miercuri, 26 noiembrie 2014

...antihrist,sinagoga satanei,despre lepădarea credinței-apostazia evreilor și reîntoarcerea acestora la sfârșitul lumii prin viclenie - 2



Sf.Prooroc Isaia

            [Isaia 1; 3; 10; 22; 25; 26; 22:4; 30:9-10; 48:4; 59:20; 65:2]
1.Sinagoga [Isaia 1; 30:9-10]
A.              Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea [Isaia 1:2].
Sfântul Atanasie cel Mare face următorul comentariu: „Tocmai pentru că nu erau fii după fire, s-au schimbat şi li s-a luat Duhul şi au fost lepădaţi. Dar, pocăindu-se, iarăşi Îl vor primi şi, dându-le lumină, iarăşi îi va numi fii, Dum­nezeu Cel care le-a dat la început harul."

B.             Ei nu L-au cunoscut pe Dumnezeu [Isaia 1:3]
Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cu­noaşte; poporul Meu nu Mă pricepe [Isaia 1:3].
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (cca 100-cca 156) dă mărturie că „Toţi iudeii, chiar şi astăzi învaţă că Cel ce a vorbit lui Moise a fost Dumnezeul Acela Care nu poate fi numit cu nici un nume. Pentru acest motiv Duhul cel profetic, prin Profetul Isaia, cel amintit mai înainte, înfruntându-i pe ei, aşa cum am arătat, a zis: Boul a cunoscut pe cel ce l-a dobândit şi asinul, ieslea stăpânului său; dar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles [Isa­ia 1:3]. Iar Iisus Hristos, înfruntând de asemenea pe iudei, că nu au cunos­cut nici pe Tatăl, nici pe Fiul, a zis şi El: Nimeni nu a cunoscut pe Tatăl, decât numai Fiul şi nici pe Fiul, decât numai Tatăl şi aceia cărora Fiul le-a descoperit [Matei 11:27]. Fiul lui Dumnezeu este, aşa cum am spus mai înainte, Cu­vântul lui Dumnezeu. El se numeşte de asemenea înger şi apostol; căci El es­te Acela care vesteste cele ce trebuie cunoscute si este trimis ca să arate câte vesteşte [...]. Iar lucrul acesta este lămurit şi din scrierile lui Moise. In ele se spune astfel: Şi a vorbit lui Moise îngerul lui Dumnezeu din flacăra rugului de foc... [Ieşirea 3:2] [...]. Cuvintele pe care le-am arătat mai sus sunt o dova­dă că Iisus "Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi trimisul Lui, Care - fiind mai întâi Cuvântul Lui Care S-a manifestat când sub forma focului, când ca o imagine netrupească, iar acum, prin voinţa lui Dumnezeu, facându-Se Om spre folosul neamului omenesc [...]. Pentru aceasta şi Duhul cel profetic, în­fruntându-i pe ei, a zis: Dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul Meu nu mă pri­cepe [Isaia 1:3] ". De asemenea, Sfântul Iustin socoteşte că aceste cuvinte ale profetului [cf. Isaia 1:3] fac parte dintre cuvintele pe care le-a rostit însuşi Dumnezeu-Tatăl.


C. Dorinţa de a asculta învăţături greşite [Isaia 30:9-10]
Pentru că ei sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinoşi, care nu voiesc să as­culte de legea Domnului, care zic prorocilor: „ Voi nu vedeţi!" Şi văzătorilor: „Nu ne prorociţi pedepse, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, prorociţi-ne închipuiri amăgitoare!" [Isaia 30:9-10],
Sfântul Chiril al Ierusalimului observă faptul că, după răstignirea şi pune­rea în mormânt a Mântuitorului, când soldaţii romani se prezintă înaintea preoţilor iudei şi a fariseilor, spunându-le toate cele ce se întâmplaseră, aceştia din urmă le-au răspuns: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când voi dormeaţi [cf. Matei 28:13]. Nu a prorocit oare Isaia despre aceasta, atunci când a vestit despre cei ce în chip mincinos prevestesc închipuiri amă­gitoare [cf. Isaia 30:10]? [...] Şi cu bani au izbutit să cumpere pe soldaţi, care au vândut adevărul pentru nişte arginţi.

D.              Purtarea lor este asemenea locuitorilor Sodomei şi Gomorei [Isaia 1:10]
Adresându-se căpeteniilor lui Israel, Isaia scrie: Ascultaţi cuvântul Domnu­lui, voi, conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi, po­por al Gomorei! [Isaia 1:10]
De bună seamă că prorocul nu se adresează, aici, celor din Sodoma şi din Gomora. Sfântul Irineu face următoarea remarcă: „Isaia, propovăduind în Iudeea, cuvântul său era cunoscut până în Israel, şi pe toţi îi chema cu nume de ruşine, spunându-le conducători ai Sodomei şi popor al Gomorei [Isaia 1:10]. Prin aceasta, el sugerează că ei erau asemenea sodomiţilor în rele, iar păcatele acelora erau foarte răspândite în rândurile lor. Drept pentru care îi cheamă pe acest nume, din pricina asemănării purtărilor."
Totuşi, chiar dacă se purtau ca acel popor cu o faimă atât de proastă, unii dintre ei au fost izbăviţi. Dacă Domnul Savaot nu ne-arfi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora [Isaia 1:9]. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „...nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi, ci s-ar fi pierdut şi ar fi pătimit ceea ce a pătimit Sodoma, adică ar fi fost nimiciţi complet, după cum şi sodomitenii s-au nimicit şi n-au lăsat după dânşii nici o sămânţă. Tot aşa şi aceştia - zice - ar fi devenit ca aceia, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut uz de marea Lui bunătate şi nu i-ar fi păstrat prin credinţă. Aceasta s-a petrecut şi pe timpul robiei iudeilor în Babilon, când cei mai mulţi au pierit, şi puţini numai s-au mântuit."

E.             Slăbirea Tradiţiei [Isaia 1:22]
Argintul tău s-a prefăcut în zgură şi vinul tău este amestecat cu apă [Isaia 1:22].
Sfântul Irineu înţelege acest loc ca referindu-se la faptul că „bătrânii ajunseseră să confunde obiceiurile lumeşti cu poruncile Domnului; şi anu­me, plăsmuiseră ei o datină mincinoasă, contrară legii lui Dumnezeu celei adevărate".
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin acest verset sunt vădiţi cei ce stri­caseră cuvântul lui Dumnezeu. „Căci a strica aceasta este: când cineva schim­bă firea vinului, diluându-1 cu apă; când cineva cere bani pentru un lucru pe care ar fi trebuit să-1 ofere în dar. Căci se pare că îi şi ia în râs, aici, în privin­ţa banilor."

F. Sinagoga trebuie curăţită [Isaia 1:25-27]
Voi întoarce mâna Mea împotriva ta şi te voi curaţi de toată zgura ta, ca în cuptor. Voi întoarce judecătorii tăi să judece ca la început şi sfetnicii tăi ca odini­oară. După aceasta te vei putea numi iarăşi cetate dreaptă, oraş credincios. Sionul va fi răscumpărat prin judecată şi locuitorii săi care se vor întoarce la credinţă, prin dreptate [Isaia 1:25-27].
Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte făgăduinţă aceasta, spunând: „Domnul Dumnezeu Se adresează cu aceste cuvinte [cf. Isaia 1:25], rosti­te prin gura Profetului Isaia, maicii evreilor, care este sinagoga [...]. Iar prin judecători şi sfetnici se înţeleg, aici, binevestitorii Noului Legământ [cf. Isaia 1:26]." Mai departe, Sfântul Chiril arată: „Mai-marii [...] sinagogii iudeilor au fost lepădaţi, din pricină că ei s-au împotrivit cuvântului Domnului; ei, neîngrijindu-se de via care le fusese încredinţată, nu au adus rod. Astfel, via s-a luat de la ei şi a fost dată în grija altora. Căci spune Domnul: Mulţime de păstori au călcat via Mea, călcat-au cu picioarele lor partea Mea; partea Mea cea iubită au făcut-o deşert neroditor. Pustietate au făcut-o, şi ea, în pustiirea sa, plânge înaintea Mea. Toată ţara e pustiită, pentru că pe nici un om nu-l doare inima de aceasta [Ieremia 12:10-11], Pieri-vor aşadar în răutăţi, toţi cei care, răi fiind, au preschimbat via în deşert neroditor. Pe bună dreptate, pentru că s-au arătat trândavi şi ucigaşi de Dumnezeu, vor cădea pradă celor mai cum­plite chinuri. [...] Iar El va veni şi îi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora [cf. Luca 20:16]. Dar despre cine se vorbeşte aici? Şi voi răspunde: este vorba despre Sfinţii Apostoli, despre propovăduitorii cuvântului Evan­gheliei, despre slujitorii Noului Legământ, care s-au vădit a fi învăţători du­hovniceşti şi s-au priceput să le dăruiască oamenilor învăţătura cea dreaptă şi cu adevărat mântuitoare, călăuzindu-i cu iscusinţă în căile bine-plăcute lui Dumnezeu."
3.                          Eu ştiu că tu eşti tare la cerbice ca un drug de fier şi fruntea îţi este de aramă [Isaia 48:4]
Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte cu privire la aceasta că „drugul de fier se referă la poporul iudeu, care nu vrea să se plece. Iar fruntea de aramă se re­feră la faptul că sunt neruşinaţi. Aşa avem şi noi obiceiul, că îi numim cu faţa de aramă pe cei ce nu ştiu să roşească".
4.                             Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit,care mergea pe căi silnice, după cugetele sale[Isaia 65:2; cf. Romani 10:21 ]
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „sub denumirea de zi utilizată aici [la Sfântul Apostol Pavel - n. tr.} (toată ziua) se înţelege tot timpul din urmă; iar a întinde mâinile înseamnă a chema, a trage spre tine, a ruga, în fine, pe Acela. Aici mai arată că întreaga vinovăţie a fost numai a lor, pentru care şi zi­ce: către un popor neascultător şi împotrivă grăitor. Ai văzut cât de mare este acu­zaţia? Aceştia însă, care nu L-au cunoscut niciodată, au putut să-L atragă spre dânşii, dar iudeii nu s-au supus Lui nici chiar când i-a chemat, ci s-au împotri­vit Lui, şi nu numai o dată sau de două şi de trei ori, ci tot timpul, deşi Îl ve­deau şi Îl auzeau cum îi cheamă". Oameni care întărâtau fără încetare faţa Mea jertfind în grădini şi pe lespezile acoperişului ardeau miresme; stăteau în morminte şi mâncau în crăpături de stâncă, mâncau carne de porc, ale căror vase erau pline de mâncăruri spurcate. Şi care ziceau: „Dă-te înapoi, nute apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine!" — Aceştia sunt ca un fum care se urcă în nările Mele, o văpaie care arde fără sfârşit. Iată, este scris înaintea Mea: „Nu voi tăcea până ce nu voi răsplăti fărădelegile voastre şi fărădelegile părinţilor voştri laolaltă — zice Dom­nul—, ale celor care au adus jertfa de tămâie pe munţi şi pe dealuri şi au râs de Mi­ne. Eu îi voi răsplăti după faptele lor şi cu măsură plină. " [Isaia 65:3-7]
5.                          Câini muţi şi lacomi
Străjerii Mei sunt orbi cu toţii, ei nu înţeleg nimic. Toţi sunt câini muţi care nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă. Aceştia sunt câini hrăpăreţi care nu se mai satură; sunt păstorii care nu pricep nimic. Toţi umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor [Isaia 56:10-11].
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că „Isaia îi numeşte câini [cf. Isaia 56:10-11], iar Ieremia armăsari turbaţi [cf. Ieremia 5:8] nu pentru că ar fi ajuns câini sau armăsari, ci pentru că s-au înrudit cu ei prin imitarea răutăţii lor, pentru că erau tot atât de desfrânaţi ca şi aceste animale". Şi într-altă parte: „Dumnezeiasca Scriptură dă nume de animale, iar uneori de fiare, oamenilor cinstiţi cu raţiunea, dar stăpâniţi de patimi. Uneori îi numeşte câini, din prici­na neruşinării şi îndrăznelii lor: Câini muţi, care nu pot lătra [Isaia 56: 10]."

