Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a VI a

întrebarea 63

La acelaşi Prooroc s-a scris iarăşi: "Şi a zis către mine: Ce vezi? Şi am zis: Am văzut, şi iată un candelabru (sfeşnic) cu totul de aur şi o lampă (făclie) deasupra lui; şi şapte candele pe el şi şapte pâlnii la candelele de pe el Şi doi măslini deasupra lui, unul de-a dreapta lampei şi altul de-a stânga". Ce este candelabru şi de ce e de aur; ce este lampa de deasupra lui ce sunt cele şapte candele, ce sunt cele şapte pâlnii la cele şapte candele, ce sunt cei doi măslini şi de ce se află de-a dreapta şi de-a stânga lămpii?

Răspuns

Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip, simbolic măreţia prealuminată şi suprastrălucită a Sfintei Biserici a zugrăvit vedenia aceasta astfel, voind să arate, cred, înţelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini (1). Căci se spune că aurul fiind inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegreşte şi nu e ros de rugină iar dacă e ars nu se micşorează. Afară de aceea, el întăreşte şi înnoieşte prin forţa sa naturală puterea văzului celor ce şi-o aţintesc asupra lui. Aşa este şi Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea e nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă (2); e curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor (3); e neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor (4); e neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele (5). Trăind în împrejurările pământeşti, ea nu e înnegrită de rugina păcatului, în sfârşit ea rămâne nemicşorată şi neîmpuţinată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina ei (6). De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea, celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe de-o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată şi fără beteşug pupila înţelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare îi chemă din nou şi le reface prin cuvânt de îndemn înţelegerea bolnavă. Aşa se înţelege candelabrul văzut de Prooroc, după unul din înţelesurile cuvintelor de mai sus.

Iar lampa de deasupra lui este lumina părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (8): adică Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, s-a făcut şi s-a numit lampă, ca Cel ce e înţelepciunea şi Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, care e propovăduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă şi e înălţat şi dezvăluit între neamuri de vieţuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: "Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă". Deci s-a numit pe sine "făclie", pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după fiinţă e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul "făclie", zicând: "Legea ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele". Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De acea a şi fost numit de Scriptură "făclie". Căci cuvântul grecesc făclie, vine de la a dezlega întunericul (căci înseamnă întuneric, cum zic cei ce studiază înţelesul cuvintelor). Pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, s-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii. Iar sfeşnicul (candelabrul) este Sf. Biserică, pentru că în ea luminează, prin propovăduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimiţându-şi razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într-o casă oarecare, umplându-le înţelegerea tuturor cu cunoştinţa dumnezeiască (9).

Pe de altă parte "obrocul" simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina cunoştinţei adevărate a sensurilor. (10) Cuvântul (Raţiunea) nu vrea să fie câtuşi de puţin sub acest obroc, ci vrea să fie aşezat în vârful şi pe înălţimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul e ţinut sub litera legii, ca sub un obroc, îi lipseşte pe toţi de lumina veşnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se lepede de simţirea (percepţia) înşelătoare, care nu e capabilă decât de eroare şi nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeşnic, adică în Biserică, sau în slujire raţională în duh, ca să-i lumineze pe toţi, din toată lumea, învăţându-i să vieţuiască şi să se poarte conform cu raţiunea, şi numai atâta grijă să aibă de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecţiune a sufletului faţă de ele; de asemenea ca toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială; după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea (percepţia simţurilor), care la început a respins raţiunea (cuvântul) şi a acceptat iraţionalitatea plăcerii ca pe un şarpe lunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simţirea aceasta, fiind una după, gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepţia fiecărui simţ sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simţ, în loc să-l iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înţelepţeşte de raţiune, alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică şi fără voie, despărţindu-şi total voinţa de simţire.

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simţirea (percepţia), prin care se manifestă afecţiunea sufletului faţă de trup. Căci litera, dacă nu e înţeleasă duhovniceşte, e mărginită în conţinutul ei de simţire, care nu îngăduie să străbată înţelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simţirii, tot cel ce primeşte litera în chip iudaic numai ca istorie, trăieşte după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simţirii celei vii, neputând, să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viaţa cea fericiiă în duh. "Căci de vieţuiţi după trup, veţi muri", zice dumnezeiescul apostol, ''iară de omorîţi cu duhul faptele trupului, veţi trăi". Drept aceea, aprinzând făclia, adică raţiunea care aduce lumina cunoştinţei prin contemplaţie şi fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiţi, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înţelepciunii, ci în sfeşnic, adică în Sf. Biserică, pe culmea contemplaţiei adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeieştilor dogme.

Despre această Sf. Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat şi cu totul de aur. Aceasta întrucât pe de-o parte nu are în ea nici o parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta e străină de toate prisosurile materiale şi nu are nimic pământesc.

Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amănuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el şapte candele (făclii). Aceste şapte candele trebuie să le înţelegem aici în alt chip, de cum am înfăţişat candela (făclia) din Evanghelie. Căci nu toate persoanele şi lucrurile care sunt exprimate prin acelaşi cuvânt trebuie înţelese în unul şi acelaşi chip, ci fiecare dintre cele spuse trebuie înţeles după sensul locului din Sfânta Scriptură, dacă vrem să ţinem seama de scopul celor scrise.

Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înţelege aici lucrările Duhului Sfânt, sau darurile (harismele) Duhului Sfânt, pe care le dăruieşte Bisercii Cuvântul care e capul întregului trup (13). Căci s-a spus: "Şi se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii si al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei; şi duhul temerii îl va umple pe El". Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omeneşti, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruieşte, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care s-a făcut şi om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni pentru Sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primeşte şi acum ceea ce are prin fire fără de început şi mai presus de raţiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după fiinţă, la fel este prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; şi dăruieşte candelabrului, adică Bisericii, ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înţelepciunea desfiinţează nechibzuinţa, înţelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoştinţa şterge neştiinţa, evlavia alungă necredinţa şi ticăloşia faptelor ei, în sfârşit temerea depărtează învârtoşarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci şi lucrările Duhului (15).

Dar candele care ard toată viaţa în Biserică, răspândid lumina mântuirii, sunt şi treptele care susţin buna, ei rânduială. De pildă învăţătorul înţelept al dumnezeieştilor şi înaltelor dogme şi taine, e o candelă care descoperă învăţături necunoscute înainte mulţimii. Iar cel ce ascultă cu înţelegere şi pricepere înţelepciunea grăită de cei desăvârşiţi,e şi el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzeşte în sine lumina adevărului celor grăite. Cel ce deosebeşte cu bun sfat timpurile de lucruri şi acomodează modurile de activitate cu raţiunile lucrurilor, neîngăduind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedeşte şi el ca o altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov şi ca vitejii mucenici este o candelă tare, păzind şi el cu răbdare bărbătească nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie şi laudă. Cel ce cunoaşte meşteşugurile vicleanului şi nu ignoră tăbărîrile războaielor nevăzute, este şi el o altă candelă învăluită de lumina cunoştinţei, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol "Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui". Iar cel ce duce o viaţă evlavioasă (binecredincioasă) după porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuţi, e o altă candelă, ca unul ce-şi adevereşte evlavia (credinţa) prin modurile purtărilor sale. în sfârşit, cel ce în aşteptarea judecăţii face din înfrânare zid ce opreşte intrarea patimilor la suflet, s-a făcut o altă candelă, curăţind cu sârguinţă, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el şi făcându-şi viaţa stăvezie şi luminoasă prin ştergerea întinăciunilor contrare firii (16).

Deci curăţirea celor vrednici de curăţia adusă de virtuţi o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie şi cunoştinţă; iar iluminarea care hărăzeşte cunoştinţa lucrurilor după raţiunile pe temeiul cărora există, o dăruieşte celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat şi înţelegere; în sfârşit, desăvârşirea o hărăzeşte celor vrednici de îndumnezeire prin înţelepciunea atotluminoasă, simplă şi întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit şi în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinţă oamenilor, încât strălucesc în ei numai însuşirile dumnezeieşti ale bunătăţii lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei înşişi din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înşişi (17), întrucât între ei şi Dumnezeu nu mai e nici un zid care să-i despartă, dat fiind că între înţelepciune şi Dumnezeu nu mai este nume, se vor bucura de neschimbabilitatea neclintită, ca unii ce au depăşit toate cele de la mijloc (18), în care se ascundea odinioară primejdia de a greşi în privinţa cunoaşterii. Căci ei au fost ridicaţi în chip negrăit şi neînţeles, după har, pe culmea cea mai înaltă, infinită şi de infinite ori infinit dincolo de toate după fire, printr-o neştiinţă şi o tăcere negrăită.

"Şi şapte pâlnii la cele şapte candele de pe sfeşnic. Cuvântul nostru despre candele a indicat două înţelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe de aci. Spun unii că pâlnia e un vas în formă de cupă, în care oamenii obişnuiesc să pună uleiul care trebuie vărsat în candelă spre hrănirea şi susţinerea luminii. Aşadar după înţelesul mai înalt, pâlniile celor şapte candele ale sfeşnicului văzut sunt deprinderile (aptitudinile) şi dispoziţiile capabile să primească diferitele raţiuni şi moduri de activitate morală care hrănesc şi întreţin cele şapte candele, adică lucrările duhului; cu alte cuvinte deprinderile şi dispoziţiile, celor ce au primit în Biserică împărţirea farurilor (19). Căci precum fără undelemn e cu neputinţă să se întreţină nestinsă candela, tot aşa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin raţiuni, moduri de activitate morală, idei şi gânduri potrivite şi cuvenite, e cu neputinţă să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere (aptitudine) corespunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca un untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor şapte candele ale candelabrului, sunt aşadar deprinderile, (aptitudinile) corespunzătoare cu darurile dumnezeieşti ale Sfintei Biserici. Din ele înţelepţii şi neadormiţii paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din nişte vase, asemenea înţeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor (harismelor).

"Şi doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lămpii şi altul de-a stânga". Cuvântul a descris foarte frumos şi potrivit toată vedenia care se referă la Sine însuşi. Căci înfăţişând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, a adus şi doi măslini. Aceasta fiindcă se cădea cu adevărat ca deodată cu lumina să fie cugetată în chip firesc şi cauza care naşte puterea ce întreţine lumina, ca nu cumva să se stingă lumina din candelabru, nefiind alimentată. Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai Sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din care, ca din nişte măslini, se stoarce, prin căutare şi cercetare evlavioasă, ca în untdelemn, substanţa înţelesurilor, care alimentează lumina darurilor dumnezeieşti. Prin această substanţă deprinderea fiecăruia păzeşte nestinsă lumina harului ce s-a dat pe măsura lui, lumina ce se întreţine, ca printr-un untdelemn, prin înţelesurile Scripturilor (20). Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat şi natural şi precum fără vas nu se poate ţine uleiul primit, iar nefiind hrănită de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranţă, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanţa dumnezeiească a înţelesurilor şi fără deprinderea capabilă să primească ca un vas, aceste înţelesuri, nu poate lua naştere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoştinţei din daruri, nealimentată de înţelesurile dumnezeieşti, nu poate fi întreţinută nestinsă de cei ce o au.

Aşadar înălţându-ne privirea la înţelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemănat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s-a îmbrăcat cu firea noastră în chip neschimbat, după ipostas; cele şapte candele cu darurile, sau lucrările duhului, cum a arătat limpede marele Isaia; pâlniile candelelor cu deprinderile capabile de înţelesurile dumnezeieşti ale Scripturii, care primesc darurile dumnezeieşti; în sfârşit cei doi măslini, cu cele două Testamente, din care se primeşte prin înţeleaptă strădanie substanţa înţelesurilor dumnezeieşti prin care se întreţine nestinsă lumina tainelor dumnezeieşti(21).

"Unul de-a dreapta lampei, iar altul de-a stânga". Prin dreapta socotesc că înţelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii, iar prin stânga pe cea mai trupească (22). Iar dacă stânga indică partea mai trupească a Scripturii, iar dreapta pe cea mai duhovniceasă, socotesc că măslinul de-a stânga înseamnă Vechiul Testament, care se ocupă mai mult de filosofia activă, iar măslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învaţă taina cea nouă şi naşte în fiecare dintre credincioşi deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filosofia dumnezeiească modurile virtuţii, cel de-al doilea raţiunile cunoştiinţei. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curăţită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curăţeşte mintea de toată împătimirea după cele materiale, scoţând prin forţa bărbăţiei, ca printr-un ciocan, piroanele care ţintuiesc afecţiunea voii de trup. Cel Vechi ridică trupul străbătut de raţiune (raţionalizat) spre suflet, prin mijlocirea virtuţilor, împiedicând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridică mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trupul una cu mintea prin mişcarea de bunăvoie, iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprinderea (cu lucrarea) harului. Prin aceasta mintea dobândeşte atâta asemănare cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni după fire, ca un original dintr-o icoană (23).

