ascunziş, sau, asemănător săgeţilor, în depărtare fac
pândă, şi cu cuvinte fermecătoare, prefacătoare şi viclene, prind pe fraţii săi
în minciună.
Acestea zice Domnul:
înţeleptul să nu se laude întru a sa înţelepciune, puternicul să nu se laude
întru a sa putere, iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui, ci-ntru
aceasta să se laude cel ce se laudă: întru-nţelegerea şi cunoaşterea că Eu sunt
Domnul, Cel ce face milă şi judecată şi dreptate pe pământ; că întru acestea-i
bunăvoirea Mea, zice Domnul’ {Ier.9,22-23).
Iudeii nădăjduiau
la înţelepciunea bătrânilor săi, la putinţa împăraţilor săi, la bogăţia
regatului său. De aceea proorocul se străduie în mintea lor rătăcită să
dezrădăcineze această nădejde amăgitoare şi învaţă că pentru ei totul va fi
fără nici un folos dacă nu va veni la ei ajutor de la Domnul; de aceea îi convinge să nădăjduiască la Unul Dumnezeu, în
mâna Cărui a toate se conţine, Care după voia Sa, după bogăţia înţelepciunii şi
poveţei, împarte celor buni - binele, iar celor răi - răul. Pentru că iudeii
negau părerea lui Dumnezeu, pentru care îi mustră şi Sofonie în cartea
proorociilor sale, zicând: „cei ce zic în inimile lor:,,Domnul nu face nici bine, nici rău” {Sofonie
1,12). Despre ei mărturiseşte mai departe şi Ieremia, că ei
vorbesc în deşert şi slujirea cerului socot că cauza abundenţei şi neajunsului,
zicând: „Dar de când am încetat să ardem
tămâie pentru regina cerului, rătăcim dintr-un loc în altul şi ne sfârşim de
sabie şi de foame” {Ier. 44,18).
„...căci toate neamurile sunt netăiate-mprejur la trup...,
şi pe cei ce-şi rad faţa de jur împrejur, chiar şi pe cei ce locuiesc în pusiu”
{Ier.9,25). Aici
proorocul ia de la iudei şi nădejdea la tăierea împrejur a trupului, şi arată
că, altor popoare nu este de folos tăierea împrejur, respectată de ei, iar pe
cei ce nu-şi îngrijesc de tăierea împrejur a inimii sale, îi aşteaptă judecata,
determinată popoarelor, care rătăcesc prin pustiuri, care sunt „netăiaţi împrejur” la trup şi îşi rad faţa (barba)
sa. Iar voi, iudeii, ca şi cum zice Domnul cu gura proorocului, chiar dacă veţi
tăia împrejur trupul, veţi rămânea cu inima netăiată împrejur.
„Auziţi cuvântul
Domnului, pe care El l-a grăit vouă, casa lui Israel7” {Ier. 10,1). În acest popor a profeţilor sunt
cuprinse 2 poveţe. Una conţine povaţă pentru tot Israelul, anume seminţiilor
împrăştiate printre toate popoarele străine. Proorocul clar îi îndeamnă să se
ferească de idolatrie şi să nu imită pe cinstitorii dumnezeilor mincinoşi; le
imaginează surplusul slavei lui Dumnezeu, măreţia lui Dumnezeu, puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, rosteşte aşa cuvinte, care trebuie să-i întoarcă de
la idolatrie, care după desfiinţarea Samariei a rămas în pământul său, şi mai
apoi, cu Iehonia şi Sedechia, duşi în Babilon.
Apoi proorocul aduce plânsul, care a fost alcătuit de
nenorocitul poporul Iudeu, despre destrămarea lui şi despre nenorocirile mari
care l-au cuprins: „ Vai mie din pricina rănii
mele...” {Ier. 10,19). Aşa cum spune
proorocul, gemea poporul iudeu când oraşul Ierusalim 1-
au asediat armatele lui Nabucodonsor, iar locuitorii se
chinuiau de sete şi foame aspră şi răbdau diferite nenorociri.