În legătură cu importanţa pe care o acordau iudeii Templului, ca spaţiu fizic şi ca edificiu, şi cu faptul că îl considerau indispensabil pentru săvârşi­rea ritualurilor şi pentru trăinicia credinţei lor, în Epistola lui Barnaba citim următoarele: „Vă voi vorbi şi despre Templu, cum nenorociţii, rătăcindu-se, au nădăjduit în zidurile lui şi nu în Dumnezeul lor, Care i-a făcut, ca şi cum Templul ar fi fost casa lui Dumnezeu. Că L-au cinstit aproape ca şi neamurile, în Templu. Dar ce spune Domnul, când îl desfiinţează? Ascultaţi: Cine a mă­surat cerul cu palma, sau cine pământul cu pumnul? Nu eu? spune Domnul [cf. Isaia 40:12], Acestea zice Domnul: Cerul îmi este scaun, iar pământul reazăm picioarelor Mele. Ce casă îmi veţi zidi ? Sau care este locul odihnei Mele [cf. Isaia 66:1]? Aţi aflat deci că zadarnică este nădejdea lor."
1. Jertfele Legii celei Vechi [Isaia 1:11-18; 66:3]
A. Cel cejunghie un bou şi în acelaşi timp omoară un om, cel ce jertfeşte o oaie şi în acelaşi timp rupe gâtul unui câine, cel ce aduce prinos şi în acelaşi timp aduce sânge de porc, cel ce aduce jertfa de tămâie şi în acelaşi timp se închină la idoli — toţi aceştia şi-au ales căi nelegiuite şi în urâciunile lor trăieşte sufletul lor [Isaia 66:3].
B. Cine a cerut aceste jertfe? Jertfele din Legea cea Veche au încetat, iar o nouă jertfă trebuie săvârşită de-aici înainte. Acelaşi Sfânt Irineu afirmă că „Dumnezeu de nimic nu are trebuinţă; însă El îl povăţuieşte pe om spre toa­te lucrurile ce-i sunt lui de folos, ca să se îndrepte şi astfel să se poată apropia de Domnul. Acestea zice Domnul, prin Isaia Prorocul: Ce-Mi foloseşte mulţi­mea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! [Isaia 1:11-12] Iar atunci când nu a mai primit jertfele şi arderile de tot, prinoasele, praznicele, ţinerea sâmbetei şi toate cele ce ţine de acestea, El conti­nuă să îndrume spre calea ce duce la mântuire: Nu mai faceţi rău înaintea ochi­lor Mei. încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! [Isaia 1:16-18] "
Sfântul Ioan Gură de Aur găseşte că „Dacă Dumnezeu le-ar fi cerut jert­fe, ar fi poruncit şi tuturor celor vechi, care au trăit înaintea voastră, să aducă jertfe. [...] A îngăduit jertfele pentru că i-a văzut pe iudei înnebuniţi, neliniş­tiţi şi dornici de jertfe, pentru că i-a văzut că erau gata să treacă la idoli, dacă n-ar fi primit poruncă să jertfească, dar, mai bine spus, nu numai că erau ga­ta să treacă, ci chiar şi trecuseră. însăşi istoria face dovada că aceasta e prici­na. Dumnezeu le-a îngăduit să aducă jertfe [...]. Dar cu toate că le-a îngăduit să jertfească, totuşi nu i-a lăsat să jertfească până la sfârşit, ci printr-un mijloc foarte înţelept i-a îndepărtat din nou de jertfe".
Dar Moise vorbea despre Ierusalim ca despre singurul loc de pe faţa pă­mântului unde iudeilor le era îngăduit să prăznuiască Pastele, aducând aici jertfele rânduite prin voia lui Dumnezeu, aici şi nicăieri în altă parte [cf. De- uteronom 16:5-6], Iar Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Ia aminte la felul cum Dumnezeu porunceşte să se aducă jertfe într-un singur loc, iar mai apoi, distrugând locul acela, face să nu se mai poată aduce acolo jertfe. Se contra­zice prin aceasta Dumnezeu? Nicidecum. Lămurit este pentru toată lumea că Domnul a ştiut dinainte cele ce aveau să se întâmple. [...] Dacă a redus sluji­rea lui Dumnezeu la jertfe, iar jertfele la un loc, iar locul la un timp, iar tim­pul la un singur oraş, atunci pentru ce a distrus acel oraş? Şi lucru minunat şi negrăit este aceia că întreg pământul le este liber iudeilor, unde însă nu le este îngăduit să jertfească, ci numai în Ierusalim nu pot păşi, unde trebuie să adu­că jertfe. Nu este oare limpede, chiar celor mai puţin înzestraţi dintre oameni, pricina dărâmării Ierusalimului? După cum un arhitect, după ce a pus teme­liile unei case, după ce a înălţat zidurile, după ce a boltit acoperişul şi după ce a încheiat bolta cu ajutorul unei pietre, surpă toată clădirea dacă scoate piatra aceea, tot asa si Dumnezeu. A făcut din Ierusalim cheia de boltă a cultului iu­daic; dărâmând Ierusalimul, a dărâmat tot cultul iudaic."

2.            Iudeii primesc să fie daţi pradă focului [Isaia 9:4]
...vor fi aruncate în foc şi mistuite în flăcări! [Isaia 9:4]
Sfântul Irineu ne face cunoscut că acest cuvânt se referă la cei „care nu cred în El şi la cei care L-au supus la chinuri şi chiar la moarte; unii ca aceştia,aflându-se înaintea scaunului de judecată, vor plânge amarnic tânguindu-se şi spunând că mai bine le-ar fi fost lor dacă ar fi ars în foc înainte ca Fiul lui Dumnezeu să Se fi născut decât să fi apucat să trăiască după naşterea Lui şi apoi să nu creadă în El. Căci cei care au murit înainte de venirea lui Hristos încă mai au nădejde că vor dobândi mântuirea, la judecata lui Hristos Celui înviat - căci toti cei ce au trăit cu evlavie si cu frică de Dumnezeu si s-au să­vârşit întru dreptate şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit asupra lor, aşa cum este de pildă cazul Patriarhilor sau al Prorocilor sau al Drepţilor. Dar cei care nici după venirea lui Hristos nu au crezut în El vor avea parte de judecată şi de pedeapsă".

3.  Iudeii vor să se prăbuşească [Isaia 9:10]
Cărămizile au căzut, să zidim cu piatră cioplită... [Isaia 9:10]
Sfântul Grigorie cel Mare interpretează locul acesta spunând că „de bu­nă seamă, atunci când Prorocul Isaia şi-a dat seama că poporul iudeilor îşi va pierde credinţa şi a văzut dinainte ridicarea Bisericii Sfinţilor Apostoli, prin care mulţi dintre neamuri îşi vor da măsura puterii credinţei şi a vieţii lor, a rostit aceste cuvinte pline de mâhnire: Cărămizile au căzut, veniţi dar să zidim cu piatră cioplită [Isaia 9:10]. Apoi, văzându-i pe Apostoli, pe martiri, pe învă­ţătorii care s-au ridicat în Sfânta Biserică, şi-a aflat mângâiere pentru căderea cărămizilor, adică pentru distrugerea Templului iudeilor, pentru că a întrevă­zut măreţia şi frumuseţea casei Dumnezeului Celui Preaînalt, adică a Sfintei Biserici, durată din pietre cioplite".

