miercuri, 5 noiembrie 2014

SFÂNTUL EFREM SIRUL TÂLCUIRE LA CARTEA PROFETULUI IEREMIA - 2










„Precum că părinţii voştri M-au părăsit, zice Domnul, şi s-au dus după alţi dumnezei, ...dar voi faceţi încă şi mai rău decât părinţii voştri” {Ier. 16,11-12). Iarăşi proorocul mustră
pe iudei şi-i ameninţă cu strămutarea în Babilon pentru că se asemănau părinţilor lor, care au slujit idolilor în pustie, şi chiar dacă proorocii îi învăţau, ei nu se căiau.
„Iată, voi trimite mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, iar apoi voi trimite mulţime de vânători şi-i vor vâna de prin toţi munţii, de pe toate dealurile şi de prin crăpăturile stâncilor{Ier. 16,16). În sensul literar proorocul subînţelege aici pe babilonienii şi popoarele aliate lor, pe care Dumnezeu i-a trimis împotriva iudeilor. Ei, asemenea pescarilor în mare, cu mulţimi de oşti au înconjurat oraşele iudaice şi le-au supus, iar pe locuitori ca pe peşti fără de glas, i-au prins în mrejele lor, chiar şi pe acei iudei, care s-au salvat şi s-au ascuns în munţi şi în stânci de nepătruns, i-au urmărit după căile denivelate şi strâmtorate, şi-i omorau sau îi duceau în robie. În sens duhovnicesc proorocul reprezintă în chip tainic stârpirea idolatriei. De aceea pescari îi numeşte pe sfinţii apostoli, trimişi de Dumnezeu să-i urmărească şi să-i omoare pe demonii care s-au depărtat de Dumnezeu, cărora, pe orice munte şi pe orice deal, oamenii se închinau la chipul idolilor. După făgăduinţa de a stârpi idolii şi puterea demonică se dă făgăduinţă întregului neam omenesc, de al întoarce în pământul făgăduinţei, care şi este arătat aici în chipul întoarcerii iudeilor în pământul făgăduinţei, despre care profeţeşte acum Ieremia.
Doamne, puterea mea, tăria mea şi scăparea mea la vreme de necaz, la Tine vor veni popoarele de la marginile pământului...” {Ier.16,19). Că prototip a slujit întoarcerea iudeilor din Babilon, în realitate aceasta a fost săvârşit de Domnul nostru. El cu mâinile ucenicilor Săi ne-a eliberat de robia satanică, din toate marginile pământului a chemat la sine popoarele rătăcite, şi din întuneric i-a adus în îmbelşugata lumina Sa.
Se zice la profet: „...le voi arăta mâna Mea şi puterea Mea...” {Ier.16,20), pentru că şi Fericitul Pavel învaţă, că întoarcerea păgânilor la credinţa în Hristos cu totul „nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (1Cor. 2,4).

„Păcatul lui Iuda este scris cu condei de fier, cu vârf de diamant{Ier. 17,1). Proorocul vorbeşte despre păcatul idolatriei şi acest păcat îl numeşte neispăşit sau în acel sens că iudeii şi-au pus în inima sa ca în veac să nu lase acest păcat, sau în acea însemnătate că nechibzuinţa iudeilor nu va fi ştearsă niciodată înaintea Domnului, nici cu jertfe şi nici cu rugăciuni. Idolatria, proorocul o numeşte păcatul lui Iuda, pentru că iudeii slujeau idolilor, şi această slujire a introdus-o împăratul iudeu Manase, pentru că Ieremia vorbeşte despre acelaşi păcat, despre care clar vesteşte Sf. Scriptură în Cartea a IV Regi: „Cu toate acestea Domnul n-a schimbat marea iuţime a mâniei Sale, cu care se aprinsese mânia Sa asupra lui Iuda, din pricina tuturor relelor pe care le făcuse Manase ca să-L mânie, şi a zis Domnul: Şi pe Iuda îl voi lepăda de la faţa Mea...” (IV Regi 23,26-27). În sens figurat, îndeosebi, aceasta s-a împlinit cu apostolul Iuda, care pe învăţătorul său l-a predat răstignitorilor, şi iată păcatul lui este scris, şi niciodată nu se va şterge.

„Aşa zice Domnul: Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup omenesc,... va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor şi nelocuif (Ier. 17,5- 6). După cum iudeii n-au dorit să-şi corecteze moravurile sale viclene, să lase idolii păgâni, se nădăjduia la ajutorul egiptenilor, aşteptau că egiptenii vor ieşi la luptă cu împăratul babilonian, duşmanul comun, iar proorocul mustră pe oricine care se depărtează de la Dumnezeu şi se alipeşte omului. În sens figurat proorocul are în vedere pe Satana pe care Sf. Apostoli cu puterea lui Dumnezeu îl impun să fugă de la minţile credincioşilor, şi el se sălăşluieşte în sufletele păgânilor, cum zice Domnul nostru: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi nu găseşte(Matei 12,43). Iar păgânii pe bună dreptate se aseamănă cu pustiul nelocuit, pentru că zac în întunericul rătăcirilor şi sunt lipsiţi de roadele adevărului, ca şi pământul sărat şi neroditor.

„Prepeliţa cloceşte ouăle pe care nu le-a ouat(Ier. 17,11). Proorocul vădeşte pe cei care agonisesc bogăţii nedrepte. El zice că nebunia acestora va fi demascată la sfârşitul vieţii lor şi propune învăţătura în mod de parabolă. Prepeliţa fură ouăle din cuibul altor prepeliţe, se aşează pe ele, le cloceşte şi scoate pui. Dar când puii vor creşte şi se vor acoperi cu pene, abia atunci vor auzi glasul adevăratelor mame, se duc după ele şi o lasă pe aceea care i-a scos, ca pe una străină, şi chiar dacă ea îi cheamă, ei nu ascultă glasul ei. Şi proorocul, şi mai înainte învăţa pe împăraţii iudei să nu nădăjduiască în puterea omenească, la fel şi în acest loc zice că averea lor, pe care au adunat-o cu înşelăciune şi cu viclenie, nu va rămânea le ei, ci din mâini în mâini va trece în mâinile duşmanilor lor babilonieni. Şi de aceea, zadarnică este nădejdea lor la bogăţia care nu le va aduce, nici nu-i va izbăvi de răpitorii babilonieni. În alt sens aceasta poate fi dusă la Nabucodonosor, pe care proorocul mai înainte l-a numit „pierzătorul popoarelor” (Ier. 4,7), iar acum zice despre el că a adunat „avuţie nedreaptă(Ier. 17,11), de aceea se va lua de la el, ceea ce a răpit cu viclenie şi sfârşitul lui va fi fără slavă. Aceasta şi s-a întâmplat cu Nabucodonosor, care a jefuit lumea, şi cu câştigurile adunate de la popoarele lumii şi-a înmulţit averea, dar în cele din urmă şi-a pierdut gândirea şi s-a făcut asemenea animalelor câmpului, şi trăia cu ele în pădure. Sau încă proorocul profeţeşte că aceeaşi va fi cu nepotul lui Nabucodonosor, Baltazar, pentru că bogăţia lui adunată din toate părţile lumii îl va părăsi şi va trece la midini şi perşi, iar însuşi el va fi omorât, şi oraşul împărătesc va fi distrus.

„Tronul slavei, înălţat de la început, este locul sfinţirii noastre(Ier. 17,12). Proorocul iarăşi mustră pe necredincioşi în aceea că ei îşi punea nădejdea în bogăţia sa, şi-i trezeşte să
gândească despre construcţia locaşului lui Dumnezeu, care este aşezat în locul sfinţeniei din Ierusalim, pe tronul slavei Lui şi de aceea pătrunde şi încearcă tot ce este împrejurul Lui. Aşadar, ca şi cum spune proorocul, lasă să cunoască că Babilonul şi toţi împăraţii lui, care de la început s-au slăvit pe tronul lui, au fost măriţi şi preaînălţaţi de Domnul, care locuieşte în locaşul nostru cel sfânt. De aceea împăraţii n-au pricini să se nădăjduiască la tăria sa, şi nimeni nu trebuie să se înfricoşeze de împăraţi, pentru că vor fi luate de la ei comorile lor după judecata pronunţată de adevăr, şi pentru împilarea subjugaţilor, asupritorii vor pieri sub mâna acestui adevăr.
„Eu nu te-am îndemnat totuşi Ia mai rău, nici n-am dorit ziua nenorocirii”. Adică, când m-au urmărit duşmanii mei, n-am întors faţa mea de la tine. „Tu ştii acestea... şi ziua omului n-ai dorit”. Ziua omului, adică ziua căsătoritului sau a binefacerilor, pe care le doresc oamenii. „Şi ce a ieşit din gura mea e descoperit înaintea feţii Tale” {Ier. 17,16), adică, sau profeţia rostită de Ieremia, sau rugăciunea lui pentru poporul său.
„Nu fi pricină de groază pentru mine, că Tu eşti nădejdea mea în ziua strâmtorării”, adică pentru moarte {Ier. 17,17).
„Să nu mă ruşinez eu, ci să se ruşineze apăsătorii mei... şi zdrobeşte-i cu zdrobire îndoită” {Ier. 17,18), adică pe cei necredincioşi, care şi-au uneltit să mă omoare.
„Scoală şi intră în casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!” {Ier. 18,2). Se propune pilda olarului, şi iudeii sunt chemaţi la pocăinţă. Cum olarul din argilă meştereşte vas care îi este îngăduit, aşa Domnului nu-I este greu să schimbe poziţia faptelor, şi de la necaz să-i readucă la bucurie. Iar dacă iudeii nu vor dori să lase viclenia sa, mânia lui Dumnezeu îi ameninţă cu mari înfrângeri.
„Dar ei zic: Este zadarnic! Noi vom trăi după gândul nostru şi ne vor purta fiecare după învărtoşarea inimii noastre cele rele” {Ier. 18,12), adică nu ne temem de ocările tale şi nu vom lăsa căile pe care am umblat, nu ne vom întoarce de la necredinţă, care este plăcută nouă, noi ne-am hotărât ca, cum a fost începutul aşa să fie şi sfârşitul.
„Părăseşte oare zăpada Libanului stânca muntelui?”, adică din stâncele munţilor apele curgătoare! Stânca muntelui, Ieremia numeşte Libanul, (cel mai înalt lanţ muntos din Antiliban). „Ori seacă apele ce vin de departe şi sunt reci şi curgătoare...” {Ier. 18,13). Apele ce vin de departe şi sunt reci şi curgătoare proorocul le numeşte abia izvorâte din pământ, reci, şi în timpul curgerii nu sunt încă încălzite de soare. Proorocul are un singur scop. Cu un exemplu şi cu altul el vrea să arate iudeilor necredinţa lor, pentru care au refuzat ei slujirea Domnului, atunci când nu se cuvenea să refuze aceea care foarte mult este pentru ei spre folos,
pentru că nimic nu se poate abate de la natura sa: şi zăpada în vârful munţilor nu se pierde, şi apele curgătoare care se scurg iute, neoprindu-se.

„ . . .S-a poticnit în căile sale şi a părăsit căile cele vechi {Ier. 18,14). Ieremia arată aici iudeilor, cele două pedepse care le-a profeţit lor Moise (Deut.28,22-32) „Să se abată Domnul cu oftică, cu lingoare cu friguri...”, „...Fii tăi şi fiicele tale să fie date la popor străin...”. Prima dintre aceste pedepse este orbirea minţii, că la miez de zi vor căuta lumină. Această orbire şi însuşi iudeii nu o ascund în sine, zicând la Isaia:         ,, Ne poticnim în miezul zilei ca şi
pe înserate...” {Isaia 59,10). Altă pedeapsă - este strămutarea în Babilon, unde vor pleca ca orbii, pentru aceea că au umblat pe căile sale şerpuite şi, cum zice dreptul Iov: „ Voieşti tu să urmezi pe străvechea cale pe care au bătătorit-o oamenii cei fără de lege?...” {Iov22,15).
„Zis-au ei: Veniţi să uneltim împotriva lui Ieremia, că nu va pieri legea din mâna preotului, nici sfatul de la înţelept, nici cuvântul (lui Dumnezeu) de la prooroc” {Ier. 18,17). Cuvintele lor (ale iudeilor) au un astfel de înţeles: Ne este cu folos ca să moară Ieremia, pentru că altfel de la profeţia lui duşmănoasă pentru noi, va pieri „legea” din mâna preoţilor şi „sfatul de la înţelept, „cuvântul de la prooroci, însă zicând aceasta ei subînţeleg necredinţa, sfatul viclean şi cuvântul mincinos. Iar dacă va fi omorât Ieremia, nu va înceta nici legea, nici preoţimea, nici profeţia. Aşadar, sau din această cauză doreau iudeii să-l omoare pe Ieremia, sau ce este mai adevărat, ei sub un pretext plauzibil tindeau să ascundă uneltirea lor vicleană, dojenind poporul că urmăresc proorocul pentru vina lui, îl numeau mincinos, viclean, propovăduind nimicirea preoţimii, legii şi profeţiilor, încumetându-se să se afirme de parcă va înceta aceea ce este neîncetat. De aceea ziceau: „...Veniţi să-l biruim cu limba” {Ier. 18,17), adică vom face ca să îndure de la limba sa, pentru că cu limba sa ne-a impus pe noi să ne necăjim.
„Ia aminte la mine, Doamne şi auzi glasul potrivnicilor mei!” {Ier. 18,18).
„Se cuvine oare a răsplăti cu rău pentru bine?” {Ier. 18,19). Cu moarte răsplătesc celui care s-a rugat pentru izbăvirea iudeilor de ucigaşi şi la tine a cerut binefaceri, iar lor le-ai propovăduit pocăinţa.
„Dă dar pe fii lor la foamete...” {Ier.18,21). Cuvintele acestea trebuie de înţeles în sens profetic, nu într-acea însemnătate de parcă proorocul ca şi orice om, după vocaţia naturii stricate doreşte răzbunare, dar în acea însemnătate că proorocul după descoperire sau profeţeşte necredincioşilor, vrednica lor judecată, sau numai îi ameninţă. Astfel este sensul corect şi ale altor profeţii asemănătoare acesteia, care Ieremia zilnic le vorbea poporului neînduplecat şi îndărătnic.