„Cortul îmi este pustiit şi toate funiile lui sunt
rupte; fiii mei m-au părăsit şi nu mai sunt, şi n-are cine să-mi întindă cortul
şi să-mi ridice pânzele'Cortul se numeşte aici
Ierusalim şi locaş, iar funiile sunt oraşele învecinate, slujind pentru
Ierusalim ca funii. „Fiii mei m-au
părăsit şi nu mai sunt, şi n-are cine să-mi întindă cortul şi să-mi ridice
pânzele' (Ier. 10,20), sau pentru că
locuitorii au murit de sabie şi foame, sau pentru că idolii lor n-au puteri, ca
să reflecte duşmanul şi să îngrădească defileul în ziduri.
„Ce cauţi iubitul Meu popor, în templul Meu, când în
acesta se săvârşesc atâtea netrebnicii? Jertfele nu-ţi vor ajuta când, făcând
rău, te bucuri”. Proorocul vorbeşte despre jertfelnicele, care au fost puse în
locaşul lui Manase, sau despre acele urâciuni, care i-au fost arătate lui
Iezechiel de Duhul Sfânt. Fiindcă chiar dacă proorocul are în vedere timpul
trecut, totuşi în taină predetermină şi timpurile viitoare cum se vede
din cele spuse:şi
cărnurile sfinte, ele oare te vor despuia de răutăţile tale?” (Ier. 11,15).
Carne sfântă proorocul numeşte carnea animalelor pe
care o ardeau, atunci când sângele lor se vărsa asupra altarului, şi arată că
pentru marea necredinţă a evreilor iudeilor se vor împlini avertizările, care
au fost rostite de el îndeosebi în aceste cuvinte: „Cu durere şi lovituri vei fi certat Ierusalime, ca
nu cumva sufletul Meu să se îndepărteze de tine, ca nu cumva să fie din tine un
pământ pustiu care nu va fi locuit (Ier.
6,8).
„Măslin verde,
împodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul (Ier. 11,16). Aşa a fost numele Ierusalimului,
care a fost asemănător copacului, ce se mândreşte cu frumuseţea ramurilor şi
îmbelşugarea roadelor. Dumnezeu iubea porţile Ierusalimului mai mult decât
toate colibele lui Iacob, şi numele lui a fost mai măreţ decât numele tuturor
popoarelor învecinate.
„Iar acum în zgomotul
cumplitei tulburări a aprins foc împrejurul lui şi ramurile lui s- au stricat.
Domnul Savaot, Cel ce te-a sădit, a hotărât asupra ta nenorocirea pentru
răutatea pe care casa lui Israel şi casa lui Iuda şi-au pricinuit-o singure,
împingăndu-Mă la mânie prin tămâierea lui Baal (Ier. 11,16-17). Proorocul
vesteşte judecata rostită asupra Ierusalimului. înţelesul acestor cuvinte este:
Dumnezeu, a cântărit, a determinat peirea iudeilor. De aceea mergeţi,
Babilonieni, supuneţi şi pustiiţi pământul lui Iuda, nimiciţi cu foc vârful
măslinului, adică înaltul Ierusalim, capul regatului Iudeu, ardeţi şi ramurile,
adică oraşele, cu care, ca cu ramurile este acoperit Ierusalimul, din
aceasta este una şi aceiaşi cu cele ce proorocul repetă mai departe: „Strângeţi-vă şi vă duceţi toate fiarele câmpului,
duceţi-vă şi o mâncaţi” {Ier. 12,9). „. .
.zicând: „Să-i punem lemn otrăvit în mâncarea lui şi să-l smulgem de pe
pământul celor vii, pentru ca nici numele să nu i se mai pomenească'’ {Ier. 11,19). Astfel locuitorii Anatotului s-au
sfătuit după moartea lui Ieremia şi ziceau: „ Veniţi
să-i punem lemn în pâinea lui, adică hrana îi
vom da lemn, pentru că în Scriptură tot ce este întrebuinţat în alimentare, se
numeşte pâine. A propune cuiva lemn înseamnă al bate cu lemnul, sau al răstigni
pe lemn, sau al arde, la fel ca expresia: „a înghiţi lovitură, - înseamnă a se expune
loviturile toiagului. Şi cum se nimiceşte copacul, când coc cu el pâine sau îl
arde în casă, aşa să se nimicească copacul când vom lovi, vom arde, sau vom
răstigni trupul proorocului. Dintr-un astfel de chin locuitorii din Anatot
pregăteau pâinea lui Ieremia. Dar în Ieremia tainic a fost prezentat numai
chipul, pentru că iudeii l-au omorât nu cu lemnul, ci cu pietrele. S-a împlinit
această profeţie în Domnul nostru. Lui iudeii i-au pus „lemn în pâine”,
adică l-au omorât, pironindu-1 pe lemn.