           DIAVOLUL ŞI ANTIHRISTUL
         [Isaia 10:12-16; 11:14; 14:12-17; 18:1-2; 23:4-5]
1. Regele cel trufaş al asirienilor [Isaia 10:12-16]
A.              Şi când Domnul va sfârşi tot lucrul Lui în Muntele Sionului şi în Ierusa­lim, atunci va pedepsi pe regele Asiriei pentru graiul cel mândru din inima lui şi pentru semeţia privirilor lui [Isaia 10:12].
Iudeii nu au ales apele Siloamului, care curg lin [cf. Isaia 8:6], adică nu L-au ales pe Cel trimis; drept aceea, Domnul va trimite asupra lor pe rege­le asirienilor şi toată puterea acestuia. După Sfântul Hipolit, „prin rege, Isaia spune de fapt, metaforic, Antihrist. Sfântul Grigorie Palama afirmă că prin menţionarea asirienilor se face referire aici la o greşită valorificare a cunoştin­ţelor. „Fiecare înger reprezintă un fel al înţelegerii, însă înţelegerea după felul asirienilor [cf. Isaia 10:12] este una vădit greşită, care se foloseşte în chip ero­nat de cunostintă."
B.              Că a zis: „Prin puterea mâinii mele am făcut aceasta şi prin înţelepciunea mea; căci sunt priceput! Trecut-am peste graniţele popoarelor, jefuit-am comorile lor şi ca un atotputernic am dat jos de pe tron pe conducători. Mâna mea a apucat ca pe un cuib bogăţiile popoarelor şi, precum iei ouă părăsite, tot aşa am cuprins eu tot pământul. Şi nimeni n-a scuturat aripile, n-a deschis ciocul şi nici n-a scos vreun ţipăt!' [Isaia 10:13-14]
Sfântul Atanasie învaţă că „potrivnicul cel din vechime, atunci când l-a în­şelat pe primul om, pe Adam, gândind că prin el îi va supune pe toţi oamenii, s-a bucurat cu mare bucurie, spunând: Mâna mea a apucat ca pe un cuib bogă­ţiile popoarelor şi, precum iei ouă părăsite, tot aşa am cuprins eu tot pământul. Şi nimeni n-a scuturat aripile, n-a deschis ciocul şi nici n-a scos vreun ţipătf' [Isaia 10:14]. Dar când Domnul a venit pe pământ şi a chemat lumea la judecată, vrăjmaşul, nemaiputând să înşele şi trupul pe care El îl luase asupra lui, din acel ceas înainte, el, cel care se bucurase că va avea stăpânire peste toată lumea, s-a făcut de batjocură până şi copiilor. [...] Căci de-acum pruncul Iisus îşi pu­ne mână peste gaura şarpelui [cf. Isaia 10:13]. în continuare, fragmentul în care se descrie slava deşartă a diavolului este prea lung pentru a putea fi citat în întregime. Toate celelalte scăderi au trebuinţă de milostivirea lui Dumnezeu, pentru că, prin smerenie, toate trebuie aduse înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu; doar slava deşartă şi mândria, pentru că se măreşte pe sine pes­te măsură, se învârtoşează în împotrivirea faţă de Dumnezeu. înşelătorul sau desfrânatul nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii spre ceruri. Văzând murdăria su­fletului, un astfel de păcătos se roagă şi aşteaptă să fie miluit de Dumnezeu; şi prin aceasta, pentru că are cunoştinţă de sine, îşi cunoaşte măsura şi se smereş­te până la pământ, unul ca acesta va fi înălţat către ceruri. Dar când mândria sădeşte în suflet setea neostoită de mărire, iar omul se înalţă pe sine, aceasta de fapt îi este spre scădere, pentru că, prin acest păcat, omul acela ajunge po­trivnic lui Dumnezeu"'.
Sfântul Chiril al Alexandriei notează: „în vremurile de demult, înainte de venirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivnicul şi vrăj­maşul nostru al tuturor nutrea despre sine însuşi o părere înaltă, socotindu-se cu aroganţă puternic şi terifiant; el se lăuda cu neruşinare, pentru neputinţele locuitorilor pământului, spunând că a pus mâna pe lumea întreagă şi pe toate bogăţiile oamenilor: precum iei ouă părăsite, spune el, tot aşa am cuprins eu tot pământul, fară ca nimeni să mi se poată opune sau să se ridice împotriva mea [cf. Isaia 10:14], Şi, într-adevăr, nimeni nu era, pe atunci, cu putere să-i stea îm­potrivă. Dar Fiul S-a ridicat şi l-a înfruntat, facându-se asemenea nouă. Ast­fel, firea omenească [...], biruitoare prin El, a dobândit cununa. Iar aceasta s-a vestit încă din vechime de către Fiul, Care a grăit către Satan, prin unul dintre prorocii cei sfinţi: Iată, Eu sunt împotriva ta, munte al nimicirii, care ai pustiit tot pământul; voi întinde împotriva ta mâna Mea, te voi arunca jos de pe stânci şi te voi face munte dogorit de soare, zice Domnul! [Ieremia 51:25]."
C. Oare securea este ea măreaţă faţă de cel ce o ridică sau fierăstrăul se înal­ţă împotriva celui ce-l mânuieşte? Ca şi cum varga ar da avânt celui care o ridi­că şi toiagul ar însufleţi braţul care îl duce! De aceea Domnul Dumnezeu Savaot va trimite prăpădul în această voinică oştire asiriană şi sănătatea lor o vor mistui frigurile ca un pârjol [Isaia 10:15-16].
Sfântul Hipolit, în Despre Antihrist, atrage atenţia asupra faptului că „lu­crurile acestea [...] sunt spuse despre nimeni altul decât despre necruţătorul tiran şi fără de ruşine potrivnic al Domnului..."
Iar Sfântul Ciprian susţine, la rândul său, că versetele acestea [Isaia 10:13-16] se referă la Antihrist, „pe care Domnul Dumnezeu îl mustră prin prorocul Său"