„Aşa a zis Domnul: Mergi şi cumpără o oală de lut de la olar; ia cu tine pe cei mai bătrâni din popor şi din căpeteniile preoţilor..(Ier: 79,7).Proorocul a stricat acest vas în valea Tofet (Ben-Hinom) şi a zis, că aşa va fi zdrobit poporul de babilonieni. Apoi acelaşi cuvânt la repetat în curtea templului. A procedat astfel Ieremia după obiceiul altor profeţi, ca profeţia să se întipărească în minţi mai adânc, pentru ca poporul să vadă cu ochii şi cu urechile sale să audă cuvântul lui. Iar Valea Tofet a ales-o proorocul pentru că în acest loc iudeii săvârşeau slujirea idolilor infami şi mârşavi, în jertfă le aducea pe fii şi fiicele sale.
De aceea şi mai adaugă el următoarele: „Şi-i voi ospăta cu carnea fiilor şi cu carnea fiicelor lor; şi va mânca fiecare carnea aproapelui {Ier. 19,9), adică vor ospăta pe cei care în jertfă aducea idolilor carnea copiilor lor. O astfel de pedeapsă grea au îndurat iudeii, când Ierusalimul a fost asediat de babilonieni pe timpul lui Sedechia, şi a văzut Ieremia cu ochii proprii şi în cartea plângerea lui Ieremia a descris zicând: „Femeile deşi miloase, au fiert cu mâinile lor copiii şi i-au mâncat în vremea căderii fiicei poporului meu'{Plângeri 4,10).
Auzind Paşhurr fiul preotului Inter, care era supraveghetor în templul Domnului, că Ieremia a profeţit aceste cuvinte. A lovit Paşurr pe Ieremia şi l-a aruncat în temniţă'’ {Ier.20,1-2). Paşhurr a fost preot în cinul zidarului, pe Ieremia îl ura pentru aceea că proorocul demasca pe confraţii lui, preoţii, şi lui Paşhurr îi era dureros că Ieremia în oraşul împărătesc, învăţa deschis contra voinţei preoţilor, care i-au interzis aceasta. În aşa mod preoţii şi arhierii iudaicii s-au răsculat şi contra lui Ioan, şi contra Domnului nostru şi contra ucenicilor lui.
„Şi Ieremia i-a zis: Domnul nu te mai numeşte Paşhur... ci Magor Misabib (Spaimă din toate părţile)” {Ier. 20,3). Aşa a zis despre el Ieremia pentru că Paşhurr trebuia să meargă şi să se strămute în Babilon şi să rabde acolo nevoia chiar de o bucată de pâine, asemenea urmaşilor arhiereului Ilie {IRegi 2,36).
„Şi pe tot Iuda îl voi da în mâinile regelui Babilonului care îi vor duce...” {Ier.20,4-5). După cum a spus proorocul că întregul popor va fi predat babilonienilor, adaugă aici, că după distrugerea Ierusalimului şi cetăţii lui, vor fi distruse şi oraşele care-1 înconjoară şi care-1 slujesc ca pază.
„Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat...” {Ier.20,7), adică m-ai ademenit sau cu cele spuse de Ieremia: „Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare şi peste regate'’ {Ier. 1,10), sau cu acea promisiune că-1 vor certa şi nu-1 vor învinge atunci, când fapta n-a corespuns cuvântului pentru că proorocul, privind la adevărata sa situaţie strâmtorată, nu vedea în nici în viitor sfârşitul nenorocirilor.
Însă ferindu-se, că zicând astfel el ca şi cum se abate de la calea cuvenită, Ieremia se adresează şi rosteşte binefacerile Domnului, zicând: „Cântaţi Domnului! Lăudaţi pe Domnul, căci El izbăveşte sufletul celui împilat din mâna făcătorilor de rele” (Ier. 20,13). Împilat se numeşte pe sine însuşi, pentru că nu are ajutor omenesc, chiar dacă ajutorul Domnului nu înceta pentru el.

„Blestemată fie ziua în care m-am născut...”. Proorocul blestemă ziua în care de judecata Domnului se termină captivitatea poporului necredincios, foamea, ciuma aducătoare de moarte şi alte nenorociri. „Blestemată fie...ziua în care m-a născut maica mea, să nu fie binecuvântată” (Ier. 20,14). Aşa va fi această zi, chiar dacă proorocul n-ar fi blestemat-o.
„Blestemat fie omul care a adus tatălui meu vestea şi i-a zis: „ Ţi s-a născut fiu ”, şi s-a bucurat mult de aceasta” (Ier. 20,15). Proorocul chiar şi nu ştia dacă a fost cineva cu adevărat care ar fi adus veste despre aceasta tatălui lui. Dar cum a blestemat el ziua, astfel blestemă şi pe acel care ar fi adus vestea, care poate şi nici n-a fost. De aceea aceste cuvinte nu arată în prooroc o puternică mânie (pentru că nu poate fi mânia pentru aceea ce nu-i), ci exprimă numai cumplitul necaz (ca şi tine în puternicul necaz ca de obicei rosteşti cuvinte deşarte şi nechibzuite care arată numai aceea că tu eşti în necaz). Aici trebuie de repetat spusele de noi şi mai înainte: aceea ce zice aici Ieremia, a zis şi dreptul Iov, despre care Sfântul Duh a mărturisit, că „n-a greşit şi n-a hulit pe Dumnezeu cu gura sa” (Iov 1,1). Multe expresii asemenea se întâlnesc şi în psaltirea, scrisă sub inspiraţia Sfântului Duh, Care l-a învăţat pe prooroc şi conducea cu el. Pentru că cuvintele profetice nu trebuie de combinat cu cuvintele oamenilor de rând şi neînţelepţi.
Şi este necuviincios de a susţine, precum că Ieremia dorea răzbunare asemenea omului care se mânie pe aproapele său. Din contra, după cum am spus noi, el sau ca prooroc profeţea altora nenorocirile ce vor veni, sau a dat la iveală necazul său propriu din cauze necondamnabile, însă ascunse de la noi şi întrecând mintea noastră şi a exprimat-o cu astfel de cuvinte, care le compunea şi le determina proorocilor însuşi Sfântul Duh.
„Întreabă pentru noi pe Domnul că Nabucodonosor, regele Babilonului ne face război...” (Ier.21,2). Aşa zice Sedechia, împăratul necredincios, apărând locul asemenea necredinciosului împărat Iehonie, fiul fratelui lui. Sedechia a fost în robie la babilonieni, pentru că de la ei a primit împărăţia. Însă când a dat jos de pe sine jugul robiei, după 11 ani de robie, a fost asediat în oraşul său împărătesc; atunci a trimis el la Ieremia solii pentru ca să ceară de la Dumnezeu mângâiere şi apărarea celor cuceriţi, pentru că de nicăieri ei nu aveau ajutor, Ieremia a răspuns că Dumnezeu „pe aceşti răi cu rău îi va pierde'{Matei 21,41), pentru vinele socotite mai înainte, îndeosebi pentru împilarea săracilor şi nevoiaşilor, pe care iudeii atunci îi ofensau şi-i împilau. După demascare proorocul cheamă iudeii la pocăinţă - nădejdea uşurării.
„De aceea aşa zice Domnul casei regelui Iuda: Galaad îmi eşti şi vârf de Liban, dar le voi face pustietate în cetăţi nelocuite. Şi voi găti împotriva ta pierzători, care vor avea fiecare arma sa şi vor tăia cei mai frumoşi cedri ai tăi şi-i vor arunca în foc" {Ier. 2 2,6-7). Proorocul vorbeşte despre casa împăratului sau despre palatul lui, sau despre oraşul împărătesc, ce se pregăteşte pentru ruinare; numeşte Ierusalimul - Galaad, cu nume străin, arătând cu aceea că locuitorii lui sunt înstrăinaţi de Dumnezeu, iar cedrii aleşi îi numeşte pe domnitorii iudaici şi pe preoţi.
„Nu plângeţi după mort şi nu-1 bociţi - adică nu plângeţi după împăratul Iosia, pe care-1 înmormântează cei care-1 cunosc; cu el nu s-a întâmplat aceea ce s-a întâmplat cu cei duşi în captivitate care decedau pe loc străin şi pe care n-are cine să-i înmormânteze. „Plângeţi amar după cel dus în robie, că acela nu se va mai întoarce şi nu îşi va mai vedea ţara sa de naştere” {Ier.22,10), adică plângeţi după Şalum, sau Ioahaz fiul lui Iosia.

„Căci aşa zice Domnul despre Şalum, fiul Iosia ... care a ieşit din locul acesta: Nu se va mai întoarce acolo. Ci va muri în locul acea unde a fost dus rob şi nu va mai vedea pământul acesta” {Ier.22,11-12). El va fi dus în captivitate în Egipt, şi nu va mai vedea nici oraşul său, nici casa împărătească. însă acel pământ străin, care-1 va primi şi după moartea lui va acoperi în sine trupul lui.
„Vai de cel care îşi zideşte casa din nedreptate...” {Ier.22,13). Acestea şi următoarele cuvinte proorocul le zice despre Ioiachim, tatăl lui Iehonia, şi de la început îi socoteşte păcatele lui, iar apoi îi profeţeşte peirea.
„Ai ajuns tu, oare, rege ca să te făleşti cu palate clădite din lemn de cedru?...”. Tu gândeşti că domnia va continua mulţi ani şi de aceea „te făleşti cu palate clădite din lemn de cedru?”, adică înfrumuseţezi casele cu cedru şi construieşti clădiri măreţe. „Tatăl tău n-a mâncat oare şi n-a băut? Israel a făcut judecată şi dreptate şi de aceea i-a fost bine” {Ier. 22,15). Şi Iosia, tatăl său, asemenea ţie a stăpânit împărăţia, şi a moştenit toate bunurile împărăţiei lui Solomon: bogăţia lui a fost mare, şi el slăvit, dar făcea judecată şi dreptate pe care tu n-o faci. Eu i-am făcut bine, întru-cât a făcut el dreptate, am vărsat eu asupra lui binefaceri şi l-am ajutat, şi am trimis asupra lui moarte înainte de acele nenorociri, care după moartea lui, i-au cuprins pe copii lui.
„...Nu-1 vor plânge...Ci el v-a fi îngropat ca un asin...” {Ier.22,18-19). Împăratul Nabucodonosor l-a predat morţii pe Ioiachim, fiul lui Iosia, care de trei ori s-a îndărătnicit de la el; trupul lui Ioiachim l-au scos şi l-au aruncat departe după porţile Ierusalimului, în loc necurat.
Urcă-te pe Liban şi strigă, înalţă-ţi glasul de pe Vasan, şi strigă de pe Aburim, că s-au zdrobit toţi prietenii tăi ”{Ier. 22,20). Aici profetul vorbeşte seminţiei lui Iuda şi-i arată, cît este de deşartă nădejdea la popoarele aliate cu ei, pentru că şi ei, pentru că şi ei vor fi înfrânţi de Caldei, înjosiţi sub jugul robiei, şi nu vor putea acorda ajutor vecinilor săi.