„Dar, Tu, Doamne al puterilor, Judecătorul cel drept,
care cercetezi inimile şi rărunchii, dă-mi să văd răzbunarea Ta asupra lor,
pentru că Ţi-am încredinţat pricina mea” {Ier. 11,20), adică răzbunarea cu care Tu
răsplăteşti, pentru că Tu eşti dreptul Judecător. „...Asupra
lor ”, adică nu asupra tuturor, ci numai asupra poporului Tău, de aceea
se consfătuiesc despre moartea mea. Pentru că este greu pentru ei, că gândurile
lor rele se dezorganizează de la dojeneli. Bineînţeles, au fost 2 cauze pentru
această ură: una comună, pentru că Ieremia a mustrat în popor păcatul comun al
idolatriei şi îi aducea la înspăimântare pe iudei cu groaznice avertizări,
profeţind căderea regatului şi distrugerea oraşelor; altă cauză a fost pentru
că locuitorii din Anatot îl invidiau pe Ieremia, văzând preaînălţarea lui în
faţa altor profeţi, ce locuiau în Anatot, şi cunoscând, că numele lui Ieremia
era cinstit la tot poporul. Fără îndoială, aceste 2 cauze au trezit pe iudei: „...să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus săi-l piardă {Matei 27,20).
„Pentru ce calea
necredincioşilor este cu izbândă şi pentru ce toţi călcătorii de lege sunt în
fericire” {Ier. 12,1). Proorocul se
retrage din obişnuinţa sa. În alte cazuri el înalţă Domnului rugăciuni şi
plângere pentru păcătoşi, iar acum ca şi cum intră în discuţie cu Dumnezeu,
Întrebându-L de ce Dumnezeu este milostiv către ei, când ei nu sunt vrednici de
milă pentru împotrivirea şi neomenia sa? Şi într-adevăr nu numai unul Ieremia
propune astfel de întrebare, ci şi mulţi drepţi au dorit să cunoască, de ce
Dumnezeu manifestă păcătoşilor multe binefaceri. Astfel Iov {Iov 21,7) şi David {Ps.72,3)
şi Avacum {Avacum 1,13) se mirau de taina
îndelung-răbdării Domnului. însă toţi
proorocii aveau un scop - să cheme păcătoşii la pocăinţă, de aceea şi explicau
ei această taină a îndelung-răbdării, şi deschideau păcătoşilor bunătăţile care le promite Dumnezeu celor ce se
pocăiesc. Pentru că El este Bun şi îndelung- răbdător către fii lui Adam şi ca
un tată milos îi înzestrează cu bunătăţile sale. Dar împreună cu aceasta
drepţii vesteau oamenilor despre pedeapsa care-i aşteaptă dacă vor fi cruzi şi
nu vor înceta împotrivirea sa criminală. Un astfel de scop îl avea şi Ieremia -
cu ameninţări şi făgăduinţe să cheme şi să convingă iudeii ca să slujească
Domnului său.
„Tu i-ai sădit...”
(Ier. 12,2), adică
sădiri bune, subînţelege pe iudeii şi toată continuarea neamurilor de la
seminţia dreptului Avraam. Însă ei,
Dumnezeului lui Avraam, la cruce au adus ca roadă apostazia.
„Osebeşte-i dar, ca pe
nişte oi de junghiat, şi pregăteşte-i pentru ziua junghierii
(Ier. 12,3). După cum se vede, aceasta este rugăciunea, pe însăşi faptul -
profeţia nenorocirilor pregătite poporului răzvrătit. Şi aceasta este
asemănător cu spusele de mai înainte: ,.fiindcă
Eu voi aduce rele asupra celor ce locuiesc în Anatot şi în anul cercetării
lor" (Ier. 11,23), adică după plinirea termenului făgăduit.