2.            Amon îl vesteşte pe Antihrist [Isaia 11:14]
Se vor avânta în latura filistenilor la apus şi vor jefui împreună pe feciorii răsăritului; asupra Edomului şi Moabului îşi vor întinde mâna lor, şi copiii lui Amon vor ascidta de ei [Isaia 11:14],
Sfântul Hipolit învaţă şi el, cu privire la acest loc, că se referă la faptul că Antihrist „va fi proclamat ca rege de către fiii lui Amon, că va fi recunoscut şi cinstit de către toti, că în cele din urmă îsi va vădi firea lui cea odioasă si întemeiată pe minciună, că domnia lui va ţine 1290 de zile". Totodată, ne adu­ce aminte că Amon si Moab sunt din seminţia lui Lot, fiind născuţi de către fiicele acestuia, iar neamul lor trăieşte până astăzi. Daniel Prorocul spune: Şi
va veni şi în ţara strălucirii şi zeci de mii se vor prăbuşi; şi iată care vor scăpa din mâna lui: Edomul, Moabul şi restul fiilor lui Amon [Daniel 11:41].
3.            Antihrist provoacă tulburare în Biserică [Isaia 18:1-2]
Vai ţie, pământ al corăbiilor întraripate de dincolo de râurile Etiopiei, cel ce trimite soli pe calea mării şi scrisori de papirus pe faţa apei; că soli iuţi vor alerga la neam semeţ şi la popor străin şi bădăran. Ce e în spatele lui? Neam de la care nimic nu mai e de aşteptat, întins la pământ [Isaia 18:1-2] .
După Sfântul Hipolit, „Antihrist va fi în aşa măsură exaltat şi tămâiat din pricina slugărniciei supuşilor săi linguşitori, încât, din pricina hotărârii lor neclintite de a i se închina lui şi de a-i sluji ca unui dumnezeu, se va apuca să pornească atacuri împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, poruncind ca aceştia să fie scoşi de pretutindeni, după cum spune şi Prorocul Isaia [18:1-2]. Iar noi, care ne-am pus nădejdea în Fiul lui Dumnezeu, suntem persecutaţi şi împo­văraţi de către necredincioşi. Căci corăbiile întraripate [Isaia 18:1] despre care se vorbeşte aici sunt bisericile; iar marea este lumea, în care Biserica pluteşte asemenea unei corăbii, pe deasupra adâncurilor, dar nimic nu poate să o scu­funde; căci cârmaciul ei este priceput şi încercat, cârmaciul ei este Hristos. Iar cu sine, corabia aceasta duce cupa biruinţei care se înalţă deasupra morţii, iar aceasta Crucea Domnului".
4.            După ce va fi pus stăpânire pe Egipt, Libia şi Etiopia, Antihrist se va întoarce împotriva Tirului şi Sidonului [Isaia 23:4-5]
Ruşinează-te, Sidonule, că marea îţi zice: „ Tu n-ai avut dureri de mamă, tu n-ai născut şi nici n-ai crescut băieţi şi nici n-ai ridicat fete. " Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului [Isaia 23:4-5].
Sfântul Hipolit, referindu-se la Antihrist, arată: „În vremurile acelea, el se va ridica împotriva lor. Iar când va fi luat stăpânire şi se va împodobi cu trei cornuri, dintre cele zece, şi le va fi nimicit pe acestea, adică Egiptul, Libia şi Etiopia, şi le va fi jefuit bogăţiile şi risipit toată agoniseala, şi după ce le va su­pune şi pe celelalte sub stăpânirea sa, va începe să se mândrească şi, plin de trufie, se va semeţi înaintea lui Dumnezeu, numindu-se pe sine stăpân al în­tregii lumi. Atunci va porni mai întâi asupra Tirului şi Sidonului şi asupra ţi­nutului din împrejurimi. Căci, distrugând cetăţile acestea, va împrăştia spai­ma şi groaza în celelalte, după cum ne arată şi Prorocul Isaia."
5. Căderea celui rău [Isaia 14:12-17]
A. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi aşe­za jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! " [Isaia 14:12-15]
La Sfântul Efrem aflăm un comentariu interesant referitor la un loc din Evanghelie care spune: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer [Luca 10:18], Sfântul Efrem tâlcuieşte locul acesta după cum urmează: „In realitate, el nu se afla în ceruri, aşa după cum nu era în ceruri nici atunci când a spus că mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi aşeza jilţul meu [Isaia 14:13], Iar adevărul este că el nu a căzut din ceruri, ci din înălţimea trufiei lui, din părerea lui deşartă despre sine însuşi. Am văzut pe satana ca un ful­ger căzând din cer [Luca 10:18], avem chiar aici dovada că nu din cer a căzut, căci cine a mai văzut fulger fară nori? Căci norii dau naştere fulgerelor. Dar atunci de ce a spus din cer? Pentru că era ca şi cum ar fi căzut din cer, asemenea fulgerului, dar nu a căzut din cer în adevăratul sens al cuvântului. Asemenea fulgerului, adică într-o clipită, Satana a pălit înaintea biruinţei Crucii. Când nişte oameni obişnuiţi au fost unşi, sfinţiţi şi trimişi să propovăduiască victo­ria aceasta, ei înşişi au fost primiţi cu bucurie, astfel că vestea cea bună s-a răs­pândit fără zăbavă, prin fapte minunate, vindecări ale celor aflaţi în suferinţă, alungarea duhurilor necurate - prin toate acestea s-a arătat că Satana a căzut într-o clipită din toată puterea şi din toată stăpânirea lui, aşa ca un fulger care străluceşte printre nori. Căci tot aşa, după cum fulgerul durează numai o clipă şi nu mai poate să revină întru cele ale sale, la fel şi Satana a căzut şi niciodată nu a mai putut să-şi recapete stăpânirea."
Fericitul Ieronim scrie: „Adam a murit; noi, la rândul nostru, trebuie să ne supunem morţii; dar diavolul, care a fost dintre începătorii şi a căzut, nu moa­re. Căci pentru puterile îngereşti este cu neputinţă să-şi găsească moartea, ele nu se supun morţii, ci numai pedepsei celei veşnice. Prin urmare el a fost ne­voit să se supună hotărârii lui Dumnezeu de a fi alungat, de a cădea. Ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! [cf. Isaia 14:12] Iată, a căzut dintru toate cele în care se afla. A căzut, căci sălaşul lui dintru început a fost în ceruri."
Sfântul Paulin de Nola scrie: „Lucifer a fost dintre începătoriile îngereşti înainte de cădere şi înainte de a se fi făcut trădător. La el se referă cuvântul Scripturii care spune: Acum ai căzut tu din ceruri, tu, care erai stea strălucitoare, stea care se înălţa în fiecare dimineaţă! [cf. Isaia 14:12] Insă noi nu suntem con­damnaţi la pedeapsa cea veşnică aşa ca el, căci el este începutul şi întemeietorul păcatului. El va avea de suferit pedeapsa atât pentru sine, cât şi pentru oamenii care au murit din pricina păcatului, căci prin păcat i-a ucis diavolul. Aceasta, pentru că omul nu merită să fie scos pentru totdeauna din Rai şi de pe pământ, căci dreptatea lui Dumnezeu a hotărnicit că omul nu a păcătuit din voie pro­prie şi cu premeditare, ci prin ispita aceluia. Mai păcătos este cel ce amăgeşte decât cel care este amăgit - cel care trage la păcat decât cel care-1 săvârşeşte. Aşa­dar cel ce a fost amăgit îşi primeşte pedeapsa pentru o vreme, spre îndreptare; dar amăgitorul este condamnat la pedeapsa veşnică. Acest fel de pedeapsă nu se sfârşeşte niciodată, pentru că păcatul pricinuit este fără de capăt."
„Din latura cea de miazănoapte " [Isaia 14:13], arată Sfântul Grigorie Dia­logul, suflă crivăţul cel amorţitor al duhului celui rău, care nu întâmplător îşi trage numele de la aceasta. Profetul Isaia mărturiseşte şi el, spunând despre Satana: În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte [Isaia 14:13]. Căci duhul cel rău pune stăpânire pe muntele Le­gământului, pe care l-a înrobit şi l-a supus trădării şi a făcut aceasta spre pier­zania poporului iudeu, cel care a primit Legea."
În altă lucrare, Sfântul Grigorie învaţă: „îngerii au fost creaţi în aşa fel, în­cât, dacă aceasta voiesc, pot să rămână ţinându-se în lumina lină şi binecu­vântată, dar, dacă altfel voiesc, atunci pot să cadă dintru aceasta. Aşa a căzut Satana, împreună cu toate cetele de îngeri care l-au urmat [cf. Isaia 14:12-15]. Dar după ce a căzut, îngerii care au rămas în lumină s-au întărit, ca să nu ca­dă şi ei. Aceasta se vede bine chiar de la începutul Cărţii Facerii, căci Domnul a făcut cerurile şi le-a pus numele tărie. Aşadar cerurile sunt cele dintâi care s-au făcut cu acest fel de putere, iar apoi s-au numit tărie, pentru că au primit vârtutea de a nu cădea niciodată."
Iar acelaşi, în alt loc, notează: „Arhanghelii se deosebesc prin nume, fieca­re poartă numele său, nume prin care se arată lucrarea şi slujirea fiecăruia [...] Astfel, Mihail înseamnă Cine este ca Dumnezeu? [...] Ori de câte ori este tre­buinţă de o lucrare ce necesită mult curaj, este trimis Mihail. Iar noi trebuie să înţelegem din aceasta că nimeni nu poate să lucreze ceea ce este cu putinţă nu­mai la Dumnezeu. Vrăjmaşul şi potrivnicul cel din vechime, care în trufia lui a vrut să fie asemenea cu Dumnezeu, şi-a spus: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi aşeza jilţul meu! In muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi [Isaia 14:13-14]. La sfârşi­tul lumii, când i se va lăsa toată puterea, va fi lovit cu cea mai aspră pedeapsă, când se va înfrunta cu Arhanghelul Mihail [cf. Apocalipsa 12:7], astfel ca ace­la care s-a înălţat pe sine cu slavă deşartă până la asemănarea cu Dumnezeu să afle, după ce va fi fost zdrobit de către Arhanghelul Mihail, că nimeni nu poa­te să se înalţe pe sine prin mândrie la asemănarea cu Dumnezeu."
B. Cei ce te văd îşi întorc privirea înspre tine şi se uită cu luare-aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da dru­mul robilor săi?" [Isaia 14:16-17]
Cu toate că aceasta se referă la Lucifer, Sfântul Ciprian învaţă că este cuvânt spus şi despre slujitorul acestuia, Antihrist: „El va veni în chip de om, răscolind pământul, tulburând regii şi pustiind totul în urma lui [cf. Isaia 14:16] ."
    [Isaia 13:9-13; 24:19-22; 34:4; 42:13-14; 61:7; 66:14-16, 22, 24]
1. Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el [Isaia 13:9].
„Cât despre ziua aceea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ascultă ce spun prorocii: Ziua Domnului este nelipsită de mânie şi plină de urgie [cf. Isaia 13:9]. Nu va fi nimeni care să ne apere; nimeni care să ne scape; nicăieri chipul cel blând şi liniştit al lui Hristos. Ci, după cum ocnaşii cei osândiţi la muncă sil­nică sunt daţi pe mâna unor oameni fără de inimă şi nu văd pe nici unul din cunoscuţii lor, ci numai pe cei care-i păzesc, tot aşa va fi şi atunci; dar, mai bine spus, nu aşa, ci chiar cu mult mai cumplit. Aici, pe pământ, mai poţi să faci o cerere de graţiere împăratului, îl mai poţi ruga să-ţi ridice osânda; dar acolo nu. Cei ce au intrat acolo nu mai scapă, ci rămân acolo, se pârjolesc şi simt atâta durere, încât nu se poate spune în cuvinte. Dacă nimeni nu poate să înfăţişeze prin cuvinte durerile cumplite ale celor arşi în foc, cu mult mai mult suferinţele pricinuite de focul de acolo. Aici, pe pământ, se termină totul într-o scurtă scurgere de timp; dincolo însă focul arde mereu, iar ceea ce arde nu se mistuie. Ce vom face acolo? Că aceeaşi întrebare îmi pun şi mie."
Într-o altă scriere, vorbind despre cea de-a Doua Venire a Domnului şi des­pre Judecată, Sfântul Ioan Gură de Aur arată următoarele: „Socotesc că încă o şi mai grea pedeapsă decât muncile iadului este oprirea de la împărtăşirea din slava lumii viitoare; si socotesc că acela care s-a vădit nevrednic de a dobândi aceasta nu trebuie să se tânguiască atât pentru că are parte de chinurile iadu­lui, cât pentru că a pierdut bucuria de a fi în împărăţia cerurilor - căci aceasta este mai de temut decât oricare altă pedeapsă. [...] Căci împăratul acesta nu vine să judece pământul tras de doi asini albi, nici într-un car de aur, nici îm­podobit cu purpură şi diademe. Cum vine El atunci? Luaţi aminte la cuvântul prorocilor, care strigă cu glas mare, pe cât este cu putinţă să spună oamenilor: Judeca-va lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său [Psalm 95:13]. Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui [Psalm 96:3]. Iar Isaia zugrăveşte pedepsele care ne sunt pregătite nouă: Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiască pământul şi să stâr­pească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcate­le lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai că­utaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuţimii mâ­niei Lui [Isaia 13:9-13]. În acelaşi timp: Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăţi, se clatină pământul. Pământul se mişcă încoace şi încolo ca un om beţiv, se dă în sus şi în jos ca un scrânciob; păcatele apasă asupra lui, ca să nu se mai scoale! Şi în ziua aceea Domnul va cerceta cu asprime, acolo sus, oştirea cea de sus şi pe pământ pe regii pământului. Şi ca robii vor fi închişi într-o închisoare sub pământ şi după multe zile vor fi cercetaţi [Isaia 24:19-22].
Apoi, porţile tuturor cămărilor cereşti se vor deschide, chiar cerurile ele în­sele se vor descoperi, căci despre ceruri citim că se vor strânge ca un sul de hârtie [Isaia 34:4], strângându-se la mijloc asemenea unei foi de cort şi schimbându-şi înfăţişarea. Atunci, tot ce există pe pământ va fi cuprins de uimire şi de spaimă; îngerii vor tremura de frică, ba încă şi arhanghelii, şi tronurile, şi stăpâniile, şi începătoriile, şi scaunele, şi puterile. Căci şi despre acestea citim că se vor zgudui [cf. Matei 24:29] ."
2. Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cadfrunzele de viţă şi cele de smochin [Isaia 34:4].
„Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni cu slavă la plinirea vremii şi la sfârşitul acestei lumi, în ziua cea de pe urmă - spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Căci lumea aceasta trebuie să se sfârşească, pentru ca în­treaga creaţiune să fie făcută din nou. Căci stricăciunea, hoţia, adulterul, înşelă­ciunile şi feluritele chipuri ale păcatului au umplut pământul, iar sângele vărsat curge peste sânge [Osea 4:2]; aşadar, pentru ca locul acesta minunat să nu rămâ­nă îngreunat de toată nedreptatea, lumea aceasta se va petrece, iar un pământ nou şi un cer nou vor răsări întru dreptate. Unde aflăm dovadă pentru acestea în Sfânta Scriptură? Bunăoară la Isaia, dacă citim cu luare-aminte cuvântul ca­re zice: Cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad funzele de viţă şi cele de smochin [Isaia 34:4]. Evanghelia, la rândul ei, arată: Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui [Matei 24:29]. Să nu plângem, aşadar, căci iată că nu numai noi murim, ci până şi stelele cerului mor, însă pentru a răsări din nou. Deoarece Domnul va strânge cerurile nu pentru a distruge stelele, ci pen­tru a le face să răsară din nou, încă şi mai frumoase. Auzi ce spune David Pro­rocul: Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Ta­le sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba [Psalm 101:26-27]. Dar cineva poate să spună că aici se arată lămurit că vor pieri; lămurit este din aceasta: şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina [Psalm 101:26-28]. Ca despre un om se spune că a pierit, ca şi în cazul acesta: Dreptul piere şi nimeni nu ia aminte [Isaia 57:1], însă prin aceasta se are în vedere învierea. Deci învierea trebuie să o avem în vedere, chiar şi în cazul cerurilor. Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele... [Ioil 2:31/3:4] Şi iarăşi, ascultă glasul Domnului, care zice: Ceridşipă­mântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece [Matei 24:35] - căci nimic din cele create nu este mai de preţ decât cuvântul Creatorului.
Prin urmare lucrurile văzute vor trece, iar în locul acestora vor fi altele, de­săvârşite; însă în ceea ce tine de vremea când vor fi toate acestea, să nu cercetăm. [...] Să nu ne hazardăm în a căuta asemenea răspunsuri, dar nici să nu ne lăsăm pradă deznădejdii..."
Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă: „Binecuvântat este Dumnezeu! Iată, şi pe pământ strălucesc stele, mai strălucitoare decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui ce S-a arătat din cer pe pământ. Nu numai că pe pă­mânt sunt stele, ci sunt chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de a doua minu­ne. Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte. Căci acelea, când luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele dreptăţii [cf. Maleahi 4:2], mai mult luminează. Ai văzut vreodată stele strălucind de­odată cu soarele?
Acelea dispar când va fi sfârşitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult. Despre acelea şi zice Evanghelia că stelele cerului vor cădea precum cad frunzele viei [Matei 24:29; cf. Isaia 34:4]; despre acestea: drepţii vor străluci precum soarele în împărăţia lui Dumnezeu [Matei 13:43]. Dar ce înseamnă: precum cad frunzele din vie aşa vor cădea şi stele cerului. După cum via, până hrăneşte strugurii, are nevoie şi de acoperământul frunzelor, iar după ce dă rod leapădă şi podoaba frunzelor, aşa şi întreaga lume: până ce are în sine firea omenească, cerul menţine stelele, precum via frunzele. Iar când nu va mai fi noapte, nu va mai fi nevoie nici de stele.
Natura acelor stele este focul; foc este si fiinţa acestora. Dar acolo este foc sensibil, aici foc înţelegător: El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc [Matei 3:11]. Vrei să afli şi numele fiecăreia? Printre numele acelor stele sunt: Orion, Arcturus, Luceafărul de seară, Luceafărul de zi. Printre acestea însă nu este nici una Luceafăr de seară, ci toţi sunt Luceferi de Zi."

3. Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic îşi aprinde râvna Lui; strigă pu­ternic, un strigăt de război. Împotriva vrăjmaşilor Lui El luptă ca un viteaz! Tăcut-am multă vreme, stat-am liniştit şi mi-am stăpânit tăcerea; acum, ca o femeie care naşte, voi suspina, voi striga şi voi răsufla! [Isaia 42:13-14]
După Sfântul Ciprian, cuvântul acesta prevesteşte răzbunarea lui Dumne­zeu pentru vărsarea sângelui celui drept; „căci dacă prima oară a venit Dom­nul înveşmântat cu smerenia, când va veni iarăşi, îşi va arăta puterea".

Fiindcă ocara lor era îndoită: batjocură şi scuipări erau partea lor - pentru aceasta îndoit în pământul lor vor moşteni şi de slava cea de-a pururi ei se vor bucura! [Isaia 61:7]
Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei, a fost întrebat: „Dacă suflete­le drepţilor se află deja în Rai, cum atunci vor mai primi ele răsplata pentru dreptatea lor, în ziua judecăţii?" Iar Sfântul Grigorie răspunde: „într-adevăr, în ziua judecăţii, răsplata drepţilor va spori; până atunci, ei vor avea parte nu­mai de fericirea cea duhovnicească, însă, după judecată, vor avea parte şi de fericirea trupească, căci trupul în care mai înainte ei au avut de suferit chinuri şi dureri se va bucura şi el de fericirea cea veşnică. Cu privire la această îndoită răsplată şi sporită fericire, Sfânta Scriptură ne încredinţează: îndoit în pămân­tul lor vor moşteni şi de slava cea de-a pururi ei se vor bucura! [Isaia 61:7] .În le­gătură cu starea de care au parte cei aleşi în răstimpul de dinaintea zilei învie­rii, se spune: [...\fiecâruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreu- nă-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei [Apocalipsa 6:11]. Prin urmare aceştia care au primit un singur veşmânt vor primi încă unul, în ziua judecăţii. Aşa după cum în prezent au parte de bucurie în sufletul lor, tot aşa, atunci, vor avea parte de bucurie şi în trup. Bucuria lor va fi aşadar îndo­ită: în suflet şi în trup deopotrivă."
Sfântul Iustin vorbeşte despre cum va fi în ziua aceea: „...atunci, în Ierusa­lim va fi geamăt mare; geamăt nu din guri sau din buze, ci geamăt din inimă; şi nu-şi vor mai sfâşia veşmintele lor, ci cugetele lor. Se vor tângui seminţie că­tre seminţie; şi atunci vor vedea pe Acela pe care L-au împuns şi vor zice: Pen­tru ce, Doamne, ne-ai rătăcit de la calea Ta? [Isaia 63:17] Slava pe care au bine-cuvântat-o părinţii noştri făcutu-s-a nouă spre defăimare [Isaia 64:11]."
Despre faptul că morţii vor învia la judecată, aflăm din versetul acesta: Când veţi vedea, inima voastră va tresări de bucurie şi oasele voastre vor odrăsli ca iarba. Şi mâna Domnului se va arăta slujitorilor Săi, iar urgia, peste vrăjmaşii Săi [Isaia 66:14], Sfântul Irineu face referinţă la versetul acesta în sprijinul afirmaţiei sa­le, conform căreia „Dumnezeu, Care ne-a creat, tot El ne va şi învia".
Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fier­binţeală mânia Lui şi certarea Lui cu văpăi de foc. Domnul va judeca cu foc şi cu sa­bie pe tot omul şi mulţi vor fi cei ce vor cădea de bătaia Domnului! [Isaia 66:15-16]
Sfântul Afraat scrie: „Potrivit cu acestea, iubiţilor, înţelegem că şi cei drepţi vor fi încercaţi prin foc, asemenea aurului şi argintului şi pietrelor preţioase; iar nedrepţii vor arde precum paiul şi precum trestia şi precum iarba câmpu­lui; aşa spune şi Isaia Prorocul: Domnul va judeca cu foc şi cu foc va încerca El tot trupul [cf. Isaia 66:16]. Iar în alt loc spune: Şi când vor ieşi, vor vedea trupu­rile moarte ale celor care s-au răzvrătit împotriva Mea, că viermele lor nu va mu­ri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi [Isaia 66:24]."' Sfântul Vasile cel Mare califică viermele acesta ca fiind „viermele cel înveni­nat, care te va munci în veci în iad".
Sfântul Ciprian ne mustră cu următoarele cuvinte: „Când ziua judecăţii va veni, cei bine-credincioşi vor avea parte de îndoită bucurie - dar, vai, ce amă­răciune vor avea de îndurat necredincioşii; pentru că aceea ce au crezut ei pe când erau pe pământ nu este primit aici; şi nici nu mai pot să se întoarcă şi să creadă în ceea ce le-ar fi de folos acum! Focul cel nestins îi va arde pe cei aflaţi cu vină, pedeapsa nestinsă îi va mistui cu flăcări neostoite; şi nici un izvor cu apă nu vor avea acolo, nici răgaz de odihnă, nici sfârşit nu vor cunoaşte chinu­rile lor. Sufletele şi trupurile vor fi date pentru totdeauna chinurilor şi focului si neîncetatei suferinţe."
Sfântul Afraat povăţuieşte: „Cu privire la pedepse, de folos ne este să cu­noaştem că nu toţi oamenii au parte de aceeaşi sentinţă. Cel ce a făcut un rău însemnat va avea parte de chinuri pe măsură. Iar cel ce a înfăptuit încălcări mai mici se va pedepsi mai uşor. Unii vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afa­ră; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor [Matei 8:12]. Alţii vor fi aruncaţi în foc, după măsura faptelor fiecăruia; căci nu despre toţi este scris că îşi vor scrâş­ni dinţii, nici că vor petrece în întuneric. Unii vor fi aruncaţi în alt loc, un loc unde viermele lor nu va muri... [Isaia 66:24]. Iar alţii vor găsi poarta închisă, iar Dreptul Judecător le va spune: Nu vă cunosc pe voi [Matei 25:12]."
Într-adevăr, precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămâne înaintea Mea, aşa va dăinui totdeauna seminţia voastră şi numele vostru [Isaia 66:22].
Sfântul Ambrozie al Milanului întreabă: „Dacă cerul şi pământul se reîn­noiesc, de ce avem îndoieli în privinţa faptului că omul, spre folosul căruia au fost făcute cerurile şi pământul, nu se va putea înnoi şi el? Dacă pentru cel fără de lege sunt gătite pedepse, de ce nu s-ar fi pus deoparte răsplăţi pentru cel drept? Dacă viermele care mistuie păcătoşii nu moare, de ce ar pieri tru­pul celor drepţi? Căci învierea, după cum din însăşi forma cuvântului se vede, arată că acela care a căzut va să se ridice din nou; iar acela care a murit va să revină la viată din nou."