în acest chip înţelegem acestea. Iar de vrea cineva să refere sensul celor spuse şi la fiecare om, va găsi de asemenea înţelesuri frumoase şi evlavioase. De pildă va putea să înţeleagă prin candelabru sufletul fiecăruia (24). Acesta e întreg de aur, ca unul ce după firea sa mintală şi raţională, e nestricăcios şi nemuritor şi e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa credinţei, adică Cuvântul care s-a făcut trup şi căruia Ii crede cu tărie şi slujeşte cu adevărat. Şi în el se aşează făclia (candela) aprinsă a cuvântului cunoştinţei, după învăţătura şi îndemnul aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: "Nimeni nu aprinde făclia şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă." Căci Domnul poate numeşte aici "făclie" cuvântul cunoştinţei în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului (26). Iar "obroc", cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimaşă a trupului. Legea harului nu trebuie pusă sub acesta, ci în suflet care e cu adevărat un sfeşnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor dreptăţii şi a cugetărilor înţelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta, în felul acesta cel ce poarta această lumină îi face pe privitori să imite binele şi să slăvească şi ei prin faptele virtuţii şi nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu (27), care produce în sfinţi, pe culmile contemplaţiilor tainice ale cunoştinţei, podoaba faptelor virtuoase ale dreptăţii. Căci s-a scris: "Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri".

Aşa să înţelegi candelabrul şi lampa din vedenia Proorocului. Iar prin cele şapte candele se va înţelege, după explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, care îşi coboară lumina şi se odihnesc peste cel ce se desăvârşeşte în Hristos prin virtute şi cunoştinţă (27). Căci Scriptura înţelege aici prin Hristos, pe cel ce vieţuieşte după Hristos şi e plin de lumina aceloraşi raţiuni şi moduri de activitate, atât cât este cu putinţă omului, având şi el înţelepciune şi înţelegere, sfat şi tărie, cunoştinţă, evlavie şi temere, prin care se spune că priveşte Dumnezeu, ca prin nişte ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. "Căci aceste şapte; candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul".

"Şi şapte pâlnii la candelele de pe el". Pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia ale celor vrednici să li se împartă darurile dumnezeieşti. Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului (28).

Iar prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente (29). Cel de-a stânga lămpii e Testamentul Vechi, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin activitate (30). Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, cate procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului (31), ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin contemplaţie. Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. în felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemplaţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţei, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii (32). Şi prin amândouă, adică prin virtute şi cunoştinţă, se manifestă o singură înţelepciune. Prin aceasta cunoaştem că cele două Testamente consumă întreolaltă în toate şi se unesc în înfăptuirea tainei celei unice prin har, mai mult decât se unesc sufletul şi trupul în alcătuirea unui singur om, prin sinteza întreolaltă (33).

Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s-ar abate de la adevăr. în această interpretare legea naturală, ca cea de la stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin simţirea (percepţia simţurilor) înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le din lucrurile sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, de la dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti (34). Şi aşa prin amândouă umplem diferitele deprinderi corespunzătoare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.

Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într-un sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini de la dreapta şi de la stânga lămpii: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele, stă, ca într-un candelabru de aur în Sf. Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descoperă raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţei şi Judecăţii, prin care conservă lucrurile şi în care constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacurile şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostasice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la stânga, o înţelegem în chip negrăit din taina patimilor de viaţă făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi(35). Căci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunătatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urmă a răbdat patimile de bunăvoie ca Răscumpărător (36). Căci nu s-a făcut Dumnezeu om de mai înainte ca să pătimească, ci ca să-l mântuiască pe om prin patimi, întrucât acesta se făcuse robul lor prin călcarea poruncii dumnezeieşti, după ce la început fusese nepătimitor.

Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nici o raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor însuşirilor şi mişcărilorconforme cu firea de la început (37). In urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. Acestea, adică Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, pe de o parte pentru neclintirea, curăţia şi incoruptibilitatea virtuţii şi a statorniciei bărbăteşti cu fapta, iar pe de alta pentru strălucirea şi transparenţa contemplaţiei şi a cunoaşterii tainice, au fost asemănate de Prooroc cu doi munţi de aramă, dintre care au ieşit, asemenea unor care cu cai, cele patru Evanghelii (38), care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire Duhul lui Dumnezeii peste ţara de la miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei şi peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului (39).

Sau poate cele patru care reprezintă forţa celor patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii (40). Căci şi ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, lege duhului.

Sau poate prin cei doi măslini mai putem înţelege contemplaţia şi activitatea (41). Dintre acestea contemplaţia e pusă în valoare de Providenţa manifestată prin întrupare, iar activitatea e pusă în lucrare de Judecata manifestată prin patimă. Cea dintâi, privind sufletul, se află la dreapta Cuvântului; cea de a doua, privind trupul, se găseşte la stânga. Cea dintâi cheamă mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfinţeşte simţirea (lucrarea simţurilor) cu duhul şi şterge din ea peceţile patimilor (42).

Sau iarăşi prin cei doi măslini trebuie să înţelegem credinţa şi buna conştiinţă (43). La mijlocul acestora stă Cuvântul, căruia prin credinţă îi aduc credincioşii închinare dreaptă, iar prin conştiinţa cea bună îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-şi facă bine unul altuia.

Sau prin cei doi măslini Scriptura a închipuit cele două popoare pe cel dintre păgâni şi pe cel dintre Iudei (44). Ele sunt numite şi "fii ungerii" (aşa tâlcuieşte Scriptura măslinii), pentru naşterea lor în duh şi pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul lor se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universală, cea una şi singură, şi prin aceasta împăcându-le cu Sine şi întreolaltă şi făcându-le născătoare de lumină prin virtute şi cunoştiinţă.

Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat tainic, sufletul şi trupul (45), întrucât cel dintâi este împodobit ca un măslin cu raţiunile cunoştinţei adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuţilor.

Iar dacă cineva ar spune că cuvântul Scripturii indică prin cei doi măslini şi cele două lumi, bun ar fi şi înţelesul acesta. Căci de fapt Cuvântul ca Dumnezeu stă la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibilă făcând-o să licărească tainic în cea sensibilă prin chipuri, iar pe cea sensibilă învăţându-ne să o înţelegem ca aflându-se în cea inteligibilă prin raţiuni (47).

Şi iarăşi dacă ar spune cineva că vedenia celor doi măslini a închipuit viaţa de aici şi viaţa viitoare (48), bună ar fi şi explicaţia aceasta. Căci şi între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne de la viaţa de aici prin virtute si ducându-ne la cea viitoare prin cunoştinţă. Aceasta a înţeles-o poate minunatul Avacum când a zis: "In mijlocul a două vieţi vei fi cunoscut". El a înţeles prin vieţi ceea ce a înţeles marele Zaharia prin "munţi de aramă" sau prin măslini, adică celor două lumi, sau veacuri, sau vieţile corespunzătoare lor, sau sufletul şi trupul, sau activitatea şi contemplaţia, sau deprinderea binelui şi lucrarea lui, sau legea şi Proorocii, sau Vechiul Testament întreg şi Noul Testament, sau cele două popoare, cel dintre păgâni şi cel dintre Iudei, sau cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, sau credinţa şi buna conştiinţă. In mijlocul tuturor acestora stă Cuvântul, lăudat şi preamărit de toate şi călăuzindu-le pe toate spre o singură armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Căci de aceea le-a făcut pe toate, ca să devină legătura nedesfăcută a tuturor, unindu-le pe toate cu binele şi întreolaltă.

Iar prin candelabrul din vedenie Scriptura a indicat poate Biserica şi sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fire. De aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumină şi bunătate, primesc lumina şi bunătatea de la El prin participare.

Acestea le-a spus cuvântul nostru despre cele scrise având grijă de măsura cuvenită. Tu însă, Cuvioase Părinte, care ai văzut prin tine însuţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucruri mai înalte ca acestea, luminează cu razele pururea strălucitoare ale înţelegerii tale sufletul meu tocit la vedere.

Scolii

1.      Ce este candelabrul?

2.       Cum este Biserica aur inalterabil?

3.       Cum e curată?

4.       Cum e neîntinată?

5.       Cum e neprihănită?

6.       Cum e nemicşorată?

7.       Ce înseamnă lampa candelabrului?

8.      Nu tot omul care vine în această lume e luminat numaidecât de Cuvântul, căci mulţi rămân neluminaţi şi nepărtaşi de lumina cunoştinţei. Ci e vădit că numai omul care vine prin voia sa proprie în lumea cea adevărată, adică a virtuţilor. Deci tot omul care vine cu adevărat, prin naşterea de bunăvoie, în lumea aceasta a virtuţilor, e luminat în mod sigur de Cuvântul, dobândind o deprindere neclintită în virtute şi o cunoştinţă adevărată şi fără greşeală.

9.       Cum este Dumnezeu, Cuvântul cel întrupat, şi

făclie?

10.        Ce este obrocul, sub care nu se cuvine să fie pusă făclia, ca să fie acoperită?

11.        Prin femeie a înţeles simţirea, prin şarpe plăcerea. Căci amândouă sunt diametral opuse raţiunii.

12.        Simţirea (senzaţia) punând stăpânire peste minte, o învaţă să se închine la mulţi Dumnezei. Căci simţirea robindu-se prin fiecare simţ patimilor, slujeşte lucrului sensibil corespunzător, ca lui Dumnezeu.

13.       Ce înţelege Scriptura prin candele?

14.        Priveşte mărimea harului. Priveşte oceanul nemărginit al învăţăturii despre Dumnezeu (teologial).

15.       Care sunt roadele darurilor Duhului?

16.       Ce sunt candelele după alt înţeles?

17.      Temerea, evlavia şi cunoştinţa dau naştere filosofiei active, precum tăria, sfatul şi înţelegerea nasc contemplaţia naturală în duh. Dar învăţătura tainică despre despre Dumnezeu (teologia) o dăruieşte numai înţelepciunea dumnezeiească.

18.      Prin cele de la mijloc înţelege firea celor sensibile şi a celor inteligibile, prin care mintea omenească e ridicată spre Dumnezeu, ca spre cauza lucrurilor.

19.     Ce sunt în înţeles mai înalt, pâlniile

candelelor?

20.     Ce sunt cei doi măslini?

21.     Recapitulare şi definiţie scurtă a explicaţiilor de mai înainte.

22.     Ce este "dreapta" şi ce este "stânga"?

23.     Vechiul Testament, zice, fiind simbolul făptuirii şi al virtuţii, face trupul să consimtă cu, mintea în orice mişcare. Iar Noul Testament, dăruind contemplaţia şi cunoştinţa, luminează mintea, care se îndeletniceşte cu ele în chip tainic, cu darurile dumnezeieşti.

24.                                       Un înţeles particular al candelabrului, care se referă la sufletul fiecăruia.

25.      Ce este făclia?

26.                                       Dumnezeu se face şi se numeşte Tată după har al

acelora care au primit de bunăvoie naşterea curată în duh. Aceştia, purtând asupra vieţii lor pecetea lui Dumnezeu, care i-a născut, pe care o arată prin virtuţi, ca pe o faţă a sufletului, îi face pe cei ce privesc la ei, să mărească pe Dumnezeu prin schimbarea modurilor lor de purtare,întrucât le oferă acelora spre imitare, viaţa proprie, ca pe o pildă aleasă de virtute. Căci Dumnezeu nu trebuie, slăvit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptăţii, care vestesc cu mult mai mult decât cuvântul, majestatea dumnezeiească.

27.                                                                           27    Ce trebuie să înţelegem că sunt cele şapte candele?

28.      Ce sunt pâlniile?

29.      Ce sunt cei doi măslini?                              .

30.      Vechiul Testament procură celui ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticului), modurile virtuţilor, iar Noul îi hărăzeşte celui ce se îndeletniceşte cu activitatea, raţiunile cunoştinţei adevărate.

31.      Părţii pasive a sufletului îi spune parte activă.

32.      Cel ce arată cunoştinţa întrupată în activitate şi activitatea însufleţită de cunoştinţă, a descoperit modul exact al adevăratei lucrări îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despărţită de cealaltă, sau a făcut din cunoştinţă o nălucire (fantezie) inconsistentă (fără suport), sau din activitate un idol (o formă) fără suflet. Căci cunoştinţa fără faptă nu se deosebeşte întru nimic de nălucire, neavând fapta ca temelie; iar activitatea iraţională e tot una cu un idol (cu o formă) fără suflet, neavând cunoştinţa care să o însufleţească.

33.      Precum sufletul şi trupul fac prin împreunare pe om, la fel activitatea şi contemplaţia dau prin unire o singură înţelepciune cunoscătoare, iar Vechiul şi Noul Testament realizează o singură taină.

34.   Legea naturală e la stânga, fiindcă se foloseştede simţire (de percepţia simţurilor). Ea oferă Cuvântului (raţiunii) modurile virtuţilor şi face cunoştinţa lucrătoare. Iar lege duhovnicească e la dreapta, fiindcă lucrează prin minte. Ea amestecă în simţire (percepţie) raţiunile duhovniceşti din lucruri şi face activitatea raţională.

35.      Providenţa s-a arătat în unirea ipostatică a Cuvântului cu trupul, iar Judecata în faptul că a primit să pătimească pentru noi cu trupul. Prin ele, adică prin unire şi patimă, s-a înfăptuit mântuirea tuturor.

36.     Intruparea s-a făcut spre mântuirea firii create, iar patimile spre răscumpărarea celor ţinuţi de moarte, din pricina păcatului.