„Până când va jeli ţara
şi iarba de prin toate ţarinile se va usca? Dobitoacele şi păsările pier pentru
necredinţa locuitorilor ei, că aceştia zic: Domnul nu vede căile noastre/” (Ier. 12,4). Chiar dacă au văzut iudeii că
nenorocirile determinate lor de acum încep, totuşi spuneau: Nu vom vedea
sfârşitul nostru, nu va fi aşa, ca într-adevăr să vie asupra noastră acele
nenorociri care le-au profeţit adevăraţii prooroci, ca şi cum vor veni asupra
noastră şi asupra oraşului nostru şi ne vor stârpi pe noi.
„Dacă alergând cu cei
ce merg pe jos, ai ostenit”,adică tu ai fugit cu popoarele învecinate.
Proorocul subînţelege egiptenii, filistinienii, moabiţii şi amoniţii, care au
supus pe iudei, şi ei n-au putut să se izbăvească de aceste popoare ce se
târâie pe pământ, ci au fost subjugaţi, asupriţi „cum te vei lua la întrecere cu caii?” (Ier. 12,5). Cum poţi să ţii piept babilonienilor,
care pe cai vin asupra ta? Poţi oare să treci Iordanul în timpul revărsării
lui? Chiar dacă de eşti tu în puteri să treci curentul de apă iute şi nu eşti
în stare să ţii piept acestor popoare, dacă nu te vei pocăi, şi cu aceasta nu
te vei izbăvi pe sine de nenorocirile determinate ţie de Atotputernicia lui
Dumnezeu, exemplu ce slujeşte pentru tine Iordanul în timpul inundaţiei care
este cu neputinţă de trecut.
Plânsul Ierusalimului (Ier.
12,6), adică plânsul şi vaietul despre Ierusalimul care se întristează
şi se plânge de nenorocirile sale.
„Părăsit-am casa Mea, - zice Domnul, - şi
moştenirea Mea am lăsat-o”, adică Israelul, o parte din moştenirea Mea,
via Mea, pe care n-am dorit Eu s-o dau omului „dat-am
pe iubita sufletului Meu în mâinile duşmanilor ei (Ier. 12,7), pe fiica lui Avraam, în mâna
Babilonienilor, pentru că a fost vinovat înaintea Mea.
„Făcutu-sa
moştenirea Mea pentru Mine ca un leu din pădure, ridicându-şi glasul împotriva
Mea...”. Ca şi leul care întâlneşte
în pădure turma ce paşte acolo, o împrăştie pe ea, sau răcneşte la drumeţi şi
cu răcnetul său îi pune pe fugă, aşa şi iubita sufletului Meu „ridicându-şi glasul împotriva Mea” pentru că a omorât şi a împrăştiat drepţii şi
proorocii mei, şi a hulit legea Mea şi prevederea Mea. „Şi de aceea am urât-o” (Ier. 12,8), şi
am depărtat iubita de la faţa Mea, şi am predat-o în mâinile babilonienilor
pentru exil.
„Moştenirea Mea s-a
făcut pentru Mine ca o pasăre de pradă pestriţă asupra căreia au năvălit din
toate părţile celelalte păsări de pradă” 5,1 (Ier. 12,9). Pasărea
pestriţă Dumnezeu numeşte sinagoga iudaică, pentru că iudeii după obiceiul
păgânilor purtau desenate pe umere chipuri ale idolilor. Dumnezeu numea cândva
sinagoga porumbiţei, iar acum, pentru că s-a abătut de la El, o numeşte pasăre
pestriţă, o pasăre cu diferite culori, aşa cum a început să aducă jertfe la
diferiţi idoli. „Pasăre de pradă din
celelalte părţi” - acesta este împăratul babilonian, care
a înconjurat Ierusalimul cu armatele sale, l-a asuprit, l-a supus, şi l-a dat
pradă popoarelor aliate.
„Mulţime de păstori au
călcat via Mea...” (Ier. 12,10). La
început împăraţii asirieni care i-au atacat şi i-au stârpit cu sabia pe fii lui
Israel şi pe o parte din ei i-au dus în robie, apoi Caldeii care au năvălit
asupra seminţiilor rămase şi au dus la capăt stârpirea începută de asirieni,
tot pământul şi regatul şi pe locuitori i-au dus până la devastarea definitivă.
