„Precum că părinţii voştri M-au părăsit, zice Domnul,
şi s-au dus după alţi dumnezei, ...dar voi faceţi încă şi mai rău decât
părinţii voştri”
{Ier. 16,11-12). Iarăşi
proorocul mustră
pe iudei şi-i ameninţă cu strămutarea în Babilon pentru
că se asemănau părinţilor lor, care au slujit idolilor în pustie, şi chiar dacă
proorocii îi învăţau, ei nu se căiau.
„Iată, voi trimite
mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, iar apoi voi trimite mulţime
de vânători şi-i vor vâna de prin toţi munţii, de pe toate dealurile şi de prin
crăpăturile stâncilor” {Ier. 16,16). În
sensul literar proorocul subînţelege aici pe babilonienii şi popoarele aliate
lor, pe care Dumnezeu i-a trimis împotriva iudeilor. Ei, asemenea pescarilor în
mare, cu mulţimi de oşti au înconjurat oraşele iudaice şi le-au supus, iar pe
locuitori ca pe peşti fără de glas, i-au prins în mrejele lor, chiar şi pe acei
iudei, care s-au salvat şi s-au ascuns în munţi şi în stânci de nepătruns, i-au
urmărit după căile denivelate şi strâmtorate, şi-i omorau sau îi duceau în
robie. În sens duhovnicesc proorocul reprezintă în chip tainic stârpirea
idolatriei. De aceea pescari îi numeşte pe sfinţii
apostoli, trimişi de Dumnezeu să-i urmărească şi să-i omoare pe demonii care
s-au depărtat de Dumnezeu, cărora, pe orice munte şi pe orice deal, oamenii se
închinau la chipul idolilor. După făgăduinţa de a stârpi idolii şi puterea
demonică se dă făgăduinţă întregului neam omenesc, de al întoarce în pământul
făgăduinţei, care şi este arătat aici în chipul întoarcerii iudeilor în
pământul făgăduinţei, despre care profeţeşte acum Ieremia.
„Doamne,
puterea mea, tăria mea şi scăparea mea la vreme de necaz, la Tine vor veni
popoarele de la marginile pământului...” {Ier.16,19).
Că prototip a slujit întoarcerea iudeilor din Babilon,
în realitate aceasta a fost săvârşit de Domnul nostru. El cu mâinile ucenicilor
Săi ne-a eliberat de robia satanică, din toate marginile pământului a chemat la
sine popoarele rătăcite, şi din întuneric i-a adus în îmbelşugata lumina Sa.
Se zice la profet: „...le voi arăta mâna Mea
şi puterea Mea...” {Ier.16,20),
pentru că şi Fericitul Pavel învaţă, că întoarcerea păgânilor la credinţa în
Hristos cu totul „nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii”
(1Cor. 2,4).
„Păcatul lui Iuda este
scris cu condei de fier, cu vârf de diamant” {Ier. 17,1). Proorocul
vorbeşte despre păcatul idolatriei şi acest păcat îl numeşte neispăşit sau în
acel sens că iudeii şi-au pus în inima sa ca în veac să nu lase acest păcat,
sau în acea însemnătate că nechibzuinţa iudeilor nu va fi ştearsă niciodată
înaintea Domnului, nici cu jertfe şi nici cu rugăciuni. Idolatria, proorocul o
numeşte păcatul lui Iuda, pentru că iudeii slujeau idolilor, şi această slujire
a introdus-o împăratul iudeu Manase, pentru că Ieremia vorbeşte despre
acelaşi păcat, despre care clar vesteşte Sf. Scriptură în Cartea a IV Regi: „Cu toate acestea Domnul n-a schimbat marea iuţime a
mâniei Sale, cu care se aprinsese mânia Sa asupra lui Iuda, din pricina tuturor relelor
pe care le făcuse Manase ca să-L mânie, şi a zis Domnul: Şi pe Iuda îl voi
lepăda de la faţa Mea...” (IV Regi
23,26-27). În sens figurat, îndeosebi, aceasta
s-a împlinit cu apostolul Iuda, care pe învăţătorul său l-a predat
răstignitorilor, şi iată păcatul lui este scris, şi niciodată nu se va şterge.
„Aşa zice Domnul:
Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup
omenesc,... va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor şi
nelocuif (Ier. 17,5- 6). După cum
iudeii n-au dorit să-şi corecteze moravurile sale viclene, să lase idolii
păgâni, se nădăjduia la ajutorul egiptenilor, aşteptau că egiptenii vor ieşi la
luptă cu împăratul babilonian, duşmanul comun, iar proorocul mustră pe oricine
care se depărtează de la Dumnezeu şi se alipeşte omului. În sens figurat proorocul are în vedere pe Satana pe care Sf.
Apostoli cu puterea lui Dumnezeu îl impun să fugă de la minţile credincioşilor,
şi el se sălăşluieşte în sufletele păgânilor, cum zice Domnul nostru: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin
locuri fără de apă, căutând odihnă şi nu găseşte” (Matei 12,43). Iar păgânii
pe bună dreptate se aseamănă cu pustiul nelocuit, pentru că zac în întunericul
rătăcirilor şi sunt lipsiţi de roadele adevărului, ca şi pământul sărat şi
neroditor.
„Prepeliţa cloceşte
ouăle pe care nu le-a ouat” (Ier. 17,11).
Proorocul vădeşte pe cei care agonisesc bogăţii
nedrepte. El zice că nebunia acestora va fi demascată la sfârşitul vieţii lor
şi propune învăţătura în mod de parabolă. Prepeliţa fură ouăle din
cuibul altor prepeliţe, se aşează pe ele, le cloceşte şi scoate pui. Dar când
puii vor creşte şi se vor acoperi cu pene, abia atunci vor auzi glasul
adevăratelor mame, se duc după ele şi o lasă pe aceea care i-a scos, ca pe una
străină, şi chiar dacă ea îi cheamă, ei nu ascultă glasul ei. Şi proorocul, şi mai înainte învăţa pe împăraţii iudei să nu
nădăjduiască în puterea omenească, la fel şi în acest loc zice că averea lor,
pe care au adunat-o cu înşelăciune şi cu viclenie, nu va rămânea le ei, ci din
mâini în mâini va trece în mâinile duşmanilor lor babilonieni. Şi de aceea,
zadarnică este nădejdea lor la bogăţia care nu le va aduce, nici nu-i va izbăvi
de răpitorii babilonieni. În alt sens aceasta poate fi dusă la
Nabucodonosor, pe care proorocul mai înainte l-a numit „pierzătorul popoarelor” (Ier. 4,7), iar acum zice despre el că a adunat „avuţie nedreaptă” (Ier. 17,11), de aceea se va lua de la el, ceea ce
a răpit cu viclenie şi sfârşitul lui va fi fără slavă. Aceasta şi s-a întâmplat
cu Nabucodonosor, care a jefuit lumea, şi cu câştigurile adunate de la
popoarele lumii şi-a înmulţit averea, dar în cele din urmă şi-a pierdut
gândirea şi s-a făcut asemenea animalelor câmpului, şi trăia cu ele în pădure.
Sau încă proorocul profeţeşte că aceeaşi va fi cu nepotul lui Nabucodonosor,
Baltazar, pentru că bogăţia lui adunată din toate părţile lumii îl va părăsi şi
va trece la midini şi perşi, iar însuşi el va fi omorât, şi oraşul împărătesc
va fi distrus.
„Tronul slavei, înălţat
de la început, este locul sfinţirii noastre” (Ier. 17,12). Proorocul iarăşi mustră pe
necredincioşi în aceea că ei îşi punea nădejdea în bogăţia sa, şi-i trezeşte să
gândească despre construcţia locaşului lui Dumnezeu,
care este aşezat în locul sfinţeniei din Ierusalim, pe tronul slavei Lui şi de
aceea pătrunde şi încearcă tot ce este împrejurul Lui. Aşadar, ca şi cum spune
proorocul, lasă să cunoască că Babilonul şi toţi împăraţii lui, care de la
început s-au slăvit pe tronul lui, au fost măriţi şi preaînălţaţi de Domnul,
care locuieşte în locaşul nostru cel sfânt. De aceea împăraţii n-au pricini să
se nădăjduiască la tăria sa, şi nimeni nu trebuie să se înfricoşeze de
împăraţi, pentru că vor fi luate de la ei comorile lor după judecata pronunţată
de adevăr, şi pentru împilarea subjugaţilor, asupritorii vor pieri sub mâna
acestui adevăr.
„Eu nu te-am îndemnat
totuşi Ia mai rău, nici n-am dorit ziua nenorocirii”. Adică, când m-au urmărit duşmanii mei, n-am
întors faţa mea de la tine. „Tu ştii acestea...
şi ziua omului n-ai dorit”. Ziua
omului, adică ziua căsătoritului sau a binefacerilor, pe care le doresc
oamenii. „Şi ce a ieşit din gura mea e
descoperit înaintea feţii Tale” {Ier. 17,16), adică, sau profeţia rostită de Ieremia,
sau rugăciunea lui pentru poporul său.
„Nu fi pricină de groază pentru mine, că Tu eşti
nădejdea mea în ziua strâmtorării”, adică
pentru moarte {Ier.
17,17).
„Să
nu mă ruşinez eu, ci să se ruşineze apăsătorii mei... şi zdrobeşte-i cu
zdrobire îndoită” {Ier.
17,18), adică pe cei
necredincioşi, care şi-au uneltit să mă omoare.
„Scoală şi intră în
casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!” {Ier. 18,2). Se propune pilda olarului, şi iudeii sunt chemaţi la pocăinţă. Cum olarul din
argilă meştereşte vas care îi este îngăduit, aşa Domnului nu-I este greu să
schimbe poziţia faptelor, şi de la necaz să-i readucă la bucurie. Iar dacă iudeii nu vor dori să lase viclenia sa, mânia lui
Dumnezeu îi ameninţă cu mari înfrângeri.
„Dar ei zic: Este
zadarnic! Noi vom trăi după gândul nostru şi ne vor purta fiecare după
învărtoşarea inimii noastre cele rele” {Ier.
18,12), adică nu ne temem de ocările tale şi nu vom lăsa căile pe
care am umblat, nu ne vom întoarce de la necredinţă, care este plăcută nouă,
noi ne-am hotărât ca, cum a fost începutul aşa să fie şi sfârşitul.
„Părăseşte oare zăpada
Libanului stânca muntelui?”, adică
din stâncele munţilor apele curgătoare! Stânca muntelui, Ieremia numeşte
Libanul, (cel mai înalt lanţ muntos din Antiliban). „Ori seacă apele ce vin de departe şi sunt reci şi
curgătoare...” {Ier. 18,13). Apele ce vin de departe şi sunt reci şi
curgătoare proorocul le numeşte abia izvorâte din pământ, reci, şi în timpul
curgerii nu sunt încă încălzite de soare. Proorocul are un singur scop. Cu un
exemplu şi cu altul el vrea să arate iudeilor necredinţa lor, pentru care au
refuzat ei slujirea Domnului, atunci când nu se cuvenea să refuze aceea care
foarte mult este pentru ei spre folos,
pentru că nimic nu se poate abate de la natura sa: şi
zăpada în vârful munţilor nu se pierde, şi apele curgătoare care se scurg iute,
neoprindu-se.
„ . . .S-a poticnit în căile sale şi a părăsit căile
cele vechi {Ier. 18,14). Ieremia
arată aici iudeilor, cele două pedepse care le-a profeţit lor Moise (Deut.28,22-32) „Să
se abată Domnul cu oftică, cu lingoare cu friguri...”, „...Fii tăi şi fiicele
tale să fie date la popor străin...”. Prima dintre aceste pedepse este
orbirea minţii, că la miez de zi vor căuta lumină. Această orbire şi însuşi
iudeii nu o ascund în sine, zicând la Isaia: ,, Ne poticnim în miezul zilei ca şi
pe înserate...” {Isaia 59,10). Altă pedeapsă - este strămutarea în
Babilon, unde vor pleca ca orbii, pentru aceea că au umblat pe căile sale
şerpuite şi, cum zice dreptul Iov: „ Voieşti tu
să urmezi pe străvechea cale pe care au bătătorit-o oamenii cei fără de
lege?...” {Iov22,15).
„Zis-au ei: Veniţi să
uneltim împotriva lui Ieremia, că nu va pieri legea din mâna preotului, nici
sfatul de la înţelept, nici cuvântul (lui Dumnezeu) de la prooroc” {Ier. 18,17). Cuvintele lor (ale iudeilor) au un
astfel de înţeles: Ne este cu folos ca să moară Ieremia, pentru că altfel de la
profeţia lui duşmănoasă pentru noi, va pieri „legea”
din mâna preoţilor şi „sfatul de la
înţelept, „cuvântul de la prooroci, însă
zicând aceasta ei subînţeleg necredinţa, sfatul viclean şi cuvântul mincinos.
Iar dacă va fi omorât Ieremia, nu va înceta nici legea, nici preoţimea, nici
profeţia. Aşadar, sau din această cauză doreau iudeii să-l omoare pe Ieremia,
sau ce este mai adevărat, ei sub un pretext plauzibil tindeau să ascundă
uneltirea lor vicleană, dojenind poporul că urmăresc proorocul pentru vina lui,
îl numeau mincinos, viclean, propovăduind nimicirea preoţimii, legii şi
profeţiilor, încumetându-se să se afirme de parcă va înceta aceea ce este
neîncetat. De aceea ziceau: „...Veniţi să-l
biruim cu limba” {Ier. 18,17), adică
vom face ca să îndure de la limba sa, pentru că cu limba sa ne-a impus pe noi
să ne necăjim.
„Ia aminte la mine, Doamne şi auzi glasul potrivnicilor
mei!” {Ier.
18,18).
„Se cuvine oare a
răsplăti cu rău pentru bine?” {Ier. 18,19).
Cu moarte răsplătesc celui care s-a rugat pentru izbăvirea iudeilor de ucigaşi
şi la tine a cerut binefaceri, iar lor le-ai propovăduit pocăinţa.