37.      Taina întrupării, zice, depărtează însuşirile potrivnice firii de la firea omenească, iar pe cele conforme firii le restaurează.

38.      Providenţa şi Judecata, întrupare şi patima, le-a închipuit prin doi munţi de aramă, din care ţâşnesc cele patru Evanghelii.

39.      Prin ţara de la miazănoapte a înţeles neamurile care se aflau odinioară în rătăcirea neştiinţei ca într-o ţară a întunericului, iar acum au ajuns în ţara luminii, la cunoştinţa adevărului, prin harul celor patru sfinte Evanghelii, ca elemente nestricăcioase, fiind renăscuţi după omul dinlăuntru şi mintal spre viaţa veşnică, prin credinţă.

40.      Alt înţeles al celor patrulare.

41.      Alt înţeles al măslinilor.

42.              Contemplativului i se dezvăluie raţiunea întrupării, realizată în temeiul Providenţei, iar activul arată în lucrare chipul patimilor Cuvântului, purtate în temeiul Judecăţii.

43.      Altă explicaţie a măslinilor.

44.      Altă explicaţie a aceloraşi.

45.      Altă explicaţie a aceloraşi.

46.      Altă explicaţie a celor doi măslini.

47.    Cel ce înţelege lumea văzută, contemplă pe cea inteligibilă. Căci închipuindu-şi cele inteligibile le modelează prin simţire (le îmbracă în figuri prin simţuri) şi schematizează în minte raţiunile văzute. El strămută în faţa simţurilor în chip felurit fiinţa lumii spirituale şi în faţa minţii compoziţia felurită a lumii sensibile. El înţelege lumea sensibilă prin cea inteligibilă, transferând prin raţiuni simţirea (conţinutul simţirii) în minte, şi pe cea inteligibilă prin cea sensibilă, împletind mintea cu simţirea în vreme ce contemplă figurile.

48.      Altă explicaţie a aceloraşi.

întrebarea 64

Ce înţeles are Cuvântul de la Iona Proorocul care zice despre Ninive: "in care locuiesc mai mult de douăsprezeci de mii de bărbaţi, care n-au cunoscut dreapta nici stânga lor?" Căci eu nu aflu în literă un înţeles mulţumitor. Fiindcă n-a zis "copii", ca să cred că vorbeşte despre prunci, ci bărbaţi". Dar care bărbat, având mintea nevătămată, nu-şi cunoaşte dreapta şi stânga lui? Deci spune-mi ce sunt "bărbaţii" şi ce este "dreapta"şi "stânga", după inţelesul mai inalt?

Răspuns

Nimic din ce se scrie în Scriptură despre persoane, sau locuri, sau timpuri, sau alte lucruri însufleţite sau neînsufleţite, sensibile sau spirituale, nu trebuie să le înţelegem totdeauna în acelaşi fel, dacă vrem să nu se producă un dezacord între istorie şi înţelesul spiritual al locului. De aceea cel ce vrea să afle fără greşeală sensul dumnezeiesc al Scripturii, trebuie să ia fiecare din lucrurile înşirate de fiecare dată în alt înţeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul şi cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în Scriptură are multe înţelesuri, după diferitele etimologii posibile ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede şi aici.

Căci Iona se tălmăceşte, după diferitele sale etimologii, "odihna şi darul lui Dumnezeu", sau "tămăduirea lui Dumnezeu", sau "harul lui Dumnezeu dat lor", sau "osteneala lui Dumnezeu", sau "porumb", sau "fuga de podoabă", sau "întristarea lor" (1). Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în Ninive şi sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte "loc de unde se vede bucuria", sau "frumuseţea minunată", sau "bucurie puternică" (2). Deci Proorocul Iona închipuieşte sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau poporul nemulţumitor al Iudeilor, care se întristează de orice bine şi pismuieşte toate darurile dumnezeieşti (3). De pildă închipuieşte pe Adam şi firea cea de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile numelui său, se numeşte "ruga de podoabă". Căci Ioppe închipuieşte raiul (4), care este şi se numeşte cu adevărat "locul de unde se vede bucuria", sau "bucurie puternică", sau "frumuseţe minunată", dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu. "Şi a sădit, zice, Domnul rai în Eden şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise". Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi văzuţi, fie de pomi spirituali şi ce este pomul vieţii din mijlocul raiului? Ce sunt toţi aceşti pomi, din care a luat Aadm poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s-a atins de ei? Căci îi spune Dumnezeu: "Din tot pomul din rai vei mânca."

Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe urma lor (5). Virtutea, când se tălmăceşte "frumuseţe minunată"; cunoştinţa, când se înţelege ca "loc de unde se vede bucuria". Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte "bucurie puternică"; căci prin înţelepciune omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după Dumnezeu, sau cea dumnezeiească a omului. Fiindcă "înţelepciunea este pom de viaţă tuturor celor ce se lipsesc de ea şi temelie sigură celor ce se razimă pe ea, ca pe Domnul". Deci firea oamenilor fuge pururea din Ioppe, adică din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca şi de la harul înţelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea ei zace cu plăcere în cele rele. Şi fugind, e târîtă cu voia ei pe mare,adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rai, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt covârşiţi de apă până la suflet. Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc, şi capul li se afundă între crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice. Căci pământul acela, fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat "întunecat şi neguros, pământ al întunerecului veşnic, în care nu este nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor", cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu isbândă mari războaie pentru adevăr.

Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obşte a oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătăţile dumnezeieşti, ca din Ioppe, şi e târâtă în mizeria vieţii de aici, ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti (6); cum e înghiţită apoi de chit, fiara cea spirituală şi nesăturată, adică de diavol, şi cum e covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleşită de ispitele vieţii; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de mare povară a păcatului; pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor, sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă, întemeiată pe credinţă (7), care e capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările puterilor viclene, ca între nişte crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri (căci prin crăpăturile munţilor Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutăţii, ce sălăşluiesc undeva în fundul ultimului adânc al neştiinţei); în sfârşit cum coboară până jos pe pământ, "ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice", sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiească şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu (8). E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al răutăţii (9), şi în care îşi, au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii, şi a răutăţii lor. în acesta deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe (10). Această deprindere a indicat-o poate, cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: "Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic". E pământ întunecat, fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată; şi neguros, pentru că e lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă: "în el nu este nici o licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor", adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale (11).

Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuiască prin sine patimile în care s-a rostogolitomenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune a oamenilor.

             De aceea când închipuieşte pe Adam, i se potriveşte unul din înţelesurile numelui, şi anume "fuga de podoabă". Când însă preînchipuieşte pe Dumnezeu, care s-a coborît pentru noi întru ale noastre, prin trup însufleţit mintal, făcându-Se ca noi, afară numai de păcat, şi zugrăveşte anticipat taina întrupării şi a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indică coborîrea Domnului din cer în lumea aceasta (12), iar prin înghiţirea sa de către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, prevesteşte taina morţii a îngropării şi a învierii. De aceea i se potriveşte cât se poate de bine un alt înţeles al numelui şi anume: "odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu", sau "harul lui Dumnezeu dat lor", sau poate şi "osteneala lui Dumnezeu" pentru patima cea de bună voie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe Hristos Iisus, adevăratul Dumnezeu, "odihna" adevărată a celor osteniţi de dureri, "tămăduirea" celor zdrobiţi şi "harul" iertării greşalelor (13). Pentru că şi Domnul şi Dumnezeul nostru, făcându-Se om, a coborît din cer în oceanul vieţii noastre, ca dintr-o Ioppe ce se tălmăceşte "locul de unde se vede bucuria", pe marea acestei lumi, precum s-a scris: "Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, nebăgând în seamă ocara". Şi coborîndu-Se de bună voie în inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat "odihnă", "tămăduire" şi "har" (14). Odihnă", ca cel ce desleagă prin viaţa Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului; "tămăduire", ca Cel ce tămăduieşte prin înviere firea zdrobită prin moarte şi stricăciune; "har", ca Cel ce dăruieşte prin credinţă înfierea în duh şi harul îndumnezeirii, dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuia cu adevărat să ajungă lumina şi puterea lui Dumnezeu şi Tatăl în acel pământ, în care stăpânea întunericul şi zăvoarele veşnice. Şi aceasta, pentru ca Cel ce e lumină duhovnicească să împrăştie întunericul neştiinţei şi Cel ce e puterea ipostatică a lui Dumnezeu să sfărâme zăvoarele păcatului şi aşa să slobozească firea celor încătuşaţi cumplit de cel viclean, dăruindu-i lumina nestinsă a cunoştinţei adevărate şi puterea de nedezrădăcinat a virtuţilor.

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută prin Evanghelie din slujirea legii, socotită odinioară atât de slăvită, la neamuri, lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe, ceea ce înseamnă că harul se depărtează de la slujirea legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi aluptelor cu ele, a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte ca de un chit, fără să fie câtuşi de puţin vătămat (15). Căci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: "nici necaz, nici strâmtoare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie". Dimpotrivă, prin aceasta harul se întărea şi mai mult, biruind pe toţi cei ce se ridicau împotrivă. Pătimind, biruia şi mai mult pe cei ce i se împotriveau şi astfel a întors firea rătăcită la Dumnezeul cel viu şi adevărat, cum a întors Iona cetatea Ninive. Şi deşi îşi închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulţimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. Ba această putere făcea"harul să lumineze şi mai strălucitor în ucenicii lui, după ce treceau prin aceste potrivnicii, aşa încât vicleanul îşi pricinuia, prin atacurile sale mai de graba surparea puterii sale (16). Căci el vedea nu numai că harul nu poate fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor, care îl vesteau neamurilor, se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai împuternicită duhovniceşte. Acest lucru l-a cunoscut din experienţa pătimirilor sale Pavel, marea trâmbiţă a adevărului, care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos către neamuri, întru înnoirea duhului şi nu în vechimea literei. De aceea zice: "Avem comoara aceasta în vase de lut". "Comoară" numeşte cuvântul harului: iar "vas de lut", trupul acesta pătimitor, sau păruta simplitate în cuvântul rostit, care a biruit toată înţelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putinţă, înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţei adevărate cuprinsă în ea. Ş i adaugă: "Ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu prăpădiţi; în toată vremea omorîrea lui Iisus în trup purtând-o, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Că pururea noi cei vii ne dăm la moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor, încât moartea în noi se lucrează, iar viaţa în voi". Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-o şi Iona, care, preînchipuind tainic în sine harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să întoarcă pe Niniviteni de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după un alt înţeles al numelui său, se mai tălmăceşte şi "darul lui Dumnezeu", sau "osteneala lui Dumnezeu". Căci într-adevăr "dar al lui Dumnezeu" de oameni iubitori şi "osteneală dumnezeiească" prealăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E "dar", întrucât dăruieşte lumina cunoştinţei adevărate şi procură nestricăciunea vieţii celor ce-l primesc; şi e "osteneală a lui Dumnezeu", întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se împodobească cu ostenelile pentru adevăr şi-i învaţă pe cei ce se îngrijesc prea tare de viaţa în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dându-le ca dovadă a puterii covârşitoare a Duhului din ei, neputinţa naturală a trupului lor de­a suporta pătimirile (18).

Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei, înduplecă legea care împărăteşte peste fire, să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău, sau din trăirea după simţuri, şi să-şi scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale, apoi să îmbrace sacul, adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi o purtare demnă de viaţă cea plăcută lui Dumnezeu, şi să şadă în cenuşă, adică în sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi are în sine biciul conştinţei care-l loveşte pentru greşelile sale (19). Dar nu numai pe împărat, îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă în Dumnezeu, ci şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, şi hotărîndu-i să se lepede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se îmbrace în saci de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viaţă aspră, omorîtoare de patimi. Iar "mici şi mari" cred că sunt numiţi aici de Scriptură, după înţelesul mai înalt, cei vinovaţi de o răutate mai mică sau mai mare.

"Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărît să postească şi s-au îmbrăcat în saci, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Şi a mers cuvântul până la împăratul Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi s-a desbrăcat de veşmântul său şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Apoi s-a vestit şi s-a poruncit în Ninive de la împărat şi de la dregătorii săi, spunându-se: Oamenii şi dobitoacele, boii şi oile, să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea". "împărat" al firii este, cum am zis, legea firii. "Dregătorii" lui sunt puterea raţională, irascibilă şi poftitoare. "Bărbaţii" acestei cetăţi, adică ai firii, sunt, după unul din înţelesuri, cei ce păcătuiesc prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. "Boii" sunt cei ce folosesc toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti; căci zic unii că sângele boului când e băut pricinuieşte îndată moartea celui ce îl bea; deci sângele lui este, în chip vădit, simbolul mâniei. "Oile" de ocară de aici sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina patimii ce-i stăpâneşte. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un înţeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adaugă Scriptura despre ele: "Să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea". în felul acesta se vor depărta cauzele de mai înainte, care susţineau în fiecare din cele înşirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele îşi vor schimba îndeletnicirile rele de care erau stăpânite odinioară. Arătând-o aceasta Scriptura adaugă: "Şi s-au îmbrăcat în saci oamenii, şi dobitoacele n-au păscut şi au strigat către Domnul şi Dumnezeu cu stăruinţă; şi s-a întors fiecare de la calea sa cea rea şi de la nedreptatea din mâinile sale".