O, cel ce locuieşti pe Liban şi-ţi faci cuibul în cedri, cum vei geme tu, care te vor ajunge chinurile ca durerile femeii ce naşte!” {Ier.22,23). Proorocul condamnă luxul şi îngâmfarea, la care se predădeau iudeii din acele timpuri, şi de aceea îi aseamănă cu cedrii înalţi ai Libanului, iar sub chipul chinurilor şi geamătul femeii ce naşte, le profeţeşte înjosirea şi necazurile care îi vor ajunge în strămutare.
O, ţară, ţară, ţară, ascultă cuvântului Domnului!...” {Ier.22,29). Cuvintele acestea se conţin în legătură cu spusele de mai sus, unde proorocul acuză iudeii pentru cruzime, zicând: „în vremea propăşirii tale Eu ţi-am grăit, dar tu ai zis: Nu ascult!” {Ier.22,21). Minunat vorbeşte aici proorocul, chemând pământul să ia aminte la cuvintele lui, pentru că iudeii, cărora li se cuvenea să asculte cuvintele profetice, sau asemănat pământului (ţării) fără de simţ. Ei au fost surzi, ca pământul. Când proorocul vorbea, vorbea ca şi cum pământului. Iudeii nu auzeau ceea ce le vorbea lor Ieremia.
„Aşa zice Domnul: Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca om nenorocit în zilele sale, pentru că nimeni din neamul lui nu va mai şedea pe tronul lui David şi să domnească peste Iuda!” {Ier. 22,30). Acesta este Iehonia, fiul lui Ioiachim, despre el vorbeşte proorocul, că va merge „...în ţară străină...”, în Babilon, şi nu se va întoarce de acolo, şi de aceea îl numeşte - „vas netrebnic” {Ier.22,26-28). Cuvintele: „omul acesta ca lipsit de copii” nu au acel înţeles, că Iehonia nu avea copii, ci acela că copii lui nu vor stăpâni împărăţia tatălui său. Fiindcă ultimul împărat iudeu a fost Sedechia, unchiul lui Iehonia, fiul lui Iosia, iar Salafiil, fiul lui Iehonia, niciodată n-a fost pe tronul părintesc, ci a murit în străinătate.
Vai de părinţii ca pierd şi împrăştie oile turmei Mele, zice Domnul {Ier. 23,1). În acest capitol se conţin ca şi cum 2 părţi: prima se referă la împăraţi, a doua - către domnii poporului şi preoţi.
„Şi voi aduna rămăşiţele turmei Mele din toate ţările prin care le-am risipit" (Ier. 23,3). După 70 de ani voi aduna rămăşiţele turmei Mele. „Voi pune peste acestea păstori..." (Ier. 23,4), adică pe Zorobabel şi pe Isus fiul lui Iosedec.
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă..., iată numele cu care-L voi numi: Domnul — dreptatea - noastră" (Ier.23,5-6). Taina aceasta a fost predestinată în Zorobabel, însă s-a împlinit în Domnul nostru; Zorobabel nu se numea şi nu putea să se numească: Domnul dreptatea noastră, dar acesta şi este şi se numeşte Hristos Domnul nostru. Despre El au mărturisit proorocii, apostolii, arhanghelul Gavriil, care a propovăduit zămislirea Lui, şi îngerii - conslujitorii lui Gavriil, care au vestit păstorilor despre naşterea Lui. Şi încă, nici Zorobabel, nici altcineva asemeni lui, n-au dăruit poporului Domnului acele mari daruri despre care Ieremia aici, şi puţin mai departe vesteşte, că darurile acestea se vor da odată cu venirea marelui împărat ce s-a ridicat la ei. Primul dintre aceste daruri încă de mai înainte clar profeţite de Isaia, este izbăvirea şi transformarea tuturor popoarelor şi unirea lor într-un singur popor. Al doilea dar - veşnica domnie a semniţiei lui David, şi o deplină îmbelşugare a bunătăţilor de orice fel, cu care chiar se vor şterge din minte toate binefacerile pe care Domnul le-a arătat neamurilor vechi. Aceasta şi Isaia în profeţia sa despre venirea şi împărăţia Domnului nostru, încă mai înainte a profeţit: „Nu vă mai amintiţi de întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seamă lucrurile de altă dată. Iată că Eu fac un lucru nou, el dă muguri, nu-l vedeţi voi oare? Croi-voi în deşert o cale, în locuri uscate izvoare de apă(Isaia 43,18-19). Un astfel de cuvânt fără îndoială nu poate fi dus nici către Zorobabel, nici către altcineva din conducătorii poporului iudeu.

„Despre prooroci: Mi se sfâşie inima în mine..." (Ier.23,9). Aceasta este a doua parte a capitolului, în care proorocul demască păcatele preoţilor şi proorocilor mincinoşi, şi arată ce judecată grea este rostită asupra lor.
„...Ţinta alergăturii lor este fărădelege..." (Ier.23,10), adică iudeii tind la rău.
„Că profetul şi preotul sunt necredincioşi... şi în proorocii Samariei am văzut nebunie, căci au profeţit în numele lui Baal şi au dus în rătăcire pe poporul Meu Israel. Dar în proorocii Ierusalimului am văzut grozăvie: Aceştia fac desfrănare şi umblă cu minciuni,...", adică toţi desfrânează, toţi formează o adunare de mincinoşiajutând mâinile făcătorilor de rele"(Ier.23,11-14), adică ajutând mâinile sale pentru prietenii de pe timpul sărăciei lor.
„De aceea, aşa zice Domnul Savaot, despre prooroci: Iată îi voi hrăni cu pelin şi le voi da să bea apă cu fiere... iată vine furtuna Domnului cu iuţime..." (Ier.23,15-19). Domnul va pune asupra păcătoşilor pedeapsa hotărâtă, după judecata aspră, ca şi cum într-o mânie înflăcărată.
„Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat...” {Ier.23,28). Adică visurile sale mincinoase cu proorocirea Sf. Duh. Prorocul prezintă trei tipuri, ca să arate puterea şi superioritatea cuvântului lui Dumnezeu, şi anume: grâul, care alcătuieşte propria hrană omenească care este cea mai bună pentru om; focul, care tot nimiceşte; şi fierul, care tot învinge.
„De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: El a spus” {Ier. 23,30). Astfel vorbeşte proorocul despre acei prooroci mincinoşi, care de la adevăraţii prooroci furau proorocirile lor adevărate şi, ca taină, le aduceau la cunoştinţă pe acestea cuiva, interzicând să spună despre aceasta altora. Dar totodată aveau în vedere că dacă se va împlini profeţia să zică: „Iată noi avem martor că noi mai înainte am spus această’’, iar dacă nu se va împlini, să-l învinuiască pe Ieremia şi pe alţi adevăraţi prooroci, ca şi cum ei pe toţi i-au amăgit.

Însă este şi un alt neam de prooroci mincinoşi, care vorbesc şi una şi alta, numai să spună ceva plăcut celor ce ascultă şi-i convinge: „Nici un rău nu va veni asupra voastră!” {Ier. 23,17), şi cuvântul său, după obiceiul proorocilor mincinoşi îl confirmă cu numele Domnului. Şi ei sunt asemenea acelora, despre care mai înainte a spus Ieremia, că visele sale mincinoase le amestecă cu proorocirile Sf. Duh şi seduc poporul... „la rătăcire cu amăgirile lor şi cu linguşirile lor” {Ier.23,32). Astfel de prooroci, în timpul lui Ieremia, au fost: Anania, Ahab, Sedechia şi Samel Ielamiteanul.-în paranteză fie spus prorocii mincinoși ai evreilor sunt rabinii care fac afirmații mincinoase despre Mesia iudaic care va veni când vor vrea ei.Ei mărturisesc strâmb în duhul satanei care-i învață mincinos,iar ei cred că le vorbește Dumnezeu.Ei sunt amari,adică,învațătura lor este amară-pelin.Duhul proorociei la creștini este mărturia lui Hristos,iar rabinii au și ei prorocia mincinoasă-talmudică a Mesiei și a împărăției lumești a evreilor.
„...Mi-a arătat Domnul vedenia aceasta: Iată erau două coşuri cu smochine...”. Domnul îi arată lui Ieremia în vedenie două coşuri: unul era plin cu „smochine foarte bune” iar altul cu „smochine foarte rele”. Şi când proorocul a spus că vede smochine şi bune şi rele, atunci a fost către el „cuvântul Domnului... şi mi-a zis...” {Ier.24,1-2-4), că un coş reprezintă pe împăratul Iehonie, iar altul - pe cel ce a împărăţit după el, Sedechia; Ieremia primeşte poruncă ca primului să-i vestească binele, iar celui de-al doilea - răul, pentru că împăratul Iehonie a luat aminte la ameninţările Domnului, s-a înfricoşat de ele, şi, după cuvântul lui Ieremia, şi-a predat sufletul său împăratului Nabucodonosor; însă nu la fel a procedat împăratul Sedechia, care după mândria inimii sale s-a îndărătnicit de împăratul Caldeii şi nu cădea de acord ca să se predea pe sine şi pe popor caldeilor, chiar dacă a auzit de la Ieremia, că lui şi iudeilor care au rămas în pământul le este determinat strămutarea. Pentru această nesupunere, proorocul sub chip de coş umplut cu „smochine foarte rele” profeţeşte poporului, împăratului, şi tuturor iudeilor celor care au rămas, chiar şi acelor s-au salvat cu fuga în Egipt, nimicirea,paguba, foamea şi captivitatea; cu aceste nenorociri încă mai înainte marele conducător Moise ameninţa poporul încăpăţânat.
În sens figurat această vedenie arată la acea deosebire a celor buni şi răi, care va fi la sfârşit şi dă de înţeles, că destinul şi unora şi altora este foarte rău. Aceasta şi exprimă cu accentuarea vorbelor proorocului:Smochinele cele bune sunt foarte bune, iar cele rele sunt foarte rele'(Ier. 23,3).
De la sine se vede, că proorocul nu respectă aici ordinea timpului, pentru că întâmplările descrise de el mai departe, care se referă la tatăl lui Iehonie, Ioiachim, au fost mulţi ani mai înainte de întâmplările care sunt acum relatate la prooroc.
„...Domnul va striga cu putere de sus şi din locaşul sfinţeniei Sale îşi va ridica glasul Său..." (Ier.25,30), adică asupra Ierusalimului şi îndeosebi, asupra locaşului său. Aici Ieremia profeţeşte despre peirea multor popoare, care împreună cu iudeii vor suferi înfrângere de la caldei. El profeţeşte acea definitivă ruinare, care a profeţit-o Isaia şi pe care singur el o descrie mai departe mai amănunţit, iar acum prezintă înfrângerea acestor popoare în chip de viticultori, care au călcat cu picioarele strugurii adunaţi în tocilă (teasc).
„Întrebaţi şi vedeţi dacă naşte vre-un bărbat? De ce văd Eu pe toţi bărbaţii cu mâinile pe şolduri, ca o femeie care naşte, şi feţile tuturor palide" (Ier. 30,6). Proorocul profeţeşte năvălirea babilonienilor, acea strâmtorare şi acea tulburare în care vor fi iudeii când vor cunoaşte rătăcirea sa, vor începe să judece nechibzuirea sa proprie şi să se învinovăţească pe sine. Asemenea acestei profeţii Ieremia zice şi mai departe descriind necazul şi ruşinea, care a cuprins pe Efraim în timpul căderii lui (Ier. 31,19)
„Acela este timp de mare strâmtorare pentru Iacob, dar el va fi izbăvit din ea", adică după 70 de ani de strâmtorare babilonică.
„Şi nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor şi lui David, regele lor, pe care-l voi pune iarăşi pe tron...", adică pe Zorobabel (Ier.30,9).
„Voi pierde de tot popoarele, printre care te-am risipit pe tine, iar pe tine nu te voi pierde...". Aşa zice Domnul, pentru că El a străpuns şi a nimicit împărăţia altor popoare, iar pe iudei nu i-a stârpit până la vremea împăratului Hristos, cum a profeţit şi Daniel. „Şi în ziua, aceea zice Domnul Savaot, voi sfărâma jugul de pe grumazul şi lanţurile lor le voi rupe" (Ier. 30,8-11).
„Cetatea va fi zidită iar pe dealul său...”, adică Ierusalimul se va zidi pe locul de mai înainte şi în înălţimea slavei sale. „...Şi templul se va zidi ca mai înainte” {Ier.30,18), adică se va zidi locaşul Domnului, se va reînnoi cinul aducerii de jertfe în aceeaşi măreţie şi în aceeaşi slavă, cum a fost mai înainte.
„...îi voi înmulţi şi nu vor mai fi împuţinaţi... adunarea lui va sta înaintea mea...” {Ier.30,19-20), ca şi în zilele lui Moise, Aron şi Isus.
Dar toată aceasta, dar şi aceea despre care încă mărturiseşte profeţia, s-a împlinit şi săvârşit la venirea Domnului nostru, după cum a fost descris de noi mai înainte. Cum şi în gospodnem domostroitelisve lui Dumnezeu s-a împlinit foarte mult dintre cele profeţite de prooroc despre izbăvirea şi renovarea poporului lui Dumnezeu, aşa şi aceasta trebuie de atribuit nu către simplul Israel, dar către popor, care la dumnezeiescul Pavel se numeşte Israelul lui Dumnezeu, adunat şi alcătuit din iudei şi alte popoare. Şi nu pur şi simplu către fii lui Avraam, dar către fiii făgăduinţei, după cum învaţă acelaşi Pavel. Numai că în acest sens figurat s-a împlinit cuvântul lui Ieremia: „Şi nu vor mai sluji străinilor, ci vor sluji Domnului Dumnezeului lor şi lui David regele lor, pe care-l voi pune iarăşi pe tron...” {Ier.30,9). La iudei nu mai era pace; după aceea ce i-au supus Caldeii, nu se izbăveau ei de frică şi asuprirea popoarelor străine, ci în diferite tipuri îi subjugau ba perşii, ba grecii, ba romanii. Nu s-au împlinit asupra iudeilor şi aceste cuvinte ale proorocului: „Şi se va întoarce Iacob şi va trăi în pace şi în linişte, şi nimeni nu-l va mai îngrozi” {Ier. 30,10). Toţi proorocii care au profeţit după captivitatea babilonică zic că pe timpul lor iudeii nu au fost liberi de frică ci de războaiele cu popoarele vecine şi nici pe o minută n-au avut linişte, ci se înfricoşau de popoarele străine, şi au fost asupriţi chiar dacă au slujit Domnului Dumnezeului său şi nu s-au închinat idolilor.
„Atunci mi S-a arătat Domnul din depărtare” {Ier.31,3), adică când umblam eu prin pustie dar şi în acea zi când a strigat şi a vorbit Isaia: „Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” {Isaia 6,5). Asemenea lui Ieremia, şi Iezechiel foarte bine prezintă poporul lui Dumnezeu în chip de fecioară, care a fost lăsată în pustie, şi pe care Dumnezeu a găsit-o, a spălat-o de necurăţie, şi a îmbrăcat-o în haine luminate, a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă şi a făcut un legământ {Iez.16,3-8). Aceeaşi a reprezentat tainic şi Isaia, zicând: „...Şi în ce chip mirele se veseleşte de mirească, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău! ...Şi ţie ţi se va zice: „cea căutată”, „cetate nepărăsită”!” {Isaia 62,5-12). Cu aceasta este potrivit şi ceea ce zice Ieremia: „Din nou te voi pune în rânduiala, fecioara lui Israel...”, adică după întoarcerea ta din captivitatea babilonică, oraşele din nou se vor zidi, şi locuitorii se vor întoarce în pământul său. „Din nou te voi înfrumuseţa cu timpanele tale şi vei ieşi la hora celor ce se veselesc...”
{Ier. 31,4). Aici proorocul vorbeşte despre bunăstarea pe care o aşteaptă poporul lui după încheierea strămutării babilonice, şi descrie bunurile, care le va primi de la Domnul.