Despre cauza acestei devastări definitive proorocul zice în multe locuri
arătând, că iudeii nu luau aminte la cuvintele proorocilor care au văzut şi
le-au profeţit căderea lor şi necugetând în mintea sa despre dreptul lui
Dumnezeu, Care înfăptuieşte cuvântul Său.
„Semănat-au grâu şi au secerat spini!” (Ier. 12,13). După cum proorocul a intrat în
contradicţie cu dreptatea lui Dumnezeu şi a întrebat: „de ce necredincioşii trăiesc în tihnă?”, atunci
Dumnezeu îi repetă ce i-a poruncit lui David să scrie în cartea Psalmilor când
şi el zicea asemenea, mirându-se de porunca lui Dumnezeu, adică despre judecata
asupra păcătoşilor care trebuie să o încheiem după moartea lor, pentru că nu
este adevăr şi tărie în calea necredincioşilor. Însă această taină este
ascunsă, şi nimeni dintre ei n-o cunoaşte mai înainte de sfârşitul vieţii sale.
Atunci vor vedea că ceea ce în timpul semănării li se părea grâu, înainte de
seceriş s-au pomenit spini, pentru că pământul i-a respins, şi în loc de roade
i-a dat spini. Iar jertfele care le aduceau ei idolilor nici un folos nu le
aducea, ci numai i-a învinovăţit. „Muncit-au
şi n-au avut nici un folos...”, adică în timpul asupririlor vor vedea
povara deşertăciunilor, vor afla că comorile lor care le socoteau ei statornice
şi integrante, sunt umbră şi deşertăciune. Atunci, în timpul peirii sale vor
afla că aceste comori nu-i va susţine în cădere. „Ruşinaţi-vă dar de asemenea
venituri ale voastre...” pentru că sunt adunate de voi veniturile
necredinţei voastre. Astfel dreapta conducere a lumii Sale, Dumnezeu
demonstrează că cei ce-L urăsc pe El vor avea un sfârşit năprasnic, cu aceea că
ei, îmbrăcându-se cu mândrie în decursul vieţii sale înainte de sfârşit, în
ceasul morţii, se vor abate de la această mândrie şi după sfârşitul său vor
afla deşertăciunea nădejdilor sale, pentru că voia naturii vătămată duce la
rău.
„Dar după ce îi voi smulge, iarăşi îi voi întoarce
şi-i voi milui, şi-i voi aduce'’ {Ier.
12,15). Aici Dumnezeu cu vestea bună despre reîntoarcerea la vrednicia
de mai înainte, îi aduce la pocăinţă pe cei păcătoşi, pe care mai înainte îi
depărta de idolatrie şi de fapte ruşinoase, cu frica captivităţii şi robiei
babilonice, determinate cinstitorilor de idoli.
„Aşa mi-a grăit Domnul:
Mergi şi-ţi cumpără un brâu de in şi-l încinge peste mijlocul tău, dar în apă
să nu-l bagi!” {Ier. 13,1).
Proorocului i se porunceşte în aceste două moduri să arate poporului păcatele
lui şi viitoarea robie. La început Dumnezeu porunceşte proorocului ca să-şi
cumpere brâu de in şi ca ţesătorul să-i dea lui un brâu încă nespălat şi
nemuiat în apă. Apoi Dumnezeu zice ca proorocul să se încingă cu el, şi după aceasta
să-l scoată şi să meargă la râul Eufrat, să-l îngroape şi să-l ascundă pe el acolo
până când va putrezi. În acest chip Dumnezeu arată
poporului său acea batjocorire pe care au îndurat-o ei în Egipt, şi acea slavă,
acea măreţie, în care s-au îmbrăcat ei după ieşirea din robia egipteană, când
au fost aleşi de Domnul ca popor al Său propriu şi în moştenirea Sa, şi această
măreţie totdeauna ar fi rămas cu ei dacă ei nu şi-ar fi dăunat lor înşişi cu
faptele vicioase şi după voia sa rea nu s-ar fi asemănat putrezitului şi
învechitului brâu.