"Oamenii" sunt, cum am spus, cei stăpâniţi printr-o greşită judecată a raţiunii de patimile sufleteşti; iar "dobitoacele", cei ţintuiţi de patimile trupeşti, prin reaua întrebuinţare a mâniei şi a poftei, în vederea plăcerii. Deci toţi îmbracă, ca pe un sac, omorîrea mădularelor de pe pământ, sau a întregii legi şi cugetări pământeşti, şi strigă cu stăruinţă, adică cu glas mare, sau cu îndrăzneală, cerând iertarea păcatelor de mai înainte şi depărtându-se de la cursul obişnuinţei, ca de la o cale oarecare, şi de la nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de nişte mâni.

Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururea pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc propovăduind în ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem că este sufletul fiecăruia (21), la care după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca sa-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. In acest caz prin împăratul cetăţii înţelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscute; bărbaţii, gândurile pătimaşe; dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, care percep lucrurile sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea, adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neştiinţa, şi să se desbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apoi să îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul; pe urmă să poruncească oamenilor, dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului şi de la băutura neştiinţei, adică să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi de la contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuţile şi cunoştinţele cele după fire; apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească iertare de la Cel ce poate să o dea; de asemenea să ceară puterea statornică pentru împlinirea poruncilor şi pentru păzirea hotărârii spre cele bune de la Acela care e gata să o dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta să-şi poată abate cugetarea de la rătăcirea de mai înainte, ca de la o cale rea, şi să lepede deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.

în această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuţii şi al cunoştinţei, adică al credinţei şi al bunei conştiinţe, "locuiesc mai mult de douăsprezece miriade (de douăsprezece zeci de mii) de oameni care nu-şi cunosc dreapta nici stânga lor". Cred că Scriptura indică aici prin cele douăsprezece miriade, după un înţeles mai înalt, raţiunile timpului şi ale firii, adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care aceasta nu poate să existe (22). Căci dacă numărul doisprezece se formează prin adunarea lui cinci şi şapte, iar firea e întinată pentru simţuri şi timpul înşeptit, atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea şi timpul. De notat însă că a spus "mai mult" de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaştem că acest număr e circumscris şi depăşit în chip indefinit "de mai multe", care fac prin ele o sumă superioară numărului doisprezece.

Deci Biserica prealăudată a lui Dumnezeu, având raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţei, care întrec raţiunile timpului şi ale firii şi străbat spre măreţia celor veşnice şi inteligibile, are "mai mult de douăsprezece miriade de bărbaţi, care nu-şi cunosc dreapta sau stânga lor". Căci cel ce, din pricina virtuţii legiuite, şi-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga şi, din pricina cunoştinţii fără greşeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii desine, ca de una ce e la dreapta, a devenit bărbat ce nu-şi cunoaşte dreapta lui, întrucât nu iubeşte slava ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă aţâţat de patimile trupului (23).

Aşadar prin "dreapta" Scriptura înţelege, după cum se vede, slava deşartă de pe urma aşa ziselor isprăvi, iar prin "stânga", neînfrânarea ce răsare de pe urma patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi ce nu cunosc dreapta şi stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile celor spirituale (inteligibile). Pentru că tot sufletul care îşi retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii şi a timpului, are cugetările naturale ca pe nişte bărbaţi ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeieştilor taine şi de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoaşterea virtuţilor după raţiunea lor, adică recunoaşterea adevărată prin trăire a cauzei virtuţilor (24), face pe cei părtaşi de ea să nu mai cunoască de loc insuficienţa şi excesul de virtute, care stau de cele două părţi ale mijlociei virtuţilor, ca dreapta şi stânga.

Pentru că dacă în raţiune nu se află nimic contrar raţiunii (25), e limpede că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu va mai cunoaşte câtuşi de puţin poziţia celor fără raţiune. Fiindcă nu e cu putinţă să privească deodată două lucruri care se contrazic şi să cunoască pe unul din ele manifestându-se deodată cu celălalt.

Căci dacă în credinţă nu se află nici o raţiune a necredinţei şi dacă prin fire lumina nu poate fi cauza întunericului şi diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e vădit că nici ceea ce-i contrar raţiunii nu poate exista la un loc cu raţiunea (26). Iar dacă ceea ce-i contrar raţiunii nu poate să se afle la un loc cu raţiunea, e vădit că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu poate cunoaşte poziţia celor contrare raţiunii. El cunoaşte virtutea numai aşa cum este, dar nu cum e socotită (27). De aceea nu cunoaşte nici dreapta prin exces, nici stânga prin insuficienţă, fiindcă în amândouă acestea, se poate constata iraţionalul. Căci dacă raţiunea este hotarul şi măsura lucrurilor (28), ceea ce e fără hotar şi fără măsură, sau e peste hotar şi peste măsură, e lipsit de raţiune şi de aceea contrar raţiunii. Căci amândouă acestea aduc la fel celor ce se mişcă astfel, căderea de la ceea ce există cu adevărat. Una din ele prin faptul că îi face să-şi îndrume cursul vieţii spre ceva nedefinit şi nelămurit (29) şi să nu aibă pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de măsură a minţii îşi iau ca ţintă să se abată de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă, prin faptul că îi abate şi ea de la scop, îndrumându-le cursul vieţii numai spre cele ce ţin de simţuri, întrucât din pricina lipsei de putere a minţii, îi face să socotească drept ţintă ceea ce se circumscrie prin simţuri. Acestea nu le cunoaşte şi nu le pătimeşte (30) cel ce ascultă numai de raţiunea virtuţii şi hotărniceşte prin ea (31) toată mişcarea minţii sale, încât să nu poată cugeta peste raţiune sau fără raţiune.

Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin "dreapta" poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin "stânga" pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat după har (32).

Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într- adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis "cea de ocară", deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un înţeles de ocară). Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva" bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţa, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din bântuirea neamurilor în Hristos. Socotind, din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi - ferească Dumnezeu - de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe (33). De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia Iudeilor, care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina vestejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte "întristarea lor". Această întristare o condamnă Scriptura când zice: "A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s­au întors de la căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie să mor decât să trăiesc". Şi iarăşi: "Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubetă şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să trăiesc".

Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuieşte Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfăţişează umora vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: "Sunt vierme şi nu om". Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l­a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţă dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-l cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti, care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti (35). Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.

"Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele". A doua zi, adică după trecerea ghicitorilor din chipurile legii si a timpului hotărît pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci după ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta (căci unul şi acelaşi e şi vierme şi soare al dreptăţii: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără de sămânţă şi zămislirea lui e mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului şi întrucât e prin fire şi pentru sine lumina veşnică) (36) a răsărit din morţi prin înviere, "a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona". Cu alte cuvinte după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor, precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: "Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri". Căci de fapt, după învierea şi înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt foarte arzător răzbunarea prin neamuri şi Soarele meu a doborât la pământ slava şi puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.

Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi rouă proorociei şi usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă (37). Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziţie apropiată de credinţă şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată, secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate fi caracterizată prin îngâmfare (trufie), care e o patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea (38). Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar de la fire se înstrăinează, folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor. Scurt vorbind, poporul Iudeu, îngăduind prin necredinţa în Hristos, Dracului trufaş să-i lege mintea, a urît deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât îl pune mai prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteşte pe cei ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacob cu desăvârşire străini de Făcător şi de aceea îşi închipuie că uciderile pe care le plănuieşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu pot apropia de Dumnezeu aşa demult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţei ca şi celelalte suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trpului cu totul, încât nu se mai strevede decât raţiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh şi făcându-i pe toţi una după după minte, ca să cunoască pe unul Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie (39), datorită căreia nici unul nu mai este despărţit duhovniceşte de nici unul, chiar dacă trupeşte, după locurile ce se ocupă, sunt departe unul de altul.

Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni. Fiindcă ea usucă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de la răsărit şi a unuia de la miazăzi şi de aceea usucă umezeală împrăştiată în pământ. El se mai numeşte şi Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă, fiindcă stârneşte din toate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuieşte şi trufia.

Căci de fapt aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de întunericul neştiinţei. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra Iudeilor, care dobândiseră o dispoziţie corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor faţă de Dumnezeu şi oameni. De aceea impuşi de negura neştiinţei, s-au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut, decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ce le aveau după trup. Pentru aceea zic: "Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim". Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile şi la ghicitorile simbolurilor (40).

Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o însoţeşte, duhovnicească Ninive, adică, Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: "Iar Ninve era cetate mare lui Dumnezeu". Unde poate afla Iudeul respectuos fată de adevăr, spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta despre Ierusalimul de jos? Eu, deşi am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri: "Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu". Dar cine ar putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputinţă, precum socotesc că îi este că neputinţă oricărui om cu mintea înţeleaptă, care îşi dă seama cât de puţin de majestatea dumnezeiească şi nu ignoră că toate sentinţele dumnezeieşti trebuie să aibă ceva din măreţia lui Dumnezeu. Dar cum era "cetate mare lui Dumnezeu", prima cetate a Asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe de ţara numită sfântă, făgăduită lui Israil cel trupesc? Desigur că ea n-ar fi putut fi numită aşa, dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte mărimea credinţei, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfăţişat viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin şi-a însuşit ca pe ceva propriu şi ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinţei a făcut prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste şi cu un viitor care întrece orice cuvânt (41). De aceea a putut zice prin Proorocul: "Şi Ninive era cetate mare lui Dumnezeu". La această cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: "încă trei zile şi Ninive va fi distrusă". Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc să las celelalte lucruri, care pot să fie spuse celor ce caută înţelesul mai înalt al Scripturii. Căci eu urmăresc să notez şi să spun numai ceea ce e sigur că nu se află alăturea de adevăr. Deci auzind că Proorocul vesteşte în chip determinat: "încă trei zile şi Ninive va fi distrusă", socotesc că hotărîrea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbată, mai bine zis sunt sigur că are să se facă cercetarea asupra Ninive. Lucrul se înţelege aşa: că după cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile şi învierea Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile (42), în care are să se arate lumina adevărului şi adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă distrugerea cetăţii, dat fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipui numai adevărul îngropării şi al învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Ioan în chit, numai îl preînchipuiau. Căci dacă orice chip se referă la un adevăr aşteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constatat în petrecerea de trei zile a lui Ioan în pântecele chitului, este vădit că chipul are să se arate ca urmând după el, în mod real, taina unul adevăr nou. Şi de fapt trei zile şi trei nopţi a petrecut Domnul în inima pământului, cum însuşi Domnul zice: "Precum a fost Ioan în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi". Deci spunând Scriptura: "încă trei zile", arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus "încă", adică "vor mai fi trei zile, şi Ninive va fi distrusă". Deci nu chipul avea să distrusă Ninive după hotărârea dumnezeiească, ci adevărul despre care a spus: "încă trei zile". E ca şi când Iona ar fi zis: "Vor mai fi încă trei zile, după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive va fi distrusă".

Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai ţine Dumnezeu de cuvânt, odată ce hotărăşte distrugerea, dar nu o execută? Răspundem acestuia că Dumnezeu îşi ţine cuvântul, distrugând de fapt şi mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul că aceia se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc cunoştinţa adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată din nou şi le înfăptuieşte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăceşte prin "înnegrire înăsprită" şi "frumuseţe atot-lină" Deci potrivit cu înţelesurile cuvântului, Domnul, după îngroparea de trei zile şi după învierea Sa, a distrus "înnegrirea înăsprită", adusă în fire de neascultare şi a înnoit "frumuseţea atot-lină" a firii prin ascultarea credinţei, arătând iarăşi în fire prin "înviere frumuseţea atot lină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta se poate spune şi despre firea cea obştească şi despre Sfânta Biserică şi despre sufletul fiecăruia, care a lepădat prin credinţă şi bună conştinţă chipul lui Adam celui vechi şi pământesc şi a îmbrăcat chipul celui ceresc.

Aşadar s-a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înţelesuri, după sensurile numelui său, care se tălmăceşte potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Tălmăcit ca "fuga de podoabă" (44), indică pe Adam şi firea cea de obşte, ca "odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu", sau "osteneala lui Dumnezeu", pe Domnul şi Dumnezeul nostru, potrivit cu explicaţia dată. Iar tălmăcit ca "porumb" şi "dar al lui Dumnezeu", indică harul propovăduirii şi bogăţia Duhului cuprinsă în el. "Osteneala lui Dumnezeu" indică multele nevoinţe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăceşte ca "întristarea lor", indică furia Iudeilor împotriva adevărului, adică pizma pentru bunurile" străine, care naşte întristarea în cei stăpâniţi de ea. Acest rău s-a înrădăcinat în firea Iudeilor, care s-au umplut de ură faţă de Dumnezeu şi oameni, şi de aceea nu urmăresc decât să strice firea, fără ruşine, prin sânge şi ucideri.

Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grăbit, a trecut peste înţelesul căii de trei zile. Căci se zice în Scriptură: "Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale ca de trei zile". Dacă voiţi, să întregim puţin ceea ce am lăsat afară. Drumul de trei zile sunt diferite moduri de vieţuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau vieţuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi crează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află sub puterea ei (45). De pildă legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de acelaşi neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei ce au lipsă şi să vrem toţi tuturor acelaşi lucru, pe care şi-l doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii (46). Aceasta ne-a spus-o însuşi Domnul, zicând: "Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea". Căci cei a căror fire e cârmuită de raţiune, au aceeaşi dispoziţie (47). Iar cei care au aceeaşi dispoziţie, e vădit că au şi acelaşi mod de purtare şi acelaşi curs al vieţii, în sfârşit cei al căror mod de purtare şi curs al vieţii este acelaşi, desigur că sunt uniţi de bunăvoie printr-o legătură de afecţiune, care-i adună pe toţi printr- o unică aplecare a voii în aceeaşi raţiune a firii, în care nu se mai află câtuşi de puţin dezbinarea ce stăpâneşte acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia.

                          Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedepsepornirile fără rânduială ale celor neînţelepţi, îi obişnuieşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se consolideaza forţă dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într-o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte pe încetul prin voinţă, iar obişnuinţa de a se curaţi prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se nască deodată cu sine iubirea faţă de alţii (48). Iar în aceasta stă împlinirea legii, toţi unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împărtăşit de aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adausul dorului.

                          Căci legea firii este raţiunea naturală care şi-a supus simţirea

modurilor (49). Iar legea scrisă, sau împlinirea legii scrise, este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate cu cei de acelaşi neam raţiunea duhovnicească. De aceea zice: "Să iubeşti pe aproapele tău ca te tine însuţi". Dar nu zice: "Să ai pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de acelaşi neam spre menţinerea existenţii, iar primul înseamnă grija de ei în vederea fericirii (50).

în sfârşit legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, dacă se poate spune aşa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit adică aşa de mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, El care este în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se facă om şi să fie unul dintre oameni. Din aceeaşi iubire n-a refuzat să-şi însuşească osânda noastră şi să ne îndumnezeiească după har aşa de mult pe cât s-a făcut El după iconomie şi prin fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine în chip duhovnicesc, ci şi să purtăm de grijă de alţii mai mult decât de noi înşine în chip dumnezeiesc şi aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuţii noastre, să fim gata a suferi cu bucurie moartea de bună voie unii pentru alţii. "Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi".

Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, raţiunea naturală care şi-a supus simţirea spre înlăturarea nesocotinţei (iraţionalităţii) prin care se menţine dezbinarea între cei uniţi prin natură. Iar legea scrisă este raţiunea naturală care, după înlăturarea iraţionalităţii simţirii, şi-a asociat şi iubirea duhovnicească prin care susţine reciprocitatea între cei de acelaşi neam. în sfârşit legea harului este raţiunea mai presus, de fire, care preface firea în chip neschimbat îndumnezeindo şi arată în firea oamenilor ca într-o icoană arhetipul necuprins şi mai presus de fiinţă şi de fire şi procură fericirea veşnică.

Iar dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului (52). Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a Teologiei mistice). Deci să nu ne despărţim prin dispoziţia noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul Iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar şi îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubetă, ca nu cumva străpungând-o viermele conştiinţei, să usuce afecţiunea noastră rătăcită spre plăceri şi venind asupra noastră, prin încercările fără de voie, pedeapsa pentru cele ce le-am făcut rău în viaţă, ca un vânt arzător, să ne scârbim de viaţă şi să ne răzvrătim împotriva judecăţii dumnezeieşti.

Căci fiecare dintre noi cei biruiţi de amăgirea celor materiale, care ne bucurăm de plăcerile trupului, primeşte ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin conştiinţă şi roade afecţiunea lui faţă de plăcere ca pe o rădăcină de curcubetă, ca apoi răsărirea desăvârşită a luminii cuprinse în cuvintele Duhului să-i usuce lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arşiţă, adică amintirea chinurilor veşnice, să-i ardă, ca pe un creştet, începutul patimilor răutăţii, de la momelile ce vin prin simţuri (53). Astfel vom dobândi cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi ale Judecăţii, care ne învaţă să preţuim cele veşnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă obişnuieşte să întristeze pe oameni (54). Căci dacă cuvântul Scripturii arată că omul se întristează pentru umbrar şi pentru curcubetă, adică pentru trup şi pentru plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijeşte de Ninive, vădit este că ceea ce socoteşte Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preţ şi mai de cinste decât toate lucrurile dragi şi scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu există, ci numai par să existe, în urma unei judecăţi greşite, sau a unei prejudecăţi, neavând nici o raţiune a existenţei lor reale, ci fiind rodul nălucirii care amăgeşte mintea şi dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă şi un ipostas real patimii.

Scolii

1.    în câte feluri se tălmăceşte Iona.

2.     în câte feluri se tălmăceşte Ioppe.

3.        Câte lucruri închipuieşte Iona, înţeles duhovniceşte.

4.     Ce închipuieşte Ioppe, înţeleasă duhovniceşte.

5.    Alt înţeles al cuvântului Ioppe, care se potriveşte inşilor singuratici.

6.     E vorba de o furtună mult agitată.

7.    "Cap" e numit aici învăţătura primă despre monadă, ca început al oricărei virtuţi; iar crăpăturii munţilor sunt cugetările duhurilor viclene, în care s-a scufundat mintea noastră prin neascultare.

8.      "Pământul cel mai de jos" este deprinderea goală de orice simţire a cunoştinţei lui Dumnezeu şi de orice mişcare de viaţă virtuoasă.

9.      "Adânc" (abis, noian) numeşte neştiinţa ce zace peste deprinderea păcatului, asupra căreia plutesc, ca pe un pământ, mările păcatului.

10.        "Pământ" numeşte deprinderea învârtoşată în păcat, iar "zăvoarele veşnice", poftele pătimaşe după cele materiale, care ţin robită cea mai rea dintre deprinderi.

11.        "Licărirea de lumină" este cunoştinţa adevărată, iar "viaţa celor muritori" este purtarea demnă de fiinţele raţionale, de care-i lipsit cel stăpânit de-o deprindere rea.

12.      "Mare" a numit aici lumea noastră, în care a venit Domnul prin trup.

13.      "Odihnă" este Domnul, ca Cel ce izbăveşte de ostenelile pentru virtute; "tămăduire a lui Dumnezeu", ca doctorul care vindecă rana venită prin moarte; "harul lui Dumnezeu", ca Cel care aduce răscumpărare; şi, "osteneală a lui Dumnezeu", ca Cel ce primeşte patimile noastre.

14.      Cum este Domnul şi Dumnezeul nostru har? Vezi Nile şi nu te clătina de cuvântul "plin de har şi de adevăr".

15.     Cum închipuieşte Iona harul proorocesc.

16.      Răbdarea Sfinţilor stinge puterea atacatoare a celui viclean.

17.       Sfinţii pătimind trupeşte şi primind de bunăvoie, moartea trupului pentru adevăr, au procurat neamurilor o viaţă de credinţă în duh.

18.       Neputinţa după fire a Sfinţilor este o dovadă a puterii covârşitoare dumnezeieşti. Prin ea Domnul a biruitpe diavolul cel trufaş.

19.                                         "împăratul" este legea naturală; "tronul", deprinderea pătimaşă a simţurilor; "veşmântul împărătesc", îmbrăcămintea slavei deşarte; "sacul", plânsul pocăinţei; "cenuşa", smerita cugetare.

20.                                         "Oameni" numeşte pe cei ce greşesc prin raţiune; "dobitoace", pe cei ce greşesc prin poftă; "boi" pe cei ce greşesc prin iuţime; iar "oi" pe cei ce greşesc în contemplarea celor văzute.

21.       Ninive înseamnă şi sufletul fiecăruia.

22.                                         Cele fără de care nu există nici un lucru, sunt timpul şi spaţiul, fără de care nu există nimic din cele făcute.

23.                                         Biserica şi sufletul fiecăruia, având în ele raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţei care depăşesc timpul şi firea, au mai mult de douăsprezece zeci de mii. Căci raţiunea virtuţii nu cunoaşte păcatul trupului, care e stânga; iar raţiunea cunoştinţei nu cunoaşte răutatea sufletului, care e dreapta.

24.                                         Cauza virtuţilor e Dumnezeu. Iar cunoştinţa cu lucrul a acestuia înseamnă prefacerea adevărată a celui ce cunoaşte pe Dumnezeu, în duh, în urma unei stăruitoare deprinderi.

25.       Raţiunea naturală urcă, prin mijlocirea virtuţilor, pe cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea la minte; iar mintea îl duce, prin contemplaţie, pe cel ce se doreşte după cunoştinţă, la înţelepciune. Dar patima neraţională înduplecă pe cel ce nesocoteşte poruncile să se coboare la simţire (senzaţie). Iar sfârşitul acesteia este că mintea se lipeşte de plăcere.

26.       Necredinţă numeşte lepădarea poruncilor; credinţa, consimţirea cu ele; întuneric, necunoaşterea binelui; lumină, cunoştinţa lui. Hristos e numit fiinţa şi ipostasul acestora; iar diavol, deprinderea atotrea, care dă naştere tuturor relelor.

27.       Virtute numeşte deprinderea atotnepătimaşă şi învârtoşată în bine, care nu are, nimic contrar, nici pe o parte, nici pe alta. Căci ea poartă pecetea lui Dumnezeu, care nu are nimic contrar.

28.       Dacă raţiunea hotărniceşte fiinţa fiecărui lucru, nici unul dintre lucruri nu se depăşeşte pe sine prin fire şi nu-şi rămâne mai prejos de sine. Hotarul făpturilor este să ajungă prin dorinţă la cunoaşterea cauzei lor; iar măsura este să o imite prin trăire, pe cât e aceasta cu putinţă făpturilor.

29.       Când cele ce se mişcă îşi poartă dorinţa peste hotarul şi măsura lor, îşi fac drumul de prisos, neajungând la Dumnezeu în care se opreşte mişcarea dorinţei tuturor primind posesiunea şi bucuria lui Dumnezeu, care e ţinta finală de sine subzistentă a lor.

30.     Adică ceea ce e peste hotar şi peste măsură, şi fără hotar şi fără măsură.

31.     Adică prin raţiune.

32.       Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasă în urmă atât raţiunile fiinţelor netrupeşti, cât şi pe ale trupurilor. Căci nu poate fi privit deodată cu Dumnezeu ceva din cele de după Dumnezeu.

33.     Cum închipuieşte Iona şi poporul Iudeu.

34.      Cum se tălmăceşte Iona când închipuieşte şi mustră în sine, ca tip, poporul Iudeu.

35.      Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-l cu slăbidunea trupului, decât diavolul pe Adam, făgăduindu-i demnitatea dumnezeirii.

36.      Domnul este vierme pentru trupul fără de sămânţă; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care Cuvântul s-a coborât ca om sub pământ, cât şi ca cel ce este prin fire şi după fiinţă lumină şi Dumnezeu.

37.      Vântul, arzător închipuieşte nu numai încercările, ci şi părăsirea, de către Dumnezeu, în urma căreia nu li s-a mai hărăzit Iudeilor darurile dumnezeieşti.

38.      Propriu mândriei este a nu recunoaşte că Dumnezeu este Făcătorul virtuţii şi al Firii, precum propriu slavei deşarte este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bună voie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstei egale a celor de aceeaşi fire.

39.      înrudirea sufletescă ce se înfăptuieşte prin duh, desface afecţiunea voinţei pentru trup şi o leagă de Dumnezeu, prin dor.

40.      Noapte numeşte simbolurile legii, sub care se află legea, în ele sufletul nu-şi poate găsi luminarea, dacă nu sunt înţelese duhovniceşte.

41.      Biserica neamurilor a fost numită cetate mare închinată lui Dumnezeu, pentru taina cea mare şi de nici un cuvânt măsurată a iconomiei dumnezeieşti.

42.      După fiinţă adevărul premerge tipurilor; după arătare însă, tipurile premerg temporal adevărului. Deci fiindcă Iona a zugrăvit în sine cu anticipaţie adevărul ca tip, rămânând trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, Scriptura vorbind de "încă trei zile", înţelege prin ele cele trei zile ale îngropării şi învierii Domnului, după care va fi distrusă rătăcirea şi neştiinţa neamurilor.

43.      Reînvie credinţa adică.

44.      înşirarea pe scurt a tălmăcirilor numelui lui

Iona după cum se referă acest nume prin înţelesurile lui la diferite persoane şi moduri de viaţă.

45.      Adică al legii.

46.     Efectul legii naturale este afecţiunea voluntară a tuturor faţă de toţi.

47.                                           Definiţii prin care se arată însuşirea caracteristică a legii naturale.

48.                                           Legea scrisă, împiedicând prin frică nedreptatea, obişnuieşte pe om spre ceea ce e drept, iar cu vremea preface obişnuinţa într-o afecţiune iubitoare de dreptate, ce dă naştere unei deprinderi ferme spre bine, care produce uitarea răutăţilor de mai înainte.

49.     Definiţii care arată lucrarea fiecăreia din legile

amintite.

50.                                      A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, e propriu grijii care, se preocupă numai de viaţa lui, iar aceasta ţine de legea naturală. A-l iubi însă pe aproapele ca pe tine însuţi, înseamnă a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă, în sfârşit a-l iubi pe aproapele mai mult ca pe tine însuţi, e propriu legii harului.

