Sub
acest titlu – la fel de acoperitor precum „OMUL ŞI…”, „FEMEIA ŞI…”,
„BANII ŞI…”, „MOARTEA ŞI…” – se poate scrie orice, dar faptele arată
învederat că „problemele”, adică nenorocirile de nevindecat şi jalnice
ale vremii noastre sînt întocmai acelea dinaintea potopului a toată
lumea de acum vreo 5500 de ani şi acelea de mai tîrziu, dinaintea
arderii cu foc ceresc a Sodomei şi Gomorei: şi anume lepădarea de
credinţă a „fiilor lui Dumnezeu” şi împătimirea lor către cele trupeşti.
Şi să vedem cum a fost atunci, ca să le înţelegem pe cele de acum.
Necredinţa căderii în trup: pricina potopului a toată lumea
Aşadar, după alungarea strămoşilor Adam
şi Eva din Rai, neamul omenesc s-a împărţit în două ramuri: una, aceea a
răzvrătiţilor următori ai diavolului cel mare, coborîtori din răul
Cain; a doua, cea a următorilor lui Dumnezeu, a căror începătură a fost
dreptul Avel. Dar, murind Avel fără urmaşi, Domnul Dumnezeu dăruieşte
lui Adam şi Evei un alt fiu bun, anume pe Sith: „Şi a cunoscut-o – zice
Scriptura – Adam pe Eva, femeia lui; şi, zămislind, a născut fiu şi i-a
pus numele «Sith», zicînd: Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămînţă în
locul lui Avel, pe care l-a omorît Cain. Şi lui Sith i s-a născut fiu şi
i-a pus numele «Enos». Acesta a nădăjduit a chema numele Domnului
Dumnezeu” (Facerea 4:26).
Deci Sith a fost strămoşul „fiilor lui
Dumnezeu”, de care se pomeneşte la Facerea 6:2, pentru care Sfîntul Ioan
Hrisostomul zice aşa:
„V-am mai spus că este obiceiul
Scripturii să-i numească şi pe oameni «fii ai lui Dumnezeu». Aceştia se
coborau din Sith şi din fiul lui, din Enos – «acesta a nădăjduit a chema
numele Domnului Dumnezeu» – de aceea urmaşii aceluia au fost numiţi de
Dumnezeiasca Scriptură «fii ai lui Dumnezeu», pentru că au mers pe
urmele faptei bune a strămoşilor lor, pe cînd urmaşii lui Cain şi ai
fiului acestuia au fost numiţi de Scriptură «fii ai oamenilor».”
Iar la Hronograf citim încă şi acestea:
„Din Sith şi din fiul său Enos, nepotul lui Adam şi tatăl lui Cainan,
s-a început seminţia lui Hristos după trup, precum este arătat în
evanghelia Sfîntului Luca (Luca 3:23-38). A murit în anul 1340 de la
facerea lumii şi toţi anii vieţii lui au fost 905.”
Ziditorul şi Legiuitorul a toate i-a
osebit de la început pe urmaşii dreptului Sith de păcătoşii urmaşi ai
lui Cain şi i-a oprit să se însoţească cu aceia. Dar mai bine să citim
pentru aceasta tot la Hronograf:
„Deci locuinţa lui Sith şi a întregii
lui seminţii era în pămîntul cel înalt aproape de Rai şi avea poruncă de
la tatăl său Adam [care o avea de la Dumnezeu] să-şi păzească seminţia
cu de-adinsul, ca să nu se amestece ei cu seminţia cea urîtă de Dumnezeu
a lui Cain. [...] Deci seminţia dreptului Sith era dreaptă şi sfîntă,
plăcîndu-I lui Dumnezeu, iar seminţia lui Cain era rea şi răzvrătită,
mînietoare de Dumnezeu şi urîtoare de oameni. Pentru că, în ce fel era
rădăcina, de acelaşi fel erau şi ramurile: precum le era tatăl, aşa erau
şi fiii. Căci Cain era chip şi începătură a tuturor răutăţilor fiilor
săi: el întîi şi seminţia sa a început a hotărnici pămîntul, şi a face
război, şi a jefui şi a aduna bogăţie nu numai din osteneala mîinilor
sale, ci şi din răpiri şi asupriri; iar din pricina acelora, se ridicară
războaie între oameni. Seminţia lui Cain, ce era dată la prisosita
desfătare trupească, a aflat încă şi feluri de meşteşuguri şi de măsuri.