„Dă dar pe fii lor la
foamete...” {Ier.18,21). Cuvintele
acestea trebuie de înţeles în sens profetic, nu într-acea însemnătate de parcă
proorocul ca şi orice om, după vocaţia naturii stricate doreşte răzbunare, dar
în acea însemnătate că proorocul după descoperire sau profeţeşte
necredincioşilor, vrednica lor judecată, sau numai îi ameninţă. Astfel este
sensul corect şi ale altor profeţii asemănătoare acesteia, care Ieremia zilnic
le vorbea poporului neînduplecat şi îndărătnic.
„Aşa a zis Domnul:
Mergi şi cumpără o oală de lut de la olar; ia cu tine pe cei mai bătrâni din
popor şi din căpeteniile preoţilor..(Ier:
79,7).Proorocul a stricat acest vas în valea Tofet (Ben-Hinom) şi a zis, că aşa
va fi zdrobit poporul de babilonieni. Apoi acelaşi cuvânt la repetat în curtea
templului. A procedat astfel Ieremia după obiceiul altor profeţi, ca profeţia să
se întipărească în minţi mai adânc, pentru ca poporul să vadă cu ochii şi cu
urechile sale să audă cuvântul lui. Iar Valea Tofet a ales-o proorocul pentru
că în acest loc iudeii săvârşeau slujirea idolilor infami şi mârşavi, în jertfă
le aducea pe fii şi fiicele sale.
De
aceea şi mai adaugă el următoarele: „Şi-i voi
ospăta cu carnea fiilor şi cu carnea fiicelor lor; şi va mânca fiecare carnea
aproapelui {Ier. 19,9), adică vor
ospăta pe cei care în jertfă aducea idolilor carnea copiilor lor. O astfel de
pedeapsă grea au îndurat iudeii, când Ierusalimul a fost asediat de babilonieni
pe timpul lui Sedechia, şi a văzut Ieremia cu ochii proprii şi în cartea
plângerea lui Ieremia a descris zicând: „Femeile
deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii
fiicei poporului meu'’ {Plângeri 4,10).
Auzind Paşhurr fiul
preotului Inter, care era supraveghetor în templul Domnului, că Ieremia a
profeţit aceste cuvinte. A lovit Paşurr pe Ieremia şi l-a aruncat în temniţă'’ {Ier.20,1-2). Paşhurr a fost preot în cinul
zidarului, pe Ieremia îl ura pentru aceea că proorocul demasca pe confraţii
lui, preoţii, şi lui Paşhurr îi era dureros că Ieremia în oraşul împărătesc,
învăţa deschis contra voinţei preoţilor, care i-au interzis aceasta. În aşa mod
preoţii şi arhierii iudaicii s-au răsculat şi contra lui Ioan, şi contra
Domnului nostru şi contra ucenicilor lui.
„Şi Ieremia i-a zis:
Domnul nu te mai numeşte Paşhur... ci Magor Misabib (Spaimă din toate părţile)” {Ier. 20,3). Aşa a zis despre el Ieremia pentru
că Paşhurr trebuia să meargă şi să se strămute în Babilon şi să rabde acolo
nevoia chiar de o bucată de pâine, asemenea urmaşilor arhiereului Ilie {IRegi 2,36).
„Şi pe tot Iuda îl voi
da în mâinile regelui Babilonului care îi vor duce...” {Ier.20,4-5). După cum a spus proorocul că
întregul popor va fi predat babilonienilor, adaugă aici, că după distrugerea
Ierusalimului şi cetăţii lui, vor fi distruse şi oraşele care-1 înconjoară şi
care-1 slujesc ca pază.
„Doamne, Tu m-ai aprins
şi iată sunt înflăcărat...” {Ier.20,7),
adică m-ai ademenit sau cu cele spuse de Ieremia: „Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare şi
peste regate'’ {Ier.
1,10), sau cu acea promisiune că-1 vor certa şi nu-1 vor învinge atunci,
când fapta n-a corespuns cuvântului pentru că proorocul, privind la
adevărata sa situaţie strâmtorată, nu vedea în nici în viitor sfârşitul
nenorocirilor.
Însă ferindu-se, că zicând astfel el ca şi cum se abate
de la calea cuvenită, Ieremia se adresează şi rosteşte binefacerile Domnului,
zicând: „Cântaţi Domnului! Lăudaţi pe Domnul,
căci El izbăveşte sufletul celui împilat din mâna făcătorilor de rele” (Ier. 20,13). Împilat se numeşte pe sine însuşi,
pentru că nu are ajutor omenesc, chiar dacă ajutorul Domnului nu înceta pentru
el.
„Blestemată fie ziua în
care m-am născut...”. Proorocul blestemă ziua în care de
judecata Domnului se termină captivitatea poporului necredincios, foamea, ciuma
aducătoare de moarte şi alte nenorociri. „Blestemată
fie...ziua în care m-a născut maica mea, să nu fie binecuvântată” (Ier. 20,14). Aşa va fi această zi, chiar dacă
proorocul n-ar fi blestemat-o.
„Blestemat fie omul
care a adus tatălui meu vestea şi i-a zis: „ Ţi s-a născut fiu ”, şi s-a
bucurat mult de aceasta” (Ier. 20,15).
Proorocul chiar şi nu ştia dacă a fost cineva cu adevărat care ar fi adus veste
despre aceasta tatălui lui. Dar cum a blestemat el ziua, astfel blestemă şi pe
acel care ar fi adus vestea, care poate şi nici n-a fost. De aceea aceste
cuvinte nu arată în prooroc o puternică mânie (pentru că nu poate fi mânia
pentru aceea ce nu-i), ci exprimă numai cumplitul necaz (ca şi tine în
puternicul necaz ca de obicei rosteşti cuvinte deşarte şi nechibzuite care
arată numai aceea că tu eşti în necaz). Aici trebuie de repetat spusele de noi
şi mai înainte: aceea ce zice aici Ieremia, a zis şi dreptul Iov, despre care
Sfântul Duh a mărturisit, că „n-a greşit şi n-a
hulit pe Dumnezeu cu gura sa” (Iov 1,1).
Multe expresii asemenea se întâlnesc şi în psaltirea, scrisă sub inspiraţia
Sfântului Duh, Care l-a învăţat pe prooroc şi conducea cu el. Pentru că
cuvintele profetice nu trebuie de combinat cu cuvintele oamenilor de rând şi
neînţelepţi.
Şi
este necuviincios de a susţine, precum că Ieremia dorea răzbunare asemenea
omului care se mânie pe aproapele său. Din contra, după cum am spus noi, el sau
ca prooroc profeţea altora nenorocirile ce vor veni, sau a dat la iveală
necazul său propriu din cauze necondamnabile, însă ascunse de la noi şi
întrecând mintea noastră şi a exprimat-o cu astfel de cuvinte, care le compunea
şi le determina proorocilor însuşi Sfântul Duh.
„Întreabă pentru noi pe
Domnul că Nabucodonosor, regele Babilonului ne face război...” (Ier.21,2). Aşa zice Sedechia, împăratul
necredincios, apărând locul asemenea necredinciosului împărat Iehonie, fiul
fratelui lui. Sedechia a fost în robie la babilonieni, pentru că de la ei a
primit împărăţia. Însă când a dat jos de pe sine jugul robiei, după 11 ani de
robie, a fost asediat în oraşul său împărătesc; atunci a trimis el la Ieremia
solii pentru ca să ceară de la Dumnezeu
mângâiere şi apărarea celor cuceriţi, pentru că de nicăieri ei nu aveau ajutor,
Ieremia a răspuns că Dumnezeu „pe aceşti răi cu
rău îi va pierde'’ {Matei 21,41), pentru vinele socotite mai înainte,
îndeosebi pentru împilarea săracilor şi nevoiaşilor, pe care iudeii atunci îi
ofensau şi-i împilau. După demascare proorocul cheamă iudeii la pocăinţă -
nădejdea uşurării.
„De aceea aşa zice
Domnul casei regelui Iuda: Galaad îmi eşti şi vârf de Liban, dar le voi face
pustietate în cetăţi nelocuite. Şi voi găti împotriva ta pierzători, care vor
avea fiecare arma sa şi vor tăia cei mai frumoşi cedri ai tăi şi-i vor arunca
în foc" {Ier. 2 2,6-7). Proorocul vorbeşte despre casa împăratului sau despre palatul
lui, sau despre oraşul împărătesc, ce se pregăteşte pentru ruinare; numeşte
Ierusalimul - Galaad, cu nume străin, arătând cu aceea că locuitorii lui sunt
înstrăinaţi de Dumnezeu, iar cedrii aleşi îi numeşte pe domnitorii iudaici şi
pe preoţi.
„Nu plângeţi după mort
şi nu-1 bociţi” - adică nu plângeţi
după împăratul Iosia, pe care-1 înmormântează cei care-1 cunosc; cu el nu s-a
întâmplat aceea ce s-a întâmplat cu cei duşi în captivitate care decedau pe loc
străin şi pe care n-are cine să-i înmormânteze. „Plângeţi amar după cel dus în robie, că acela nu se
va mai întoarce şi nu îşi va mai vedea ţara sa de naştere” {Ier.22,10), adică
plângeţi după Şalum, sau Ioahaz fiul lui Iosia.
„Căci aşa zice Domnul despre Şalum, fiul Iosia ... care
a ieşit din locul acesta: Nu se va mai întoarce acolo. Ci va muri în locul acea
unde a fost dus rob şi nu va mai vedea pământul acesta” {Ier.22,11-12). El va fi dus în
captivitate în Egipt, şi nu va mai vedea nici oraşul său, nici casa
împărătească. însă acel pământ străin, care-1 va primi şi după moartea lui va
acoperi în sine trupul lui.
„Vai de cel care îşi
zideşte casa din nedreptate...” {Ier.22,13).
Acestea şi următoarele cuvinte proorocul le zice despre Ioiachim, tatăl lui
Iehonia, şi de la început îi socoteşte păcatele lui, iar apoi îi profeţeşte
peirea.
„Ai ajuns tu, oare,
rege ca să te făleşti cu palate clădite din lemn de cedru?...”. Tu gândeşti că domnia va continua mulţi ani şi
de aceea „te făleşti cu palate clădite din lemn
de cedru?”, adică înfrumuseţezi casele cu cedru şi
construieşti clădiri măreţe. „Tatăl tău n-a
mâncat oare şi n-a băut? Israel a făcut judecată şi dreptate şi de aceea i-a
fost bine” {Ier. 22,15). Şi Iosia, tatăl său, asemenea ţie a stăpânit împărăţia, şi a
moştenit toate bunurile împărăţiei lui Solomon: bogăţia lui a fost mare, şi el
slăvit, dar făcea judecată şi dreptate pe care tu n-o faci. Eu i-am făcut bine,
întru-cât a făcut el dreptate, am vărsat eu asupra lui binefaceri şi l-am
ajutat, şi am trimis asupra lui moarte înainte de acele nenorociri, care după
moartea lui, i-au cuprins pe copii lui.
„...Nu-1 vor
plânge...Ci el v-a fi îngropat ca un asin...” {Ier.22,18-19). Împăratul Nabucodonosor l-a predat
morţii pe Ioiachim, fiul lui Iosia, care de trei ori s-a îndărătnicit de la el;
trupul lui Ioiachim l-au scos şi l-au aruncat departe după porţile
Ierusalimului, în loc necurat.
„ Urcă-te
pe Liban şi strigă, înalţă-ţi glasul de pe Vasan, şi strigă de pe Aburim, că
s-au zdrobit toţi prietenii tăi ”{Ier.
22,20). Aici profetul vorbeşte seminţiei lui Iuda şi-i arată, cît este
de deşartă nădejdea la popoarele aliate cu ei, pentru că şi ei, pentru că şi ei
vor fi înfrânţi de Caldei, înjosiţi sub jugul robiei, şi nu vor putea acorda
ajutor vecinilor săi.
„O, cel
ce locuieşti pe Liban şi-ţi faci cuibul în cedri, cum vei geme tu, care te vor
ajunge chinurile ca durerile femeii ce naşte!” {Ier.22,23). Proorocul
condamnă luxul şi îngâmfarea, la care se predădeau iudeii din acele timpuri, şi
de aceea îi aseamănă cu cedrii înalţi ai Libanului, iar sub chipul
chinurilor şi geamătul femeii ce naşte, le profeţeşte înjosirea şi necazurile
care îi vor ajunge în strămutare.
„O, ţară,
ţară, ţară, ascultă cuvântului Domnului!...” {Ier.22,29). Cuvintele acestea se conţin în
legătură cu spusele de mai sus, unde proorocul acuză iudeii pentru cruzime,
zicând: „în vremea propăşirii tale Eu ţi-am
grăit, dar tu ai zis: Nu ascult!” {Ier.22,21).
Minunat vorbeşte aici proorocul, chemând pământul să ia aminte la cuvintele
lui, pentru că iudeii, cărora li se cuvenea să asculte cuvintele profetice, sau
asemănat pământului (ţării) fără de simţ. Ei au fost surzi, ca pământul. Când
proorocul vorbea, vorbea ca şi cum pământului. Iudeii nu auzeau ceea ce le
vorbea lor Ieremia.
„Aşa zice Domnul: Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de
copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va
mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!” {Ier. 22,30). Acesta este Iehonia, fiul lui
Ioiachim, despre el vorbeşte proorocul, că va merge „...în ţară străină...”, în
Babilon, şi nu se va întoarce de acolo, şi de aceea îl numeşte - „vas netrebnic” {Ier.22,26-28).
Cuvintele: „omul acesta ca lipsit de copii” nu
au acel înţeles, că Iehonia nu avea copii, ci acela că copii lui nu vor stăpâni
împărăţia tatălui său. Fiindcă ultimul împărat iudeu a fost Sedechia, unchiul
lui Iehonia, fiul lui Iosia, iar Salafiil, fiul lui Iehonia, niciodată n-a fost
pe tronul părintesc, ci a murit în străinătate.
„ Vai de
părinţii ca pierd şi împrăştie oile turmei Mele, zice Domnul {Ier. 23,1). În acest
capitol se conţin ca şi cum 2 părţi: prima se referă la împăraţi, a doua -
către domnii poporului şi preoţi.