Dar toată aceasta după adevărata însemnătate a profeţiei trebuie de înţeles despre biserica lui Hristos, şi clara mărturie a acestei ne prezintă însăşi plinirea profeţiei, pentru că numai Biserica lui Hristos a primit aceste daruri pe care le promite aici proorocul. În ea s-a împlinit profeţia. Iar sensul cuvintelor profetice trebuie să-l găsim în plinirea lor.
„Aşa zice Domnul: Glas se aude în rama, bocet şi plângere amară, Rahila îşi plânge copii şi nu vrea să se mângâie de copii săi, pentru că nu mai sunt{Ier. 31,15). În sensul istoric aceasta se vorbeşte despre fiii lui Iuda şi Veniamin, care au trăit în Ierusalim şi Betleem. Pentru că însuşi Ieremia, descriind mai departe {Ier.40,1) împlinirea profeţiei, zice că seminţiile lui Iuda şi Veniamin au fost duse în Rama, oraşul seminţiei lui Veniamin, iar de acolo strămutaţi în captivitate în Babilon. Iar în sensul duhovnicesc, aceste cuvinte s-au împlinit atunci când Irod a omorât pruncii în Efirata {Miheia 5,1-2) şi împrejurimile ei. Spusele că Rahila plânge în Betleem şi glasul bocetului ei se aude în Rama, se explică cu aceea că trupul Rahilei a fost îngropat în Betleem, locuitorii Betleemului au fost captivaţi şi duşi în Rama, iar de acolo trebuiau să meargă în pământ străin, în Babilon.
După aceasta proorocul linişteşte mamele pruncilor omorâţi în faţa mamei lor Rahila, zicând: Infrănează-ţi glasul de la bocet şi ochii de la lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, şi ei se vor întoarce din ţara duşmană... că fiii tăi se vor întoarce în hotarele lor", adică în rai {Ier. 31,16-17).
„...Ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele'’ {Ier.31,19). Aşa zic fiii lui Efraim: „noi ducem pedeapsa meritată pentru viţelul care l-a turnat conducerea capului nostru”.
„Dar Efraim nu este feciorul meu scump...?”, adică este iubit pentru pocăinţă. „Atunci când vorbesc de el, totdeauna cu dragoste îmi amintesc de el {Ier. 31,20).

„Pentru că Domnul va face pe pământ lucru nou: femeia va căuta pe bărbatul ei{Ier. 31,22) - sau în acel sens că sinagoga va refuza idolii şi se alipi de unul Dumnezeu; sau în acel, că însăşi pământul iudaic va cuprinde locuitorii săi, pe care i-a înghiţit şi i-a aruncat.-adică Biserica este femeia ce-l caută pe Hristos-Dumnezeu.
„Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Insă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor...” {Ier.31,31). Moştenesc celei promise casei lui Israel şi casei lui David, adică Noul Testament şi Evanghelia vieţii, care se va da şi iudeilor şi păgânilor. Testamentul se numeşte nou pentru că nu ordonă jertfele sângeroase, asemenea Vechiului Testament.
Voi pune legea Mea înăuntrul lor...”, adică nu pe tablele de piatră ca şi la Moise, ci pe tablele trupeşti, că proorocul singur explică astfel: „...zice Domnul: voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor"
(Ier. 31,3 3).

„Când aceste legi vor înceta să mai aibă putere înaintea Mea, zice Domnul, atunci seminţia lui Israel va înceta pentru totdeauna să mai fie popor înainte Mea(Ier. 31,3 6). Ca niciodată nu va fi aceea ca să schimbe regula lumii aşa cum s-a stabilit de la început, adică micşorarea stelelor, schimbările timpurilor, aşa, fără îndoială nu va rămâne neîmplinită făgăduinţa dată lui David: „Eu voi lepăda seminţia lui Israel pentru toate câte au făcut ei”. Chiar dacă profeţia aceasta s-a împlinit şi în Zorobabel care conducea cu împărăţia lui David, însă deplin s-a împlinit ea în Domnul nostru, cum a spus şi îngerul: „Şi Domnul Dumnezeu Îi v-a da Lui tronul lui David, părintele Său, şi se va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit(Luca 1,32-33).
Iar ceea ce se vorbeşte la evanghelist despre lărgimea şi veşnicia împărăţiei lui Hristos, aceea proorocul repetă şi susţine mai departe zicând: „Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu(Ier. 33,22), adică sămânţa Cuvântului Său, fiului lui David, al preoţilor şi leviţilor ai Noului Testament. Evanghelia şi Biserica lui Hristos după vrednicia lor proorocul le reprezintă în chipul Puterilor Cereşti, iar după lărgime - în chipul nisipului mării. Pentru că se cuvenea ca Evanghelia şi Biserica să fie cunoscută în toate colţurile lumii, şi pentru ca să creadă în ele toate popoarele.
„...Şi am cumpărat de la Hanameel, fiul unchiului meu (Salom 1 ea), ţarina cea din Anatot şi i-am cântărit şapte sicii de argint şi zece arginţi; apoi am scris zapisul şi l-am întărit cu pecetea, am chemat la aceasta martori... Am luat atât zapisul de cumpărare cel pecetluit după lege şi rănduială, cât şi pe cel deschis. Şi am dat acest zapis de cumpărare lui Baruh, fiul lui Neria, fiul lui Maasia... ” (Ier.32,9-12). Când împăratul Nabucodonosor s-a întors din Egipt, în al zecelea an al lui Sedechia, şi iarăşi a strâmtorat Ierusalimul cu armatele sale, atunci lui Ieremia i-a fost poruncit de la Domnul să liniştească locuitorii Ierusalimului, care se văicărau de nenorocirile ce i-au cuprins şi de captivitatea ce-i aştepta, şi să-i bucure cu făgăduinţa că vor fi întorşi în pământul său. Şi după cum n-au crezut cuvintelor lui, Dumnezeu a poruncit ca profeţia, ascunsă în viitor, să o întărească cu înfăptuirea deschisă pentru toţi. De aceea Ieremia în acel timp când singur profeţeşte despre pustiirea pământului natal, în faţa întregului popor, de la fiul său cumpără ţarina, ca să-i convingă pe iudei că ei îşi vor întoarce pământurile şi ogoarele sale. Anume aceasta este aceea că proorocul în aşa timp îşi cumpără ţarină şi i-a convins pe iudei, pentru că aceasta n-ar fi făcut-o omul, care se îndoieşte în întoarcerea din captivitate.
„Voi da libertate săbiei asupra voastră... pe cei ce au călcat legământul Meu şi pe cei ce nu s-au ţinut de cuvintele legământului pe care l-am încheiat înaintea feţii Mele, despicând în două viţelul şi trecând printre cele două bucăţi ale lui{Ier.34,17-18). Proorocul arată la obiceiul vechi, la ceea cum se aprobau în vechime legămintele, obiceiul după care a urmat Avraam {Facere 15,10) şi care a transmis-o şi urmaşilor. Astfel au făcut şi în Ierusalim, intrând în legământ cu Domnul, când armatele împăratului babilonian se apropiau de oraşele iudaice, şi ei au junghiat un viţel, l-au despicat în două şi treceau printre cele două bucăţi ale lui. Proorocul mustră locuitorii Ierusalimului pentru încălcarea legământului, iar pe împăratul Sedechia pentru încălcarea poruncilor „dând fiecare slobozenie aproapelui său" {Ier. 34,15). Pentru că el şi i-a întors slobozi pe robi şi roabe. Locuitorii Ierusalimului au încălcat legământul Domnului către părinţii lor: ,,la sfârşitul anului al şaptelea să dea drumul fiecare din voi fratelui său, evreu, care ţi s-a vândut ţie, să-ţi lucreze el şase ani...'" {Ier. 34,14). Proorocul vesteşte celor care au încălcat legământul despre întoarcerea babilonienilor, care vor veni să-i pedepsească pe ei pentru fărădelege şi iarăşi vor strâmtora oraşul de la care s-au depărtat când au mers în Egipt. Profeţeşte încă că oraşul va fi luat de Caldei, stârpit cu foc, iar locuitorii vor fi duşi în Babilon. Astfel este sensul următoarelor cuvinte a Domnului către locuitorii Ierusalimului: „ Voi nu va-ţi supus Mie, ca să daţi fiecare drumul aproapelui vostru; pentru aceea iată, Eu, zice Domnul, voi da libertate sabie, asupra voastră, ciume şi foamete şi vă voi face pricină de groază pentru toate regatele pământului {Ier. 34,17).
„Nu va lipsi lui Ionadab, fiul lui Recab, bărbatul care să stea înaintea feţii Mele în toate zilele{Ier. 35,19). Aceasta nu înseamnă aceea că Recabiţilor li se dă preoţia, care aparţine leviţilor, ci aceea, că va continua generaţia lor, pentru că cu sfinţenie au păzit poruncile tatălui său Ionadab. Proorocul laudă slujirea Recabiţilor, iar apoi se ridică împotriva lui Ioiachim şi poporul lui, demascându-i că au neglijat şi au călcat în picioare uşoarele porunci ale Domnului, în acel timp când Recabiţii cinsteau poruncile date de om, şi cu frică le respectau şi purtau asupra sa jugul greu şi împovărător.
„Şi s-au dus în ţara Egiptului, că n-au ascultat glasul Domnului şi au mers până la Tahpanhes{Ier.43,7). Când pământul iudaic a fost pustiit de babilonieni, atunci iudeii care au
rămas sub conducerea lui Ioan, fiul lui Careu, s-au strămutat în Egipt. Şi Ieremia cu domnii poporului său a fost impus să fugă în Egipt. Pentru că domnii se nădăjduiau că egiptenii îi vor apăra de mâinile babilonienilor. În Egipt a rostit cuvântul său; acolo dovedea iudeilor că nădejdea lor este zadarnică şi fuga nu le va aduce folos celor ce fug, pentru că împăratul babilonian se pregăteşte se năvălească asupra Egiptului, şi va pustii tot Egiptul, popoarele aliate şi va stârpi idolii lor. Aceeaşi a profeţit şi Isaia (Isaia 19,23).
„El va sfărâma stâlpii templului Soarelui de la Ou şi capiştile dumnezeilor Egipului le va arde cu foc” (Ier. 43,13). Stâlpii templului soarelui - este Ileapolul egiptean; îndeosebi se săvârşeau multe slujiri demonilor şi închinări idolilor deşerţi. în el au fost stâlpii înalţi de o măsuri admiratoare; înălţimea fiecăruia se întindea până la 60 de coţi; căpiţele din vârfurile stâlpilor erau din aramă strălucită cu greutatea până la o mie litri (funte) şi mai multe; pe aceşti stâlpi erau reprezentate imagini şi asemănări ale oamenilor şi animalelor, la care se închinau păgânii, dar şi de asemenea misterele sfinte păgâne au rămas în memoria scrisă. Despre aceşti stâlpi este scris că-i va nimici Dumnezeu chiar dacă într-adevăr nu i-a nimicit şi doborât pe ei, ci idolatria şi pe idolii imaginaţi pe aceşti stâlpi i-a doborât, i-a stârpit şi încetat Domnul Hristos când s-a întrupat (când s-a arătat în lume). Aceasta îndeosebi vesteşte Isaia zicând: „Iată Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt, idolii Egiptului tremură înainte feţii Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei” (Isaia 19,1). Norul pe care şedea Domnul simbolizează pe Fecioara Maria, care a născut pe Domnul, şi acel cuvânt viu şi clar al predicii evanghelice a Domnului, acel nume sfânt a lui Hristos, care pretutindeni a fost predicat de apostoli, de aceşti predicatori dumnezeieşti; pe ei, ca pe un nor uşor s-a aşezat Domnul şi propovăduit a fost în toate colţurile lumii. Încă sub numele norilor, tainic se subînţeleg şi Sf. Prooroci cum este scris la Isaia, că Dumnezeu despre poporul Israel prezentat în chip de viţă de vie, zice:Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită... şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea” (Isaia 5,5-6). Aşa şi aici nori se numesc proorocii, care au vărsat nouă ploaia cerească.
„Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către tine, Baruh: Tu zici: Vai de mine, că Domnul a adăugat durere la boala mea, iar tu ceri pentru tine lucru mare” (Ier.45,2-3-5). Baruh se gândea că cum a primit Isus de la Moise şi Elisei de la Ilie, aşa şi el va primi duhul învăţătorului său. După cum a auzit că templul până la temelie va fi dărâmat şi locul sacru ruinat, a gemut pentru că deasupra altor nenorociri se aprinde şi casa curăţirii sufletelor noastre.
„Dumnezeu îl linişteşte şi zice: Iată, ceea ce am zidit, voi dărâma, şi ce am sădit, voi smulge, - adică toată ţara aceasta” (Ier. 45,4).Voi dărâma”, adică câmpurile şi oraşele
acestui pământ le voi nimici şi îi voi smulge pe locuitorii acestui pământ, pe care singur i-am sădit. Asemenea acesteia şi Moise spune în cântarea sa: „Tu îl vei aduce şi-l vei sădi în muntele moştenirii tale'{Ieşire 15,17).
„Iţi voi lăsa viaţa ta, în toate locurile, oriunde vei merge” {Ier.45,5). Chiar şi dacă tu cu adevărat eşti înştiinţat că viaţa ta se va păstra nevătămată nu căuta ceea ce este mai presus decât tine, nu căuta vrednicia proorocilor şi puterea lor de a mustra împăraţii iudaici, preoţii şi domnii casei lui Israel, ca să ţi se pară că eşti mare în ochii lor. Aminteşte-ţi de Moise care s-a dezis de proorocie, şi de Ieremia, care în necazul sufletului său a zis:Cuvântului Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine şi în batjocură zilnică. De aceea mi-am zis: Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui!” {Ier. 20,8)
„Cuvântul Domnului care a fost către Ieremia proorocul, privitor la neamuri: Asupra Egiptului, împotriva oştirii Faraonului Neco, regele Egiptului care se afla în Carchemiş.. {Ier.46,1-2). Proorocul relatează aici despre două lupte în care egiptenii şi popoarele aliate au fost înfrânţi de babilonieni. Întâia luptă dintre acestea a fost în Carchemiş, lângă fluviul Eufratului, iar cealaltă în Egipt. Nabucodonosor a năvălit asupra Egiptului şi l-a supus, cum pe el, aşa şi pe iudeii care s-au refugiat în Egipt, şi crud i-a strâmtorat, despre ce mai înainte le-a profeţit Ieremia în profeţiile spuse mai înainte.
Iar acum Domnul prin prooroc linişteşte pe cei asupriţi promiţându-le lor eliberarea din robie şi reîntoarcerea din pământ străin, şi zice: „.lacob se va întoarce şi va trăi liniştit şi paşnic şi nimeni nu-1 va înspăimânta” {Ier. 46,2 7).
Auzit-au popoarele de ruşinea ta şi bocetul tău a umplut pământul, căci cel puternic s-a lovit cu cel puternic şi au căzut amândoi împreună” {Ier. 46,12). Aşa proorocul vorbeşte despre prima luptă care a fost în Mesopotamia şi profeţeşte că egiptenii vor fi înfrânţi de babilonieni, şi vestea despre înfrângerea lor se va răspândi prin ţările apropiate şi îndepărtate, însă mulţimea celor omorâţi în luptă, arată cuvintele: „căci cel puternic s-a lovit cu cel puternic”, adică egiptean cu egiptean, „şi au căzut amândoi împreună”, adică armata egipteană va fi împrăştiată şi în timpul fugirii comune se vor strâmtora unul pe altul, se vor ciocni între ei, vor detrona şi se vor călca în picioare unul pe altul.
„Iar lui Faraon, regele Egiptului, daţi-i nume: Zarva care scapă clipa hotărâtoare”, pentru că el a schimbat înţelegerea, a năvălit asupra iudeilor şi aliaţilor lor, i-a dus la tulburare şi pământul lor l-a pustiit, dar şi pentru aceea că cu năvălirea sa a luat în captivitate pe împăratul Ioahaz, l-a dus în Egipt, i-a scurtat timpul domniei şi i-a pus capăt zilelor.