Iar Lameh, strănepotul lui, neîndestulîndu-se cu o muiere, a luat două:
pe Ada şi pe Sela, şi a fost cel dintîi în lume cu două muieri. Încă
s-a învăţat seminţia lui Cain şi vrăjitoriile, farmecele şi descîntecele
şi împărtăşirea cu dracii. Şi era potrivnică lui Dumnezeu şi urîtă de
Dumnezeu, încît pentru aceea s-a prăpădit de tot mai pe urmă cu potopul.
Iar precum Cain era învăţător şi
povăţuitor seminţiei sale a toată răutatea, aşa şi dreptul Sith era
înainte-povăţuitor seminţiei sale spre viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că
el i-a învăţat pe fiii săi şi fiii pe ai lor fii să-L cunoască pe
Dumnezeu, şi să creadă întru Dînsul, şi să petreacă în frica Aceluia, şi
să-L iubească şi să-L cinstească pe Ziditorul lor cu jertfe şi să se
roage Lui cu osîrdie. La fel, să-l cinstească şi să-l iubească şi pe
aproapele lor precum pe sine şi să nu-i facă strîmbătate. Şi se scrie
pentru seminţia lui Sith că se asemăna îngerilor cu viaţa lui cea
dreaptă, cea deplin înţeleaptă, cea înfrînată, cea blîndă şi cinstită şi
lungă pînă la o mie de ani. [...] Şi încă, pentru viaţa lui cea sfîntă
asemenea cu îngerii, era numit ca un dumnezeu, iar seminţia lui era
numită «fiii lui Dumnezeu».”
Neamul acesta ales al lui Dumnezeu s-a
ţinut de rînduială atîta vreme cît au trăit strămoşii lor, care (precum
ne putem închipui) îi povăţuiau amintindu-le hotărîrile dumnezeieşti.
După aceea însă, s-au prăpăstuit şi ei în adîncul răutăţii, pricina
fiind iarăşi călcarea poruncii dumnezeieşti din slăbiciunea bărbatului
către femeie. Şi să vedem în ce chip, fiindcă astfel vom pricepe toată
istoria ce a urmat:
„Seminţia lui Sith, cea numită «fiii lui
Dumnezeu», a trăit cu fapte bune şi cu dumnezeiască plăcere în toate
zilele lui Adam, slujind Domnului întru cuvioşie şi dreptate pînă la o
mie de ani. Şi – umblînd după învăţăturile şi poruncile strămoşilor lor
celor drepţi, ale lui Adam şi ale lui Sith, ocîrmuindu-şi viaţa întru
frica lui Dumnezeu – nu se amestecau cu seminţia lui Cain cea urîtă de
Dumnezeu, care petrecea întru fărădelegi. Iar după sfîrşitul lui Adam au
început pe încet a slăbi şi a se răzvrăti, iar după moartea lui Sith
s-au răzvrătit cu totul.
Pricina răzvrătirii «fiilor lui
Dumnezeu» nu era alta decît însoţirea cu seminţia lui Cain cea neplăcută
lui Dumnezeu. [...] Căci, nu în lungă vreme după moartea dreptului
Sith, seminţia lui ce era sfîntă şi dreaptă cu totul s-a răzvrătit în
viaţa cea fără de lege şi spurcată, după 1200 de ani de la zidirea
lumii. Zice Scriptura: «Au văzut fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor
că sînt frumoase şi şi-au luat loru-şi dintr-însele femei de care şi-au
ales» (Facerea 6:2). Adică seminţia lui Sith s-a amestecat cu fiicele
seminţiei lui Cain, înşelîndu-se cu frumuseţea feţei fecioarelor şi a
femeilor acelora. Şi au călcat porunca cea dată lor de strămoşi – de
Adam, şi de Sith şi de Enos – ca adică să nu se împărtăşească seminţia
cea iubitoare de Dumnezeu şi sfîntă a lui Sith cu seminţia cea lepădată
de Dumnezeu a lui Cain.