„Şi voi aduna rămăşiţele turmei Mele din toate ţările
prin care le-am risipit" (Ier. 23,3). După 70 de ani voi
aduna rămăşiţele turmei Mele. „Voi pune peste acestea
păstori..." (Ier.
23,4), adică pe Zorobabel şi
pe Isus fiul lui Iosedec.
„Iată vin zile, zice
Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă..., iată numele cu care-L voi
numi: Domnul — dreptatea - noastră" (Ier.23,5-6).
Taina aceasta a fost predestinată în Zorobabel, însă
s-a împlinit în Domnul nostru; Zorobabel nu se numea şi nu putea să se
numească: Domnul dreptatea noastră, dar acesta şi este şi se numeşte Hristos
Domnul nostru. Despre El au mărturisit proorocii, apostolii, arhanghelul
Gavriil, care a propovăduit zămislirea Lui, şi îngerii - conslujitorii lui
Gavriil, care au vestit păstorilor despre naşterea Lui. Şi încă, nici
Zorobabel, nici altcineva asemeni lui, n-au dăruit poporului Domnului acele
mari daruri despre care Ieremia aici, şi puţin mai departe vesteşte, că
darurile acestea se vor da odată cu venirea marelui împărat ce s-a ridicat la
ei. Primul dintre aceste daruri încă de mai înainte clar profeţite de Isaia,
este izbăvirea şi transformarea tuturor popoarelor şi unirea lor într-un singur
popor. Al doilea dar - veşnica domnie a semniţiei lui David, şi o deplină
îmbelşugare a bunătăţilor de orice fel, cu care chiar se vor şterge din minte
toate binefacerile pe care Domnul le-a arătat neamurilor vechi. Aceasta şi
Isaia în profeţia sa despre venirea şi împărăţia Domnului nostru, încă mai
înainte a profeţit: „Nu vă mai amintiţi
de întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seamă lucrurile de altă dată. Iată
că Eu fac un lucru nou, el dă muguri, nu-l vedeţi voi oare? Croi-voi în deşert
o cale, în locuri uscate izvoare de apă’ (Isaia
43,18-19). Un astfel de cuvânt fără îndoială nu
poate fi dus nici către Zorobabel, nici către altcineva din conducătorii
poporului iudeu.
„Despre prooroci: Mi se
sfâşie inima în mine..." (Ier.23,9).
Aceasta este a doua parte a capitolului, în care
proorocul demască păcatele preoţilor şi proorocilor mincinoşi, şi arată ce
judecată grea este rostită asupra lor.
„...Ţinta alergăturii lor este fărădelege..." (Ier.23,10), adică iudeii tind la rău.
„Că profetul şi preotul sunt necredincioşi... şi în
proorocii Samariei am văzut nebunie, căci au profeţit în numele lui Baal şi au
dus în rătăcire pe poporul Meu Israel. Dar în proorocii Ierusalimului am văzut
grozăvie: Aceştia fac desfrănare şi umblă cu minciuni,...", adică toţi desfrânează,
toţi formează o adunare de mincinoşi „ajutând mâinile făcătorilor
de rele"(Ier.23,11-14), adică ajutând mâinile sale pentru prietenii de
pe timpul sărăciei lor.
„De aceea, aşa zice Domnul Savaot, despre prooroci: Iată
îi voi hrăni cu pelin şi le voi da să bea apă cu fiere... iată vine furtuna
Domnului cu iuţime..." (Ier.23,15-19). Domnul va pune asupra păcătoşilor pedeapsa
hotărâtă, după judecata aspră, ca şi cum într-o mânie înflăcărată.
„Ce legătură poate fi
între pleavă şi grăuntele de grâu curat...”
{Ier.23,28). Adică visurile sale mincinoase cu
proorocirea Sf. Duh. Prorocul prezintă trei tipuri, ca să arate puterea şi
superioritatea cuvântului lui Dumnezeu, şi anume: grâul, care alcătuieşte
propria hrană omenească care este cea mai bună pentru om; focul, care tot
nimiceşte; şi fierul, care tot învinge.
„De aceea iată Eu, zice
Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: El a
spus” {Ier. 23,30). Astfel vorbeşte proorocul despre acei prooroci mincinoşi,
care de la adevăraţii prooroci furau proorocirile lor adevărate şi, ca taină,
le aduceau la cunoştinţă pe acestea cuiva, interzicând să spună despre aceasta
altora. Dar totodată aveau în vedere că dacă se va împlini profeţia să zică: „Iată noi avem martor că noi mai
înainte am spus această’’, iar dacă nu se va împlini, să-l
învinuiască pe Ieremia şi pe alţi adevăraţi prooroci, ca şi cum ei pe toţi i-au
amăgit.
Însă este şi un alt neam de prooroci mincinoşi, care vorbesc
şi una şi alta, numai să spună ceva plăcut celor ce ascultă şi-i convinge:
„Nici un rău nu va veni asupra voastră!” {Ier. 23,17), şi cuvântul
său, după obiceiul proorocilor mincinoşi îl confirmă cu numele Domnului. Şi ei
sunt asemenea acelora, despre care mai înainte a spus Ieremia, că visele sale
mincinoase le amestecă cu proorocirile Sf. Duh şi seduc poporul... „la rătăcire cu amăgirile lor şi cu linguşirile lor” {Ier.23,32). Astfel de
prooroci, în timpul lui Ieremia, au fost: Anania, Ahab, Sedechia şi Samel
Ielamiteanul.-în paranteză fie spus prorocii mincinoși ai evreilor sunt
rabinii care fac afirmații mincinoase despre Mesia iudaic care va veni când vor
vrea ei.Ei mărturisesc strâmb în duhul satanei care-i învață mincinos,iar ei
cred că le vorbește Dumnezeu.Ei sunt amari,adică,învațătura lor este amară-pelin.Duhul
proorociei la creștini este mărturia lui Hristos,iar rabinii au și ei prorocia
mincinoasă-talmudică a Mesiei și a împărăției lumești a evreilor.
„...Mi-a arătat Domnul
vedenia aceasta: Iată erau două coşuri cu smochine...”. Domnul îi arată
lui Ieremia în vedenie două coşuri: unul era plin cu „smochine foarte bune” iar altul cu „smochine foarte rele”. Şi când proorocul a spus că vede smochine şi
bune şi rele, atunci a fost către el „cuvântul
Domnului... şi mi-a zis...” {Ier.24,1-2-4),
că un coş reprezintă pe împăratul Iehonie, iar altul -
pe cel ce a împărăţit după el, Sedechia; Ieremia primeşte poruncă ca primului
să-i vestească binele, iar celui de-al doilea - răul, pentru că împăratul
Iehonie a luat aminte la ameninţările Domnului, s-a înfricoşat de ele, şi, după
cuvântul lui Ieremia, şi-a predat sufletul său împăratului Nabucodonosor; însă
nu la fel a procedat împăratul Sedechia, care după mândria inimii sale s-a
îndărătnicit de împăratul Caldeii şi nu cădea de acord ca să se predea pe sine
şi pe popor caldeilor, chiar dacă a auzit de la Ieremia, că lui şi iudeilor
care au rămas în pământul le este determinat strămutarea. Pentru această nesupunere,
proorocul sub chip de coş umplut cu „smochine
foarte rele” profeţeşte
poporului, împăratului, şi tuturor iudeilor celor care au rămas, chiar şi
acelor s-au salvat cu fuga în Egipt, nimicirea,paguba, foamea şi captivitatea;
cu aceste nenorociri încă mai înainte marele conducător Moise ameninţa poporul
încăpăţânat.
În sens figurat această vedenie
arată la acea deosebire a celor buni şi răi, care va fi la sfârşit şi dă de
înţeles, că destinul şi unora şi altora este foarte rău. Aceasta şi exprimă cu
accentuarea vorbelor proorocului: „Smochinele
cele bune sunt foarte bune, iar cele rele sunt foarte rele'’ (Ier. 23,3).
De la sine se vede, că proorocul nu respectă aici ordinea
timpului, pentru că întâmplările descrise de el mai departe, care se referă la
tatăl lui Iehonie, Ioiachim, au fost mulţi ani mai înainte de întâmplările care
sunt acum relatate la prooroc.
„...Domnul va striga cu putere de sus şi din locaşul
sfinţeniei Sale îşi va ridica glasul Său..." (Ier.25,30), adică asupra Ierusalimului şi
îndeosebi, asupra locaşului său. Aici Ieremia profeţeşte despre peirea multor
popoare, care împreună cu iudeii vor suferi înfrângere de la caldei. El
profeţeşte acea definitivă ruinare, care a profeţit-o Isaia şi pe care singur
el o descrie mai departe mai amănunţit, iar acum prezintă înfrângerea acestor
popoare în chip de viticultori, care au călcat cu picioarele strugurii adunaţi
în tocilă (teasc).
„Întrebaţi şi vedeţi
dacă naşte vre-un bărbat? De ce văd Eu pe toţi bărbaţii cu mâinile pe şolduri,
ca o femeie care naşte, şi feţile tuturor palide" (Ier. 30,6). Proorocul profeţeşte năvălirea
babilonienilor, acea strâmtorare şi acea tulburare în care vor fi iudeii când
vor cunoaşte rătăcirea sa, vor începe să judece nechibzuirea sa proprie şi să
se învinovăţească pe sine. Asemenea acestei profeţii Ieremia zice şi mai
departe descriind necazul şi ruşinea, care a cuprins pe Efraim în timpul
căderii lui (Ier. 31,19)
„Acela este timp de mare strâmtorare pentru Iacob, dar
el va fi izbăvit din ea", adică după 70 de ani de
strâmtorare babilonică.
„Şi nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji Domnului
Dumnezeului lor şi lui David, regele lor, pe care-l voi pune iarăşi pe
tron...", adică pe Zorobabel
(Ier.30,9).
„Voi pierde de tot popoarele, printre care te-am
risipit pe tine, iar pe tine nu te voi pierde...". Aşa zice Domnul, pentru că El a străpuns şi a nimicit
împărăţia altor popoare, iar pe iudei nu i-a stârpit până la vremea împăratului
Hristos, cum a profeţit şi Daniel. „Şi în ziua, aceea zice Domnul
Savaot, voi sfărâma jugul de pe grumazul şi lanţurile lor le voi rupe" (Ier. 30,8-11).
„Cetatea va fi zidită
iar pe dealul său...”, adică
Ierusalimul se va zidi pe locul de mai înainte şi în înălţimea slavei sale.
„...Şi templul se va zidi ca mai înainte” {Ier.30,18), adică se va
zidi locaşul Domnului, se va reînnoi cinul aducerii de jertfe în aceeaşi
măreţie şi în aceeaşi slavă, cum a fost mai înainte.
„...îi voi înmulţi şi nu vor mai fi împuţinaţi...
adunarea lui va sta înaintea mea...” {Ier.30,19-20), ca şi în zilele lui Moise, Aron şi Isus.
Dar toată aceasta, dar şi aceea despre care încă mărturiseşte
profeţia, s-a împlinit şi săvârşit la venirea Domnului nostru, după cum
a fost descris de noi mai înainte. Cum şi în gospodnem domostroitelisve lui
Dumnezeu s-a împlinit foarte mult dintre cele profeţite de prooroc despre
izbăvirea şi renovarea poporului lui Dumnezeu, aşa şi
aceasta trebuie de atribuit nu către simplul Israel, dar către popor, care la
dumnezeiescul Pavel se numeşte Israelul lui Dumnezeu, adunat şi alcătuit din
iudei şi alte popoare. Şi nu pur şi simplu către fii lui Avraam, dar către fiii
făgăduinţei, după cum învaţă acelaşi Pavel. Numai
că în acest sens figurat s-a împlinit cuvântul lui Ieremia: „Şi nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji
Domnului Dumnezeului lor şi lui David regele lor, pe care-l voi pune iarăşi pe
tron...” {Ier.30,9). La iudei nu mai era
pace; după aceea ce i-au supus Caldeii, nu
se izbăveau ei de frică şi asuprirea popoarelor străine, ci în diferite tipuri
îi subjugau ba perşii, ba grecii, ba romanii. Nu s-au împlinit asupra iudeilor
şi aceste cuvinte ale proorocului: „Şi se
va întoarce Iacob şi va trăi în pace şi în linişte, şi nimeni nu-l va mai
îngrozi” {Ier. 30,10). Toţi proorocii care au profeţit după captivitatea babilonică
zic că pe timpul lor iudeii nu au fost liberi de frică ci de războaiele cu
popoarele vecine şi nici pe o minută n-au avut linişte, ci se înfricoşau de
popoarele străine, şi au fost asupriţi chiar dacă au slujit Domnului
Dumnezeului său şi nu s-au închinat idolilor.
„Atunci mi S-a arătat
Domnul din depărtare” {Ier.31,3),
adică când umblam eu prin pustie dar şi în acea zi când a strigat şi a vorbit
Isaia: „Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii
mei!” {Isaia 6,5). Asemenea lui
Ieremia, şi Iezechiel foarte bine prezintă poporul lui Dumnezeu în chip de
fecioară, care a fost lăsată în pustie, şi pe care Dumnezeu a găsit-o, a
spălat-o de necurăţie, şi a îmbrăcat-o în haine luminate, a înfrumuseţat-o ca
pe o mireasă şi a făcut un legământ {Iez.16,3-8).
Aceeaşi a reprezentat tainic şi Isaia, zicând: „...Şi
în ce chip mirele se veseleşte de mirească, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul
tău! ...Şi ţie ţi se va zice: „cea căutată”, „cetate nepărăsită”!” {Isaia 62,5-12). Cu aceasta este potrivit şi ceea
ce zice Ieremia: „Din nou te voi pune în
rânduiala, fecioara lui Israel...”, adică
după întoarcerea ta din captivitatea babilonică, oraşele din nou se vor zidi,
şi locuitorii se vor întoarce în pământul său. „Din
nou te voi înfrumuseţa cu timpanele tale şi vei ieşi la hora celor ce se
veselesc...”