„Viu sunt Eu, zice împăratul, al Cărui este Domnul Savaot ”,Faraonul va veni ca o ruptură a muntelui „şi ca Curmeiul lângă mare...” {Ier.46,18). Aşa zice proorocul despre a doua luptă, în care babilonienii, intrând în Egipt şi pustiindu-1, l-a omorât şi pe împărat. De aceea proorocul şi-l prezintă pe Faraon în chipul rupturii din munte şi care a căzut în mare, cu care şi exprimă că el se nu se va întoarce din luptă şi nu are nădejde să se ridice.
„Egiptul este o junică preafrumoasă”, împestriţat şi ornamentat proorocul numeşte Egiptul: sau pentru că egiptenii au fost tăiaţi împrejur de Iosif, sau pentru că se închinau la orice idoli, după obiceiul păgânilor. „Junică proorocul numeşte Egiptul după fertilitatea şi belşugul pământului lor şi pentru că egiptenii se desfătau cu orice fel de plăceri asemenea junicii dolofane, se dădeau lubricităţilor sale, neştiind despre acele nenorociri care-i ameninţă de la Caldei. în acelaşi sens pe ostaşii egipteni, proorocul îi numeşte „ca nişte tauri îngrăşaţi. A venit asupra lor ziua peirii lor...” {Ier.46,20-21). Proorocul vorbeşte aceasta despre a doua luptă a caldeilor în Egipt. Pentru că în prima luptă egiptenii s-au întâlnit cu babilonienii în stăpânirile lor „Fiica Egiptului batjocorită e dată pe mâna poporului de la miază-noapte” {Ier.46,24) - Ieremia ca şi alţi prooroci astfel îi numeşte pe babilonieni pentru că locuiau în pământul situat în partea de Nord a Ierusalimului.

„Glasul lor se aude ca şuierul şarpelui, vin cu oştire şi tăbărăsc asupra lui cu topoarele, ca tăietorii de lemne; taie pădurea lui...” {Ier.46,22-43). Văzând pe babilonieni, ostaşii egipteni sâmbriaşi, ca „taurii îngrăşaţi”, deprinşi cu desfătări, când numai va sosi timpul luptei, se vor pune pe fugă şi nu vor suporta năvălirea potrivnicilor.
„...Iată, Eu voi pedepsi pe Anton...” {Ier.46,25), adică voi trimite apă asupra Alexandriei, şi „pe tine, - zice Dumnezeul Alexandriei, - te voi nimici şi te voi dărâma şi împreună cu tine şi celelalte oraşe egiptene”.
„Dar după aceea Egiptul va fi iarăşi locuit, ca în zilele de altădată” {Ier. 46,26), adică după 40 de ani, după cum a profeţit Iezechiel {Iezechiel 29,13). La sfârşitul acestei profeţii Ieremia promite evreilor şi egiptenilor reîntoarcerea păcii şi tihnei, însă nu ca în starea de mai dinainte, fără libertatea deplină de la orice robie străină, pentru că doborând jugul caldeilor, au fost în mare dependenţă de perşi, greci şi romani.
„Cuvântul Domnului care a fost către proorocul Ieremia către filisteni...” {Ier. 47,1). Toate necazurile pe care Ieremia le-a profeţit filistenilor, i-au cuprins de la mâinile caldeilor. Nabucodonosor, biruind egiptenii în Carchemiş, nu s-a liniştit, ci în următorii ani a mers cu război împotriva popoarelor care locuiau după Eufrat, împotriva iudeilor, moabiţilor, amoniţilor, filistenilor, şi altor popoare din acea regiune, împotriva Fenicii, Tirului şi Sidonului, şi le-a supus. Apoi a năvălit asupra Egiptului, şi a pustiit tot pământul, l-au omorât pe Faraonul Nehao şi a pus în Egipt împărat nou. Cu aceasta se întăreşte cea menţionată de noi mai înainte, că proorocul nu respectă ordinea timpului în profeţiile sale, pentru că după cum se vede că ce este spus aici despre filisteni, s-a petrecut înainte de premergerea subjugării egiptenilor.
„Iată se ridică ape de la miază-noapte”, adică babilonienii „şi cresc ca un fluviu ieşit din matcă, îneacă ţara şi tot ce cuprinde ea...” {Ier.47,2). Proorocul semnifică cu aceasta mulţimea babilonienilor şi iuţimea năvălirii lor. Ca curenţii de apă în timpul revărsării sale negreşit sustrag şi atrag totul ce întâlnesc în cursa sa. La fel şi caldeii, după cum spune proorocul se vor arunca asupra filistenilor, îi vor înfrânge şi-i vor nimici, dar împreună cu ei vor cădea sub pustiire Tirul şi Sidonul, cum a profeţit şi au vorbit Isaia mai înainte, că înjosirea Tirului şi Sidonului va continua 70 de ani {Isaia 23,15). Şi Iezechiel detailat descrie lupta lui Nabucodonosor cu Tirul, care a continuat 13 ani.
„Căci va pustiit Domnul pe filisteni, rămăşiţa insulei Caftor {Ier. 47,4). Proorocul îi numeşte pe filisteni - Caftor (Capadocieni), pentru că ei s-au strămutat de pe insulele apropiate şi au început să locuiască pe malul mării în Palestina. Aceasta ne arată şi proorocul Amos, zicând {Amos 9,7):Oare n-am scos Eu pe israeliţi din pământul Egiptului, pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir?”.
Asupra Moabului, aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel... ”(Ier.48,l). Proorocul după ce a profiţit despre filisteni se adresează moabiţilor şi popoarelor Arabe, vecine cu ei, le vesteşte înfrângerea lor care le va fi pricinuită de babilonieni şi le explică acel cuvânt, cu care mai înainte le-a prezentat alegoric solilor moabiţiţi, care au mers la împăratul Sedechia, facându-şi pentru sine cătuşe şi jug şi punându-le pe gâtul său {Ier.27,23). Proorocii Iezechiel şi Sofonie le arată moabiţilor, cauză a căderii care este mândria lor {Iezechiel 25,7), {Sofonie 2,8), pentru că moabiţii inima îngâmfaă şi se preaînălţau înaintea poporului lui Dumnezeu, care a căzut sub jugul greu al robiei, şi înjurau asupra necazurilor pe care le îndurau iudeii. Din aceasta se poate trage concluzia că necazurile la care s-au supus moabiţii, i-au cuprins după aceea, când ambii împăraţi, al Samariei şi al Ierusalimului, au fost îngenuncheaţi de asirieni şi babilonieni şi au fost lipsiţi de împărăţie şi libertate: „ Vai de Neho că e pustiit! Chiriataimul este acoperit de ruşine şi luat{Ier. 48,1). Aceste două oraşe moabite încă de la începutul războiului au fost cucerite şi ruinate de caldei.
„Nu mai este slava Moabului! In Heşhon...”, adică despre acel oraş vestit cu slava şi bogăţia căruia astfel se mândreau moabiţii.

„Se urzesc rele împotriva lui, zicând: Să mergem şi să-l ştergem dintre neamuri!”, adică lasă să nu fie în el locuitori, şi din cauza neajunsului de locuitori va deveni el o pustie totală. Aşa vor zice caldeii, şi cuvântul îl vor împlini în faptă. Eu, Domnul, am salvat Heşbonul în zilele lui Moise şi nu l-am dărâmat, însă oraşul acesta, pe care l-a iertat Moise, îl vor dărâma şi la nivelelul pământului îl vor face caldeii. „Şi tu Madmen, vei pieri”, şi nu vei chema pe vrăjmaşi la luptă cu cuvinte hulitoare: „Sabia vine în urma ta!”, şi te va zdrobi (Ier.48,2).
(„Strigăte se aud din Horonaim”) - pentru că şi el în acelaşi timp va supus şi jefuit (Ier. 48,3).
„Moab e zdrobit şi copiii lui au ridicat bocet” (Ier.48,4). Pe suişul de la Luhit (Alaota). Aici proorocul pe larg şi divizat descrie captivitatea comuna a poporului moabitean şi cheamă la plângere în deosebi pe sărmanii moabiţi, care erau mulţi printre prizonieri. Aminteşte despre două suişuri de munte, Huranaim şi Luhit, pentru că pe ele fiii strămutaţi vor fi duşi în Babilon. Despre aceste două drumuri vorbeşte Isaia descriind activitatea moabiţilor (Isaia 15,5).
„Fugiţi! Scăpaţi-vă viaţa”. Proorocul adresează cuvântul către moabiţi ca şi cum dacă ei ar fi fost înaintea lui, şi-i povăţuieşte ca cu fugă să se salveze de nenorociri, care cu iuţime se apropie către ei. „Şi fiţi asemenea asinului sălbatic din pustiu” (Ier.48,6). Asemănaţi-vă arborelui părăsit în loc pustiit, până la care nu zboară săgeata şi de care nu se apropie vrăjmaşul. Astfel zice pentru că moabiţilor uşor le era să se ascundă în pustiul, larg şi nelocuit, care-i înconjura.

„Moab din tinereţea lui a fost liniştit, se odihnea pe drojdia sa şi n-a fost trecut din vas în vas, nici în robie n-a fost...”, adică moabiţii n-au fost strămutaţi din pământul său într-altul străin: „De aceea a rămas în el gustul său şi mirosul său nu s-a schimbat” (Ier. 48,11), până acuma au păstrat ei bogăţia adunată cu o mare muncă pe parcursul multor neamuri, însă vor fi impuşi să dea această bogăţie babilonienilor, să lase pământul său şi să se strămute Babilonului.
„Şi v-a fi ruşinat Moab pentru Chemuş...” (Ier.48,13), idolul său. Isaia îl numeşte pe dumnezeul Moabiţilor Beelfegor (Betel). Lui Solomon i-a construit capişte, dar Iosia a dărâmat-o pe aceasta. însă acest idol, surd şi neînsufleţit, n-a putut să se ajute nici pe sine nici pe slujitorii săi.
„Fecioară, locuitoarea Dibonului, coboară-te din înălţime...”, care ai avut-o în timpul paşnic, „. . .şi şezi ...” în necinste, care va veni asupra ta şi te va da jos din înălţimea slavei şi libertate în ruşinea robiei. Proorocul adresează cuvântul său către fecioara Dibonului, oraşul mare şi slăvit pentru mulţimea locuitorilor, şi pentru mulţimea apelor care curg în el. „Căci pustiitorulMoabului...”, adică Nabucodonosor, „...vine la tine şi va dărâma întăriturile tale” (Ier. 48,18).