Iar după ce fiii lui Dumnezeu (seminţia
lui Sith) au defăimat porunca lui Dumnezeu şi, lepădînd binecuvîntata
însoţire cea legiuită în seminţia lor, au început prin prea-curvie a
face fărădelege, slujind desfătărilor trupeşti întru neînfrînată
aprindere trupească şi tăvălindu-se în spurcata tină a necurăţiei
păcatelor – atunci şi Dumnezeu a început a-i trece cu vederea pe ei.
Pentru că a zis: «Nu va petrece Duhul Meu întru oamenii aceştia, căci
trup sînt» (Facerea 6:3); adică «cu totul s-au robit de desfătările
păcatelor trupeşti», şi îndată le-a arătat asupra lor semnul mîniei
Sale. Căci n-a binecuvîntat patul lor cel fără de lege, nedîndu-le lor
să nască obişnuita roadă omenească, ci neobişnuit neam să iasă din ei.
Şi aşa a slobozit la arătare mînia Sa, căci fiii ce se năşteau din ei
erau ca nişte sluţi, nu cu chip cuviincios. Şi, cînd veneau la vîrsta
bărbăţiei, nu erau la măsura creşterii omeneşti, ci îşi întreceau măsura
cu creşterea, ca nişte copaci în dumbravă, a căror măsură a creşterii
se spune că era de 18 coţi, şi de 20 şi mai mult. Iar la nărav erau mai
răi decît toţi oamenii cei fără de lege, ca unii ce erau născuţi din
fărădelege: ucigaşi asupritori, mînioşi, iuţi, iubitori de război şi de
vărsare de sînge. Mîndri şi iubitori de stăpînire şi lacomi fiind, peste
tot pămîntul îi alungau pe oameni, silindu-i, jefuindu-i şi ucigîndu-i.
Iar la trupeasca poftă cît erau de neînfrînaţi şi de nelegiuitori nu
este cu putinţă a da în scris, pentru că nesuferit este auzului celui cu
întreagă minte, căci nu erau fărădelegi şi necurăţii pe care nu le
săvîrşeau uriaşii.”
Să vedem ce scrie şi Înţeleptul Solomon
pentru acele vremuri în care omenirea întrutotul stricată căzuse
desăvîrşit întru cinstirea demonilor şi întru împătimire trupească:
„Apoi, n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumnezeu; ci,
vieţuind (din întunericul minţii lor) în război necurmat, au numit
«pace» atîtea rele. Ei făceau slujbe în care-i ucideau chiar pe copiii
lor, sau săvîrşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare
obiceiuri. Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci
unul pe altul [...] îl batjocorea prin desfrînare. Toate se învălmăşesc
[...] în furtişag şi vicleşug, în stricăciune şi necredinţă, în
răzvrătire şi jurămînt strîmb, în prigonirea celor buni şi uitarea
binefacerilor primite, în pîngărirea sufletelor şi răsturnarea
trupeştilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor, şi curvie şi dezmăţ sub
ochii tuturor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:22-26).
Şi atunci, pentru aceste pricini,
Dumnezeu S-a mîniat desăvîrşit şi a zis: „Nu va rămîne Duhul Meu pururea
în oamenii aceştia, pentru că sînt numai trup! Deci zilele lor să mai
fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6:3, 7). Adică le-a mai dat vreme
de pocăinţă (timp de 100 de ani ), răstimp în care Noe, singurul om drept atunci pe pămînt,
avea să facă acea corabie a mîntuirii sale din potopul a toată lumea.