51.                                      Definiţii scurte, care arată însuşirea prin care fiecare din cele trei zile înfăptuieşte cele bune.

52.                                      Calea celor trei zile este desăvârşirea prin cele trei legi, a celui ce le păzeşte, împlinind toată dreptatea lor.

53.                                      Alt înţeles mai subtil al umbrarului şi al curcubetei, al viermelui, al vântului arzător şi al soarelui.

54.                                      Cel ce e împiedicat în pornirile trupului spre plăcere, învaţă să cunoască raţiunile Providenţei, care ţine în frâu materia inflamabilă a patimilor. Iar cel ce suferă lovituri dureroase în trupul său, învaţă să cunoască raţiunile Judecăţii, care-l curăţă, prin osteneli fără de voie, deîntinăciunile de mai înainte.

întrebarea 65

în Cartea a doua a împăraţilor s-a scris: ”Şi s-a făcut foamete în zilele lui David trei ani, unul după altul. Şi a căutat David faţa Domnului. Şi Domnul a zis: "Peste Saul şi peste casa lui nedreptatea, fiindcă a omorât pe Ghibeoniţi". Şi a chemat David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: "Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului". Şi au zis către rege: "Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi a socotit să ne stârpească pe noi, vrem să-l pierdem pe el, ca să nu mai fie în nici un hotar al lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul". Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului, şi au căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-a omorât în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sacul şi şi l-a întins sieşi pe stâncă, până ce a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer. Şi au împlinit toate câte a poruncit regele. Iar după acestea s-a milostivit Dumnezeu de ţară". De ce după moartea lui Saul i s-a cerul lui David ispăşire, stăpânind foamete peste ţară până cea dat pe cei şapte bărbaţi din sămânţa lui Saul ca să fie omorâţi de Ghibeoniţi? Care e sensul acestor cuvinte şi cum trebuie să le înţelegem duhovniceşte?

Răspuns

Cunoştinţa exactă a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşează în ei de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglindă curată şi străvezie (l). Aceia însă a căror viaţă e împunsă, ca şi a mea, de petele patimilor, de abia pot să deducă din anumite socotinţe probabile cunoştinţa celor dumnezeieşti, fără să îndrăznească a o pătrunde şi exprima cu de amănuntul. Şi eu ştiu limpede, cinstite Părinte, că întrucât le-ai pătimit, cunoşti cele dumnezeieşti şi le şti din experienţă mai bine decât le ştiu eu, care nu pot grăi nimic despre cele dumnezeieşti pe temeiul pătimirii lor (2). Totuşi nu e de osândit nici osteneala aceasta a mea, mai ales din partea voastră care mi-aţi poruncit şi mi-aţi impus această osteneală de-a grăi despre cele mai presus de putere.

Deci Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărăteşte cu litera ei prin puterea poruncii trupeşti peste Iudeii cei trupeşti (3), sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăteşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăceşte după înţeles ca "iadul cerut". Poporul Iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărătească peste el iadul, adică neştiinţa, în loc de cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască, e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea să o păzească.

După altă tălmăcire, Saul înseamnă, "ceva dat cu dobândă" sau "împrumutat cu dobândă". Căci nu s-a dat legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el nu ia făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii. Iar Resfa, ţiitoarea lui Saul, se tălmăceşte "drumul gurii". Drum al gurii este, însă, învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios (4). Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu partea trupească a legii prin învăţarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu raţiunea. De aceea ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară. Căci din împreunarea nelegiuită cu Resfa se naşte Ermonti şi Memfivoste, care înseamnă: "anatema lor" şi "ruşinea gurii lor". De fapt Ermonti, după înţeles, se tălmăceşte "anatema", iar Memfivoste, "ruşinea gurii lor". "Anatema lor" este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor (5). Iar Memfivoste este mişcarea nenaturală a minţii spre rău sau gândul născotitor de rele al minţii, care este şi se numeşte ruşinea minţii.

Sau "anatema lor" este locul în care e ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta (6), care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din Rai după călcarea poruncii dumnezeieşti. Această lume o naşte prin afecţiunea de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeiească a duhului dinlăuntrul literii legii. Iar "ruşinea gurii lor" este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup. Căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literii ei obişnuieşte să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup(7).

Sau iarăşi "anatema lor" este mişcarea urîtă, pământească şi fără formă a patimilor, iar "ruşinea gurii lor", mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmuieşte o frumuseţe plăcută simţurilor (8). Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeieşti numai la litera legii, are învăţătura legii numai ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legitimă. De aceea în chip necesar o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile, Sâmbetele şi lunile nouă, pentru dezmierdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea al materiei şi al formei patimilor (9), neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea poate unul ca acesta naşte în chip păcătos, pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Ezdriel. Merob se tălmăceşte "săturarea gâtlejului", care nu e altceva decât lăcomia pântecelui. Aceasta înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Ezdriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Ezdriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte "putere dumnezeiească", sau "ajutor tare", sau "vedere puternică". Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literii. Căci mintea fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiească, nu o primeşte decât pe aceasta spre convieţuire, socotind-o dumnezeiească şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăteşte. Şi aşa face să se nască din ea modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor (10). Căci odată ce partea contemplativă, a sufletului, ascultând de litera legii, îmbrăţişează dezmierdarea trupească în vederea convieţuirii cu ea, socotind-o din pricina poruncii dumnezeiească, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii, nemaiîngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea.

Deci cel ce se îndeletniceşte cu slujirea legii în chip trupesc (11), are cunoştinţa celor dumnezeieşti ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legiuită, şi face să se nască din ea "anatema" (osânda) lucrării patimilor şi "ruşinea" gândurilor urîte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecului, dobândeşte ca nepoţi, modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor (41). Din această pricină el obişnuieşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte Ghibeoniţi. Căci Ghibeoniţii se tălmăcesc "munteni" sau "plutitori în văzduh" (meteori) indicând desigur raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul şi oricine imită pe Saul prin dispoziţia sa lăuntrică, prin faptul că, lăsându-se amăgit de a se ţine numai de litera legii, leapădă şi strâmbă raţiunile cele după fire. Căci nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc dacă dă atenţie unei slujiri trupeşti a legii. Fiindcă simbolurile nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simbolurile nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipseşte de simbolurile legii ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire (12). El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia, care au fost cruţaţi de Iisus, şi pentru care acela a purtat şi un război înfricoşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit împotriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină, alăturea de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat asupra Ghibeoniţilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort (13). Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cuvântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci fărăcontemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor.

Nu e greşit însă, nici potrivnic evlaviei, să se spună şi aceea, că Ghibeoniţii înfăţişează soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeieşti, care le mântuieşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, prin fapte, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi a renaşterii dumnezeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase prin făptuire omorîrea mădularelor pământeşti, ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă (14).

Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinţă, Ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic numai după litera legii, drept duşman care luptă împotriva celui ce se mântuieşte. Căci acesta, slujind pântecelui ca lui Dumnezeu şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cinste, se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dumnezeieşti şi de aceea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vremelnice adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a simţurilor rău întrebuinţate; de cele dintâi ca de nişte fii ai ţiitoarei Resfa, iar de cele din urmă, ca de nişte nepoţi de la necinstita fiică Merob. Iar simţirea (lucrarea simţurilor) unindu-se cu materia şi forma, pe de-o parte dă naştere patimei, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fire (15). Pentru că raţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea(16).

Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea neamurilor anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti (17). Pentru că foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa însăşi şi lipsa totală a mâncărurilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe care nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul nu se iveşte foametea, pentru că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte legea înţeleasă duhovniceşte, lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literii (căci David se tălmăceşte "dispreţuire" şi "cel tare la vedere", primul înţeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul biruieşte litera) (18), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelişul de dinafară al literii în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei (19). Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte "trei ani unul după altul". Căci tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă celor călăuziţi de ea îndumnezeirea.

Prin urmare foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simbolurilor materiale, negândindu-se la nici un înţeles duhovnicesc mai înalt (20). Pentru că atâta timp cât stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte din slujirea trupească şi vremelnică a legii obişnuieşte să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboluri (21). Pentru această pricină socotesc că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului evanghelic. Căci abia acum după ce a trecut împărăţia literii, flămânzim când nu înţelegem duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi căutăm în faţa Domnului (22), înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de, gândurile trupeşti din litera legii.

"Şi a căutat David, zice Scriptura, faţa Domnului. Şi a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorît pe Ghibeoniţi". David este toată mintea străvăzătoare, care vieţuieşte în Hristos (23) şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţă Domnului este contemplaţia şi cunoştinţa adevărată a celor dumnezeieşti, pe care căutând-o cineva prin virtute, află pricina pentru care lipseşte (cunoştinţa) şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii ai lui Saul din ţiitoarea sa Resfa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăceşte, cum am spus, prin "iadul cerut", sau "neştiinţa dorită". Iar "neştiinţa dorită" înseamnă desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupeşti a legii; sau mintea lipită trupeşte numai de materia literii prin simţuri (24). Resfa se tălmăceşte "calea gurii", care înseamnă învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci "calea gurii", dar nu şi a înţelegerii, o foloseşte cu adevărat numai cel străin de contemplaţia duhovnicească a legii. Iar fii Resfei sunt Ermonti şi Memfivoste. Ermonti se tălmăceşte "anatema lor", ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup, sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte afecţiunea din plăcere faţă de lume, sau poate mişcarea pământească, urîtă şi diformă a patimilor. Iar Memfivoste se tălmăceşte "ruşinea trupului lor", ceea ce înseamnă mişcarea nenaturală a minţii spre păcat, adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivareagândurilor iubitoare de lume şi de trup, sau, în sfârşit, mişcarea minţii care dă chip patimilor şi plăsmuieşte frumuseţi plăcute pentru simţuri. Aceştia sunt fiii, pe care îi naşte legea scrisă şi mintea ce se lipeşte numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul, se tălmăceşte "saturarea gâtlejului", ceea ce înseamnă lăcomia pântecelui. Căci litera legii, care închide în simbolurile pe cei ce slujesc ei, şi mintea care mărgineşte legea în chip literal la figuri, de dragul vieţii trupeşti, nu pot da naştere decât dezmierdării faţă de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări, a celor cinci simţuri, pe care le naşte lui Ezdriel, adică părţii contemplative, afecţiunea care slujeşte prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui.

Pe aceşti doi fii ai lui Saul (adică materia şi forma) (25), şi pe cei cinci nepoţi ai lui (adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă, sau împletirea pătimaşă şi nenaturală a simţurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului şi curgerii), după moartea lui Saul (adică după trecerea slujirii trupeşti a legii şi după trecerea neştinţei), David îi predă, la porunca dumnezeiească, Ghibioniţilor, care vieţuiesc pe înălţimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovniceşti a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte legea duhovnicească, sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensibilă a simbolurilor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.

Căci dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeieşti şi spirituale din simboluri (26) şi dacă drept urmare nu s-a născut în el dorul de a se apropia numai cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea (lucrarea simţurilor) de la adâncurile dumnezeieşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea, ţinându-se de literă, pe drept cuvânt nu află alinare foamei de cunoştinţă. Căci s-a osândit pe sine să, mănânce pământul Scripturii, sau trupul, asemenea şarpelui cel amăgitor, dar nu înţelesul sau duhul şi sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească şi îngerească (înţeleg contemplarea şi cunoştinţa duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor), mâncare pe care o dăruieşte Dumnezeu din belşug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: "Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul ".

Prin urmare dacă dorim să ne săturăm cu harul dumnezeiesc, trebuie să strârpim înţelegerea trupească, cea după simţuri, a Scripturii, care dă naştere patimilor şi dispoziţiei afectuoase faţă de cele vremelnice şi trecătoare (sau lucrării pătimaşe a simţurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim şi pe acestea ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul prin contemplaţia naturală, întru înălţimea raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, ca într-un munte. Căci dacă, după cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul şi asupra casei lui atârnă nedreptatea, fiindcă a omorât pe Ghibeoniţi, e vădit că legea înţeleasă numai după literă, adică poporul Iudeilor şi tot cel ce imita pe acela în ce priveşte înţelegerea (căci pe aceştia i-a numit Scriptura casa lui Saul) săvârşeşte nedreptate faţă de adevăr. Fiindcă acesta mărgineşte înţelesul legii numai la literă şi nu primeşte contemplaţia naturală, care ajută la descoperirea cunoştinţei ascunsă tainicîn literă şi mijloceşte între figuri şi adevăr, desfăcând pe cei călăuziţi de ea de la cele dintâi şi ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul şi o înlătură de la cunoaşterea tainică a celor dumnezeieşti.

Aşadar cei ce caută vederile celor dumnezeieşti trebuie să omoare această înţelegere trupească, vremelnică şi trecătoare a legii prin contemplaţia naturală, înălţimea cunoştinţei ca într-un munte. "Şi a chemat, zice, David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului? Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi ne-a prigonit şi a socotit să ne stârpească pe noi, să-l pierdem pe el, ca să nu mai stea în hotarul lui Israil. Daţi-ne nouă, şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Memfivoste, şi pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel. Şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Şi au căzut acolo cei şapte împreună.