„S-a tăiat cornul Moabului şi braţul lui este zdrobit...” pământul lui este pustiit, armatele zdrobite, „zice DomnuF (Ier. 48,25), adică, Domnul a poruncit aceasta, şi în timpul determinat a înfăptuit cuvântul său.
„Imbătaţi-l...”, adică voi, caldeii, strâmtoraţi poporul Moabului, ca de la necazul greu să se asemene celui nebun, pentru că şi vinul întunecă mintea celor care s-a îmbătat. „...Căci s-a ridicat împotriva Domnului...”, adică v-a purta el pedeapsa de care este vrednic cel care-L dispreţuieşte pe Dumnezeu. „Tăvălească-se Moabul în vărsătura sa şi de râs să fie” (Ier. 48,26), adică cu chinul tuturor măruntaielor tale va arunca comorile, pe care în necredinţă le-a adunat şi le-a înghiţit. Aşadar, proorocul vorbeşte, că babilonienii îi vor lipsi pe moabiţi de acele comori, pe care le-au adunat de la popoarele jefuite de ei, şi până acum le-au păstrat la sine. Ei se vor chinui când vor vedea că s-a luat de la ei tot ce a fost jefuit şi din lăcomie înghiţit de ei.
„N-a fost Israel de râsul tău? Oare a fost el prins printre tâlhari, de clătinai din cap ori de câte ori vorbeai cu el?” (Ier.48,27). Ieremia explică moabiţilor cauza robiei lor, pe care profetic au arătat-o profeţii Iezechiel şi Sofonie, şi anume: moabiţii au fost plini de mândrie şi cu îngâmfare dispreţuiau poporul lui Dumnezeu, şi se bucurau de necazurile lui. De aceea sensul acestor cuvinte este următorul: la ce ţi-a fost ţie popor, al Moabului, să înjuri asupra strămutării lui Israel, sau să te bucuri de căderea lui? Oare a năvălit el în părţile tale, oare te-a jefuit? Dimpotrivă, tu ai mers asupra lui cu război fără nici o cauză şi acum te bucuri de peirea lui.

„Părăsiţi cetăţile şi trăiţi pe stânci, locuitori ai Moabului...” (Ier. 48,28). Proorocul arată moabiţilor că-i va cuprinde un mare necaz, şi vor fi impuşi să-şi caute refugiu în stânci şi în prăpăstii, unde nu sunt căi comode şi netede.
„Auzit-am de mândria Moabului, de mândria lui cea nemăsurată, de trufia lui şi de îngâmfarea lui, de înfumurarea lui şi de semeţia inimii lui. Eu cunosc îndrăzneala lui, zice Domnul...” (Ier.48,29-30). Aceeaşi spune şi Isaia (Isaia 16,6). Ambii prooroci au un singur scop - să arate dreptatea lui Dumnezeu în pedeapsa determinată moabiţilor; ar fi fost pe bună dreptate ca să fie înjosiţi cei mândrie şi să se supună necazurilor cei ce se bucură de necazul aproapelui.
„De aceea voi plânge pe Moab şi voi striga pentru Moabul întreg” (Ier. 48,31) - zice proorocul, pentru că nu va fi nici rămăşiţă, după strămutarea moabiţilor abia va rămânea măcar un om. Aceasta se acordă cu cele profeţite la Isaia: „...Mărirea Moabului se va micşora cu vuiet mare şi va rămâne mică şi slabă, fără nici o putere” (Isaia 16,14).
„Şi te voi plânge pe tine vie din Sibma, cu mult mai mult plânset decât Iazerul, adică vor plânge după tine mai decât a plâns după dărâmarea oraşului Iazer. „...Ramurile tale s-au întins peste mare, ajuns-au până la Iezer”.Aceasta a reprezentat-o şi Isaia în acelaşi chip al viţei de vie (Isaia 16,9). „Pentru aceasta plâng împreună cu Iezerul pentru via din Sibma...” Ambii prooroci deplâng via din Sibma şi arată că oraşul acesta este vrednic de plâns pentru că cum mai înainte a rodit tuturor, aşa acum va fi jefuit, şi locuitorii lui se vor supune necazurilor grele. „...Ramurile tale s-au întins peste mare...” - zice Ieremia (Ieremia 48,32), adică locuitorii Sibmei făceau comerţ şi pentru aceasta navigau pe mare, sau ocupându-se cu agricultura extindeau tărâmurile şi viile sale până în părţile oraşului Iezer. Astfel a fost oraşul Sibma în timpul îmbelşugării sale, iar acum, din neajunsul locuitorilor, el este pustiu şi înconjurat de pustiu.

„Bucurie şi veselie au fost luate din Cârmii şi din ţara Moabului ... va fi strigăt de război şi nu strigăt de bucurie...” (Ier.48,33). Proorul subînţelege strigătele viticultorilor de la teascuri (tocile), când calcă strugurii. Pentru în împrejurimile oraşului Sibma erau foarte multe vii, după cum se poate trage concluzie din spusele anterioare. Oraşul acesta este prezentat la prooroc sub chipul muntelui Cârmei, şi denumit Cârmei, ca cel ce se aseamănă Carmelului după roada şi îndestularea câmpurilor.
„De la Heşbon până la Eleale şi Iahaţ ... voi ridica glas de tânguire” (Ier.48,34), adică locuitorii Heşbonului, după dărâmarea oraşului său, vor plânge şi cu bocetele sale vor umple oraşele vecine, Eleale şi Iahaţ, când vor fugi şi în fuga sa vor dobândi aceste oraşe. în acelaşi timp şi locuitorii Ţoarului vor plânge după dărâmarea oraşului său, şi plânsul lor se va auzi până la oraşul Horonaim şi împrejurimile oraşului Eglat - Şeleşia. Aici Ieremia, asemenea lui Isaia, reprezintă nimicirea oraşelor moabitene şi plânsul comun al locuitorilor lor, când plânsul lor va răsuna de la oraş la oraş, şi oraşul va transmite oraşului greutatea necazurilor sale. „Căci apele Nimrinului vor seca”. Astfel zice proorocul nu însăşi despre secarea apelor, însă şi despre încetarea întrebuinţării lor, pentru că cui îi vor trebui apele, când tot pământul va deveni pustiu, iar locuitorii vor fi împrăştiaţi? Cu aceasta proorocul dă de înţeles şi ceea că de la moabiţi este luată orice nădejde la salvare şi ca şi cum au secat la ei izvoarele, pentru că au ruinat capiştile idoleşti, atunci când se gândeau că de la idoli reiese toată bunăstarea. Proorocul mereu repetă aceasta poporului păgân, dorind ca cu aceasta să arate deşertăciunea dumnezeilor şi nesocotinţa domnitorilor poporului, ca idolilor muţi le încredinţau prosperitatea poporului său şi nădăjduiau că idolii aceştia totdeauna îi vor îngrădi pe ei.

De aceea Ieremia adaugă: „ Voi stârpi din Moab, zice Domnul, pe cei ce aduc jertfe pe locuri înalte şi pe cei ce tămăiază pe dumnezeii lui. De aceea inima Mea geme pentru Moab, ca un fluier; geme inima Mea ca un fluier pentru oamenii din Chir-Heres, căci au pierit bogăţiile adunate de ei; fiecare îşi are capul ras, fiecare îşi are barba rasă; toţi au tăieturi pe mâni şi peste coapse sac...”, adică acele nenorociri care le-au dorit ei poporului lui
Dumnezeu şi pe care le-au pricinuit lui, le vor îndura singuri, şi fraţii lor vor fi bătuţi şi duşi în captivitate. De aceea, cum de obicei fac cei ce plâng în necaz adânc, îşi vor rupe părul de pe sine, se vor rade, vor fremăta din mâini, pe urmaşii săi îşi vor pune îmbrăcăminte din stofă grosoloană. „Pe toate acoperişurile Moabului şi în pieţile lui nu este decât o jale, căci am sfărâmat Moabul ca pe un de aruncat, zice Domnul {Ier. 48,35-38).
„Căci aşa zice Domnul: Vrăjmaşul ca un vultur va zbura...”, adică împăratul Babilonului, Nabucodonosor, pe care Iezechiel îl numeşte vultur {Iezechiel 17,7), „şi-şi va întinde aripile sale deasupra Moabului” {Ier. 48,40).

„Oraşele vor fi luate şi cetăţile cucerite (Cariof şi Mesraf)”. Aceste oraşe până când au rămas întregi; după ruinarea lor şi după ducerea în captivitate a locuitorilor „ . . .Moabul va fi şters din numărul popoarelor” {Ier.48,41-42), adică va muri şi poporul moabit şi însăşi numele moabiţilor.
„Grozavă, grozavă şi laţ sunt pentru tine locuitorule al Moabului...” {Ier.48,43). Proorocul profeţeşte multe nenorociri, arătându-le sub chipurile groazei, gropii şi laţului.
Dar a ieşit foc din umbra Heşbonului, şi din inima Sihonului flăcări, şi va mistui tâmplele lui Moab...” {Ier.48,45), adică pe marii demnitari ai Moabului, şi măreţia oraşelor şi domnii fiilor Sihonului, despre care vorbeşte Iosua, că el a fost capul seminţiei {Iosua 19,19).
„ Vai ţie, Moab!” Şi pământului tău, adică ceea ce au îndurat amoreii de la evrei, aceea va răbda pământul tău acum de la babilonieni.
„Dar în zilele cele de apoi voi întoarce pe Moab din robie” {Ier.48,47). Proorocul spunând despre robia moabiţilor, vorbeşte şi despre reîntoarcerea lor, ce a profeţit şi Isaia. Prin reîntoarcere, ambii prooroci înţeleg sau izbăvirea de captivitatea babilonică, sau întoarcerea la Evanghelia Domnului nostru; pentru că după căderea regatului caldeilor, moabiţii şi iudeii s-au reîntors în pământul său, iar după întemeierea bisericii ambele popoare s-au alipit la Domnul Bisericii.
„Asupra fiilor lui Amon aşa grăieşte Domnul...”. Proorocul profeţeşte zdrobirea a cinci popoare: amoniţii, idumeii, locuitorii Damascului, fiilor lui Chidar şi elamiţi, şi zice că-i va smeri şi-i va zdrobi împăratul Nabucodonosor. „Au doară Israel n-are fii? Au doară el n-are moştenitor? Pentru ce dar Milcom a pus stăpânire pe Gad şi poporul lui trăieşte în cetăţile acestuia” {Ier.49,1). Amoniţii îl numesc pe Dumnezeu său Milcom (Moloh), iar sidonienii - Baal: însemnătatea denumirii uneia şi alteia este aceeaşi: împărat şi domn. Proorocul întrebuinţează numele dumnezeului Milcom în locul numelui amoniţilor, ca şi numele lui Gad în locul moştenirii seminţiei lui Gad, care împreună cu moştenirea seminţiilor lui Ruvin şi Manase a ocupat-o amonitenii la poalele munţilor Galaadului. Pentru că atunci când aceste seminţii au fost strămutate de asirieni în Midia, amoniţii, ca vecini apropiaţi, au cotropit pentru sine pământurile părăsite de locuitori. Dar, probabil, amoniţii îi ajutau pe asirieni în timpul nimicirii celorlalte seminţii ale lui Israel; anume proorocii mărturisesc că ei se bucurau de peirea lui Israel. Iată cauzele după care Ieremia, Iezechiel, Amos şi Sofonie, au profeţit amoniţilor nenorocirile descrise şi ziceau că după cum amoniţii s-au amestecat în moştenirea fraţilor şi au cucerit ceea ce nu le aparţinea, vor pierde pământul său propriu; şi după cum înjurau şi se râdea de necazurile celor asupriţi, atunci vor plânge şi vor boci pentru sine însuşi.

„De aceea, iată vin zile, zice Domnul, când în Raba, cetatea fiilor lui Amon se va auzi strigăt de război.Proorocul vorbeşte despre năvălirea caldeilor, arată căderea regatului amoniţilor, distrus de caldei. La început profeţeşte de spre Raba, oraş împărătesc, şi spune, că de la caldei el va fi transformat într-o grămadă de dărâmături, iar oraşele amoniţilor celor mici vor fi arse. „Şi Israel va stăpâni pe cei ce-l stăpâneau...” {Ier.49,2),adică după întoarcerea din captivitatea babilonică, israeliţii întorcându-şi toată iudeia, vor începe să stăpânească şi o parte a ţării amonitene. Însăşi îndeplinirea explică sensul acestei profeţii, pentru că iudeii după încheierea strămutării şi după reîntoarcerea în pământul său, nu numai şi-au supus lor pământul amoniţilor, dar şi au pus stăpânire pe câteva oraşe ale moabiţilor şi filistenilor. Totuşi, cu mult este mai cuviincios de a alătura aceasta la Biserică, alcătuită din iudei şi păgâni, când, după profeţia lui Isaia, ucenicii Domnului nostru nu numai pe amoniţi şi moabiţi i-au atras la Evanghelie, dar şi toate popoarele şi întreaga lume au supus-o stăpânirii Domnului nostru. De aceea nouă nu ni se poate de spus că în acest timp s-a împlinit aici cele profeţite de Ieremia, despre reintegrarea moabiţilor, egiptenilor şi a altor popoare subjugate şi jefuite de caldei.