Iar fiindcă oamenii nu s-au pocăit – fiindcă nici nu mai puteau, de
vreme ce răutatea lor era diavolească – ştim ce a urmat: Ziditorul lor
i-a nimicit, precum zisese dinainte: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului
pe omul pe care l-am făcut!” (Facerea 6:7)
Orbirea curviei şi necredinţei aduce focul ceresc asupra Sodomei şi Gomorei
După potop, răul necredinţei şi al
împătimirii trupeşti a urmat încă mai aprig în neamul cel îndărătnic al
oamenilor, ajungînd la piscurile sale prin fărădelegile acelor
blestemate cetăţi Sodoma şi Gomora. Ceea ce a aprins iarăşi mînia lui
Dumnezeu, Care le-a nimicit în chip înfricoşat, precum citim: „A plouat
Domnul piatră arzătoare peste Sodoma şi Gomora… şi a nimicit Domnul
cetăţile şi pe toate cele răsărite din pămînt” (Facerea 19:24). Şi,
pentru a înţelege grozăvia acelei negrăite pedepse dumnezeieşti, să
citim iarăşi din Hronograf:
„Asemenea cu Raiul lui Dumnezeu era acea
parte de loc a Sodomenilor (care este şi a Iordanului), pînă cînd
Sodomenii n-au mîniat pe Dumnezeu şi nu şi-au adus asupra lor şi asupra a
tot locul pedeapsa Lui. [...] Iar cînd a năpădit mînia lui Dumnezeu şi a
plouat Domnul foc peste păcătoşi şi i-a pierdut pe ei, atunci a pustiit
şi toată ţara lor. Şi – ceea ce se asemăna mai întîi Raiului cu
frumuseţea sa, şi cu îndestularea rodurilor celor alese şi cu văzduhul
cel cu bună linişte – aceea s-a făcut asemenea cu ţara iadului:
nefrumoasă, neroditoare, întunecată şi vătămătoare.
Precum povesteşte
pentru aceasta Sfîntul Mucenic Pionie (11 Martie):
«Eu am străbătut toate părţile
jidoveşti, şi am trecut rîul Iordanului şi am văzut pămîntul cel ce pînă
acum arată semnul mîniei lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Am
văzut fum ieşind din el, iar cîmpiile şi ţarinile arse cu foc şi goale
de toate rodurile, nici o vlagă de umezeală avînd. Am văzut şi Marea cea
Moartă (sodomească, şi ea izvorînd smoală) şi apa schimbîndu-şi firea
sa prin dumnezeiasca pedeapsă; apă care nu poate să adape vreo jivină,
nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice s-ar arunca în ea, căci
îndată aruncă afară.»
Pentru aceasta vorbeşte şi Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd la trimiterea către Solun:
«Oare a umblat cineva dintre voi la
Palestina? Deci să-mi mărturisiţi voi, cei ce aţi văzut locurile acelea,
mie celui ce n-am fost acolo. Pentru că mai sus de Ascalon şi Gaza,
chiar pe valea Iordanului, este oarecare parte multă, care era bine
roditoare cîndva, înainte de urgia lui Dumnezeu, iar acum nu este.
Aşadar acest loc era mult roditor şi cetăţile lui au prisosit la
frumuseţe mai mult decît toate cetăţile şi oraşele lumii şi ajungeau la
ieftinătatea [belşugul] Raiului lui Dumnezeu, iar acum este mai pustiu
şi mai nenorocit decît toate pustiile. Însă şi acum, pînă în ziua de
astăzi, stau pomi roditori cu roadele lor, dar roada lor este pomenire
de urgia lui Dumnezeu. Căci se văd rodii şi meri şi roada lor este
luminoasă la vedere; şi cel ce nu ştie pricina, dacă vede poamele aşa
frumoase şi luminoase, are multă bucurie; iar dacă ia o poamă în mîna
lui şi o taie, nu găseşte rod în lăuntru, ci numai fum şi putoare multă.