„Aşa zice Domnul
Dumnezeul lui Israel: tot ulciorul se umple de vin” {Ier. 13,12). Iată şi altă pildă pe care a pus-o
Dumnezeu în gura lui Ieremia şi a poruncit să o anunţe locuitorilor
Ierusalimului, ca să le arate ce nenorociri vor veni asupra lor la sfârşitul
vremurilor, pentru că vor veni vestitori care vor vesti despre năvălirea
babilonienilor şi toţi se vor umplea de frică şi de groază, şi ca cei beţi vor
pierde mintea şi simţul şi nu vor avea puteri ca să reziste, nici putinţă ca să
se salveze, ci ca cei fără de minte se vor învârti, se vor despărţi unul de
altul şi vor deveni tulburi. Un astfel de vin, duşmanii îi vor impune pe iudei,
să bea după aceea când au respins înţelepciunea lui Dumnezeu care-i cheamă să bea
potirul fricii de Dumnezeu. Pe aceste ameninţări ale lui Dumnezeu, dreptatea
lui le-a adus la împlinire şi a săvârşit în faptă în ziua mâniei, după cum clar
se relatează despre aceasta în multe locuri în cărţile regilor. Şi însuşi
Ieremia, martor adevărat, în plânsul său a descris, ce a văzut şi ce au simţit
mâinile lui.
„Iuda tot va fi dus în robie; în întregime va fi dus în
robie. Ridicaţi-vă ochii voştri şi priviţi pe cei ce vin de la miază-noapte!
Unde este turma ce ţi s-a dat, turma ta cea frumoasă” {Ier.13,19-20). Proorocul adresează vorba către
seminţia lui Iuda şi profeţeşte lui robia iminentă zicând, că Iuda se va duce
în robie tot, în întregime. Pentru că în timpul lui Ioiachim şi Iehonia a fost
luată în robie numai o parte a poporului Israel, iar robia Babilonului a
cuprins întregul popor, şi în vremea aceea tot pământul iudeu a fost predat
înjosirii, jefuirii şi pustiirii. De aceea proorocul apelează la sinagogă: „unde este turma ce ţi s-a dat”, unde este acel popor numeros care pe timpul lui
David erau mii de mii şi care umbla după tine ca o turmă mare.
„Pentru mulţimea nelegiuirilor tale ţi s-au desfăcut
poalele şi ţi s-au dezgolit picioarele tale. De aceea ţi se vor da poalele
peste cap, ca să se dezgolească ruşinea ta”.
Eu vor ridica marginea veşmintelor tale (poalele),
aşa zice Domnul, şi le voi da peste capul tău, ca
să se dezgolească ruşinea ta (Ier.
13,22-26). Voi dezgoli acele picioare care au umblat în deşertăciunea
idolatriei, şi marginea veşmintelor tale le voi da peste capul tău, şi te voi
dezgoli în faţa duşmanilor tăi, şi ca o prizonieră vei rămânea tu dezgolită în
captivitatea ta.
„Până şi cerboaica
naşte în câmp şi îşi părăseşte puii, pentru că nu este iarbă. Şi asinii
sălbatici stau în locuri înalte şi înghit aer, ca şacalii...” (Ier. 14,5-6). Iudeilor idolatri Ieremia le
profeţeşte foamea şi seceta cu care încă mai înainte Moise i-a ameninţat.
Această nenorocire i-a cuprins pe timpul lui Sedechia şi locuitorii
Ierusalimului sufereau greu de foame şi de sete, pentru că au încetat ploile
din cer, pământul s-a pustiit şi s-a însetat de apă. Proorocul ca exemplu arată
două specii de animale de câmp. Ele sunt uşoare în fugă, şi chiar dacă le
munceşte foamea şi setea şi nicăieri nu îşi găsesc pentru sine hrană, ele cu toată
repeziciunea şi uşurinţa picioarelor sale se poartă pretutindeni.
„Până şi cerboaica, - zice proorocul, - naşte în câmp şi îşi părăseşte puii săi”, pentru
că îi munceşte foamea, şi fug să-şi caute pentru sine hrană. Şi „asinii sălbatici stau în locuri înalte”, pe care curgeau apele din izvoare, însă au
secat şi au dispărut în locurile curgerii sale; sau „stau în locuri înalte” pentru
că purtându-se pe căi denivelate şi ca frânghia, ca să găsească apă, dar n-o
găseau, şi inspirau aer rece, dorind cu aceasta să se răcorească de sete.