„Plângi Heşobn...” oraşul moabit, „...că s-a pustiit Ai!”, despre care cugetai tu că niciodată nu va cădea sub stăpânirea caldeilor. Oraşul Ai a fost oraşul amonit pentru că el era situat în apropiere de Ierihon, cucerit de Isus Navi şi dat israeliţilor, ca integrat la pământul făgăduit lor. De aceea proorocul spunând despre dărâmarea lui Ai, oraşul amoniţilor profeţeşte şi moabţilor, ca la fel va fi ruinat şi oraşul lor întărit - Heşbon. „Strigaţi voi fiice din Raba”, adică localitatea oraşului amonit, Raba, „Incingeţi-vă cu sac, plângeţi şi rătăciţi prin livezipentru că din toate părţile vă strâmtorează babilonienii, şi Milcom, dumnezeul vostru, va lăsat pe voi şi capiştile sale, „căci Milcom v-a merge în robie cu preoţii şi cu mai marii săi, toţi împreună{Ier.49,3).
„Fiică nepăsătoare, tu te lauzi cu valea ta” - nădăjduieşti la văile tale - „tu te încrezi în comorile tale zicând: Cine va îndrăzni să vină împotriva mea{Ier. 49,4). Iară şi iară din toată părţile vor veni asupra ta vrăjmaşi puternici şi de nebiruit, văzându-i pe ei fiii tăi se vor pune pe fugă, vor căuta şi nu-şi vor găsi refugiu.
„Dar după aceea voi întoarce din robie pe fiii lui Anton, zice Domnul (Ier.49,6), adică după 70 de ani. Pentru că aşa număr de ani stabileşte Ieremia când zice: „Popoarele acestea vor sluji regelui Babilonului 70 de ani”, adică amoniţii, moabiţii, filistenii, finicienii, şi însăşi iudeii (Ier.25,11). Proorocul nu separă iudeii de popoarele străine, pentru că şi iudeii au căzut de la Domnul, s-au asemănat popoarelor păgâne, s-au închinat idolilor şi au luat ca pildă demnă de urmat moravurile păgâne.

„Iar asupra Edomului aşa grăieşte Domnul Savaot... ”.Isav supranumit Seir şi Edom a fost şi strămoşul idumeilor, el a lăsat pământul său şi s-a mutat în munţi, situat între pământul Canaan şi Egipt. Fiii lui când s-au înmulţit în Seir, i-au alungat de acolo pe vechii locuitori a ţării Horeilor, au pus stăpânire pe pământurile lor, iar pe popor şi pe munte l-au numit Edom. Către locuitorii acestui pământ acum cheamă Ieremia şi le profeţeşte viitoarea captivitate, după cum a profeţit asemenea captivitate, vecinilor lor, amoniţilor şi moabiţilor, şi despre această captivitate spune că nu se va salva de la ea nici un om, de aceea pentru adeverirea celor spuse zice: „Au doară nu mai este înţelepciune în Teman? Bineînţeles că este înţelepciune în el, însă şi înţelepciunea înţelepţilor nu v-a rezista împotriva Domnului. Şi când v-a respinge Domnul, „au doară lipseşte sfatul la cei înţelepţi? Au doară a secat înţelepciunea lor?" (Ier. 49,7-8), şi nu vor găsi ei căile către mântuire.
De aceea ,fugiţi întorcând spatele/” - către caldeii care vin în pământul vostru. „Ascundeţi-vă în peşteri, locuitori din Dedan..." (Ier.49,8). Locuitorii din Dedan se nădăjduiau la pace şi nu ştiau că ei se vor supune pieirii, care i-a cuprins pe fii lui Isav.

„Dacă ar fi venit la tine culegătorii de struguri, de bună seamă ar fi lăsat puţine bobiţe neculese. De ar fi venit hoţii noaptea, ar fi răpit cât le-ar fi fost de trebuinţă. Eu însă voi jefui pe Isav până la piele, voi descoperi ascunzătorile lui(Ier. 49,10). Aceeaşi le profeţeşte idumeilor şi Avdie (Avdie 1,5). Şi ambii prooroci au în vedere una şi aceeaşi: caldeii, cărora Dumnezeu le-a poruncit să nimicească pe toţii fiii lui Edom, nu ca hoţii de noapte sau culegătorii de struguri, pentru că culegătorii de struguri lasă strugurii neobservaţi de ei, iar hoţii nu intră în interiorul camerei, dar se mulţumesc cu aceea ce li se va întâlni, şi duc ceea ce este sub mână. Dimpotrivă, caldeii vor proceda altfel, vor cerceta părţile cele mai inaccesibile ale caselor voastre, vor deschide uşile încuiate, vor căuta cele ascunse, vor găsi ceea ce este ascuns.

„Lăsaţi orfanii, că Eu voi ţine viaţa lor, şi văduvele tale să creadă în Mine(Ier.49,11). Eu îi hrănesc pe ei, aşa zice Domnul pentru înţelepţirea păcătoşilor, pentru că îi pedepseşte cu judecată determinată lor, care nu se va atinge de cei care n-au greşit, şi de cei nevinovaţi. Pentru că după cum se vede la prooroc se vorbeşte despre copiii şi soţiile ostaşilor care au căzut sub sabia caldeilor. în aşa mod, de netăgăduit este cuvântul lui Iezechiel: „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului..." (Iezechiel 18,20).

„Iată, celor ce nu le-a fost dat să bea păharul, îl vor bea negreşit. Au doară numai tu vei rămâne nepedepsit? Nu, nu vei rămâne nepedepsit..." {Ier.49,12). Dacă Daniel, care a fost cu Anania, Iezechiel şi alţi drepţi, chiar dacă nu se cuvenea lor ca să bea păharul captivităţii, îl vor bea, atunci cum voi, fiii lui Edom, vinovaţi fiind, cugetaţi să fugiţi de pedeapsa determinată confraţilor voştri? Nu, voi veţi primi vrednica judecată, şi veţi bea păharul care l-au băut amoniţii şi moabiţii împreună cu iudeii.
Auzit-am vestea de la Domnul şi sol s-a trimis la popoare să spună" {Ier. 49,14), adică solii sunt trimişi la babilonieni, ca să meargă asupra fiilor lui Edom.

Dacă printre stele îţi vei face cuibul tău, adică vei fi pe cel mai înalt loc deşi ţi-ai împletit cuibul tău sus, ca un vultur, şi de acolo te voi arunca zice Domnul {Ier. 49,16). Aceasta este spus pentru că Idumeea este înconjurată de munţi înalţi şi de stânci de netrecut, şi idumeii, nădăjduind la munţii de netrecut, nu se temeau de puterile vrăjmaşilor.
Iată-l se înalţă ca un leu de la obârşiile Iordanului, spre sălaşurile întărite". Acest împărat puternic, Nabucodonosor, care supunând oraşele întărite din ambele părţi ale Iordanului, va merge în pământul Edomului „căci cine este asemenea Mie şi ce păstor se va împotrivi Mie?". Nu-i nimeni asemenea Mie, şi nimeni nu poate să exprime cum că Eu nu pe dreptate am uneltit şi am procedat cu Edomul şi cu locuitorii Temanului; prădând în mâinile celor mai mici din turmă, adică celor mai slabi ostaşi babilonieni, pentru ca să-i captiveze în Babilon. Şi va fi risipită asupra lor locuinţa {Ier. 49,19-20), adică unii locuitorii Seirului vor fi omorâţi, alţii duşi în captivitate şi însăşi munţii sunt transformaţi într-un pustiu nelocuit.

„La vuietul căderii lor se va cutremura pământul şi răsunetul strigătului lor se va auzi până la Marea Roşie" {Ier.49,21), adică bocetul celor ce mor a ajuns până la malurile Mării Roşii, care nu este departe de Seir; pe aceşti munţi a pus stăpânire idumeii după izgonirea Horeilor de acolo.
„Iată-l se înalţă, ca un vultur...", adică împăratul Babilonului, „...şi zboară şi-şi întinde aripile sale deasupra Boţrei...", adică îşi întinde armatele sale asupra Boţrei. Şi acest oraş va fi cucerit de Nabucodonosor şi asemeni altor oraşe mici, va fi nivelat în drept cu pământul. „...Şi inima războinicilor din Edom va fi în ziua aceea ca inima unei femei ce naşte" {Ier. 49,22). La aceşti nenorociţi nu va fi nici putere, nici viclenie, nici modalităţi de a se izbăvi de robie. îi va surprinde boala, asemenea bolilor celei ce naşte şi chinuită de naştere, când şi cea care naşte şi pruncul - mor împreună. Pentru că asupra idumeilor este determinată judecata, de la care nu pot să se izbăvească şi trebuie să-şi părăsească locuinţele lor şi să meargă în strămutare sau să piară împreună cu locuinţele dărâmate.

Asupra Damascului: Hamutul şi Arpadul sunt tulburate,proorocul adresează cuvântul către Damasc şi către popoarele supuse lui şi le profeţeşte înfrângerea care este determinată popoarelor menţionată anterior. Hamat şi Arpad, două oraşe în posesiile Damascului. Despre una şi despre alta, aminteşte Isaia (Isaia 36,19), iar Zaharia zice că Hamat a fost în părţile regatului Damascului (Zaharia 9,2).Se mâhneau, „...căci au primit o veste rea” locuitorii lor despre apropierea babilonienilor. „...Este o mare în furtună care nu se poate potoli .Frică mulţimii de apropierea caldeilor, aruncă Damascul în mare. Asemeni înotătorului în mare, care rabdă, îndură naufragie şi nu vede calea către izbăvire, toţi în Damasc se chinuie şi „...care nu se poate potoli{Ier. 49,23).
„Temutu-sa Damascul şi a luat-o la fugă... cum n-a scăpat cetatea slavei, cetatea bucuriei mele!” {Ier.49,24-25). De mirare este că mânia Domnului n-a iertat poporul slăvit de mulţimea locuitorilor, de măreţia caselor şi văilor plăcute, însă a predat-o vrăjmaşilor nemilostivi, răuvoitorilor şi Damascul a fost nimicit cu foc.

„Deci vor cădea tinerii lui pe uliţele lui şi toţi vor pieri în ziua aceea, zice Domnul Savaot. Voi aprinde foc în zidurile Damascului şi el va mistui palatele lui Ben-hadad{Ier.49,26-27). Stâlpi (palate), proorocul numşete tăria şi clădirea, pe care a ridicat-o Ben- hadad, vechiul împărat al Damascului, pentru înfrumuseţarea oraşului său şi casei. Aceeaşi nenorocire a prevestit Dumnezeu prin proorocul Amos zicând: „Pentru aceasta voi trimite foc asupra casei lui Hazael şi va mistui palatele lui Ben-hadad”.Proorocul aminteşte despre fiul lui Ben-hadad, sau pentru că cu prăbuşirea pereţilor lui tainic se prezintă distrugerea regatului lui sau pentru ca să arate aceasta pedeapsa pentru necazurile care au fost pricinuite israeliţilor de Asa, şi fii lui Ben-hadad, după cum se scrie despre aceasta în cărţile Regilor {III Regi 15,18).

„Asupra Chedarului şi asupra regatelor Haţorului, pe care le-a lovit Nabucodonosor, regele Babilonului, aşa grăieşte Domnul: Sculaţi-vă şi ieşiţi înaintea lui Chedar şi pustiiţi pe fii răsăritului/” {Ier.49,28). Fiii lui Chedar sunt fiii lui Avraam şi Agar. Chedar a fost fiul lui Ismail, fiii lui se numesc fiii răsăritului pentru că stăpânau pustiile, situate în partea de răsărit a pământului făgăduinţei. Ei nu prelucrau câmpurile, nu aveau case, ci rătăceau prin pustie unde- i atrăgea nevoia, ca să salveze turmele. Aici proorocul împreună cu fiii lui Chedar aminteşte şi despre fiii lui Haţor, pentru că asupra şi unora şi altora concomitent a năvălit Nabucodonosor şi i-a nimicit.

„Şi să li se strige: Groază din toate părţile/” {Ier.49,29). Proorocul vorbeşte despre haţori, care se vor strânge să dea ajutor vecinilor săi, arabitenilor.
„Şi-i voi împrăştia în toate vânturile pe aceştia care-şi tund părul de pe tâmple şi din toate părţile lui voi aduce asupra lor peirea, zice Domnul. Haţorul va fi sălaşul şacalilor şi
pustietate veşnicei{Ier.49,32-33). Profeţia aceasta se explică cu însăşi împlinirea. Pentru că caldeii în drum spre Egipt au pustiit pustiurile Arbiei Centrale, bogate în turme şi cai, şi au împrăştiat locuitorii. După această jefuire, pe aceste pustii au stăpânit arabii, care întru totul erau asemenea vechilor fiii a lui Chedar şi fiilor lui Haţor, care nu prelucrează şi nici nu-1 seamănă pământul pe care-1 locuiesc.
„Cuvântul Domnului care a fost către Ieremia proorocul împotriva Elamului...” {Ier. 49,34). Elam a fost fiul lui Simov, el a dat numele său oraşului, de la oraş a primit denumirea şi toată ţara supusă lui. Despre această ţară aminteşte Daniel şi zice că ea a fost situată între Babilon şi Persia {Daniel 8,2). Ieremia aminteşte despre elamiţi anterior şi profeţeşte că elamiţii vor fi supuşi de caldei ca şi celelalte popoare, şi că după subjugarea lor va urma şi subjugarea Egiptului {Ier.25,25). Nabucodonosor a cucerit mai întâi regatele care înconjurau Babilonul, dar apoi a mers cu război asupra fiilor sudului, a supus iudeii, idumeii, amoniţii şi filistenii şi în sfârşit se îndrepta asupra Egiptului.

„Iată voi sfărâma arcul Elamului, puterea lui de căpetenie" {Ier. 49,35). Proorocul cu aceasta dă de înţeles că elamiţii mânuiau arcul şi se slăveau cu iscusinţa de a arunca suliţi, de aceea ei îşi puneau nădejdea lor pe arcurile sale şi se mândreau cu ele.
„Şi voi aduce asupra Elamului patru vânturi din cele patru margini ale cerului...” {Ier. 49,36). Vânturi, proorocul le numeşte pe armatele caldeilor şi popoarele aliate. Şi arată ca aceste armate din toate părţile vor năvăli asupra elamiţilor şi-i vor împrăştia prin toate părţile.
„Dar în zilele cele de apoi, voi întoarce pe Elam din robie, zice Domnul{Ier. 49,39), adică peste 70 de ani după strămutarea iudeilor, când Chir, zdrobind regatul Caldeilor, pe toate popoarele robite şi subjugate le va întoarce în locuinţele lor proprii.