Aşadar într-acest chip este tot pămîntul acesta: adică lemnele,
pietrele, aerul şi apele toate au parte de urgia lui Dumnezeu. Căci vezi
pămînt, însă nu e pămînt ca să rodească; asemenea şi pomii cu toate
roadele sînt cenuşă. Vezi aer şi apă, dar nu sînt de trebuinţă. Marea
aceea este moartă, căci nu are nici o tîrîtoare vie într-însa. Şi – în
ce chip la un trup, cînd îl arde trăsnetul, chipul trupului stă în faţa
focului, iar puterea ba – aşa şi acelea: pămîntul se vede, dar nimic
avînd de ale pămîntului, ci toate-s cenuşă; pomi şi roduri, dar nimic
avînd de ale pomilor şi de ale rodurilor; văzduh şi apă, dar nimic de
ale văzduhului, fiindcă şi acestea s-au făcut cenuşă, deşi se pare că
văzduhul şi apa nu se pot aprinde cîndva. Pentru că lemnele şi piatra
pot să ardă, iar văzduhul şi apa nicicînd nu pot. La noi nicidecum nu
pot, iar la Cel ce le-a făcut pot. Drept aceea, nimic altceva decît
numai cuptor este văzduhul, cuptor este apa, toate neroditoare, toate
sterpe, toate sînt chipuri ale mîniei dumnezeieşti ce a fost acolo şi
semne ale muncilor ce or să fie.» [...]
Şi să se ştie că rîul Iordanului,
intrînd în marea cea sodomească, îndată îşi pierde fireasca sa îndulcire
şi se preface în amărăciune, iar peştii ce intră cu pîrîul mor îndată.”
Aprinderea curviei şi necredinţa obştească, semne ale apropiatei stăpîniri a Antihristului
„Şi, şezînd [Mîntuitorul Hristos] pe
Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de-o parte, zicînd: Spune
nouă: Cînd vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale [de-a doua]
şi al sfîrşitului veacului? [...] [Şi le-a răspuns]: Precum a fost în
zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea [de-a doua a] Fiului Omului.
Căci – precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mîncau şi
beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în
corabie, şi n-au ştiut pînă ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi – la
fel va fi şi venirea [de-a doua a] Fiului Omului” (Matei 24:3; 24:
37-39). -aici se arată timpul de 100 de ani,semnul lui Noe,timpul care se va mai lăsa oamenilor înainte de sfârșitul lumii.
Proorocie pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei o tîlcuieşte
aşa:
„Şi – prin pildele acestea: prin a
oamenilor celor din vremea potopului şi prin a Sodomitenilor (Facerea
19) – arată că, atunci cînd va fi să vină Antihrist, se vor înmulţi
între oameni dezmierdările cele necuviincioase şi vor fi stăpîniţi de
desfătare, desfrînaţi, şi daţi la dezmierdările cele fără de lege
plecîndu-se mai cu ocară spre împreunări şi dezmierdări, ca şi uriaşii
din vremea lui Noe (Facere 6:4). Ceea ce şi apostolul a zis, cu
adevărat, că în zilele cele mai de pe urmă oamenii vor fi mai vîrtos
iubitori de dezmierdare decît iubitori de Dumnezeu (2 Timotei 2).”
Iar Sfîntul Evanghelist Luca pomeneşte
pentru aceasta şi pilda Sodomei: „Şi precum a fost în zilele lui Lot:
mîncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; iar în ce zi a ieşit
Lot din Sodoma, [atunci] a plouat foc şi piatră pucioasă din cer şi i-a
pierdut pe toţi; întru acest chip va fi [şi] în ziua în care Se va arăta
Fiul Omului” (Luca 17:26-30).-aici se arată tipul pedepsei asupra păcătoșilor,semnul lui Lot,care va veni atunci la sfârșitul lumii.