{Ier. 31,4). Aici
proorocul vorbeşte despre bunăstarea pe care o aşteaptă poporul lui după
încheierea strămutării babilonice, şi descrie bunurile, care le va primi de la
Domnul.
Dar toată aceasta după
adevărata însemnătate a profeţiei trebuie de înţeles despre biserica lui
Hristos, şi clara mărturie a acestei ne prezintă însăşi plinirea profeţiei,
pentru că numai Biserica lui Hristos a primit aceste daruri pe care le promite
aici proorocul. În ea s-a împlinit profeţia. Iar sensul cuvintelor profetice
trebuie să-l găsim în plinirea lor.
„Aşa zice Domnul: Glas
se aude în rama, bocet şi plângere amară, Rahila îşi plânge copii şi nu vrea să
se mângâie de copii săi, pentru că nu mai sunt” {Ier. 31,15). În sensul istoric aceasta se
vorbeşte despre fiii lui Iuda şi Veniamin, care au trăit în Ierusalim şi
Betleem. Pentru că însuşi Ieremia, descriind mai departe {Ier.40,1) împlinirea profeţiei, zice că
seminţiile lui Iuda şi Veniamin au fost duse în Rama, oraşul seminţiei lui
Veniamin, iar de acolo strămutaţi în captivitate în Babilon. Iar în sensul
duhovnicesc, aceste cuvinte s-au împlinit atunci când Irod a omorât pruncii în
Efirata {Miheia 5,1-2) şi împrejurimile ei.
Spusele că Rahila plânge în Betleem şi glasul bocetului ei se aude în Rama, se
explică cu aceea că trupul Rahilei a fost îngropat în Betleem, locuitorii
Betleemului au fost captivaţi şi duşi în Rama, iar de acolo trebuiau să meargă
în pământ străin, în Babilon.
După aceasta proorocul linişteşte mamele pruncilor omorâţi în
faţa mamei lor Rahila, zicând: „Infrănează-ţi glasul de la bocet
şi ochii de la lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, şi ei se vor
întoarce din ţara duşmană... că fiii tăi se vor întoarce în hotarele lor", adică în rai {Ier. 31,16-17).
„...Ruşinat şi tulburat am
fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele'’ {Ier.31,19).
Aşa zic fiii lui Efraim:
„noi ducem pedeapsa meritată pentru
viţelul care l-a turnat conducerea capului nostru”.
„Dar Efraim nu este feciorul meu scump...?”, adică este iubit pentru pocăinţă. „Atunci
când vorbesc de el, totdeauna cu dragoste îmi amintesc de el {Ier. 31,20).
„Pentru că Domnul va
face pe pământ lucru nou: femeia va căuta pe bărbatul ei” {Ier. 31,22) - sau în acel sens că sinagoga va
refuza idolii şi se alipi de unul Dumnezeu; sau în acel, că însăşi pământul
iudaic va cuprinde locuitorii săi, pe care i-a înghiţit şi i-a aruncat.-adică
Biserica este femeia ce-l caută pe Hristos-Dumnezeu.
„Iată vin zile, zice
Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou.
Insă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor...” {Ier.31,31). Moştenesc
celei promise casei lui Israel şi casei lui David, adică Noul Testament şi
Evanghelia vieţii, care se va da şi iudeilor şi păgânilor. Testamentul se
numeşte nou pentru că nu ordonă jertfele sângeroase, asemenea Vechiului
Testament.
„ Voi
pune legea Mea înăuntrul lor...”, adică nu pe
tablele de piatră ca şi la Moise, ci pe tablele trupeşti, că proorocul singur
explică astfel: „...zice Domnul: voi
pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi
le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor"
(Ier.
31,3 3).
„Când aceste legi vor
înceta să mai aibă putere înaintea Mea, zice Domnul, atunci seminţia lui Israel
va înceta pentru totdeauna să mai fie popor înainte Mea” (Ier. 31,3 6). Ca niciodată nu va fi aceea ca să
schimbe regula lumii aşa cum s-a stabilit de la început, adică micşorarea
stelelor, schimbările timpurilor, aşa, fără îndoială nu va rămâne neîmplinită
făgăduinţa dată lui David: „Eu voi lepăda
seminţia lui Israel pentru toate câte au făcut ei”. Chiar dacă profeţia aceasta s-a împlinit şi în Zorobabel care
conducea cu împărăţia lui David, însă deplin s-a împlinit ea în Domnul nostru,
cum a spus şi îngerul: „Şi Domnul
Dumnezeu Îi v-a da Lui tronul lui David, părintele Său, şi se va împărăţi peste
casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,32-33).
Iar
ceea ce se vorbeşte la evanghelist despre lărgimea şi veşnicia împărăţiei lui
Hristos, aceea proorocul repetă şi susţine mai departe zicând: „Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat
nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu” (Ier. 33,22), adică
sămânţa Cuvântului Său, fiului lui David, al preoţilor şi leviţilor ai Noului
Testament. Evanghelia şi Biserica lui Hristos după vrednicia lor proorocul le
reprezintă în chipul Puterilor Cereşti, iar după lărgime - în chipul nisipului
mării. Pentru că se cuvenea ca Evanghelia şi Biserica să fie cunoscută în toate
colţurile lumii, şi pentru ca să creadă în ele toate popoarele.
„...Şi am cumpărat de
la Hanameel, fiul unchiului meu (Salom 1 ea), ţarina cea din Anatot şi i-am cântărit şapte sicii de
argint şi zece arginţi; apoi am scris zapisul şi l-am întărit cu pecetea, am
chemat la aceasta martori... Am luat atât zapisul de cumpărare cel pecetluit
după lege şi rănduială, cât şi pe cel deschis. Şi am dat acest zapis de
cumpărare lui Baruh, fiul lui Neria, fiul lui Maasia... ”
(Ier.32,9-12). Când împăratul Nabucodonosor s-a întors din Egipt, în al zecelea
an al lui Sedechia, şi iarăşi a strâmtorat Ierusalimul cu armatele sale, atunci
lui Ieremia i-a fost poruncit de la Domnul să liniştească locuitorii
Ierusalimului, care se văicărau de nenorocirile ce i-au cuprins şi de
captivitatea ce-i aştepta, şi să-i bucure cu făgăduinţa că vor fi întorşi în
pământul său. Şi după cum n-au crezut cuvintelor lui, Dumnezeu a poruncit ca
profeţia, ascunsă în viitor, să o întărească cu înfăptuirea deschisă pentru
toţi. De aceea Ieremia în acel timp când singur profeţeşte despre pustiirea
pământului natal, în faţa întregului popor, de la fiul său cumpără ţarina, ca
să-i convingă pe iudei că ei îşi vor întoarce pământurile şi ogoarele sale.
Anume aceasta este aceea că proorocul în aşa timp îşi cumpără ţarină şi i-a
convins pe iudei, pentru că aceasta n-ar fi făcut-o omul, care se îndoieşte în
întoarcerea din captivitate.
„Voi da libertate săbiei asupra voastră... pe cei ce
au călcat legământul Meu şi pe cei ce nu s-au ţinut de cuvintele legământului
pe care l-am încheiat înaintea feţii Mele, despicând în două viţelul şi trecând
printre cele două bucăţi ale lui” {Ier.34,17-18).
Proorocul arată la obiceiul vechi, la ceea cum se aprobau în vechime
legămintele, obiceiul după care a urmat Avraam {Facere
15,10) şi care a transmis-o şi urmaşilor. Astfel au făcut şi în
Ierusalim, intrând în legământ cu Domnul, când armatele împăratului babilonian
se apropiau de oraşele iudaice, şi ei au junghiat un viţel, l-au despicat în
două şi treceau printre cele două bucăţi ale lui. Proorocul mustră locuitorii
Ierusalimului pentru încălcarea legământului, iar pe împăratul Sedechia pentru
încălcarea poruncilor „dând fiecare slobozenie
aproapelui său" {Ier. 34,15).
Pentru că el şi i-a întors slobozi pe robi şi roabe. Locuitorii Ierusalimului
au încălcat legământul Domnului către părinţii lor: ,,la sfârşitul anului al şaptelea să dea drumul
fiecare din voi fratelui său, evreu, care ţi s-a vândut ţie, să-ţi lucreze el
şase ani...'" {Ier. 34,14).
Proorocul vesteşte celor care au încălcat legământul despre întoarcerea
babilonienilor, care vor veni să-i pedepsească pe ei pentru fărădelege şi
iarăşi vor strâmtora oraşul de la care s-au depărtat când au mers în Egipt.
Profeţeşte încă că oraşul va fi luat de Caldei, stârpit cu foc, iar locuitorii
vor fi duşi în Babilon. Astfel este sensul următoarelor cuvinte a Domnului
către locuitorii Ierusalimului: „ Voi nu va-ţi
supus Mie, ca să daţi fiecare drumul aproapelui vostru; pentru aceea iată, Eu,
zice Domnul, voi da libertate sabie, asupra voastră, ciume şi foamete şi vă voi
face pricină de groază pentru toate regatele pământului {Ier. 34,17).
„Nu va lipsi lui Ionadab, fiul lui Recab, bărbatul
care să stea înaintea feţii Mele în toate zilele” {Ier. 35,19). Aceasta nu înseamnă aceea că
Recabiţilor li se dă preoţia, care aparţine leviţilor, ci aceea, că va continua
generaţia lor, pentru că cu sfinţenie au păzit poruncile tatălui său Ionadab.
Proorocul laudă slujirea Recabiţilor, iar apoi se ridică împotriva lui Ioiachim
şi poporul lui, demascându-i că au neglijat şi au călcat în picioare uşoarele
porunci ale Domnului, în acel timp când Recabiţii cinsteau poruncile date de
om, şi cu frică le respectau şi purtau asupra sa jugul greu şi împovărător.
„Şi
s-au dus în ţara Egiptului, că n-au ascultat glasul Domnului şi au mers până la
Tahpanhes” {Ier.43,7). Când pământul iudaic a fost pustiit de
babilonieni, atunci iudeii care au
rămas sub conducerea lui Ioan, fiul lui Careu, s-au
strămutat în Egipt. Şi Ieremia cu domnii poporului său a fost impus să fugă în
Egipt. Pentru că domnii se nădăjduiau că egiptenii îi vor apăra de mâinile
babilonienilor. În Egipt a rostit cuvântul său; acolo dovedea iudeilor că
nădejdea lor este zadarnică şi fuga nu le va aduce folos celor ce fug, pentru
că împăratul babilonian se pregăteşte se năvălească asupra Egiptului, şi va
pustii tot Egiptul, popoarele aliate şi va stârpi idolii lor. Aceeaşi a
profeţit şi Isaia (Isaia 19,23).
„El va sfărâma stâlpii templului Soarelui de la Ou şi
capiştile dumnezeilor Egipului le va arde cu foc” (Ier. 43,13). Stâlpii templului soarelui - este
Ileapolul egiptean; îndeosebi se săvârşeau multe slujiri demonilor şi închinări
idolilor deşerţi. în el au fost stâlpii înalţi de o măsuri admiratoare;
înălţimea fiecăruia se întindea până la 60 de coţi; căpiţele din vârfurile
stâlpilor erau din aramă strălucită cu greutatea până la o mie litri (funte) şi
mai multe; pe aceşti stâlpi erau reprezentate imagini şi asemănări ale
oamenilor şi animalelor, la care se închinau păgânii, dar şi de asemenea
misterele sfinte păgâne au rămas în memoria scrisă. Despre aceşti stâlpi este
scris că-i va nimici Dumnezeu chiar dacă într-adevăr nu i-a nimicit şi doborât
pe ei, ci idolatria şi pe idolii imaginaţi pe aceşti stâlpi i-a doborât, i-a
stârpit şi încetat Domnul Hristos când s-a întrupat (când s-a arătat în lume).
Aceasta îndeosebi vesteşte Isaia zicând: „Iată
Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt, idolii Egiptului tremură înainte
feţii Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei” (Isaia 19,1). Norul pe
care şedea Domnul simbolizează pe Fecioara Maria, care a născut pe Domnul, şi
acel cuvânt viu şi clar al predicii evanghelice a Domnului, acel nume sfânt a
lui Hristos, care pretutindeni a fost predicat de apostoli, de aceşti
predicatori dumnezeieşti; pe ei, ca pe un nor uşor s-a aşezat Domnul şi
propovăduit a fost în toate colţurile lumii. Încă sub numele norilor, tainic se
subînţeleg şi Sf. Prooroci cum este scris la Isaia, că Dumnezeu despre poporul
Israel prezentat în chip de viţă de vie, zice: „Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită... şi
norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea” (Isaia 5,5-6). Aşa şi aici
nori se numesc proorocii, care au vărsat nouă ploaia cerească.
„Aşa zice Domnul
Dumnezeul lui Israel către tine, Baruh: Tu zici: Vai de mine, că Domnul a
adăugat durere la boala mea, iar tu ceri pentru tine lucru mare” (Ier.45,2-3-5). Baruh se gândea că cum a primit
Isus de la Moise şi Elisei de la Ilie, aşa şi el va primi duhul învăţătorului
său. După cum a auzit că templul până la temelie va fi dărâmat şi locul sacru
ruinat, a gemut pentru că deasupra altor nenorociri se aprinde şi casa
curăţirii sufletelor noastre.
„Dumnezeu îl linişteşte şi zice: Iată, ceea ce am
zidit, voi dărâma, şi ce am sădit, voi smulge, - adică toată ţara aceasta” (Ier. 45,4). „ Voi dărâma”, adică câmpurile şi oraşele
acestui pământ le voi nimici şi îi voi smulge pe
locuitorii acestui pământ, pe care singur i-am sădit. Asemenea acesteia şi
Moise spune în cântarea sa: „Tu îl vei aduce
şi-l vei sădi în muntele moştenirii tale'’ {Ieşire
15,17).
„Iţi voi lăsa viaţa ta, în toate locurile, oriunde
vei merge” {Ier.45,5). Chiar şi dacă tu cu adevărat eşti înştiinţat că viaţa ta se
va păstra nevătămată nu căuta ceea ce este mai presus decât tine, nu căuta
vrednicia proorocilor şi puterea lor de a mustra împăraţii iudaici, preoţii şi
domnii casei lui Israel, ca să ţi se pară că eşti mare în ochii lor.
