Sf.Maxim Marturisitorul: talcuire la Iona cu referinte la Apocalipsa 16,8-9

Și al patrulea înger și-a vărsat cupa în soare; și i s'a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc.

Și oamenii au fost dogorâți cu mare arșiță și au blasfemiat numele lui Dumnezeu Care are putere peste plăgile acestea, și nu s'au pocăit ca să-I dea slavă.

Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin "dreapta" poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin "stânga" pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat după har (1).



Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într- adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis "cea de ocară", deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un înţeles de ocară). Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva" bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţa, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din bântuirea neamurilor în Hristos. Socotind, din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi - ferească Dumnezeu - de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe (2). De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia Iudeilor, care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina vestejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte "întristarea lor". Această întristare o condamnă Scriptura când zice: "A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s­au întors de la căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie să mor decât să trăiesc". Şi iarăşi: "Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubetă şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să trăiesc".



Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuieşte Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfăţişează umora vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: "Sunt vierme şi nu om". Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l­a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţă dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-l cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti, care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti (4). Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.



"Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele". A doua zi, adică după trecerea ghicitorilor din chipurile legii si a timpului hotărît pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci după ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta (căci unul şi acelaşi e şi vierme şi soare al dreptăţii: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără de sămânţă şi zămislirea lui e mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului şi întrucât e prin fire şi pentru sine lumina veşnică) (5) a răsărit din morţi prin înviere, "a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona". Cu alte cuvinte după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor, precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: "Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri". Căci de fapt, după învierea şi înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt foarte arzător răzbunarea prin neamuri şi Soarele meu a doborât la pământ slava şi puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.



Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi rouă proorociei şi usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă (6). Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziţie apropiată de credinţă şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată, secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate fi caracterizată prin îngâmfare (trufie), care e o patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea (7). Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar de la fire se înstrăinează, folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor. Scurt vorbind, poporul Iudeu, îngăduind prin necredinţa în Hristos, Dracului trufaş să-i lege mintea, a urît deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât îl pune mai prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteşte pe cei ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacob cu desăvârşire străini de Făcător şi de aceea îşi închipuie că uciderile pe care le plănuieşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu pot apropia de Dumnezeu aşa demult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţei ca şi celelalte suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, încât nu se mai strevede decât raţiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh şi făcându-i pe toţi una după după minte, ca să cunoască pe unul Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie (8), datorită căreia nici unul nu mai este despărţit duhovniceşte de nici unul, chiar dacă trupeşte, după locurile ce se ocupă, sunt departe unul de altul.



Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni. Fiindcă ea usucă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de la răsărit şi a unuia de la miazăzi şi de aceea usucă umezeală împrăştiată în pământ. El se mai numeşte şi Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă, fiindcă stârneşte din toate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuieşte şi trufia.



Căci de fapt aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de întunericul neştiinţei. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra Iudeilor, care dobândiseră o dispoziţie corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor faţă de Dumnezeu şi oameni. De aceea impuşi de negura neştiinţei, s-au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut, decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ce le aveau după trup. Pentru aceea zic: "Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim". Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile şi la ghicitorile simbolurilor (9).

Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o însoţeşte, duhovnicească Ninive, adică, Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: "Iar Ninve era cetate mare lui Dumnezeu". Unde poate afla Iudeul respectuos fată de adevăr, spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta despre Ierusalimul de jos? Eu, deşi am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri: "Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu". Dar cine ar putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputinţă, precum socotesc că îi este că neputinţă oricărui om cu mintea înţeleaptă, care îşi dă seama cât de puţin de majestatea dumnezeiească şi nu ignoră că toate sentinţele dumnezeieşti trebuie să aibă ceva din măreţia lui Dumnezeu. Dar cum era "cetate mare lui Dumnezeu", prima cetate a Asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe de ţara numită sfântă, făgăduită lui Israil cel trupesc? Desigur că ea n-ar fi putut fi numită aşa, dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte mărimea credinţei, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfăţişat viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin şi-a însuşit ca pe ceva propriu şi ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinţei a făcut prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste şi cu un viitor care întrece orice cuvânt (10). De aceea a putut zice prin Proorocul: "Şi Ninive era cetate mare lui Dumnezeu".

...pentru cei care au urechi de auzit...





1. Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasă în urmă atât raţiunile fiinţelor netrupeşti, cât şi pe ale trupurilor. Căci nu poate fi privit deodată cu Dumnezeu ceva din cele de după Dumnezeu.



2. Cum închipuieşte Iona şi poporul Iudeu.



3. Cum se tălmăceşte Iona când închipuieşte şi mustră în sine, ca tip, poporul Iudeu.



4. Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-l cu slăbiciunea trupului, decât diavolul pe Adam, făgăduindu-i demnitatea dumnezeirii.



5. Domnul este vierme pentru trupul fără de sămânţă; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care Cuvântul s-a coborât ca om sub pământ, cât şi ca cel ce este prin fire şi după fiinţă lumină şi Dumnezeu.



6. Vântul, arzător închipuieşte nu numai încercările, ci şi părăsirea, de către Dumnezeu, în urma căreia nu li s-a mai hărăzit Iudeilor darurile dumnezeieşti.



7. Propriu mândriei este a nu recunoaşte că Dumnezeu este Făcătorul virtuţii şi al Firii, precum propriu slavei deşarte este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bună voie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstei egale a celor de aceeaşi fire.



8. înrudirea sufletescă ce se înfăptuieşte prin duh, desface afecţiunea voinţei pentru trup şi o leagă de Dumnezeu, prin dor.



9. Noapte numeşte simbolurile legii, sub care se află legea, în ele sufletul nu-şi poate găsi luminarea, dacă nu sunt înţelese duhovniceşte.



10. Biserica neamurilor a fost numită cetate mare închinată lui Dumnezeu, pentru taina cea mare şi de nici un cuvânt măsurată a iconomiei dumnezeieşti.