„Nu voi fi ca un străin
pe pământ”. Aceasta este rugăciunea
lui Ieremia. El îl roagă pe Dumnezeu ca să nu se întoarcă de la poporul, care
l-a ales pentru Sine din neamuri vechi în popor iubit, mai mult decât popoarele
lumii, şi să nu fie pentru el ca un străin care nu atrage atenţia la necazurile
acelei ţări prin care el trece, şi nu se îngrijeşte să uşureze scârbele celor
ce suferă, sau pentru că îi socoate străini pentru sine, şi odată cu sfârşitul
zilei trebuie să-i lase şi să meargă mai departe, sau pentru că trecătorul
adesea singur este sărac, lipsit şi nu este în stare să acorde ajutor
nevoiaşilor. „Şi ca un trecător care se opreşte
pentru o noapte”. Tu - nu eşti trecător, Ţie nu-ţi trebue să te îngrijeşti de case,
unde să petreci noaptea, Tu demult te-ai sălăşluit pe muntele Sion, din acea zi
când a fost construit templul, locuieşti în Cortul Sfânt al Tău {Ier. 14,8).
„Apoi Domnul mi-a spus: tu să nu te
rogi pentru poporul acesta spre binele lui”{Ier. 14,11). După cum Ieremia nu înceta
rugăciunile şi se ruga pentru popor învinuia proorocii mincinoşi şi păcatul
poporului îl reprezenta mai grav, zicând: „proorocii
mincinoşi amăgesc acest popor neînţelept, Dumnezeu nu primeşte
rugăciunile lui şi zice că va stârpi şi proorocii mincinoşi împreună cu poporul
necredincios.
„Şi mi-a zis iarăşi Domnul: Chiar Moise şi Samuel de
ar sta înaintea Mea — şi să se roage
pentru acest popor - sufletul Meu tot nu s-ar
îndupleca spre poporul acesta” {Ier. 15,1). Pentru
ca să nu se mâhnească proorocul despre aceasta că Dumnezeu nu răspunde la
rugăciunea lui, Dumnezeu îi zice lui Ieremia: „şi
marii prooroci Moise şi Samuel, n-ar fi fost auziţi acum, chiar dacă la timpul
său rugăciunea lor pentru acelaş popor a fost auzită”. Dumnezeu a luat aminte şi rugăciunii lui Moise în pustie,
când poporul se închina viţelului, şi rugăciunii lui Samuel, când poporul cerea
pentru sine împărat. Şi unul şi altul cu rugăciunile sale au izbăvit poporul de
mânie atunci când nici de un altul dintre prooroci nu este scris ca să facă
aceeaşi cu rugăciunile sale.
„Cea care născuse şapte
copii zace în neputinţă”, adică Lia, care i-a
născut lui Iacob şapte fii. „...îşi
dă duhul şi-i apune soarele încă ziua fiind”
{Ier.15,9), pentru că din fiii Liei la început au fost duşi în
captivitate, urmaşii lui Ruben, apoi a lui Simeon şi Isahar, împreună cu a lui
Efraim, şi toţi fiii fiilor lui Lia au fost strămutaţi şi duşi în pământul
Asiriei. În alt context cea care a născut şapte copii, proorocul o numeşte
seminţia lui Efraim, care a întemeiat Regatul Samariei şi care cu putere şi
avere întrecea pe toţi fii lui Israel. Sau pe cea care născuse şapte copii
proorocul o numeşte întreaga adunare a fiilor lui Israel, care şi-au făcut
viţel în pustie, doi viţei făcuţi de Ieroboam fiul lui Nabat şi cei puşi în Dan
şi Betel, şi încă idolul cu patru feţe {Ier.
10,14). „Pe cei rămaşi îi vor da săbiei”, adică seminţia lui Iuda şi fraţii lor, fiii lui Levi şi fiii
lui Veniamin care nu au fost nimiciţi în timpul căderii Samariei, voi preda-o
babilonienilor la moarte şi la strămutarea în robie.