Aminteşte-ţi de Moise care s-a dezis de proorocie, şi de Ieremia, care în
necazul sufletului său a zis: „Cuvântului
Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine şi în batjocură zilnică. De aceea
mi-am zis: Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui!” {Ier. 20,8)
„Cuvântul Domnului care
a fost către Ieremia proorocul, privitor la neamuri: Asupra Egiptului, împotriva
oştirii Faraonului Neco, regele Egiptului care se afla în Carchemiş.. {Ier.46,1-2). Proorocul relatează aici despre două
lupte în care egiptenii şi popoarele aliate au fost înfrânţi de babilonieni. Întâia
luptă dintre acestea a fost în Carchemiş, lângă fluviul Eufratului, iar
cealaltă în Egipt. Nabucodonosor a năvălit asupra Egiptului şi l-a supus, cum
pe el, aşa şi pe iudeii care s-au refugiat în Egipt, şi crud i-a strâmtorat,
despre ce mai înainte le-a profeţit Ieremia în profeţiile spuse mai înainte.
Iar acum Domnul prin prooroc linişteşte pe cei asupriţi
promiţându-le lor eliberarea din robie şi reîntoarcerea din pământ străin, şi
zice: „.lacob se va întoarce şi va trăi
liniştit şi paşnic şi nimeni nu-1 va înspăimânta” {Ier. 46,2 7).
„Auzit-au
popoarele de ruşinea ta şi bocetul tău a umplut pământul, căci cel puternic s-a
lovit cu cel puternic şi au căzut amândoi împreună” {Ier. 46,12). Aşa proorocul vorbeşte despre
prima luptă care a fost în Mesopotamia şi profeţeşte că egiptenii vor fi
înfrânţi de babilonieni, şi vestea despre înfrângerea lor se va răspândi prin
ţările apropiate şi îndepărtate, însă mulţimea celor omorâţi în luptă, arată
cuvintele: „căci cel puternic s-a lovit cu cel
puternic”, adică egiptean cu
egiptean, „şi au căzut amândoi împreună”,
adică armata egipteană va fi împrăştiată şi în timpul fugirii comune se vor
strâmtora unul pe altul, se vor ciocni între ei, vor detrona şi se vor călca în
picioare unul pe altul.
„Iar lui Faraon, regele
Egiptului, daţi-i nume: Zarva care scapă clipa hotărâtoare”, pentru
că el a schimbat înţelegerea, a năvălit asupra iudeilor şi aliaţilor lor, i-a
dus la tulburare şi pământul lor l-a pustiit, dar şi pentru aceea că cu
năvălirea sa a luat în captivitate pe împăratul Ioahaz, l-a dus în Egipt, i-a
scurtat timpul domniei şi i-a pus capăt zilelor.
„Viu sunt Eu, zice
împăratul, al Cărui este Domnul Savaot ”,Faraonul va veni ca o ruptură a muntelui „şi ca Curmeiul lângă mare...” {Ier.46,18). Aşa zice proorocul despre a doua
luptă, în care babilonienii, intrând în Egipt şi pustiindu-1, l-a omorât şi pe
împărat. De aceea proorocul şi-l prezintă pe Faraon în chipul rupturii din
munte şi care a căzut în mare, cu care şi exprimă că el se nu se va întoarce
din luptă şi nu are nădejde să se ridice.
„Egiptul este o junică
preafrumoasă”, împestriţat şi
ornamentat proorocul numeşte Egiptul: sau pentru că egiptenii au fost tăiaţi
împrejur de Iosif, sau pentru că se închinau la orice idoli, după obiceiul
păgânilor. „Junică” proorocul numeşte Egiptul după fertilitatea şi belşugul
pământului lor şi pentru că egiptenii se desfătau cu orice fel de plăceri
asemenea junicii dolofane, se dădeau lubricităţilor sale, neştiind despre acele
nenorociri care-i ameninţă de la Caldei. în acelaşi sens pe ostaşii egipteni,
proorocul îi numeşte „ca nişte tauri îngrăşaţi.
A venit asupra lor ziua peirii lor...” {Ier.46,20-21). Proorocul
vorbeşte aceasta despre a doua luptă a caldeilor în Egipt. Pentru că în prima
luptă egiptenii s-au întâlnit cu babilonienii în stăpânirile lor „Fiica Egiptului batjocorită e dată pe mâna poporului
de la miază-noapte” {Ier.46,24) - Ieremia
ca şi alţi prooroci astfel îi numeşte pe babilonieni pentru că locuiau în
pământul situat în partea de Nord a Ierusalimului.
„Glasul lor se aude ca
şuierul şarpelui, vin cu oştire şi tăbărăsc asupra lui cu topoarele, ca
tăietorii de lemne; taie pădurea lui...” {Ier.46,22-43).
Văzând pe babilonieni, ostaşii egipteni sâmbriaşi, ca „taurii îngrăşaţi”,
deprinşi cu desfătări, când numai va sosi timpul luptei, se vor pune pe fugă şi
nu vor suporta năvălirea potrivnicilor.
„...Iată, Eu voi pedepsi pe
Anton...” {Ier.46,25), adică voi
trimite apă asupra Alexandriei, şi „pe tine, - zice Dumnezeul
Alexandriei, - te voi nimici şi te voi dărâma şi împreună cu tine şi celelalte
oraşe egiptene”.
„Dar după aceea Egiptul va fi iarăşi locuit, ca în
zilele de altădată” {Ier. 46,26), adică după 40 de ani, după cum a profeţit Iezechiel {Iezechiel 29,13). La
sfârşitul acestei profeţii Ieremia promite evreilor şi egiptenilor
reîntoarcerea păcii şi tihnei, însă nu ca în starea de mai dinainte, fără
libertatea deplină de la orice robie străină, pentru că doborând jugul
caldeilor, au fost în mare dependenţă de perşi, greci şi romani.
„Cuvântul Domnului care
a fost către proorocul Ieremia către filisteni...” {Ier. 47,1). Toate
necazurile pe care Ieremia le-a profeţit filistenilor, i-au cuprins de la
mâinile caldeilor. Nabucodonosor, biruind egiptenii în Carchemiş, nu s-a
liniştit, ci în următorii ani a mers cu război împotriva popoarelor care locuiau
după Eufrat, împotriva iudeilor, moabiţilor, amoniţilor, filistenilor, şi altor
popoare din acea regiune, împotriva Fenicii, Tirului şi Sidonului, şi le-a supus. Apoi
a năvălit asupra Egiptului, şi a pustiit tot pământul, l-au omorât pe Faraonul
Nehao şi a pus în Egipt împărat nou. Cu aceasta se întăreşte cea menţionată de
noi mai înainte, că proorocul nu respectă ordinea timpului în profeţiile sale,
pentru că după cum se vede că ce este spus aici despre filisteni, s-a petrecut
înainte de premergerea subjugării egiptenilor.
„Iată se ridică ape de
la miază-noapte”, adică babilonienii „şi cresc ca un fluviu ieşit din matcă, îneacă ţara
şi tot ce cuprinde ea...” {Ier.47,2).
Proorocul semnifică cu aceasta mulţimea babilonienilor
şi iuţimea năvălirii lor. Ca curenţii de apă în timpul revărsării sale negreşit
sustrag şi atrag totul ce întâlnesc în cursa sa. La fel şi caldeii, după cum
spune proorocul se vor arunca asupra filistenilor, îi vor înfrânge şi-i vor
nimici, dar împreună cu ei vor cădea sub pustiire Tirul şi Sidonul, cum a
profeţit şi au vorbit Isaia mai înainte, că înjosirea Tirului şi Sidonului va
continua 70 de ani {Isaia
23,15). Şi Iezechiel detailat descrie lupta lui Nabucodonosor cu
Tirul, care a continuat 13 ani.
„Căci va pustiit Domnul pe filisteni, rămăşiţa
insulei Caftor {Ier. 47,4). Proorocul
îi numeşte pe filisteni - Caftor (Capadocieni), pentru că ei s-au strămutat de
pe insulele apropiate şi au început să locuiască pe malul mării în Palestina.
Aceasta ne arată şi proorocul Amos, zicând {Amos
9,7): „Oare n-am scos Eu pe israeliţi
din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir?”.
Asupra Moabului, aşa
zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel... ”(Ier.48,l).
Proorocul după ce a profiţit despre filisteni se adresează moabiţilor şi
popoarelor Arabe, vecine cu ei, le vesteşte înfrângerea lor care le va fi
pricinuită de babilonieni şi le explică acel cuvânt, cu care mai înainte le-a
prezentat alegoric solilor moabiţiţi, care au mers la împăratul Sedechia, facându-şi
pentru sine cătuşe şi jug şi punându-le pe gâtul său {Ier.27,23). Proorocii Iezechiel şi Sofonie le
arată moabiţilor, cauză a căderii care este mândria lor {Iezechiel 25,7), {Sofonie
2,8), pentru că moabiţii inima îngâmfaă şi se preaînălţau înaintea poporului
lui Dumnezeu, care a căzut sub jugul greu al robiei, şi înjurau asupra
necazurilor pe care le îndurau iudeii. Din aceasta se poate trage concluzia că
necazurile la care s-au supus moabiţii, i-au cuprins după aceea, când ambii
împăraţi, al Samariei şi al Ierusalimului, au fost îngenuncheaţi de asirieni şi
babilonieni şi au fost lipsiţi de împărăţie şi libertate: „ Vai de Neho că e pustiit! Chiriataimul este acoperit
de ruşine şi luat” {Ier. 48,1).
Aceste două oraşe moabite încă de la începutul războiului au fost cucerite şi
ruinate de caldei.
„Nu mai este slava
Moabului! In Heşhon...”, adică despre acel oraş vestit cu slava şi
bogăţia căruia astfel se mândreau moabiţii.
„Se urzesc rele
împotriva lui, zicând: Să mergem şi să-l ştergem dintre neamuri!”, adică
lasă să nu fie în el locuitori, şi din cauza neajunsului de locuitori va deveni
el o pustie totală. Aşa vor zice caldeii, şi cuvântul îl vor împlini în faptă.
Eu, Domnul, am salvat Heşbonul în zilele lui Moise şi nu l-am dărâmat, însă
oraşul acesta, pe care l-a iertat Moise, îl vor dărâma şi la nivelelul
pământului îl vor face caldeii. „Şi tu Madmen,
vei pieri”, şi nu vei chema pe vrăjmaşi la luptă cu cuvinte hulitoare: „Sabia vine în urma ta!”, şi
te va zdrobi (Ier.48,2).
(„Strigăte se aud din
Horonaim”) - pentru că şi el în acelaşi timp va
supus şi jefuit (Ier. 48,3).
„Moab e zdrobit şi
copiii lui au ridicat bocet” (Ier.48,4).
Pe suişul de la Luhit (Alaota). Aici proorocul pe larg şi divizat descrie
captivitatea comuna a poporului moabitean şi cheamă la plângere în deosebi pe
sărmanii moabiţi, care erau mulţi printre prizonieri. Aminteşte despre două
suişuri de munte, Huranaim şi Luhit, pentru că pe ele fiii strămutaţi vor fi
duşi în Babilon. Despre aceste două drumuri vorbeşte Isaia descriind activitatea
moabiţilor (Isaia 15,5).
„Fugiţi! Scăpaţi-vă
viaţa”. Proorocul adresează cuvântul
către moabiţi ca şi cum dacă ei ar fi fost înaintea lui, şi-i povăţuieşte ca cu
fugă să se salveze de nenorociri, care cu iuţime se apropie către ei. „Şi fiţi asemenea asinului sălbatic din pustiu” (Ier.48,6). Asemănaţi-vă arborelui părăsit în loc
pustiit, până la care nu zboară săgeata şi de care nu se apropie vrăjmaşul.
Astfel zice pentru că moabiţilor uşor le era să se ascundă în pustiul, larg şi
nelocuit, care-i înconjura.
„Moab din tinereţea lui
a fost liniştit, se odihnea pe drojdia sa şi n-a fost trecut din vas în vas,
nici în robie n-a fost...”, adică moabiţii n-au fost strămutaţi din
pământul său într-altul străin: „De aceea a
rămas în el gustul său şi mirosul său nu s-a schimbat” (Ier. 48,11), până acuma au păstrat ei bogăţia
adunată cu o mare muncă pe parcursul multor neamuri, însă vor fi impuşi să dea
această bogăţie babilonienilor, să lase pământul său şi să se strămute
Babilonului.
„Şi v-a fi ruşinat Moab
pentru Chemuş...” (Ier.48,13), idolul
său. Isaia îl numeşte pe dumnezeul Moabiţilor Beelfegor (Betel). Lui Solomon
i-a construit capişte, dar Iosia a dărâmat-o pe aceasta. însă acest idol, surd
şi neînsufleţit, n-a putut să se ajute nici pe sine nici pe slujitorii săi.
„Fecioară, locuitoarea
Dibonului, coboară-te din înălţime...”,
care ai avut-o în timpul paşnic, „. . .şi şezi ...” în
necinste, care va veni asupra ta şi te va da jos din înălţimea slavei şi
libertate în ruşinea robiei. Proorocul adresează cuvântul său către fecioara
Dibonului, oraşul mare şi slăvit pentru mulţimea locuitorilor, şi pentru
mulţimea apelor care curg în el. „Căci
pustiitorulMoabului...”, adică
Nabucodonosor, „...vine la tine şi va dărâma
întăriturile tale” (Ier. 48,18).
„S-a tăiat cornul
Moabului şi braţul lui este zdrobit...”
pământul lui este pustiit, armatele zdrobite, „zice
DomnuF (Ier. 48,25), adică, Domnul a
poruncit aceasta, şi în timpul determinat a înfăptuit cuvântul său.