Biserica lui Hristos şi vremile cele mai de pe urmă
Acum – după ce am citit şi istoriile
acelor cumplite întîmplări din vechime, şi proorociile pentru vremea
Antihristului şi a sfîrşitului ce va veni, fapte ale căror
înainte-închipuiri au fost tocmai potopul şi arderea acelor cetăţi
nelegiuite – ne putem întreba: E oare vreo deosebire între lumea
uriaşilor dinainte de potop sau între aceea a Sodomiţilor şi lumea
noastră? Nu este aceasta lumea Antihristului, care poate s-a şi născut?
Cine mai are îndoieli, să citească proorocia Sfîntului Nil Izvorîtorul
de Mir (aproape de zilele noastre, din veacul al 17-lea):
„Iar lucrarea lui Antihrist este
aceasta: grija celor deşarte şi materia lucrurilor lumii, cîştigarea
metalurilor pămîntului [cele descoperite întîi de nepoţii lui Cain].
Acesta este capul răutăţilor, şi propovăduirea pierzării şi stricarea
mîntuirii. […] În zilele acelea, vă veţi întuneca cu împătimire la cele
vremelnice şi la îmbogăţire. Şi n-o să cunoaşteţi care este lucrarea
mîntuirii şi o să socotiţi că umblaţi pe calea mîntuirii voastre şi că
iubiţi slujba voastră. […] Căci Antihrist este gîndit şi simţit. Simţit o
să fie la vremea cea rînduită pentru a săvîrşi necredinţa şi
fărădelegile lumii, precum şi Domnul a împlinit toată dreptatea şi a
ridicat păcatul lumii. […] Gîndit, Antihrist se află în lume de la
început.”
Şi urmează acelaşi sfînt părinte:
„Dumnezeu i-a milostivit [pe oameni] cu
facerea chivotului [corabiei lui Noe], ca să se pocăiască, iar ei s-au
întors spre cele trupeşti şi aşa nesimţirea lor a adus Potopul. Precum
şi astăzi s-au dat la multa cîştigare şi grija vieţii, a răpirii, a
vînzării, a minciunii, a curviei, a sodomiei, a lăcomiei, a mîndriei, a
nedreptăţii, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mîndriei
inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de
argint. Fiindcă, mai înainte de venirea lui Antihrist, or să se întunece
simţurile oamenilor cu nesimţirea întunericului şi oamenii or să se
întunece de patimi.”
Şi iată ce lucru înfricoşat adaugă Sfîntul Nil:
„Atunci cînd se va înmulţi fărădelegea,
or să se adune toate prihănirile şi necurăţiile lumii şi or să se
învistierească întru necurata fiică a curviei, care să fie lăcaş al
prea-curviei(fiica curviei este o personificare exact ca și antihristul-ex.fiica a Ierusalimului,fecioară a Babilonului). Căci – aşa cum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a
fost Preacurată mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naştere
Preasfîntă Fecioară, şi L-a născut pe Iisus, Care nu a ştiut de păcat –
tot astfel, dimpotrivă, acea fiică necurată, muma fărădelegiilor(a se vedea Apoc.17,5:Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului), va fi
curvă şi mai înainte de naştere, şi în naştere şi după naşterea
spurcatului Antihrist. O să fie curvă necurată şi prea-curvă în toată
viaţa ei. La această necurată, or să se adune toate fărădelegile şi o
să-l nască pe fiul pierzării. Şi – din pricina lipsirii darului
Sfîntului Duh la oameni, pentru păcatele şi fărădelegile lor – or să se
adune şi or să învie toate fărădelegile oamenilor în pîntecele ei. Şi,
după naşterea fiului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întîi,
or să se lipsească de dragoste, de unire, de curăţie. Al doilea, tot
locul şi oraşul – de păstori temători de Dumnezeu şi de proistoşi
credincioşi. Al treilea, bisericile lui Dumnezeu – de arhierei, şi de
duhovnici şi preoţi evlavioşi, precum de acum au început a se lipsi.