„ Vai de
mine, mamă, că m-ai născut să fiu om de ceartă şi de pricină pentru toată
ţara”, adică în pământul Israeliţilor şi păgânilor, pentru că le
profeţesc nenorociri. „Nimănui n-am cedat cu dobândă,
şi nici mie nu mi-a dat nimeni cu dobândă. Şi toţi mă blestemă” {Ier. 15,10); nimănui nu i-am făcut rău, şi mie
nimeni nu mi-a făcut, dar totuşi toţi nu încetează să mă blesteme pe mine, şi
cauza plângerii lor este aceea că le-am zis lor despre timpul pedepselor ce se
apropie. Asemănător acesteia şi proorocul Avacum zice: „Pentru ce tu mă
laşi să văd nedreptatea şi priveşti apăsarea? Prăpădul şi silnicia sunt în faţa
Mea, certuri şi gâlcevi se iscă!” {Avacum 1,3).
„Da, te voi întări
pentru binele tău”[1], -
zice Domnul {Ier. 15,11). Astfel îi zice
Domnul proorocului Ieremia şi-i promite ajutor după aceea, când Dumnezeu v-a
îndreptăţi profeţiile lui cu însăşi fapta şi va ruşina prigonitorii lui pentru
îndrăzneala şi bârfeala lor. Aşa s-a săvârşit cu mâna duşmanilor poporului lui,
Caldeii, însă nu - mai înainte decât s-a împlinit cuvintele profeţiei sale.
„In adunarea celor ce
râd n-am şezut, nici m-am veselit”, adică,
proorocii mincinoşi care făceau glume pe seama mea, când profeţeam eu despre
ameninţările nenorocirilor, şi care amăgeau poporul cu deşartă nădejde a păcii
şi liniştii. „Ci am stat singur sub mâna Ta ce
apasă asupra mea, că Tu mă umpluseşi de mânie” {Ier. 15,17). N-am luat ca pildă demnă de urmat
obiceiurile şi faptele proorocilor mincinoşi şi a poporului, pentru că umplut a
fost de necazuri şi se gândea la acele mari nenorociri care Atotputernica mâna
Ta le-a pregătit acestui popor, şi nu le-a ascuns pe ele de mine.
„După aceea să pună preotul femeia înaintea Domnului,
să descopere capul femeii şi săi-i dea în mâini darul de pomenire, darul de
bănuială, iar preotul să aibă în mâini apa cea amară, care aduce blestemul”
{Num. 5,18), care după orânduirea lui Dumnezeu trebuie să
deosebească vinovaţii de nevinovaţi, însă pentru fărădelegile preoţilor se
arată mincinoasă şi infidelă. Şi proorocul zice: „Te rog, nu fi pentru
mine asemenea acestei ape, care nu deosebeşte pe cei ce au păcătuit de cei ce
n-au păcătuit”.
„Şi la acestea Domnul mi-a răspuns aşa: De te vei
întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi şi vei sta înaintea feţii Mele”. Dacă sufletul tău se va deprinde cu răbdarea, să
îndure tot ce se întâmplă cu oamenii, atunci te voi primi ca pe un prieten
iubit. „Şi dacă tu vei deosebi lucrul de preţ
de cel fără de preţ, vei fi ca gura mea”.
Dacă vei învăţa pe poporul Meu pocăinţa şi dreptatea, îl vei învăţa să se
depărteze de păcat şi vei fi ca gura Mea, adică-Mi vei fi aproape şi plăcut. „Şi nu te vei întoarce la ei, ci ei se vor întoarce
la tine” {Ier. 15,19), şi ei îţi vor
urma ţie, şi nu tu lor. Aceasta este spus despre Baruh, Avacum şi alţi prooroci
care au învăţat de la Ieremia.
[1] în textul comentariului există
o altă traducere decât cea de faţă: „Nu te voi
lăsa în fericire..."
5,1
în textul comentariului în loc de „pasăre
pestriţă " este tradus,,păun
", iar în Biblia jubiliară a Sf. Sinod. Bucureşti. 2000 diortosită de
Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania. el traduce aici expresia „păun " prin cuvântul „hienă "