„Imbătaţi-l...”, adică voi, caldeii,
strâmtoraţi poporul Moabului, ca de la necazul greu să se asemene celui nebun,
pentru că şi vinul întunecă mintea celor care s-a îmbătat. „...Căci s-a ridicat împotriva Domnului...”,
adică v-a purta el pedeapsa de care este vrednic cel care-L dispreţuieşte pe
Dumnezeu. „Tăvălească-se Moabul în vărsătura sa
şi de râs să fie” (Ier. 48,26), adică
cu chinul tuturor măruntaielor tale va arunca comorile, pe care în necredinţă
le-a adunat şi le-a înghiţit. Aşadar, proorocul vorbeşte, că babilonienii îi
vor lipsi pe moabiţi de acele comori, pe care le-au adunat de la popoarele
jefuite de ei, şi până acum le-au păstrat la sine. Ei se vor chinui când vor
vedea că s-a luat de la ei tot ce a fost jefuit şi din lăcomie înghiţit de ei.
„N-a fost Israel de
râsul tău? Oare a fost el prins printre tâlhari, de clătinai din cap ori de
câte ori vorbeai cu el?” (Ier.48,27).
Ieremia explică moabiţilor cauza robiei lor, pe care profetic au arătat-o
profeţii Iezechiel şi Sofonie, şi anume: moabiţii au fost plini de mândrie şi
cu îngâmfare dispreţuiau poporul lui Dumnezeu, şi se bucurau de necazurile lui.
De aceea sensul acestor cuvinte este următorul: la ce ţi-a fost ţie popor, al
Moabului, să înjuri asupra strămutării lui Israel, sau să te bucuri de căderea
lui? Oare a năvălit el în părţile tale, oare te-a jefuit? Dimpotrivă, tu ai
mers asupra lui cu război fără nici o cauză şi acum te bucuri de peirea lui.
„Părăsiţi cetăţile şi
trăiţi pe stânci, locuitori ai Moabului...” (Ier.
48,28). Proorocul arată moabiţilor că-i va cuprinde un mare necaz, şi vor
fi impuşi să-şi caute refugiu în stânci şi în prăpăstii, unde nu sunt căi
comode şi netede.
„Auzit-am de mândria
Moabului, de mândria lui cea nemăsurată, de trufia lui şi de îngâmfarea lui, de
înfumurarea lui şi de semeţia inimii lui. Eu cunosc îndrăzneala lui, zice
Domnul...” (Ier.48,29-30). Aceeaşi
spune şi Isaia (Isaia 16,6). Ambii prooroci
au un singur scop - să arate dreptatea lui Dumnezeu în pedeapsa determinată
moabiţilor; ar fi fost pe bună dreptate ca să fie înjosiţi cei mândrie şi să se
supună necazurilor cei ce se bucură de necazul aproapelui.
„De aceea voi plânge pe Moab şi voi striga pentru
Moabul întreg” (Ier.
48,31) - zice proorocul,
pentru că nu va fi nici rămăşiţă, după strămutarea moabiţilor abia va rămânea
măcar un om. Aceasta se acordă cu cele profeţite la Isaia: „...Mărirea
Moabului se va micşora cu vuiet mare şi va rămâne mică şi slabă, fără nici o
putere” (Isaia
16,14).
„Şi te voi plânge pe tine vie din Sibma, cu mult mai
mult plânset decât Iazerul, adică vor plânge după tine mai decât a plâns
după dărâmarea oraşului Iazer. „...Ramurile tale s-au întins peste mare,
ajuns-au până la Iezer”.Aceasta a reprezentat-o şi Isaia în acelaşi chip
al viţei de vie (Isaia 16,9). „Pentru aceasta plâng împreună cu Iezerul pentru via
din Sibma...” Ambii prooroci deplâng via din Sibma şi arată că oraşul
acesta este vrednic de plâns pentru că cum mai înainte a rodit tuturor, aşa
acum va fi jefuit, şi locuitorii lui se vor supune necazurilor grele. „...Ramurile tale s-au întins peste mare...” - zice Ieremia (Ieremia
48,32), adică locuitorii Sibmei făceau comerţ şi pentru aceasta navigau
pe mare, sau ocupându-se cu agricultura extindeau tărâmurile şi viile sale până
în părţile oraşului Iezer. Astfel a fost oraşul Sibma în timpul îmbelşugării
sale, iar acum, din neajunsul locuitorilor, el este pustiu şi înconjurat de
pustiu.
„Bucurie şi veselie au
fost luate din Cârmii şi din ţara Moabului ... va fi strigăt de război şi nu
strigăt de bucurie...” (Ier.48,33).
Proorul subînţelege strigătele viticultorilor de la teascuri (tocile), când
calcă strugurii. Pentru în împrejurimile oraşului Sibma erau foarte multe vii,
după cum se poate trage concluzie din spusele anterioare. Oraşul acesta este
prezentat la prooroc sub chipul muntelui Cârmei, şi denumit Cârmei, ca cel ce
se aseamănă Carmelului după roada şi îndestularea câmpurilor.
„De la Heşbon până la
Eleale şi Iahaţ ... voi ridica glas de tânguire” (Ier.48,34), adică locuitorii Heşbonului, după
dărâmarea oraşului său, vor plânge şi cu bocetele sale vor umple oraşele
vecine, Eleale şi Iahaţ, când vor fugi şi în fuga sa vor dobândi aceste oraşe.
în acelaşi timp şi locuitorii Ţoarului vor plânge după dărâmarea oraşului său,
şi plânsul lor se va auzi până la oraşul Horonaim şi împrejurimile oraşului
Eglat - Şeleşia. Aici Ieremia, asemenea lui Isaia, reprezintă nimicirea
oraşelor moabitene şi plânsul comun al locuitorilor lor, când plânsul lor va
răsuna de la oraş la oraş, şi oraşul va transmite oraşului greutatea
necazurilor sale. „Căci apele Nimrinului vor
seca”. Astfel zice proorocul nu
însăşi despre secarea apelor, însă şi despre încetarea întrebuinţării lor,
pentru că cui îi vor trebui apele, când tot pământul va deveni pustiu, iar
locuitorii vor fi împrăştiaţi? Cu aceasta proorocul dă de înţeles şi ceea că de
la moabiţi este luată orice nădejde la salvare şi ca şi cum au secat la ei
izvoarele, pentru că au ruinat capiştile idoleşti, atunci când se gândeau că de
la idoli reiese toată bunăstarea. Proorocul mereu repetă aceasta poporului
păgân, dorind ca cu aceasta să arate deşertăciunea dumnezeilor şi nesocotinţa
domnitorilor poporului, ca idolilor muţi le încredinţau prosperitatea poporului
său şi nădăjduiau că idolii aceştia totdeauna îi vor îngrădi pe ei.
De aceea Ieremia
adaugă: „ Voi stârpi din Moab, zice Domnul, pe cei ce aduc jertfe pe
locuri înalte şi pe cei ce tămăiază pe dumnezeii lui. De aceea inima Mea geme
pentru Moab, ca un fluier; geme inima Mea ca un fluier pentru oamenii din
Chir-Heres, căci au pierit bogăţiile adunate de ei; fiecare îşi are capul ras, fiecare
îşi are barba rasă; toţi au tăieturi pe mâni şi peste coapse sac...”, adică acele
nenorociri care le-au dorit ei poporului lui
Dumnezeu şi pe care le-au pricinuit lui, le vor îndura
singuri, şi fraţii lor vor fi bătuţi şi duşi în captivitate. De aceea, cum de
obicei fac cei ce plâng în necaz adânc, îşi vor rupe părul de pe sine, se vor
rade, vor fremăta din mâini, pe urmaşii săi îşi vor pune îmbrăcăminte din stofă
grosoloană. „Pe toate acoperişurile Moabului şi
în pieţile lui nu este decât o jale, căci am sfărâmat Moabul ca pe un de
aruncat, zice Domnul {Ier. 48,35-38).
„Căci aşa zice Domnul: Vrăjmaşul ca un vultur va
zbura...”, adică împăratul Babilonului, Nabucodonosor, pe care Iezechiel
îl numeşte vultur {Iezechiel 17,7), „şi-şi va întinde
aripile sale deasupra Moabului” {Ier. 48,40).
„Oraşele vor fi luate
şi cetăţile cucerite (Cariof şi Mesraf)”.
Aceste oraşe până când au rămas întregi; după ruinarea lor şi după ducerea în
captivitate a locuitorilor „ . . .Moabul va fi şters din numărul popoarelor” {Ier.48,41-42), adică va muri şi poporul moabit şi
însăşi numele moabiţilor.
„Grozavă, grozavă şi
laţ sunt pentru tine locuitorule al Moabului...” {Ier.48,43). Proorocul profeţeşte multe
nenorociri, arătându-le sub chipurile groazei, gropii şi laţului.
Dar a ieşit foc din
umbra Heşbonului, şi din inima Sihonului flăcări, şi va mistui tâmplele lui
Moab...” {Ier.48,45), adică pe marii
demnitari ai Moabului, şi măreţia oraşelor şi domnii fiilor Sihonului, despre
care vorbeşte Iosua, că el a fost capul seminţiei {Iosua
19,19).
„ Vai ţie, Moab!” Şi pământului tău, adică ceea ce au îndurat
amoreii de la evrei, aceea va răbda pământul tău acum de la babilonieni.
„Dar în zilele cele de apoi voi întoarce pe Moab din
robie” {Ier.48,47). Proorocul spunând despre robia moabiţilor, vorbeşte şi despre
reîntoarcerea lor, ce a profeţit şi Isaia. Prin reîntoarcere, ambii prooroci
înţeleg sau izbăvirea de captivitatea babilonică, sau întoarcerea la Evanghelia
Domnului nostru; pentru că după căderea regatului caldeilor, moabiţii şi iudeii
s-au reîntors în pământul său, iar după întemeierea bisericii ambele popoare
s-au alipit la Domnul Bisericii.
„Asupra fiilor lui Amon
aşa grăieşte Domnul...”. Proorocul profeţeşte zdrobirea a cinci popoare:
amoniţii, idumeii, locuitorii Damascului, fiilor lui Chidar şi elamiţi, şi zice
că-i va smeri şi-i va zdrobi împăratul Nabucodonosor. „Au doară Israel n-are fii? Au doară el n-are
moştenitor? Pentru ce dar Milcom a pus stăpânire pe Gad şi poporul lui trăieşte
în cetăţile acestuia” {Ier.49,1).
Amoniţii îl numesc pe Dumnezeu său Milcom (Moloh), iar sidonienii - Baal:
însemnătatea denumirii uneia şi alteia este aceeaşi: împărat şi domn. Proorocul
întrebuinţează numele dumnezeului Milcom în locul numelui amoniţilor, ca şi
numele lui Gad în locul moştenirii seminţiei lui Gad, care împreună cu
moştenirea seminţiilor lui Ruvin şi Manase a ocupat-o amonitenii la poalele munţilor
Galaadului. Pentru că atunci când aceste seminţii au fost strămutate de
asirieni în Midia, amoniţii, ca vecini apropiaţi, au cotropit pentru sine
pământurile părăsite de locuitori. Dar, probabil, amoniţii îi ajutau pe
asirieni în timpul nimicirii celorlalte seminţii ale lui Israel; anume
proorocii mărturisesc că ei se bucurau de peirea lui Israel. Iată cauzele după
care Ieremia, Iezechiel, Amos şi Sofonie, au profeţit amoniţilor nenorocirile
descrise şi ziceau că după cum amoniţii s-au amestecat în moştenirea fraţilor
şi au cucerit ceea ce nu le aparţinea, vor pierde pământul său propriu; şi după
cum înjurau şi se râdea de necazurile celor asupriţi, atunci vor plânge şi vor
boci pentru sine însuşi.
„De aceea, iată vin
zile, zice Domnul, când în Raba, cetatea fiilor lui Amon se va auzi strigăt de
război”.Proorocul vorbeşte despre
năvălirea caldeilor, arată căderea regatului amoniţilor, distrus de caldei. La
început profeţeşte de spre Raba, oraş împărătesc, şi spune, că de la caldei el
va fi transformat într-o grămadă de dărâmături, iar oraşele amoniţilor celor
mici vor fi arse. „Şi Israel va stăpâni pe cei
ce-l stăpâneau...” {Ier.49,2),adică
după întoarcerea din captivitatea babilonică, israeliţii întorcându-şi toată
iudeia, vor începe să stăpânească şi o parte a ţării amonitene. Însăşi
îndeplinirea explică sensul acestei profeţii, pentru că iudeii după încheierea
strămutării şi după reîntoarcerea în pământul său, nu numai şi-au supus lor
pământul amoniţilor, dar şi au pus stăpânire pe câteva oraşe ale moabiţilor şi
filistenilor. Totuşi, cu mult este mai cuviincios de a alătura aceasta la
Biserică, alcătuită din iudei şi păgâni, când, după profeţia lui Isaia,
ucenicii Domnului nostru nu numai pe amoniţi şi moabiţi i-au atras la
Evanghelie, dar şi toate popoarele şi întreaga lume au supus-o stăpânirii
Domnului nostru. De aceea nouă nu ni se poate de spus că în acest timp s-a
împlinit aici cele profeţite de Ieremia, despre reintegrarea moabiţilor,
egiptenilor şi a altor popoare subjugate şi jefuite de caldei.
„Plângi Heşobn...” oraşul
moabit, „...că s-a pustiit Ai!”, despre
care cugetai tu că niciodată nu va cădea sub stăpânirea caldeilor. Oraşul Ai a
fost oraşul amonit pentru că el era situat în apropiere de Ierihon, cucerit de
Isus Navi şi dat israeliţilor, ca integrat la pământul făgăduit lor. De aceea
proorocul spunând despre dărâmarea lui Ai, oraşul amoniţilor profeţeşte şi
moabţilor, ca la fel va fi ruinat şi oraşul lor întărit - Heşbon. „Strigaţi voi fiice din Raba”, adică
localitatea oraşului amonit, Raba, „Incingeţi-vă
cu sac, plângeţi şi rătăciţi prin livezi” pentru
că din toate părţile vă strâmtorează babilonienii, şi Milcom, dumnezeul vostru,
va lăsat pe voi şi capiştile sale, „căci Milcom
v-a merge în robie cu preoţii şi cu mai marii săi, toţi împreună” {Ier.49,3).