Şi i-au omorît în zilele secerişului, la începutul secerişului oarzelor". Unde aflăm în istorie să fi stârpit Ghibeoniţii pe Saul "ca să nu mai stea el în hotarul lui Israil" ? Căci Maribaal, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David, ca şi mulţi alţii din familia lui Saul, cum se arată în Cartea Paralipomenelor. Şi cum pot spune Ghibeoniţii, luând din sămânţa lui Saul şapte bărbaţi: "îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil", odată, ce acela murise cu mulţi ani înainte? Precum se vede s-a amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israil, cel ce omoară de fapt, prin contemplaţia naturală, ca prin nişte Ghibeoniţi, afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet din legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, înţelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţei ca într-un munte, şi descoperă înaintea Domnului prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci aşa poate fi înţeleasă "spânzurarea înaintea Domnului", de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege luată după literă (27). Dar tot cel ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit desigur litera legii "ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel", adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti (28). Căci Israel se tălmăceşte "minte văzătoare de Dumnezeu". Dar e vădit că laturea trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s-a scris, "Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină lui se cade să I se închine în duh şi adevăr", nu în literă. Fiindcă litera omoară, iar duhul face viu". Pentru aceasta ceea ce obişnuieşte să omoare, trebuie să fie omorît prin duhul de viaţă făcător. Căci este cu neputinţă să existe şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumne-zeiească a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire (29).

Deci socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului. Căci cum au stârpit Ghibeoniţii pe Saul din tot hotarul lui Israil, odată ce se află şi după aceea mulţi din familia lui în popor? Dar înţelegând acestea spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboluri e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţei. Căci unde mai dăinuieşte tăierea împrejur a trupului când legea e înţeleasă duhovniceşte? Unde mai sunt Sâmbetele şi începuturile lunilor? Unde praznicele sărbătorilor? Unde mai e rânduiala jertfelor, a odihnei pământului şi celelalte prescripţii ale slujirii trupeşti a legii? Căci privind lucrurile în chip natural, ştim că desăvârşirea nu stă în a tăia ceva din întregimea cea după fire lăsată de Dumnezeu (30). Doar nu stă desăvârşirea în ciuntirea meşteşugită a firii şi în lepădarea prin născocirea a ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu potrivit cu raţiunea creaţiunii. Altfel am socoti că meşteşugul e mai puternic ca Dumnezeu în întărirea dreptăţii şi am considera ciuntirea născocită a firii drept întregire a unei dreptăţi ciuntite după creaţiune (30). Ci din locul tipic pe care-l ocupă părticica tăiată învăţăm să facem în chip duhovnicesc (gnostic) tăierea împrejur a dispoziţiei pătimaşe a sufletului, ca aplecarea voii noastre să se conformeze mai deplin cu firea, corectând legea pătimaşă a naşterii (facerii) adăugată pe urmă.

Căci tăierea tainică (mistică) împrejur constă în tăierea totală a afecţiunii pătimaşe faţă de naşterea (facerea) ivită pe urmă (31). Iar Sâmbăta (Sabatul) este oprirea deplină a lucrării patimilor şi încetarea totală a mişcării minţii spre cele create, precum şi desăvârşita trecere la Dumnezeu (32). Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât e cu putinţă omului, prin virtute şi cunoştinţă, nu trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo materie oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune raţiunile "firii, ca să nu dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulceşte cu patimile sau se măsoară cu hotarele (definiţiile) firii. Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât tăcerea desăvârşită (33) şi nu şi-L reprezintă decât neştiinţa totală prin depăşire. Iar începuturile lunilor zicem că sunt diferitele iluminări ce ne întâmpină pe drumul zilelor trăite în virtute şi cunoştinţă (34), cu ajutorul cărora privind deodată peste toate veacurile, împlinim anul primit al Domnului"împodobit cu cununa bunătăţii". Iar cununa bunătăţii este credinţa curată, împodobită cu cuvintele înalte ale dogmelor şi cu cugetările duhovniceşti, precum cu nişte pietre preţioase şi încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap (35). Sau mai bine, cununa bunătăţii este, (36) însuşi cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providenţei şi ale Judecăţii, adică prin înfrânarea de la patimile de bunăvoie şi prin răbdarea celor fără de voie (37), înconjoară mintea ca pe o frunte şi prin împărtăşirea harului îndumnezeirii face mintea mai frumoasă decât pe Sine însuşi.

Dintre sărbători, cea dintâi (38) este simbolul filosofiei active, care trece pe cei călăuziţi de ea din Egiptul păcatului la virtute; a doua (39) este chipul contrmplaţiei naturale în duh, care aduce lui Dumnezeu ca pe o pârgă a secerişului cunoştinţa evlavioasă despre lucruri; a treia simbolizează taina teologiei (a cunoştinţei de Dumnezeu (40), îmbrăţişând aptitudinea (deprinderea) cunoaşterii tuturor raţiunilor duhovniceşti din făpturi, desăvârşita nepăcătuire prin har în temeiul iconomiei Cuvântului întrupat şineschimbabilitatea nemuritoare şi desăvârşită în bine, ca una ce e împreunată cu trâmbiţi, cu jertfă de împăcare şi cu fixarea de corturi.

Acesta socotesc că este un înţeles al cinstirii zilelor. Căci nu a poruncit Dumnezeu să se cinstească Sâmbăta, începuturile lunilor şi sărbătorile, fiindcă a voit să fie cinstite anumite zile de către oameni, în felul acesta i-ar fi învăţat prin porunca legii să slujească făpturii în locul Făcătorului, făcându-i să-şi închipuie că zilele sunt vulnerabile prin fire şi de aceea trebuie să li se aducă închinare (41), Dumnezeu însă a indicat simbolic că El este acela care trebuie să fie cinstit prin zile. Căci El este Sâmbăta, ca Cel ce e repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihna după străduinţele pentru dreptate (42) El este şi pacea fiindcă slobozeşte pe cei ţinuţi în robia amară a păcatului. Dar este şi Cincizecimea, ca început şi sfârşit (ţintă finală) al lucrurilor şi ca raţiune (cuvânt), întru care se cuprind toate prin fire (44). Căci dacă Cincizecimea cade după perioada unei săptămâni de săptămâni, ea este o zecime încinită. Dar aceasta înseamnă că natura celor create,care după raţiunea sa e încincită, din pricina simţurilor, după străbaterea naturală a timpurilor şi a veacurilor se va sălăşlui în Dumnezeu Cel unul după fire; nemaiavând nici o mar-gine, căci în Dumnezeu nu este nici un interval, fiindcă spun unii că Cuvântul este o monadă ce se lărgeşte ca Providenţă, înaintând în cele zece porunci. Când însă firea se va uni după har cu Cuvântul, nu vor mai exista cele fără de care nu este nimic, încetând mişcarea ce, transformă (alterează) pe cele ce se mişcă prin fire. Căci stabilitatea mărginită, în care se găseşte în chip necesar prin transformare mişcarea celor ce se mişcă, trebuie să primească un sfârşit prin venirea stabilităţii nesfârşite, în care are să se odihnească mişcarea celor ce se mişcă. Pentru că unde este o graniţă după fire, este şi o mişcare ce transformă pe cele ce se află în acel cuprins. Iar unde nu este o graniţă, desigur că nu se va cunoaşte nici o mişcare care să transforme pe cele cuprinse acolo.

Lumea însă este un spaţiu mărginit şi o stabilitate mărginită, iar timpul o mişcare circumscrisă. De aceea mişcarea, din cursul vieţii transformă cele aflătoare în lume. Când însă firea va trece cu lucrarea şi cugetarea peste spaţiu şi timp (adică peste cele fără de care nu este nimic, sau peste stabilitatea şi mişcarea mărginită) şi se va împreuna nemijlocit cu Providenţa, va afla Providenţa ca pe o raţiune prin fire simplă şi stabilă ce nu are nici o margine şi de aceea nici o mişcare. Deci până ce firea se află în lume în chip temporal, e supusă mişcării transformatoare, din pricina stabilităţii mărginite a lumii şi a coruperii prin alterare în cursul timpului. Dar ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns, o stabilitatepururea în mişcare şi o identică mişcare stabilă, săvârşită etern în jurul Aceluiaşi, Unul şi Singur. E ceea ce numeşte Scriptura sălăşluirea statornică şi nemijlocită a celor create în primele lor cauze.

Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocită a celor providenţiaţi cu Providenţa, adică unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea Providenţei, unire în care nu se mai arată nici timp nici devenire. Iar trâmbiţa este Cuvântul, ca cel ce face să răsune în noi cunoştinţele dumnezeieşti şi negrăite. Tot El este şi ispăşire, ca Cel ce s-a făcut ca noi şi topeşte în Sine fărădelegile noastre şi cu darul harului duhovnicesc îndumnezeieşte firea care a păcătuit. Şi în sfârşit El este şi înfigerea corturilor, ca Cel ce ne fixează în neschimbabilitate prin deprinderea noastră în bine asemenea lui Dumnezeu şi constituie legătura care ne duce prin prefacere spre nemurire (45).

Iar dacă ne apropiem cu înţelegerea naturală de Scriptură, nu credem că prin tăierea de dobitoace necuvântătoare şi prin stropiri de sânge îl îndulcim pe Dumnezeu, ca să dea iertare păcatelor ca o răsplată, celor ce le aduc. Dacă am crede aceasta, ne-am închina, fără să ne dăm seama, unui Dumnezeu pătimaş, care doreşte cu patimă şi cu multă sârguinţă acele lucruri pentru care socotim şi pe oamenii ce le caută cu mare poftă, ca neînfrânaţi şi nestăpâniţi (46). Ci e vorba aici de jertfe duhovniceşti. Căci jertfe duhovniceşti ştim că sunt nu numai omorîrea patimilor înjunghiate cu sabia Duhului, care e cuvântul lui Dumnezeu,şi deşertarea în intenţie a întregii vieţi din trup, asemenea sângelui, ci şi aducerea înţeleaptă a moravurilor şi a tuturor facultăţilor naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot în focul harului celui în duh, spre a le preda lui Dumnezeu (47). Astfel, înţelegând în chip natural fiecare din simbolurile aflătoare în Scriptură, omorîm întru înălţimea contemplaţiei tainice, ca pe un munte, pe şapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc legat de litera Scripturii, "spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israil", adică în contemplaţia duhovnicească. Căci trăind acesta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul că mărgineşte legea mimai la trup, cinstind ca dumnezeieşti patimile de ocară (48). Dar gândurile naturale luând încuvinţare de la legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerişului oarzelor, adică atunci când prin filosofia lucrătoare o raţiune cumpănită adună la un loc toate virtuţile. Atunci e omorît înţelesul pământesc al Scripturilor şi toată năzuinţa trupească e stârpită cu desăvârşire. Căci îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea dunului prin vederile cele înalte şi nu întru vechimea literii prin înţelegerea coborîtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea Iudeilor (49). El ucide, cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a legii, cum istoriseşte cuvântul Scripturii, zicând: "Şi a luat regele pe cei doi fii ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Memfivoste, şi pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor". Mâna Ghibeoniţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale (50), prin care sunt ucişi fiii Resfei, Ermonti şi Memfivoste, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute din învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară firii a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună, ca într-un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumnezeieşti, la începutul secerişului oarzelor, adică la începutul activităţii virtuoase, sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mişcarea urîtă a gândurilor şi modurile desfrânate ale lucrării abuzive a simţurilor.

"Şi au căzut, zice, împreună cei şapte şi i-au omorît la începutul secerişului oarzelor. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sac şi l-a întins sieşi pe piatră, până a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer". Resfa, precum am spus, înseamnă "drumul gurii", care este învăţarea trupească a legii numai prin rostirea cuvântului.

Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în inima celor stăpâniţi mai înainte de ea (51), îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe, credinţa în Domnul), împlinind în duh, prin pocăinţa cea după Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are adică înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoştinţele dumnezeieşti ale Scripturii din înălţimea contemplaţiei duhovniceşti (52), ca să stingă patimile şi să restaureze virtuţile. Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeiească a cunoştinţei duhovniceşti a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari la vedere. Căci se zice: "Şi a făcut toate câte le-a poruncit regele. Iar după acestea s-a milostivit Dumnezeu de ţară". Prin urmare deprinderea cu dumnezeieştile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică la piatră, după pounca regelui David adică a "legii duhovniceşti", sau "a minţii celei tari la vedere"), prin mijlocirea căinţei (al cărei simbol e sacul), împreunată cu lucrarea virtuţilor, face să coboare ploaia dumnezeiească a cunoştinţei şi-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească pe pământul (ţara) inimii şi să trimită şuvoaiele dumnezeieşti ale darurilor (harisme-lor) şi să procure din belşug roadele dreptăţii. Prin aceasta pune capăt neştiinţei de mai înainte a celor dumnezeieşti care stăpânea ca o foamete, şi umple ţara de bunătăţile duhovniceşti, încărcând sufletul cu grâu, cu vin şi cu untdelemn. Cel dintâi (53) îl întăreşte ca învăţătură a cunoştinţei lucrătoare; al doilea (54) îl înveseleşte ca o dragoste dumnezeiească ce înviorează ardoarea dorinţei după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă (55) luminează faţa virtuţilor ca o nepătimire lină şi liniştită, străvezie şi luminoasă şi liberă de toată mişcarea pământească (56).