Sf.Prooroc Miheia

13. Vremurile de pe urma [Miheia 3:5-7]
Aşa zice Domnul împotriva prorocilor care rătăcesc pe poporul meu, care, atât cât au în ce să-şi înfigă dinţii, propovăduiesc pacea, dar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură se pornesc cu război. Pentru aceasta va fii pentru voi noap­te în loc de vedenie şi întuneric în loc de prorocie! Soarele va apune peste proroci şi ziua se va preface în întuneric! Văzătorii se vor face de ruşine şi ghicitorii vor fi de ocară şi toţi îşi vor acoperi barba, căci nu vor avea nici un răspuns de la Dom­nul [Miheia 3:5-7].
Sfântul Hipolit întreabă: „Ce înseamnă aşadar cele spuse de către Miheia în prorocia aceasta? [cf. Miheia 3:5-7] Lucurile acestea ni s-au spus dinainte, ca să avem cunoştinţă despre durerile care vor veni în vremurile de pe urmă, despre neorânduiala şi despre felul de viaţă al oamenilor care se va strica ne­spus, în aşa fel încât se vor urî unii pe alţii, se vor pizmui, se vor lupta, se vor ridica unul asupra altuia, aceasta în vreme ce păstorii nu se vor mai îngriji de turmele lor, iar poporul nu va mai ţine în cinste pe preoţii săi."
Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383), referindu-se la poporul Israel, arată că „se află în întuneric, lipsiţi fiind de lumina prorociei. Căci spune Miheia: va fi pentru voi noapte în loc de vedenie şi întuneric în loc de prorocie! Soarele va apu­ne peste proroci şi ziua se va preface în întuneric! [Miheia 3:6] ".
Cu strălucirile dumnezeieştii insuflări celei de Sus fiind luminat, cele viitoare le-ai vestit, văzându-le ca şi cum ar fi fost acum, vrednicule de minune.

Sf.Prooroc Naum

2. Sfârşitul praznicelor şi jertfelor iudaice [Naum 2:1]
Sfântul Atanasie cel Mare (cca 296-373), patriarh al Alexandriei (328), arată că va veni o vreme când umbra va lua sfârşit, adică prevederile Legii ce­lei vechi, praznicele şi jertfele, „căci mielul cel adevărat va fi fost jertfit, adică Domnul nostru Iisus Hristos". Săvârşitu-s-a, luatu-s-a. A plecat de la tine cel ce sufla în faţa ta, cel ce s-a ridicat spre înfruntare [Naum 2:1]. Sfântul Atanasie şi Sfântul Chirii al Ierusalimului (cca 315-386) comentează versetul în versiu­nea aceasta, a Septuagintei, chiar dacă textul diferă sensibil de cel ebraic.
De altfel, Sfântul Atanasie continuă în epistola sa, explicând acest verset profetic din cartea lui Naum [2:1]: „Şi acum băgaţi de seamă că cetatea, du­pă venirea Mântuitorului nostru, a ajuns la un sfârşit, iar pământul iudeilor s-a pustiit [...]. în mod necesar, orice umbră trebuie să înceteze. Iar lucrurile acestea nu de la mine le învăţ, ci prin glasul cel sfânt al prorocului, care mai înainte de mine şi de noi toţi învăţa, spunând: Iată că pe munţi sunt picioarele celui ce binevesteşte, ale celui ce vesteşte pacea! [Naum 2:1] Şi care este vestea de pace, dacă nu chiar cea exprimată prin cuvintele pe care îndată le şi rosteşte: Prăznuieşte, Iuda, sărbătorile tale, împlineşte făgăduinţele tale, că ele nu vor mai avea început. Săvârşitu-s-a, luatu-s-a. A plecat de la tine cel ce sufla în faţa ta, cel ce s-a ridicat spre înfruntare! [Naum 2:1]? Dar cine este Cel despre care se spu­ne că S-a ridicat spre înfruntare? Un bărbat care să le spună iudeilor că toată slava deşartă a umbrei îşi va vădi deşertăciunea [...], va lua sfârşit, se va rispi. Căci nimic nu s-a adus la bun sfârşit înainte de venirea Lui. Dar, de îndată ce El S-a ridicat, toate acestea au încetat. Cine a fost deci Acela, o, iudeilor? Da­că aţi spune că Moise, răspunsul ar fi de bună seamă greşit; căci poporul nu ajunsese încă în pământul unde li se poruncise să săvârşească aceste rânduieli.Dacă aţi răspunde că Samuel sau vreunul dintre proroci, tot ar fi departe de adevăr; căci pe atunci toate acestea se săvârşeau în Iudeea, iar cetatea era nedă­râmată. Căci era de trebuintă ca rânduielile să fie săvârsite în cetatea intactă.
Dacă prin urmare, iubiţilor, nici unul dintre aceste răspunsuri nu este corect, atunci cine s-a ridicat? Dacă doriţi cu adevărat să aflaţi adevărul şi să îndepăr­tau de la voi scornelile iudaice, căutati la Mântuitorul. El S-a ridicat, El S-a înălţat, El a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt [Ioan 20:22]. Căci de îndată ce acestea s-au împlinit, totul a fost dus la bun sfârşit, căci altarul era dărâmat, iar catapeteasma templului se sfâşiase. Şi, chiar dacă cetatea nu se dă­râmase încă, urâciunea pustiirii era gata să se aşeze în locul de cinste, iar oraşul si toate vechile rânduieli să-si afle sfârsitul..."

4. Întruparea [Naum 2:7-8]
Ipostasul s-a descoperit. în Septuaginta citim: ...porţile cetăţii s-au deschis şi casele regeşti s-au prăbuşit şi ipostasul s-a văzut [gr. he hypostasis apekalyfthe]... [Naum 2:7-8]. Sfântul Ambrozie redă termenul grecesc he hypostasis prin lati­nescul substantia­* chiar dacă, în Septuaginta, (lat.) substantia este mai degra­bă (gr.) hyposteema, Sfântul Ambrozie identifică totuşi în aceasta o prorocie referitoare la arătarea lui Hristos. Termenul grecesc apekalyfthe (verbul apokalypto la indicativ, aorist, diateza pasivă) poate să însemne atât „s-a descoperit, s-a arătat", cât şi „s-a făcut cunoscut" sau „s-a văzut". „Fiul nu este făcut şi nici nu este vreo lucrare de-a Tatălui, ci El este Cuvântul cel născut din Puterea cea veşnică. [...] Nu este nici făcut, nici creat, ci născut din Tatăl, fară ca la naş­terea Lui să fi fost de faţă vreo fiinţă creată, care să poată aduce mărturie. [...] Nu s-a spus oare în cuvânt că porţile cetăţii s-au deschis şi casele regeşti s-au prăbuşit şi s-a văzut substanţa? [Naum 2:6 Vulg.]."
„Pe lângă aceasta, continuă Sfântul Ambrozie, în limba greacă locul acesta este după cum urmează: casele regeşti s-au prăbuşit. Ce case regeşti, dacă nu ale lui Satana, despre care Domnul a spus: cum va dăinui împărăţia lui? [Matei 12:26] (în limba latină, cuvântul regnum este folosit atât pentru dominaţie, stăpânire, în sens larg, cât şi în sens de împărăţie). Aşadar noi citim aici despre casele regeşti ale diavolului, ca despre nişte munţi înalţi şi, prin urmare, des­pre prăbuşirea acestora din inimile celor credincioşi, astfel încât adevărul iese la iveală, adevărul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este de o fiinţă si veşnic cu Tatăl [...]. S-a descoperit aşadar că în Hristos firea lui Dumnezeu este prezen­tă, precum şi în cuvintele celor care L-au văzut şi au mărturisit: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu [Luca 4:41] - căci cu puterea dumnezeiască, şi nu cu cea omeneas­că, le-a poruncit El demonilor [...].

Notă separată-Deci Apocalipsa înseamnă revelația,descoperirea ipostasului Cuvântului Lui Dumnezeu,adică Iisus Hristos-Dumnezeu întrupat.
Deci Apocalipsa a început acum 2000 și un pic de ani.Mai precis,2020...cred !?!

Sf.Prooroc Ieremia

2.    Cuvinte împotriva apostaziei şi a răzvrătirii
[Ieremia 2:20, 21, 27, 30; 5:3]

A. Jugul idolatriei [Ieremia 2:20]:
Că în vechime am sfărâmat jugul tău şi am rupt cătuşele tale, şi tu ai zis: „Nu voi sluji la idoli", şi totuşi pe tot dealul înalt şi sub tot pomul umbros ai făcut desfrânare" [Ieremia 2:20].
Sfântul Ioan Gură de Aur ne aminteşte în legătură cu aceasta de cuvintele Mântuitorului: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară [Matei 11:29-30]. „Cu toate acestea, spune Sfân­tul Ioan Gură de Aur, ei nu au luat asupra lor jugul, din pricina cerbiciei lor. Însă nu numai că nu au primit să şi-l asume, dar încă l-au şi rupt şi l-au sfărâ­mat. După cum mărturiseşte Ieremia Prorocul: încă din vechime ai sfărâmat jugul tău şi ai rupt legăturile tale [cf. Ieremia 2:20]."'