„Fiică nepăsătoare, tu
te lauzi cu valea ta” - nădăjduieşti la văile tale - „tu te încrezi în comorile tale zicând: Cine va
îndrăzni să vină împotriva mea” {Ier. 49,4).
Iară şi iară din toată părţile vor veni asupra ta vrăjmaşi puternici şi de
nebiruit, văzându-i pe ei fiii tăi se vor pune pe fugă, vor căuta şi nu-şi vor
găsi refugiu.
„Dar după aceea voi
întoarce din robie pe fiii lui Anton, zice Domnul ” (Ier.49,6), adică după 70 de ani. Pentru că aşa
număr de ani stabileşte Ieremia când zice: „Popoarele
acestea vor sluji regelui Babilonului 70 de ani”, adică amoniţii,
moabiţii, filistenii, finicienii, şi însăşi iudeii (Ier.25,11).
Proorocul nu separă iudeii de popoarele străine, pentru
că şi iudeii au căzut de la Domnul, s-au asemănat popoarelor păgâne, s-au
închinat idolilor şi au luat ca pildă demnă de urmat moravurile păgâne.
„Iar asupra Edomului aşa
grăieşte Domnul Savaot... ”.Isav supranumit Seir şi Edom a fost şi
strămoşul idumeilor, el a lăsat pământul său şi s-a mutat în munţi, situat
între pământul Canaan şi Egipt. Fiii lui când s-au înmulţit în Seir, i-au
alungat de acolo pe vechii locuitori a ţării Horeilor, au pus stăpânire pe
pământurile lor, iar pe popor şi pe munte l-au numit Edom. Către locuitorii
acestui pământ acum cheamă Ieremia şi le profeţeşte viitoarea captivitate, după
cum a profeţit asemenea captivitate, vecinilor lor, amoniţilor şi moabiţilor,
şi despre această captivitate spune că nu se va salva de la ea nici un om, de
aceea pentru adeverirea celor spuse zice: „Au
doară nu mai este înţelepciune în Teman? Bineînţeles
că este înţelepciune în el, însă şi înţelepciunea înţelepţilor nu v-a rezista
împotriva Domnului. Şi când v-a respinge Domnul, „au doară lipseşte sfatul la cei înţelepţi? Au doară
a secat înţelepciunea lor?" (Ier.
49,7-8), şi nu vor găsi ei căile către mântuire.
De aceea ,fugiţi
întorcând spatele/” - către caldeii care vin în pământul vostru. „Ascundeţi-vă în peşteri, locuitori din Dedan..." (Ier.49,8). Locuitorii din Dedan se
nădăjduiau la pace şi nu ştiau că ei se vor supune pieirii, care i-a cuprins pe
fii lui Isav.
„Dacă ar fi venit la
tine culegătorii de struguri, de bună seamă ar fi lăsat puţine bobiţe neculese.
De ar fi venit hoţii noaptea, ar fi răpit cât le-ar fi fost de trebuinţă. Eu
însă voi jefui pe Isav până la piele, voi descoperi ascunzătorile lui” (Ier. 49,10). Aceeaşi le profeţeşte idumeilor şi
Avdie (Avdie 1,5). Şi ambii prooroci au în
vedere una şi aceeaşi: caldeii, cărora Dumnezeu le-a poruncit să nimicească pe
toţii fiii lui Edom, nu ca hoţii de noapte sau culegătorii de struguri, pentru
că culegătorii de struguri lasă strugurii neobservaţi de ei, iar hoţii nu intră
în interiorul camerei, dar se mulţumesc cu aceea ce li se va întâlni, şi duc
ceea ce este sub mână. Dimpotrivă, caldeii vor proceda altfel, vor cerceta
părţile cele mai inaccesibile ale caselor voastre, vor deschide uşile încuiate,
vor căuta cele ascunse, vor găsi ceea ce este ascuns.
„Lăsaţi orfanii, că Eu
voi ţine viaţa lor, şi văduvele tale să creadă în Mine” (Ier.49,11). Eu îi hrănesc pe ei, aşa zice Domnul
pentru înţelepţirea păcătoşilor, pentru că îi pedepseşte cu judecată
determinată lor, care nu se va atinge de cei care n-au greşit, şi de cei
nevinovaţi. Pentru că după cum se vede la prooroc se vorbeşte despre copiii şi
soţiile ostaşilor care au căzut sub sabia caldeilor. în aşa mod, de netăgăduit
este cuvântul lui Iezechiel: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea
tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului..." (Iezechiel 18,20).
„Iată, celor ce nu le-a
fost dat să bea păharul, îl vor bea negreşit. Au doară numai tu vei rămâne
nepedepsit? Nu, nu vei rămâne nepedepsit..."
{Ier.49,12). Dacă Daniel, care a fost cu Anania, Iezechiel şi alţi
drepţi, chiar dacă nu se cuvenea lor ca să bea păharul captivităţii, îl vor
bea, atunci cum voi, fiii lui Edom, vinovaţi fiind, cugetaţi să fugiţi de
pedeapsa determinată confraţilor voştri? Nu, voi veţi primi vrednica judecată,
şi veţi bea păharul care l-au băut amoniţii şi moabiţii împreună cu iudeii.
„Auzit-am
vestea de la Domnul şi sol s-a trimis la popoare să spună" {Ier. 49,14), adică solii sunt trimişi la
babilonieni, ca să meargă asupra fiilor lui Edom.
„Dacă printre stele
îţi vei face cuibul tău, adică vei fi pe cel mai înalt loc deşi ţi-ai împletit cuibul tău sus, ca un vultur, şi
de acolo te voi arunca zice Domnul” {Ier. 49,16). Aceasta este spus pentru că Idumeea este
înconjurată de munţi înalţi şi de stânci de netrecut, şi idumeii, nădăjduind la
munţii de netrecut, nu se temeau de puterile vrăjmaşilor.
„Iată-l
se înalţă ca un leu de la obârşiile Iordanului, spre sălaşurile întărite". Acest
împărat puternic, Nabucodonosor, care supunând oraşele întărite din ambele
părţi ale Iordanului, va merge în pământul Edomului „căci cine este asemenea Mie şi ce păstor se va
împotrivi Mie?". Nu-i nimeni
asemenea Mie, şi nimeni nu poate să exprime cum că Eu nu pe dreptate am uneltit
şi am procedat cu Edomul şi cu locuitorii Temanului; prădând în mâinile celor mai mici din turmă, adică celor mai slabi
ostaşi babilonieni, pentru ca să-i captiveze în Babilon. Şi va fi risipită
asupra lor locuinţa {Ier. 49,19-20), adică unii locuitorii Seirului
vor fi omorâţi, alţii duşi în captivitate şi însăşi munţii sunt transformaţi
într-un pustiu nelocuit.
„La vuietul căderii lor
se va cutremura pământul şi răsunetul strigătului lor se va auzi până la Marea
Roşie" {Ier.49,21), adică
bocetul celor ce mor a ajuns până la malurile Mării Roşii, care nu este departe
de Seir; pe aceşti munţi a pus stăpânire idumeii după izgonirea Horeilor de
acolo.
„Iată-l se înalţă, ca
un vultur...", adică împăratul
Babilonului, „...şi zboară şi-şi întinde
aripile sale deasupra Boţrei...",
adică îşi întinde armatele sale asupra Boţrei.
Şi acest oraş va fi cucerit de Nabucodonosor şi asemeni altor oraşe mici, va fi
nivelat în drept cu pământul. „...Şi inima
războinicilor din Edom va fi în ziua aceea ca inima unei femei ce naşte" {Ier. 49,22). La aceşti nenorociţi nu va fi nici
putere, nici viclenie, nici modalităţi de a se izbăvi de robie. îi va surprinde
boala, asemenea bolilor celei ce naşte şi chinuită de naştere, când şi cea care
naşte şi pruncul - mor împreună. Pentru că asupra idumeilor este determinată
judecata, de la care nu pot să se izbăvească şi trebuie să-şi părăsească
locuinţele lor şi să meargă în strămutare sau să piară împreună cu locuinţele
dărâmate.
Asupra Damascului:
Hamutul şi Arpadul sunt tulburate”,proorocul
adresează cuvântul către Damasc şi către popoarele supuse lui şi le profeţeşte
înfrângerea care este determinată popoarelor menţionată anterior. Hamat şi
Arpad, două oraşe în posesiile Damascului. Despre una şi despre alta, aminteşte
Isaia (Isaia 36,19), iar Zaharia zice că
Hamat a fost în părţile regatului Damascului (Zaharia
9,2).Se mâhneau, „...căci au primit o
veste rea” locuitorii lor despre apropierea babilonienilor. „...Este o mare în furtună care nu se poate potoli ”.Frică mulţimii de apropierea caldeilor,
aruncă Damascul în mare. Asemeni înotătorului în mare, care rabdă, îndură
naufragie şi nu vede calea către izbăvire, toţi în Damasc se chinuie şi „...care nu se poate potoli” {Ier. 49,23).
„Temutu-sa Damascul şi
a luat-o la fugă... cum n-a scăpat cetatea slavei, cetatea bucuriei mele!” {Ier.49,24-25). De mirare este că mânia Domnului
n-a iertat poporul slăvit de mulţimea locuitorilor, de măreţia caselor şi
văilor plăcute, însă a predat-o vrăjmaşilor nemilostivi, răuvoitorilor şi
Damascul a fost nimicit cu foc.
„Deci vor cădea tinerii
lui pe uliţele lui şi toţi vor pieri în ziua aceea, zice Domnul Savaot. Voi
aprinde foc în zidurile Damascului şi el va mistui palatele lui Ben-hadad” {Ier.49,26-27). Stâlpi (palate), proorocul numşete
tăria şi clădirea, pe care a ridicat-o Ben- hadad, vechiul împărat al
Damascului, pentru înfrumuseţarea oraşului său şi casei. Aceeaşi nenorocire a
prevestit Dumnezeu prin proorocul Amos zicând: „Pentru aceasta voi trimite foc asupra casei lui
Hazael şi va mistui palatele lui Ben-hadad”.Proorocul aminteşte despre
fiul lui Ben-hadad, sau pentru că cu prăbuşirea pereţilor lui tainic se
prezintă distrugerea regatului lui sau pentru ca să arate aceasta pedeapsa
pentru necazurile care au fost pricinuite israeliţilor de Asa, şi fii lui
Ben-hadad, după cum se scrie despre aceasta în cărţile Regilor {III Regi 15,18).
„Asupra Chedarului şi
asupra regatelor Haţorului, pe care le-a lovit Nabucodonosor, regele
Babilonului, aşa grăieşte Domnul: Sculaţi-vă şi ieşiţi înaintea lui Chedar şi
pustiiţi pe fii răsăritului/” {Ier.49,28).
Fiii lui Chedar sunt fiii lui Avraam şi Agar. Chedar a
fost fiul lui Ismail, fiii lui se numesc fiii răsăritului pentru că stăpânau
pustiile, situate în partea de răsărit a pământului făgăduinţei. Ei nu
prelucrau câmpurile, nu aveau case, ci rătăceau prin pustie unde- i atrăgea
nevoia, ca să salveze turmele. Aici proorocul împreună cu fiii lui Chedar
aminteşte şi despre fiii lui Haţor, pentru că asupra şi unora şi altora
concomitent a năvălit Nabucodonosor şi i-a nimicit.
„Şi să li se strige:
Groază din toate părţile/” {Ier.49,29).
Proorocul vorbeşte despre haţori, care se vor strânge să dea ajutor vecinilor
săi, arabitenilor.
„Şi-i voi împrăştia în toate vânturile pe aceştia
care-şi tund părul de pe tâmple şi din toate părţile lui voi aduce asupra lor
peirea, zice Domnul. Haţorul va fi sălaşul şacalilor şi
pustietate veşnicei’ {Ier.49,32-33). Profeţia aceasta se explică cu
însăşi împlinirea. Pentru că caldeii în drum spre Egipt au pustiit pustiurile
Arbiei Centrale, bogate în turme şi cai, şi au împrăştiat locuitorii. După
această jefuire, pe aceste pustii au stăpânit arabii, care întru totul erau
asemenea vechilor fiii a lui Chedar şi fiilor lui Haţor, care nu prelucrează şi
nici nu-1 seamănă pământul pe care-1 locuiesc.
„Cuvântul Domnului care a fost către Ieremia
proorocul împotriva Elamului...” {Ier.
49,34). Elam a fost fiul lui Simov, el a dat numele său oraşului, de la
oraş a primit denumirea şi toată ţara supusă lui. Despre această ţară aminteşte
Daniel şi zice că ea a fost situată între Babilon şi Persia {Daniel 8,2). Ieremia aminteşte despre elamiţi
anterior şi profeţeşte că elamiţii vor fi supuşi de caldei ca şi celelalte
popoare, şi că după subjugarea lor va urma şi subjugarea Egiptului {Ier.25,25). Nabucodonosor
a cucerit mai întâi regatele care înconjurau Babilonul, dar apoi a mers cu
război asupra fiilor sudului, a supus iudeii, idumeii, amoniţii şi filistenii
şi în sfârşit se îndrepta asupra Egiptului.
„Iată voi sfărâma arcul Elamului, puterea lui de căpetenie"
{Ier. 49,35). Proorocul cu aceasta dă
de înţeles că elamiţii mânuiau arcul şi se slăveau cu iscusinţa de a arunca
suliţi, de aceea ei îşi puneau nădejdea lor pe arcurile sale şi se mândreau cu
ele.
„Şi voi aduce asupra Elamului patru vânturi din cele
patru margini ale cerului...” {Ier. 49,36).
Vânturi, proorocul le numeşte pe armatele caldeilor şi
popoarele aliate. Şi arată ca aceste armate din toate părţile vor năvăli
asupra elamiţilor şi-i vor împrăştia prin toate părţile.
„Dar în zilele cele de
apoi, voi întoarce pe Elam din robie, zice Domnul’ {Ier. 49,39), adică peste
70 de ani după strămutarea iudeilor, când Chir, zdrobind regatul Caldeilor, pe
toate popoarele robite şi subjugate le va întoarce în locuinţele lor proprii.