După aceea, o să se arate şi acest
necurat, după creşterea vîrstei lui [adică la treizeci de ani, ca şi
Mîntuitorul Hristos], şi o să se umple de satanică putere, ca să facă
semne şi minuni înaintea oamenilor pătimaşi. [...] Şi o să se
făţărnicească cu blîndeţea, pentru ca să înduplece noroadele la
înşelăciunea lui. Asemenea, se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se
închine toţi. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, cînd se
vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei şi a
fricii lui Dumnezeu, prea-curvia, curvia, sodomia, iubirea de avuţii,
iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osîndirea, minciuna,
clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să
stăpînească toate cetăţile.
Atunci, pe cît vor păcătui, vor socoti
că-şi lucrează mîntuirea. Atunci, o să se defaime Sfînta Evanghelie şi
Biserica lui Dumnezeu. [...] Şi vor flămînzi oamenii de cuvîntul lui
Dumnezeu, că nu o să se găsească vreun drept cu fapte bune ca să-i
înveţe cuvîntul mîntuirii. [...] Atunci, o să zămislească răutatea
Luceafărului în inimile oamenilor şi atunci o să vieţuiască păgînătatea
în pîntecele lui Antihrist. Şi se va ridica darul lui Dumnezeu de la
oameni, precum zice Scriptura: «Nu va locui Duhul Meu în aceşti oameni,
fiindcă sînt trupuri» (Facerea 6:3).”-adica 100 de ani ,semnul lui Noe.
Oricine vede că Sfîntul Nil scrie chiar
catalogul nepovestitelor patimi ale vremii de acum, catalog care
cuprinde pe de o parte împătimirea pentru cele trupeşti (grija de
bogăţiile lumii şi aprinderea nemaivăzută spre curvie), iar pe de alta
lepădarea de dreapta-credinţă a celor botezaţi întru Hristos-Dumnezeu,
de la turmă la păstori. E limpede că şi noi vieţuim acum într-un răstimp
de pocăinţă la fel cu acela lăsat de Dumnezeu în vremea lui Noe după ce
hotărîse nimicirea omenirii! Cu singura deosebire că acum noua Corabie a
mîntuirii – Biserica lui Hristos, plutind pe marea tulburată de patimi a
vieţii acesteia pămînteşti – e spartă şi ia apă peste tot. Încît, ca să
nu se scufunde cu totul şi astfel să piară şi ultimii drepţi,
Hristos-Dumnezeu va aduce degrabă focul cel înnoitor şi mîntuitor peste
această „Sodomă” numită „lume”, după care urmaşii lui Lot întru faptele
cele bune, puţinii Creştini adevăraţi, vor fi adăpostiţi în „cetatea de
scăpare” a Cerului.
Ştiu că sînt mulţi (şi dintre Ortodocşi)
care îşi doresc facerea din nou a „corabiei” Bisericii, neştiind ei că
sînt întrutotul la un gînd cu însuşi Satana, cel care îl va arăta pe
Antihristul cel mare drept un alt „Noe” şi „adevărat Mesia”; pentru cei
care judecă aşa, nici nu trebuie amintit. Sînt însă mulţii alţii între
Ortodocşi aşteptînd şi ei un „Noe”, care să repare măcar şi să cîrmuiasă
mai departe „Arca” noastră creştinească. Şi nu se întreabă: Încotro? – !!!
de vreme ce toate s-au împlinit!!! şi tot ce avem aştepta noi (şi buni, şi
mai puţin buni) e venirea de-a doua oară a Mîntuitorului şi Dumnezeului
nostru Hristos.
Pentru cei care vor să înţeleagă cele zise, iată un
cuvînt al Cuviosului Ierarh Averchie Tauşev, care a vieţuit pînă nu
demult, cunoscînd bine şi Biserica, şi vremurile:
„Încă în veacul al 19-lea, Sfîntul
Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicînd că
«lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se
de sfîrşitul hotărîtor». […] Nu avem de unde aştepta reînvierea
Creştinismului. Vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna
pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri
harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin
uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să
se prelungească şi să fie amînat deznodămîntul de pe urmă pentru cei
rămaşi care se vor mîntui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit
vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mîntuiască trebuie să
înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mîntuire,
căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru
fiecare din noi.”