B. Viţa de vie sălbăticită [Ieremia 2.21]
Eu te-am sădit ca pe o viţă de soi, ca pe cea mai curată sămânţă; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină? [Ieremia 2:21]
Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386) spune: „Sadul este bun, dar fructul rău. Răul provine din libera voinţă. Săditorul nu are nici o vină. Via, însă, prin foc se va arde, pentru că a fost sădită spre a aduce rod bun, dar prin liberă voinţă a făcut rod rău."

C. Refuzul şi neascultarea [Ieremia 2:26-27, 30; 5:3]
Atât de adânc căzuseră iudeii în idolatria lor, încât Profetul Ieremia con­stată cu amărăciune: Au zis ei lemnului: „Tu eşti tatăl meu!" Şi pietrei i-au gră­it: „ Tu m-ai născut!", şi nu şi-au întors spre Mine faţa, ci spatele, iar la vreme de nevoie vor zice: „Scoală şi ne izbăveşte!" [Ieremia 2:26-27] Fericitul Ieronim subliniază: „Se arată prin aceasta că ei nu se vor întoarce la Domnul cu pocă­inţă, ci, în împietrirea inimilor lor, lui Dumnezeu Ii vor întoarce spatele şi II vor umple de ocări."
În zadar am bătut pe copiii voştri, că n-au primit învăţătură; pe prorocii voş­tri i-a mâncat sabia voastră, ca un leu pierzător, şi nu v-aţi temut [Ieremia 2:30]. Iar în alt loc plânge şi se tânguieşte: O, Doamne, ochii Tăi nu privesc ei oare la adevăr? Tu îi baţi şi ei nu simt durerea; Tu îi pierzi şi ei nu vor să ia învăţătu­ră; şi-au făcut obrazul mai vârtos ca piatra şi nu vor să se întoarcă [Ieremia 5:3]. Sfântul Ciprian reflectează cu amărăciune: „Iată, biciul lui Dumnezeu se aba­te asupra lor, iar ei nu se tem de Domnul. Iată, bătăi şi necazuri, iar ei nu pri­mesc nimic, nu se cutremură, nu se tem. Ce mustrări pot fi mai evidente de­cât acestea, care vin tocmai prin cele omeneşti? Şi ce insolenţă mai mare decât aceasta a oamenilor, care persistă nepocăiţi în păcatele lor!"
Sfântul Ioan Cassian (cca 360-435), în convorbirea cu Părintele Teodor, prezintă tulburările prin care trece omul care refuză îndreptarea şi arată că Domnul însuşi este cuprins de mâhnire atunci când vede că trecerea prin chi­nurile focului, din pricina celui păcătos, aşa cum a fost cazul Ierusalimului, nu a dus la curăţirea de păcate.
Sfântul Afraat enumeră nenorocirile care s-au abătut peste Israel: „Au fost duşi robi în Egipt, unde au robit vreme de 225 de ani. Apoi, canaaniţii i-au făcut robi de asemenea, în vremea lui Barak şi a Deborei. Moabiţii s-au în­stăpânit asupra lor, în zilele lui Iehud, iar amoniţii în zilele lui Ieftae. Tot aşa şi filistenii, în zilele lui Samson şi în zilele lui Eli sau în cele ale lui Samuel; edomiţii i-au cucerit în zilele lui Ahab, iar asirienii, în zilele lui Iezechia. Re­gele Babilonului i-a dezrădăcinat şi i-a rispit; şi nici după ce acesta i-a urmă­rit şi împilat pretutindeni, ei tot nu s-au schimbat şi nu s-au întors de la fă­rădelegile lor: În zadar am bătut pe copiii voştri, că n-au primit învăţătură... [Ieremia 2:30]."

[Ieremia 7:4, 11,21-24; 11.15; 12:9; 16:9; Plângerile 4:1]
1. Dependenţa de Templu [Ieremia 7:4]
Nu vă încredeţi în cuvintele mincinoase care zic: „Acesta este Templul Domnu­lui, Templul Domnului, Templul Domnului." [Ieremia 7:4]
„Iudeii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au mândrit foarte mult cu Tem­plul lor şi cu chivotul legii. De aceea spuneau tot mereu: Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului [cf. Ieremia 7:4]. Pentru că nicăieri pe faţa pământului nu se mai construise un Templu aşa ca acesta, nici în privinţa costurilor, nici în a frumuseţii - în nici o privinţă nu se mai găsea vreun altul care să-l depăşească. Căci Domnul Dumnezeu, Care a poruncit construirea lui, a rânduit să fie înălţat astfel, pentru ca privirile lor să fie mereu atrase în­spre el, iar pe de altă parte iudeii erau mai preocupaţi de cele materiale. Căci cărămizi de aur se aflau în zidurile lui; oricine vrea să afle despre acestea poate să citească cu de-amănuntul în Cărţile Regilor [...], acolo se spune cu precizie si câţi talanti de aur au fost cheltuiri."
Într-o altă omilie, Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Vrei să afli că odată cu jertfele, cu instrumentele muzicale, cu sărbătorile şi cu tămâierile, Dumnezeu a urât şi Templul, din pricina celor care intrau în el? Lucrul acesta l-a ară­tat mai cu seamă prin fapte, dându-l mai înainte pe mâinile barbarilor, iar mai pe urmă dărâmându-l cu totul. Totuşi, chiar şi înainte de dărâmare, Dumne­zeu strigă şi zice prin profetul: Nu vă puneţi nădejdea în cuvinte mincinoase, că nu vă va fi de nici un folos să ziceţi: Acesta este Templul Domnului, este Templul Domnului [Ieremia 7:4]. Nu Templul sfinţeşte, spune Domnul, ci aceia care intră în el fac sfânt Templul. Dacă Templul nu era de folos atunci când erau în el heruvimii, când era în el chivotul, apoi cu mult mai mult acum, când toa­te acestea au pierit, când Dumnezeu i-a întors desăvârşit spatele, când a ajuns pricină mai mare de ură."
2. Peşteră de tâlhari [Ieremia 7:11]
Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri peşteră de tâlhari? Iată, Eu am văzut aceasta, zice Domnul [Ieremia 7:11].
Referindu-se la măreţia şi la semnificaţia acestui Templu, Sfântul Ioan Gu­ră de Aur învaţă: „Ca să-ţi dai bine seama că numai virtutea împodobeşte pe cetăţeni, nu-ţi mai vorbesc de o cetate, ci dându-ţi ca pildă ceva care e mai vrednic de respect decât orice cetate, anume Templul lui Dumnezeu din Ie­rusalim, voi încerca să-ţi dovedesc acest lucru. Acest Templu, în care se săvâr­şeau jertfe şi rugăciuni şi închinări, unde erau Sfânta Sfintelor, şi Heruvimii, şi Testamentul, şi urna de aur, semne măreţe ale dragostei lui Dumnezeu pen­tru neamul acela; unde întruna veneau prorociri de Sus, unde prorocii erau cuprinşi de Duh dumnezeiesc; unde era o operă nu a meşteşugului omenesc, ci a dumnezeieştii înţelepciuni; unde pereţii străluceau de mult aur şi mai pre­sus de orice, îmbinarea, pe de o parte, între un material de cea mai preţioasă calitate şi, pe de alta, dintre un meşteşug fară pereche făcuse din acest Templu un monument fară pereche; ba încă nu numai îndemânarea meşteşugului, dar şi înţelepciunea şi Dumnezeu a împodobit acea clădire, căci Solomon nu l-a făcut din capul său, ci aflând toate de la Dumnezeu şi planul aducându-i-se din cer, aşa a plănuit el şi a ridicat Templul acesta - zic -, atât de frumos, şi de minunat, şi de sfânt. Dar, când cei ce slujeau la el s-au păcătoşit, a ajuns de atâta ocară şi dispreţ şi atât de necurat, încât înainte de căderea în robie se nu­mea peşteră de tâlhari şi vizuină de hiene [Ieremia 7:11; Matei 21:13], iar după aceea a fost dat pe mâini barbare şi necurate."