Dumnezeiescul Pavel zice: „Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde" {Romani 15,4). De aceea Duhul i-a poruncit şi lui Ieremia şi altor prooroci să transmită în scris evenimentele captivităţii şi reîntoarcerii popoarelor, care la timpul său erau foarte slăvite şi mari, ca să ne prezinte nouă clar şi limpede imaginea robiei noastre sub jugul Satanei, dar şi chipul dumnezeieştii rânduieli a Domnului nostru, care cu moartea Sa ne-a dăruit nouă viaţă şi izbăvire.
În afară de aceasta, Sf. Duh ne învaţă, că omul nu trebuie să se plângă pe dreptatea lui Dumnezeu, când necredincioşii îndură necazuri grele, însă întotdeauna trebuie să ne gândim la acea aspră judecată, care a cuprins popoarele puternice, şi să ascultăm proorocul care ne povăţuieşte zicând: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă când se va aprinde degrab mânia Lui!...” {Ps. 2,11-12).
„Cuvântul pe care L-a rostit Domnul despre Babilon şi despre ţara Caldeilor prin Ieremia proorocul: ...Babilonul e luat, Bel e ruşinat, Mirodah e zdrobit..., chipurile lui cele cioplite sunt batjocorite şi idolii lui sfărâmaţi {Ier.50,1-2). Nu idolii muţi şi fără de simţ, ci slujitorii păgâni şi cinstitorii lor s-au ruşinat, când de midini şi perşi au fost distruse chipurile lor cioplite, şi au văzut că deşartă este cinstirea lor.
„In zilele acelea şi în vremea aceea, zice Domnul, vor veni, fiii lui Israel, şi împreună cu ei vor merge şi fiii lui Iuda, şi, plângând’, adică ei nu plâng după robie, pentru că se bucură de izbăvirea sa, însă după necredinţa părinţilor săi, care cinsteau idolii ciopliţi de mâinile lor. „...Vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor", iar nu pe idolii care i-au pus împăraţii lor {Ier.50,4).

„Vor întreba de calea Sionului şi, întorcându-şi feţele spre el...” adică îşi vor întoarce feţele lor spre Ierusalim, vor întreba de trecători despre căile ce duc la el. Întorcându-se în Sion şi întorcându-şi spre el feţele, „...vor zice: veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic, care nu se va uita{Ier.50,5). Făgăduinţa pe care a dat-o Domnul părinţilor noştri va rămâne în veac şi profeţiile profeţilor, care au vorbit prin inspiraţia Sf. Duh, se vor împlini.
„Poporul Meu a fost ca oile cele pierdute'’, care au rătăcit în captivitate şi au slujit celor care i-au captivat 70 ani; „...păstorii lor i-au abătut din cale...” {Ier.50,6), adică sau împăraţii străini care i-au captivat şi i-au dus în pământul străin, sau proprii lor împăraţi necredincioşi, împăraţii Samariei şi Ierusalimului, care au dus poporul în munţi şi în pustiu ca să slujească idolilor în capiştile lor, şi de pe munţi - pe multe dealuri, coline şi dumbrave.

„...Şi duşmanii lor ziceau: Nu suntem noi de vină, pentru că ele au păcătuit împotriva Domnului...” {Ier.50,7) şi împotriva aşezării lui. Aşa este cauza după care a fost captivat poporul păcătos şi îndărătnic, care s-a depărtat de la Dumnezeul său şi care a spurcat sfântul locaş al Domnului. Pe el l-au sedus împăraţii, şi pentru hatârul acestor împăraţi israeliţi au spurcat nu numai locaşul Domnului, dar şi propriile sale case, slujind celor care nu sunt dumnezei. Iar când au fost subjugaţi de popor străin, s-au învăţat şi lucrurile acestui popor, au uitat cinstirea Domnului, transmisă lor din vechime de părinţi, şi au început să cinstească dumnezeii noi, pe care nu-i ştiau părinţii lor. Despre aceasta mai înainte a profeţit Ieremia zicând: „Pentru că M-aţi părăsit pe Mine şi aţi slujit la dumnezei străini, în ţara voastră, de aceea veţi sluji la dumnezei străini într-o ţară care nu este a voastră'{Ier. 5,19).

„Fugiţi din Babilon şi plecaţi din ţara Caldeilor...” {Ier. 5 0,8). Proorocul vorbeşte aceasta fiilor lui Iuda, ca ei să-i convingă pe apropiaţii săi să se îndepărteze din Cadeia.
„Căci iată, voi ridica şi voi aduce împotriva Babilonului o mulţime de neamuri mari din ţara de la a miază-noapte...{Ier. 5 0,9), adică pe midini, elamiţi, perşi şi regatele supuse de ei.
„Caldeia va fi pradă lor şi pustiitorii ei se vor sătura, zice Domnul. Căci voi v-aţi bucurat şi v-aţi veselit când aţi răpit moştenirea Mea; zburdaţi ca viţeii pe pajişte, nechezaţi ca armăsarii {Ier.50,10-11) şi ca oile în turmă, din cauza căderii babilonienilor.
Aşezaţi-vă în rănduiala de bătaie împrejurul Babilonului. Cei ce încordaţi arcul, trageţi în el, nu cruţaţi săgeţile...” {Ier.50,14). Aceasta proorocul vorbeşte midinilor şi perşilor, detronaţi regatul caldeu şi oraşul de scaun, Babilon, restul vor nimici grecii. Proorocul profeţeşte şi năvălirea grecilor, care cu împăratul său Alexandru au năvălit în Asia şi au detronat regatul perşilor şi pe caldei i-au supus subjugării punând capăt la toată slava lor de mai înainte, şi au distrus oraşul lor Babilon.

„Pe Israel, turma cea risipită leii l-au prigonit...” {Ier.50,17), adică împăraţii străini şi primul dintre ei Feglafelasar, împăratul Asiriei, care a jefuit şi a dus în strămutare seminţiile lui Rubin, Gad şi Manase. Dar apoi împăratul Salmanasar, care pe celelalte seminţii le-a dus în captivitate şi le-a izgonit din pământul moştenirii lor; în sfârşit, Nabucodonosor, care a distrus templul şi i-a strămutat în Babilon pe fiii lui Iuda şi Veniamin. De aceea rătăciţi au fost fiii lui Israel şi Iuda în timpul strămutării sale, când au devenit înstrăinaţi de pământul moştenirii sale şi rătăceau pe pământurile străine.

„Se aude glasul celor ce fug şi al celor care scapă din ţara Babilonului, ca să vestească în Sion răzbunarea Domnului Dumnezeului nostru, răzbunarea cea pentru templul său!” {Ier. 50,28), acesta este glasul iudeilor, care, după cuvântul profeţilor, cunoşteau taina ascunsă de păgâni, pentru că nimeni în afară de ei nu ştiau că distrugerea Babilonului şi căderea regatului caldeu este răzbunarea Domnului Dumnezeului iudeilor, răzbunarea cea pentru templul său. Proorocul profeţeşte că mulţi dintre poporul iudeu vor fugi în acel timp din Babilon şi unii dintre ei vor dobândi pământul iudaic.
„Iată ca un leu se ridică din tufişurile Iordanului spre păşunea totdeauna verde {Efan)!” {Ier. 50,44). Proorocul vorbeşte aceasta despre Darie midianul, arătând cruzimea şi repeziciunea lui în chipul leilor, care ieşind din pădurile Iordanului se năpusteau asupra turmelor păstorilor din Valea Efan. Şi proorocul spune aceasta iudeilor care ştiau despre cruzimea acestor iudei. Aceeaşi comparaţie întrebuinţează el şi mai înainte {Ier.49,19), reprezentând năvălirea caldeilor în Idumeea.
„Căci Domnul a făcut un plan şi a împlinit ceea ce a rostit împotriva locuitorilor Babilonului. O, tu, cel ce locuieşti lângă apele cele mari şi eşti plin de comori, venit-a sfârşitul tău...” {Ier.51,12-13). Apele cele mari proorocul numeşte marele râu Eufrat, care curge prin Babilon, sau mulţimea armatelor lui. Domnul Savaot S-a jurat pe Sine însuşi şi a zis: Adevărul grăiesc, că te voi umple de oameni, ca de lăcuste şi ei vor ridica strigăt de biruinţă{Ier. 51,14), ca călcătorii de struguri, adică te vor umple pe tine cu midini şi perşi, care asemenea lăcustelor te vor înăbuşi cu sine şi ca culegătorii de poamă se vor trezi unul pe altul ca să calce în pereţii tăi pe locuitorii tăi. Ca pe strugurii în teasc (tocilă), şi să strige asemenea călcătorilor de struguri.

„Iată, Eu sunt împotriva ta, munte al nimicirii, care ai pustiit tot pământul; voi întinde împotriva ta mâna Mea, te voi arunca jos de pe stânci, şi te voi face munte dogorât de soare, zice Domnul - adică de pe stâncile care stai tu la înălţime - „Nimeni nu va lua din tine pietre de pus în capul unghiului, nici pietre de temelie...” {Ier.51,25-26), adică te voi nimici în întregime şi dărâmăturile tale le voi face netrebnice; din locuitorii tăi, Babilonule, nu va rămânea nici un om, care asemenea cărbunelui, să slujească la adunarea fiilor tăi împrăştiaţi, şi pe care, ca pe temelie să se întărească nădejdea şi bunăstarea ta.
„Chemaţi împotriva lui regatele: Ararat, Mini şi Aşchenaz...” {Ier.51,27), adică popoarelor care locuiesc în munţii Cârd, şi vecinilor lor armenilor, şi popoarelor sălbatice, care locuiesc în pământul de miez de noapte, şi fiilor uriaşilor care cu midinii au venit la jefuirea Babilonului.

„Aleargă să dea de ştire regelui Babilonului că cetatea sa e cuprinsă din toate părţile" {Ier. 51,31). Proorocul descrie tulburarea babilonienilor, care s-au înfiorat şi au înţepenit văzând pe midini în pereţii oraşului său, când se gândeau că midinii au ridicat asediul şi s-au retras. El arată mărimea şi extinderea pământului babilonian, în care trebuia solii să dea de ştire împăratului Babilonului despre luarea oraşului. De aceea sensul cuvintelor profetice este astfel: când Babilonul va fi luat de midini, o mulţime de vestitori iute vor fugi întrecându-se unul pe altul, ca mai repede să înştiinţeze împăratul şi regii că oraşul Babilon este cucerit.
„Fiica Babilonului e asemenea unei arii în timpul treieratului...” cu cuvântul treierat, proorocul numeşte moartea lui Baltazar şi zdrobirea oştilor lui. „încă puţin şi vine vremea secerişului{Ier.51,33). Adică însăşi vremea distrugerii Babilonului.

„Voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el...” {Ier.51;44). Bel-este vechiul dumnezeu al Caldeei, pe care Babilonienii îl cinsteau şi căruia îi slujeau cu mare evlavie. El a fost împăratul, care a întemeiat şi a construit oraşul lor. Iar când Nabucodonosor a distrus templul Domnului, atunci a adus în casa lui Bel împreună cu bunurile capturate, adunate de la alte popoare, şi sfintele vase ale templului din Ierusalim. Despre aceste vase, zice Domnul, le va coate din gura lui Bel, adică din templul lui Bel. Profeţia au adus-o spre împlinire, midinii şi perşii, care după cucerirea Babilonului, au jefuit toate încăperile din oraş, dar s-au amestecat şi în templul lui Bel, care era mai minunat şi mai slăvit decât toate capiştile idoleşti din Babilon şi au jefuit toate podoabele acestui templu.

„Ieşi din mijlocul lor, poporul Meu şi fiecare să-şi scape viaţa de flacăra mâniei Domnului. Să nu slăbească inima voastră şi să nu vă temeţi de zvonul care se va auzi în ţară; căci anul acesta va veni un zvon, iar în anul următor, altul, şi pe pământ va fi silnjicie; tiran pe peste tiran se va scula(Ier.51,45-46). Proorocul repetă aici ceea ce a vorbit mai înainte şi convinge iudeii să fugă din Babilon înainte de jefuirea lui, să-şi caute pentru sine refugiu neprimejdios, să nu se înfricoşeze şi să nu se deznădăjduiască în izbăvirea sa, când se va răspândi auzul despre apropierea midinilor şi să aibă în cuget că toată aceasta este orânduită de Domnul şi chiar pentru mântuirea lor. În acest an, după cum spune el, vor veni ştiri, că a căzut Babilonul, a murit Baltazar, şi s-a încoronat Darie Midianul, iar la celălalt an va veni altă ştire, că s-a împărţit Chir şi a dat poruncă despre încheierea captivităţii şi despre întoarcerea celor din robie. În timpul acestei tulburări şi transformări vor fi asupriţi săracii şi neputincioşii de bogaţi şi puternici, şi tiran pe peste tiran se va scula”, pentru că unii regi populari vor fi fideli perşilor, iar alţii caldeilor. De aceea proorocul are acelaşi scop, că şi la Domnul nostru, când El îmbărbătează ucenicii ca să nu se înspăimânte inima lor auzind despre venirea Lui şi despre semnele care premerg aceasta, şi zice: Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie(Luca 21,28). Niciodată n-a fost astfel de aproape către iudei scăparea, ca în acel timp, când cugetau ei, ca cu căderea şi dărâmarea Babilonului şi ei înşişi vor cădea şi vor pieri.