Dumnezeiescul Pavel zice: „Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris
spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi,
să avem nădejde" {Romani 15,4).
De aceea Duhul i-a poruncit şi lui Ieremia şi altor prooroci să transmită în
scris evenimentele captivităţii şi reîntoarcerii popoarelor, care la timpul său
erau foarte slăvite şi mari, ca să ne prezinte nouă clar şi limpede imaginea
robiei noastre sub jugul Satanei, dar şi chipul dumnezeieştii rânduieli a
Domnului nostru, care cu moartea Sa ne-a dăruit nouă viaţă şi izbăvire.
În afară de aceasta, Sf. Duh ne învaţă, că omul nu
trebuie să se plângă pe dreptatea lui Dumnezeu, când necredincioşii îndură
necazuri grele, însă întotdeauna trebuie să ne gândim la acea aspră judecată,
care a cuprins popoarele puternice, şi să ascultăm proorocul care ne
povăţuieşte zicând: „Slujiţi Domnului cu frică
şi vă bucuraţi de El cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie
Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă când se va aprinde degrab mânia Lui!...”
{Ps. 2,11-12).
„Cuvântul pe care L-a rostit Domnul despre Babilon şi
despre ţara Caldeilor prin Ieremia proorocul: ...Babilonul e luat, Bel e
ruşinat, Mirodah e zdrobit..., chipurile lui cele cioplite sunt batjocorite şi
idolii lui sfărâmaţi {Ier.50,1-2). Nu idolii muţi şi fără de simţ, ci slujitorii
păgâni şi cinstitorii lor s-au ruşinat, când de midini şi perşi au fost
distruse chipurile lor cioplite, şi au văzut că deşartă este cinstirea lor.
„In zilele acelea şi în
vremea aceea, zice Domnul, vor veni, fiii lui Israel, şi împreună cu ei vor
merge şi fiii lui Iuda, şi, plângând’, adică ei nu plâng după robie,
pentru că se bucură de izbăvirea sa, însă după necredinţa părinţilor săi, care
cinsteau idolii ciopliţi de mâinile lor. „...Vor
căuta pe Domnul Dumnezeul lor", iar
nu pe idolii care i-au pus împăraţii lor {Ier.50,4).
„Vor întreba de calea
Sionului şi, întorcându-şi feţele spre el...” adică îşi vor întoarce
feţele lor spre Ierusalim, vor întreba de trecători despre căile ce duc la el. Întorcându-se
în Sion şi întorcându-şi spre el feţele, „...vor
zice: veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic, care nu se va uita”
{Ier.50,5). Făgăduinţa pe care a dat-o
Domnul părinţilor noştri va rămâne în veac şi profeţiile profeţilor, care au
vorbit prin inspiraţia Sf. Duh, se vor împlini.
„Poporul Meu a fost ca
oile cele pierdute'’, care au rătăcit în captivitate şi au slujit celor
care i-au captivat 70 ani; „...păstorii lor
i-au abătut din cale...” {Ier.50,6),
adică sau împăraţii străini care i-au captivat şi i-au dus în pământul străin,
sau proprii lor împăraţi necredincioşi, împăraţii Samariei şi Ierusalimului,
care au dus poporul în munţi şi în pustiu ca să slujească idolilor în capiştile
lor, şi de pe munţi - pe multe dealuri, coline şi dumbrave.
„...Şi duşmanii lor
ziceau: Nu suntem noi de vină, pentru că ele au păcătuit împotriva Domnului...”
{Ier.50,7) şi împotriva aşezării lui. Aşa
este cauza după care a fost captivat poporul păcătos şi îndărătnic, care s-a
depărtat de la Dumnezeul său şi care a spurcat sfântul locaş al Domnului. Pe el
l-au sedus împăraţii, şi pentru hatârul acestor împăraţi israeliţi au spurcat
nu numai locaşul Domnului, dar şi propriile sale case, slujind celor care nu
sunt dumnezei. Iar când au fost subjugaţi de popor străin, s-au învăţat şi
lucrurile acestui popor, au uitat cinstirea Domnului, transmisă lor din vechime
de părinţi, şi au început să cinstească dumnezeii noi, pe care nu-i ştiau
părinţii lor. Despre aceasta mai înainte a profeţit Ieremia zicând: „Pentru că M-aţi părăsit pe Mine şi aţi slujit la
dumnezei străini, în ţara voastră, de aceea veţi sluji la dumnezei străini
într-o ţară care nu este a voastră'’ {Ier.
5,19).
„Fugiţi din Babilon şi
plecaţi din ţara Caldeilor...” {Ier. 5 0,8).
Proorocul vorbeşte aceasta fiilor lui Iuda, ca ei să-i convingă pe apropiaţii
săi să se îndepărteze din Cadeia.
„Căci iată, voi ridica şi voi aduce împotriva
Babilonului o mulţime de neamuri mari din ţara de la a miază-noapte... ” {Ier. 5 0,9), adică pe midini, elamiţi, perşi şi regatele
supuse de ei.
„Caldeia va fi pradă lor şi pustiitorii ei se vor
sătura, zice Domnul. Căci voi v-aţi bucurat şi v-aţi veselit când aţi răpit
moştenirea Mea; zburdaţi ca viţeii pe pajişte, nechezaţi ca armăsarii”
{Ier.50,10-11) şi ca oile în turmă, din cauza căderii
babilonienilor.
„Aşezaţi-vă
în rănduiala de bătaie împrejurul Babilonului. Cei ce încordaţi arcul, trageţi
în el, nu cruţaţi săgeţile...” {Ier.50,14).
Aceasta proorocul vorbeşte midinilor şi perşilor, detronaţi regatul caldeu şi
oraşul de scaun, Babilon, restul vor nimici grecii. Proorocul profeţeşte şi
năvălirea grecilor, care cu împăratul său Alexandru au năvălit în Asia şi au
detronat regatul perşilor şi pe caldei i-au supus subjugării punând capăt la
toată slava lor de mai înainte, şi au distrus oraşul lor Babilon.
„Pe Israel, turma cea
risipită leii l-au prigonit...” {Ier.50,17),
adică împăraţii străini şi primul dintre ei Feglafelasar, împăratul Asiriei,
care a jefuit şi a dus în strămutare seminţiile lui Rubin, Gad şi Manase. Dar
apoi împăratul Salmanasar, care pe celelalte seminţii le-a dus în captivitate
şi le-a izgonit din pământul moştenirii lor; în sfârşit, Nabucodonosor, care a
distrus templul şi i-a strămutat în Babilon pe fiii lui Iuda şi Veniamin. De
aceea rătăciţi au fost fiii lui Israel şi Iuda în timpul strămutării sale, când
au devenit înstrăinaţi de pământul moştenirii sale şi rătăceau pe pământurile
străine.
„Se aude glasul celor
ce fug şi al celor care scapă din ţara Babilonului, ca să vestească în Sion
răzbunarea Domnului Dumnezeului nostru, răzbunarea cea pentru templul său!” {Ier. 50,28), acesta este glasul iudeilor, care,
după cuvântul profeţilor, cunoşteau taina ascunsă de păgâni, pentru că nimeni
în afară de ei nu ştiau că distrugerea Babilonului şi căderea regatului caldeu
este răzbunarea Domnului Dumnezeului iudeilor, răzbunarea cea pentru templul
său. Proorocul profeţeşte că mulţi dintre poporul iudeu vor fugi în acel timp
din Babilon şi unii dintre ei vor dobândi pământul iudaic.
„Iată ca un leu se ridică din tufişurile Iordanului
spre păşunea totdeauna verde {Efan)!” {Ier.
50,44). Proorocul vorbeşte aceasta despre Darie midianul, arătând
cruzimea şi repeziciunea lui în chipul leilor, care ieşind din pădurile
Iordanului se năpusteau asupra turmelor păstorilor din Valea Efan. Şi proorocul
spune aceasta iudeilor care ştiau despre cruzimea acestor iudei. Aceeaşi
comparaţie întrebuinţează el şi mai înainte {Ier.49,19),
reprezentând năvălirea caldeilor în Idumeea.
„Căci Domnul a făcut un plan şi a împlinit ceea ce a
rostit împotriva locuitorilor Babilonului. O, tu, cel ce locuieşti lângă apele
cele mari şi eşti plin de comori, venit-a sfârşitul tău...” {Ier.51,12-13). Apele cele mari proorocul numeşte marele râu Eufrat, care
curge prin Babilon, sau mulţimea armatelor lui. Domnul Savaot S-a jurat
pe Sine însuşi şi a zis: Adevărul grăiesc, că te voi
umple de oameni, ca de lăcuste şi ei vor ridica strigăt de biruinţă” {Ier. 51,14), ca călcătorii de struguri, adică te
vor umple pe tine cu midini şi perşi, care asemenea lăcustelor te vor înăbuşi
cu sine şi ca culegătorii de poamă se vor trezi unul pe altul ca să calce în
pereţii tăi pe locuitorii tăi. Ca pe strugurii în teasc (tocilă), şi să strige
asemenea călcătorilor de struguri.
„Iată, Eu sunt
împotriva ta, munte al nimicirii, care ai pustiit tot pământul; voi întinde
împotriva ta mâna Mea, te voi arunca jos de pe stânci, şi te voi face munte
dogorât de soare, zice Domnul ” -
adică de pe stâncile care stai tu la înălţime - „Nimeni nu va lua din tine pietre de pus în capul
unghiului, nici pietre de temelie...” {Ier.51,25-26),
adică te voi nimici în întregime şi dărâmăturile tale le voi face netrebnice;
din locuitorii tăi, Babilonule, nu va rămânea nici un om, care asemenea
cărbunelui, să slujească la adunarea fiilor tăi împrăştiaţi, şi pe care, ca pe
temelie să se întărească nădejdea şi bunăstarea ta.
„Chemaţi împotriva lui
regatele: Ararat, Mini şi Aşchenaz...” {Ier.51,27),
adică popoarelor care locuiesc în munţii Cârd, şi vecinilor lor armenilor, şi
popoarelor sălbatice, care locuiesc în pământul de miez de noapte, şi fiilor
uriaşilor care cu midinii au venit la jefuirea Babilonului.
„Aleargă să dea de
ştire regelui Babilonului că cetatea sa e cuprinsă din toate părţile" {Ier. 51,31). Proorocul descrie tulburarea
babilonienilor, care s-au înfiorat şi au înţepenit văzând pe midini în pereţii
oraşului său, când se gândeau că midinii au ridicat asediul şi s-au retras. El
arată mărimea şi extinderea pământului babilonian, în care trebuia solii să dea
de ştire împăratului Babilonului despre luarea oraşului. De aceea sensul
cuvintelor profetice este astfel: când Babilonul va fi luat de midini, o
mulţime de vestitori iute vor fugi întrecându-se unul pe altul, ca mai repede
să înştiinţeze împăratul şi regii că oraşul Babilon este cucerit.
„Fiica Babilonului e
asemenea unei arii în timpul treieratului...” cu cuvântul treierat, proorocul numeşte moartea lui Baltazar şi zdrobirea
oştilor lui. „încă puţin şi vine vremea
secerişului” {Ier.51,33). Adică însăşi vremea
distrugerii Babilonului.
„Voi pedepsi pe Bel în
Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el...” {Ier.51;44). Bel-este vechiul dumnezeu al Caldeei,
pe care Babilonienii îl cinsteau şi căruia îi slujeau cu mare evlavie. El a
fost împăratul, care a întemeiat şi a construit oraşul lor. Iar când
Nabucodonosor a distrus templul Domnului, atunci a adus în casa lui Bel
împreună cu bunurile capturate, adunate de la alte popoare, şi sfintele vase
ale templului din Ierusalim. Despre aceste vase, zice Domnul, le va coate din
gura lui Bel, adică din templul lui Bel. Profeţia au adus-o spre împlinire,
midinii şi perşii, care după cucerirea Babilonului, au jefuit toate încăperile
din oraş, dar s-au amestecat şi în templul lui Bel, care era mai minunat şi mai
slăvit decât toate capiştile idoleşti din Babilon şi au jefuit toate podoabele
acestui templu.
„Ieşi din mijlocul lor,
poporul Meu şi fiecare să-şi scape viaţa de flacăra mâniei Domnului. Să nu
slăbească inima voastră şi să nu vă temeţi de zvonul care se va auzi în ţară;
căci anul acesta va veni un zvon, iar în anul următor, altul, şi pe pământ va
fi silnjicie; tiran pe peste tiran se va scula(Ier.51,45-46). Proorocul
repetă aici ceea ce a vorbit mai înainte şi convinge iudeii să fugă din Babilon
înainte de jefuirea lui, să-şi caute pentru sine refugiu neprimejdios, să nu se
înfricoşeze şi să nu se deznădăjduiască în izbăvirea sa, când se va răspândi
auzul despre apropierea midinilor şi să aibă în cuget că toată aceasta este
orânduită de Domnul şi chiar pentru mântuirea lor. În acest an, după cum spune
el, vor veni ştiri, că a căzut Babilonul, a murit Baltazar, şi s-a încoronat
Darie Midianul, iar la celălalt an va veni altă ştire, că s-a împărţit Chir şi
a dat poruncă despre încheierea captivităţii şi despre întoarcerea celor din
robie. În timpul acestei tulburări şi transformări vor fi asupriţi săracii şi
neputincioşii de bogaţi şi puternici, şi „tiran pe peste tiran se va scula”, pentru că unii regi populari vor fi fideli perşilor, iar
alţii caldeilor. De aceea proorocul are acelaşi scop, că şi la Domnul nostru,
când El îmbărbătează ucenicii ca să nu se înspăimânte inima lor auzind despre
venirea Lui şi despre semnele care premerg aceasta, şi zice: Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi
ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21,28). Niciodată
n-a fost astfel de aproape către iudei scăparea, ca în acel timp, când cugetau
ei, ca cu căderea şi dărâmarea Babilonului şi ei înşişi vor cădea şi vor pieri.