3.             Dumnezeu nu cere jertfe [Ieremia 7:21-24]
Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: iyArderile de tot ale voastre adă- ugaţi-le la jertfele voastre şi mâncaţi carne; câ părinţilor voştri nu le-am vorbit şi nu le-am dat poruncă în ziua aceea, în care i-am scos din pământul Egiptului, pentru arderea de tot şi pentru jertfa; ci iată porunca pe care ţi-am dat-o: Să ascultaţi glasul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi îmi veţi fi poporul Meu, şi să umblaţi pe toată calea pe care vă poruncesc Eu, ca să vă fie bine. Dar ei n-au ascultat glasul Meu şi nu şi-au plecat urechea lor, ci au trăit după pofta şi îndărătnicia inimii lor rele şi s-au întors cu spatele către Mine, iar nu cu faţa. " [Ieremia 7:21-24]
Sfântul Irineu afirmă că, prin aceasta, Dumnezeu îi mustră spunând că nu i-a scos din Egipt ca să-I aducă Lui jertfe, ci pentru ca, lăsând în urmă idola­tria egiptenilor, să-şi plece urechea la cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi afle în aceasta cinstea şi mântuirea lor.
4.           Jertfe pentru netrebnicii [Ieremia 11:15]
Ce cauţi, iubitul Meu popor, în Templul Meu, când în acesta se săvârşesc atâtea netrebnicii? Jertfele nu te vor ajuta când, făcând rău, te bucuri [Ieremia 11:15].
Sfântul Irineu întăreşte că jertfele şi arderile de tot de carne şi de grăsime nu pot şterge fărădelegile deja înfăptuite. „Acesta este postul bineplăcut Mie, zice Domnul: stricaţi răutăţile, încetaţi tovărăşiile cele rele, rupeţi jurămintele întemeiate pe ură şi răzbunare, odihniţi-i pe cei tulburaţi, încetaţi orice faptă nedreaptă. împarte de bunăvoie pâinea ta cu cel flămând şi adăposteşte în casa ta pe străinul lipsit de acoperiş. Dacă vezi vreun om lipsit de haine, îmbracă-l şi nu-i dispreţui pe cei ce nu sunt de un neam cu tine."
Sfântul Vasile învaţă: „Nu orice dar este primit de Dumnezeu, ci darul adus din inimă curată - că spune Scriptura: Nu sunt curate rugăciunile din simbria desfrânatei [Proverbe 19:13]; şi iarăşi Ieremia: Oare rugăciunile şi cărnurile sfin­te vor îndepărta de la tine răutăţile sau cu ele te vei curăţi? [Ieremia 11:15] "
5.             Culcuş de hienă... [Ieremia 12:9]
Moştenirea Mea s-a făcut pentru Mine ca un culcuş de hienă... [Ieremia 12:9]
Fericitul Ieronim ne spune că „hiena este un animal care linge sângele scurs din cadavre, umblă numai pe timp de noapte, niciodată ziua. Bucuria ei sunt cadavrele şi mai cu seamă câinii. Mereu caută să ucidă câinii care păzesc ca­sa. Se mai spune şi că, la hienă, şira spinării este alcătuită dintr-un singur os, motiv pentru care ea nu-şi poate întoarce capul, ci este nevoită să se întoarcă cu tot trunchiul; nu se poate răsuci, aşa ca alte animale. Vezi bine, aşadar, că hiena este o făptură a întunericului, care nu poate să se întoarcă, nu poate să se convertească. La fel se poate spune şi despre preoţii iudeilor. Orice iudeu de rând poate lucra cu uşurinţă pocăinţa, dar preoţii sau cărturarii lor, nicide­cum - pentru că aceştia au o atracţie deosebită faţă de cadavre, faţă de cei pe care cred că îi pot seduce".
6. O preoţie stricată. [Plângerile 4:1]
O, cum s-a întunecat aurul, şi cel mai curat aur şi-a schimbat faţa; pietrele ne­stemate vărsate au fost la colţul tuturor uliţelor! [Plângerile 4:1]
Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte despre preoţii care au fost mai înain­te de distrugerea Templului şi arată că aceştia au fost puşi în acea slujbă ca să privegheze asupra sufletelor, dar ei s-au lăsat prinşi de griji lumeşti, făcând tocmai cele pentru care ei se cădea să-i mustre pe semenii lor: „Nu se cuvine păstorului de suflete să se afunde în afaceri lumeşti, căci atunci unul ca aces­ta nu va mai fi în stare să certe şi să biciuiască păcatele altora, ba încă îşi va pierde până şi conştiinţa slujbei sale de păstor. De aceea, în mânia unei drep­te pedepse, Dumnezeu ameninţă zicând: Dar şi poporului i se va întâmpla ca şi preotului; voi pedepsi purtarea lui, iar faptele lui le voi întoarce împotriva lui [Osea 4:9]. Căci preotul, într-adevăr, devine asemenea poporului când pără­seşte slujbele lui cele duhovniceşti, pentru care a fost ales. [...] Ce este, aşadar, aurul cel nobil, dacă nu desăvârşirea sfinţeniei? [...] Ce sunt pietrele sanctua­rului, dacă nu acele persoane care au devenit sfinţite prin darul preoţiei? [...] Pietrele Templului sunt împrăştiate în pieţe, atunci când cei rânduiţi spre po­doaba Bisericii ar fi trebuit să se îndeletnicească cu tainele vieţii interioare, în locurile cele mai ascunse la Sanctuarului, dar îi găseşte afară, căutând drumu­rile largi, pe care umblă interesele omeneşti. [...] Persoanele sfinte care se la­să cu totul în voia nenumăratelor plăceri şi sunt scufundate în afaceri lumeşti sunt pietrele sanctuarului care zac împrăştiate şi pierdute prin pieţe. împrăş­tiate chiar şi la colţurile pieţelor, pentru că şi în rău doresc să-şi păstreze locu­rile de cinste."

7. Sfârşitul sinagogii [Ieremia 16:9]
Prorocul prevesteşte sfârşitul ritualurilor de la Templu şi al sinagogii, spu­nând: Iată, voi curma în locul acesta chiar în zilele voastre şi sub ochii voştri gla­sul bucuriei şi glasul de veselie, glasul mirelui şi glasul miresei [Ieremia 16:9]. Sfântul Ciprian comentează pe marginea acestui cuvânt: „Hristos este Mirele, iar Biserica este Mireasa Lui, din care se vor naşte fii duhovniceşti."

19. Antihrist [Ieremia 8:16; 17:11]

A.   De la Dan se aude ropotul cailor şi de nechezatul puternic al armăsarilor se cutremură tot pământul; iată vin şi vor pustii pământul şi tot ce este pe el, cetatea şi locuitorii ei [Ieremia 8:16].
Sfântul Irineu, atunci când vorbeşte despre Antihrist, citează locul acesta din Cartea lui Ieremia şi ne aduce în atenţie următoarele: „Ieremia nu anun­ţă venirea lui neaşteptată, ci mai degrabă indică seminţia din care va ieşi (şi anume, Dan). Şi acesta este unul dintre motivele pentru care tribul lui Dan nu este numărat în Apocalipsa, la un loc cu toţi cei care se mântuiesc [cf. Apocalipsa 7:5-7]."
Sfântul Hipolit, atrăgându-ne dinainte atenţia cu privire la Antihrist, spu­ne: „În realitate, el provine din seminţia lui Dan; de acolo îi este scris stăpânitorului acestuia samavolnic şi tiran, cumplitului judecător, fiu al diavolului, să iasă şi să se ridice [...]. Ieremia arată şi el aceasta, când spune: De la Dan se aude ropotul cailor şi de nechezatul puternic al armăsarilor se cutremură tot pă­mântul... [Ieremia 8:16]. Toate acestea sunt spuse despre nimeni altul decât despre tiranul acela, lipsit de ruşine şi potrivnic al lui Dumnezeu."

B.   „Prorocul Ieremia - dezvăluie Sfântul Hipolit - se referă la Antihrist în­tr-o parabolă, după cum urmează: Prepeliţa cloceşte ouăle pe care nu le-a ouat; aşa este şi cel ce câştigă avuţie nedreaptă, o lasă la jumătatea zilelor sale şi la sfârşitul său se va trezi că este un nebun [Ieremia 17:11]. Căci el va chema la sine toate neamurile, din toate ţările, din diaspora, facându-i pe toţi ai lui, ca şi cum ar fi copiii săi; le va făgădui că le restaurează ţara, că le va reinstaura rege, că le va re­face neamul, pentru ca ei să i se închine lui, ca lui Dumnezeu." Mai departe, de­scrie modul cum îşi va ridica Antihrist regatul: „de la răsăritul soarelui şi până la apus: cei pe care el îi va chema, dar şi cei pe care nu îi va chema, vor păşi pe căile lui. Va albi marea cu pânzele corăbiilor lui, iar câmpiile se vor înnegri de scutu­rile ostaşilor lui. Şi oricine îi va sta împotrivă cu război, de sabie va pieri."
Sfântul Grigorie de Nyssa, în aceeaşi ordine de idei, afirmă că versetul aces­ta se referă la vrăjmaşul întregului neam omenesc, la cel rău: „Prin viclenia lui,el a semănat în noi sămânţa neascultării; din această pricină, firea noastră nu a mai păzit chipul Tatălui, ci s-a preschimbat după nebuneasca asemănare a pă­catului, altoindu-se prin asemănarea voinţei în tulpina răsărită din începătura păcatului. Pentru aceasta, bunul şi adevăratul Dumnezeu a încetat să mai fie Dumnezeu şi Tată, aceluia care prin încălcările lui repetate s-a făcut fărădelege şi care, în locul Lui, al Celuia care prin fire este Dumnezeu, s-a închinat, după cum pe drept spune Apostolul, celor ce din fire nu sunt dumnezei [cf. Galateni 4:8]; iar în locul Tatălui, a fost socotit tată şi începător unul care în chip mincinos s-a numit în felul acesta, după cum arată Prorocul Ieremia în sum­brul său cuvânt: Prepeliţa cloceşte ouăle pe care nu le-a ouat [Ieremia 17:11]."
20. Zilele cele de pe urmă [Ieremia 23:20]
Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlinişi va înfăptui planurile ini­mii Sale, şi în zilele cele de pe urmă veţi pricepe aceasta lămurit [Ieremia 23:20].
Comoară ascunsă în Scripturi este Hristos - demonstrează Sfântul Irineu. „Ieremia, la rândul său, spune că în zilele cele de pe urmă veţi pricepe aceasta lă­murit [Ieremia 23:20], Căci orice prorocie, înainte de a se fi împlinit, este pli­nă de taine şi de ambiguităţi pentru oameni. Dar, la plinirea vremii şi atunci când cele prezise se împlinesc, prorociile se lămuresc şi tainele lor se dezvălu­ie. Şi acesta este motivul pentru care, într-adevăr, când astăzi Legea se citeşte pentru iudei, totul le rămâne ca o parabolă. Pentru că lor le lipseşte cheia, ei nu au ceea ce explică totul, începând cu venirea Fiului lui Dumnezeu, care s-a petrecut în firea omenească. Dar când Legea se citeşte creştinilor, este ca o co­moară, pe bună dreptate ascunsă într-o ţarină, dar scoasă la lumină prin Cru­cea lui Hristos. Iar când este tâlcuită, ea îmbogăţeşte înţelegerea oamenilor şi descoperă înţelepciunea lui Dumnezeu. Arată milostivirea lui Dumnezeu fa­ţă de om şi pregăteşte împărăţia lui Hristos. Propovăduieşte încă de pe acum moştenirea sfântului Ierusalim. Vesteste dinainte că omul iubitor de Dumnezeu va ajunge la o asemenea măsură, încât se va bucura de vederea lui Dum­nezeu şi de auzirea cuvântului Său."
Sfântul Ciprian afirmă că „iudeii nu pricep Sfintele Scripturi, însă acestea li se vor descoperi în zilele cele de pe urmă".