Post-Scriptum:Pentru cei care nu știu ce a însemnat turnul Babel,adică Babilonul, și ce reprezintă și astăzi redăm un pasaj edificator :
Nu-i de mirare, că această, construcţie uriaşă
s’a identificat cu acel vestit turnu Babel, pe care constructorii cei
fără de minte voiau să-l înalţă pânăla cer. Turnul Babilonului îşi
datora origina sa lui Nimrod. Anume, când el a cucerit pe indigenii
Mesopotamiei si-a înfiinţat o mare monarhie(prima monarhie), acest succes l-a umplut de o
mândrie ne mai pomenită. Atunci el a început să se gândescă la
întemeierea unei monarhii universale, ca să împreune sub stăpânirea sa
toate popoarele pământului şi să domnească peste dânsele contra voinţei
lui Dumnezeu, care hotărâse ca urmaşii lui Ham să fie robi. Şi iată cu
acest scop întemeind un puternic oraş în pământul Senaar-Șinear, cum se numea
în vechime Mesopotamia, urmaşii lui Ham facura sfat,la care hotărâră cu
mândrie, ca în semn al atotputerniciei lor să zidească „un turn înalt
pânăla cer“. Intreprinderea, evident, era nebună şi irealizabilă, dar ea
în acelaşi timp era criminală şi periculoasă: criminală, pentrucă
decurgea din mândrie, ce se reducea la nădejdea în sine şi lepădarea lui
Dumnezeu; şi periculoasă pentrucă pleca dela descendenţii lui Ham,
blestămaţi şi nebinecuvântaţi. Izbânda lui în această întreprindere
putea influenţa dăunător asupra celorlalte popoară şi astfel să le
molipsască şi pe dânsele la criminala nădăjduire în sine şi la
necredinţă. Şi iată, când clocotea lucrarea, când se ardea cărămida şi
se pregătea smoala de pământ, Domnul hotărî să-i pedepsească pentru
nebuneasca întreprindere. „Şi a zis Domnul: iată e un singur popor şi o
singură limbă la toţi, şi nu se vor opri aceştia dela ceeace şi-au pus
în gând să facă. Să ne pogorâm dară şi să amestecăm acolo limbele lor
aşa, încât să nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a răsipit Domnul
de acolo peste tot pământul. Şi au încetat ei de a mai zidi oraşul si
turnul. De aceea i s’a dat numele de Babilon, căci a amestecat Domnul
limba a tot pământul şî deacolo ia risipit Domnul peste tot pământul"
(Fac. XI, 6-9).
Și evreii au o variantă :
„După potop", povesteau rabinii, „oamenii se
temeau de o cercetare la fel şi, părăsind Palestina, acea minunată ţară,
unde a trăit Noe şi a adus jertfă lui Dumnezeu, s’au strămutat toţi
impreună în alt loc, şi anume în şesurile Senaarului. Dar acolo ei deja
nu s’au mai supus conducerei blânde a binecredinciosului Sim, fiul lui
Noe, ci, lepădând împărăţia lui Dumnezeu, începură a da cinste lui
Nimrod, fiul lui Huşi, fiul lui Ham. Dar Nimrod era om puternic,
dispunând de tărie şi autoritate....
Aşa a devenit el regele Babilonului şi a
întins mereu stăpânirea sa, aşa că prin vicleşugul său făcu pe oameni
să-l recunoască de domn atot pământul şi-i convinse deja să nu mai
nădăjduiască în Dumnezeu, ci să se bizue în totul pe propria lor putere.
Anume de aicea şi-a luat naştere zicătoarea, că dela începutul lumei
n’a mai fost nimenea asemenea lui Nimrod, groaznic şi puternic în
distrugere şi păcătos înaintea lui Dumnezeu. Cu cât şedea mai mult
Nimrod pe tronul său, cu atât devenea mai arogant.....