Deci să zicem şi noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israil, adică să omorîm slujirea cea pământească şi trupească a legii, sau chipul iudaic al slujirii şi înţelesul trupesc şi imediat al literei Scripturii din toată contemplaţia tainică şi să trecem la înţelesul duhovnicesc care îndumnezeieşte şi să ne împăcăm cu Ghibeoniţii (adică cu raţiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scăpat neatinşi Iisus, adevăratul împlinitor al făgăduinţelor dumnezeieşti şi pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiească a cunoştinţei tainice. Iar prin Ghibeoniţi, adică prin contemplaţia naturală, să omorîm înţelegerea pătimaşă, materială şi vremelnică a legii, adică pe cei şapte bărbaţi din fiii lui Saul, pe care îi naşte Resfa, sau drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii, şi Merob, care se tălmăceşte saturarea gâtlejului, adică dezmierdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Memfivoste şi pe Ermonti, dintre care primul se tălmăceşte "ruşinea gurii", iar celălalt "anatema lor", sau deprinderea şi lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Ezdriel, adică părţii contemplative a sufletului pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a simţurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplaţia naturală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeiească a cunoştinţei şi ne bucurăm din belşug de roadele dreptăţii. Căci ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înţelegerea materială a literei, născută în cei pământeşti la înţelegere, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, la înălţimea cunoştinţei tainice şi duhovniceşti, prinmijlocirea contemplaţiei naturale, omorîm tot înţelesul trupesc şi vremelnic sau mai bine zis pământesc al legii, dacă 1-am urît şi noi pe Saul cu Dumnezeu şi 1-am socotit nevrednic să mai împărătească peste Israel; adică am respins modul trupesc al Scripturii, sau Iudaismul, ca să nu mai împărătească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului.

Căci trebuie să-l urîm pe Saul (sau slujirea trupească a legii) şi să-l scoatem din demnitatea împărătească, fiindcă a cruţat pe Agag regele lui Amalec, şi pe cele mai grase din oile şi vitele aceluia, ca şi viile şi măslinii lui, adică materiile care aprind mânia şi pofta şi pricinile dezmierdărilor, ba pe însuşi Agag l-a trecut viu în pământul făgăduinţei, ceea ce înseamnă că a strămutat viţelul, sau cugetul pământesc al trupului, în locul cunoştinţei dumnezeieşti, adică în inimă (57). Căci Agag se tălmăceşte "viţel", fiind poate viţelul acela pe care nebunul şi neînţeleptul Israel (58), turnându-şi-l în pustie, l-a îndumnezeit, preţuind mai mult plăcerea pântecelui decât slujirea dumnezeiească. Pe acest viţel îl nimiceşte Moise şi Samuil: cel dintâi fărâmiţându-l şi împrăştiindu-l sub apă, iar cel de-al doilea înjunghiindu-l cu sabia duhovnicească. Cu alte cuvinte îl nimiceşte harul viu şi lucrător al Duhului Sfânt (căci aceasta înseamnă Moisi) şi ascultarea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor (căci aceasta înseamnă Samuil). De fapt Moise se tălmăceşte "apă săltătoare", iar Samuil "ascultarea lui Dumnezeu", care este credinţa adevărată şi viaţa după voia lui Dumnezeu.

Deci stăpânirea păcatului sau cugetul trupesc e omorât pe deoparte de harul sfântului Botez, iar pe de alta e înjunghiat de ascultarea lucrătoare a poruncilor dumnezeieşti cu sabia Duhului (adică cuvântul cunoştinţei dumnezeieşti, celei în duh). Căci ascultarea aceasta strigă tainic către patima păcatului, cum a strigat şi marele Samuil către Agag: "Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, aşa şi mama ta va fi azi între femei lipsită de fii". De fapt patima lăcomiei stomacului a lipsit multe virtuţi de fii, pierzându-i prin gândul lucios şi lunecos al plăcerii, ca printr-o sabie. Căci prin necumpătare stârpeşte seminţele cumpătării, prin lăcomie strică cumpăna egală a dreptăţii, prin iubirea trupească de sine taie legătura naturală a iubirii de oameni, şi scurt vorbind patima lăcomiei pântecelui omoară toţi copiii ce se nasc din virtute. Iar această patimă o desfiinţează, precum am zis, numai harul Botezului şi împlinirea poruncilor prin ascultarea lui Dumnezeu (59). Deci Dumnezeu după ce a uns ca rege al lui Israel legea, care cultivă prin literă patima aceasta, se căieşte şi trece puterea împărăţiei de la ea, dând-o lui David, adică legii evanghelice şi duhovniceşti. Căci David este fiul lui Iese, iar Iese se tâlcuieşte "facerea lui Dumnezeu". Deci Sfânta Evanghelie este rodul facerii, sau al lucrării proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primeşte împărăţia pentru veacuri nesfârşite. Sub stăpânirea ei avem parte de o bucurie şi de o veselie netrecătoare, căci ea e ziua neînserată şi fără de sfârşit. Fiindcă se spune: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într- însa". Iarziua înseamnă aici harul evanghelic, sau taina Aceluia care a adus acest har şi în care vrea să umblăm, cum zice dumnezeiescul Apostol, noi toţi cu bunăcuviinţă, ca în ziua cunoştinţei şi a adevărului. Căci ziua luminii veşnice este Hristos însuşi, în care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El, întru bunăcuviinţa virtuţilor.

Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după trup fără de sămânţă şi a înnoit legile firii şi a fost "gătit înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi spre slava poporului lui Israel". Căci Domnul nostru este într-adevăr lumină neamurilor, descoperindu-le prin cunoştinţa cea adevărată ochii înţelegerii, acoperiţi de întunericul neştinţei (60); şi cu adevărat s-a gătit pe Sine popoarelor credincioase pildă bună a virtuţii şi a vieţuirii dumnezeieşti, făcându-Se chip şi model al feţei celei virtuoase (61), spre care privind, ca spre călăuza mântuirii noastre, izbutim să dobândim, imitându-l prin faptele noastre, virtuţile, pe cât ne este cu putinţă. Dar tot El este, ca Dumnezeu şi Cuvântul, şi slavă poporului Israil, întrucât umple mintea de strălucirea luminii dumnezeieşti a cunoştinţei prin contemplaţie tainică (62). Sau poate Scriptura numeşte "popoare" "raţiunile naturale, iar "faţă" a lor slavă fără pată, a cărei pregătire (lumină spre cunoaştere) s-a făcut însuşi Cuvântul ca Făcător al firii (63). Iar "neamurile" sunt patimile contra firii (64), pe care le descoperă din ascunzişul lor, dăruind lumina cunoştinţei, şi le smulge cu totul din fire. Deci Cuvântul se face slavă lui Israel deoarece curăţeşte mintea de patimile contra firii şi o împodobeşte cu raţiunile cele după fire, dar pe lângă aceea şi pentru că o înconjoară cu diadema neschimbării, prin îndumnezeire (65). Căci slava adevărată a lui Israil constă în izbăvirea pe patimile contrare firii şi în dobândirea raţiunilor firii şi a bunurilor mai presus de fire.

Iar cel ce primeşte pe acest David, spiritual, deşi e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind, marea sa iubire de oameni şi nepătimirea la care a ajuns, chiar urît fiind linişteşte prin chitara Duhului pe duşmanul chinuit de duhul cel rău şi-l domoleşte, scăpându-l, ca pe un drac videan de boala cea rea (epilepsia) a cugetului pământesc. Căci tot cel ce urăşte din pizmă şi ponegreşte cu răutate pe cel ce e mai tare în nevoinţele virtuţilor şi mai bogat în cuvântul cunoştinţei duhovniceşti, este un Saul chinuit de duhul cel rău, întrucât nu suferă faima şi fericirea celui mai bun în virtute şi cunoştinţă şi se înfurie cu atât mai tare cu cât nu-l poate ucide pe binefăcător. Adeseori acesta îl repede cu ciudă chiar şi pe prea iubitul său Ionatan, adică gândul intim al conştinţei, care mustra ura nedreaptă şi povesteşte cu respect de adevăr vredniciile celui unt. El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care, a zis Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeieşti: "Nebuneşte ai lucrat că ai călcat porunca mea, care ţi-a dat-o ţie Dumnezeu". Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisă, sau naţia Iudeilor, care vieţuieşte după legea scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplaţia şi cunoştinţa duhovnicească, în locul lui venind duhul rău (adică cugetul pământesc), care le chinuieşte cu tulburările şi frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii şi stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Căci legea privită numai după literă şi înţeleasă material, e parcă stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri si neavând nici o armonie cu ea însăşi, iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea şi nestatornicia celor materiale, îşi schimbă în chip necesar şi ea mereu dispoziţia. Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreţ, încântă prin duhul contemplaţiei tainice, legea şi pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută de la necredinţă la credinţă. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât şi naţia iudaică pot fi şi posedate şi înţelepte. Legea este posedată când e înţeleasă pământeşte, iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământeşte. Şi iarăşi, legea este înţeleaptă când e înţeleasă duhovniceşte, iar Iudeul e înţelept când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

De notat că pe cei scăpaţi de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe Saul, înţeleg legea scrisă, ca să împărăţească peste Israel, se căieşte când o vede înţeleasă trupeşte de către Iudei şi dă putere împărăţiei duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. "Şi voi da, zice, împărăţia aproapelui tău, care este mai bun ca tine". Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în vecinătatea literei, obişnuind să se arate după moartea literei (66).

Să rugăm deci şi noi pe David cel spiritual (67) să cânte minţii noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplaţiei şi cunoştinţei duhovniceşti şi să alunge duhul rău, care o rostogoleşte prin simţuri în cele materiale, ca să putem înţelege legea duhovniceşte şi să aflăm raţiunea tainică ascunsă în ea, spre a ne-o face avuţie statornică şi merinde spre viaţa veşnică ca să nu rămânem numai cu împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoştinţa duhovnicească cea după har, şi să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeieşti, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a adevărului indicat de cuvintele tainice (68). (Căci Saul, tălmăcit în greceşte, înseamnă amândouă acestea. Fiindcă, pe lângă cele spuse, el mai înseamnă fie "un lucru împrumutat", fie "întrebare". Iar legea scrisă este şi una şi alta. Este primul lucru, întrucât nu este un bun propriu al firii, ci o însoţeşte pe aceasta în existenţa ei. Iar al doilea, întrucât ne stârneşte spre cunoştinţa adevărată şi spre înţelepciunea originară pe noi ce nu socotim întrebarea, ca însăşi înţelegerea adevărului originar al celor dumnezeieşti, ci ne sârguim numai prin simbolurile trupeşti ale legii, ca printr-o întrebare oarecare, spre înţelegerea bunurilor dumnezeieşti). Aceasta, ca să ne odihnim de grij a întrebării, în care se află poate de multe ori şi rătăcire (69), odată ajunşi la adevărul celor după care întrebăm, şi să primim fericirea produsă în chip neschimbat de împărtăşirea de ele, (70) fericire ce preface trăsăturile fiinţei noastre după chipul ei, întru Hristos Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Căruia Să-I fie slava în vecii vecilor, Amin.

Scolii

1.                                     Mintea curăţită până la capăt prin virtuţi învăţată să cunoască raţiunile virtuţilor, făcandu-şi din cunoştinţa întipărită de ele în mod dumnezeiesc o faţă proprie. Căci prin sine mintea este fără formă şi fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoştinţa în duh întemeiată pe virtuţi, fie neştiinţa produsă de patimi.

2.                                     Cel ce a primit ca formă a minţii cunoştinţa dumnezeiească în duh, cea din virtuţi, se zice că pătimeşte cele dumnezeieşti, fiindcă nu a primit-o pe aceasta prin fire datorită existenţei, ci prin har după participare. Iar cel ce n-a primit cunoştinţa cea din har, chiar de ar spune ceva ce ţine de cunoştinţă, nu cunoaşte din experienţă înţelesul a ceea ce spune. Căci învăţarea simplă a unui lucru nu dă cunoştinţa pe care o dă deprinderea.

3.                                     Spune bine cum trebuie înţeles Saul în acest loc al Scripturii. Căci acest înţeles se potriveşte în multe privinţe cu înţelesul din alte locuri şi cu ceea ce rezultă din istorie.

4.                                     Precum cel se se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea o convieţuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată cu viaţa trupului.

5.                                     Cel ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu.

6.     Alt înţeles spiritual. "Anatema" este lumea aceasta, ca loc de osândă, pe care-l naşte prin patimă sau prin poftă cel ce nu străbate cu mintea la duhul legii.

7.     Lucrul spre care ne simţim atraşi, la acela şi

cugetăm cu mintea.

8.     După alt înţeles, "anatema" este mişcarea fără chip a patimilor: iar "ruşinea gurii" este mişcarea minţii ce dă patimii un chip pentru simţuri şi procură prin născociri o materie potrivită patimii.

9.     înfăţişează în rezumat cele trei înţelesuri ale

textului.

10.      Cel ce e convins că e poruncă de la Dumnezeu să se desfete trupeşte după lege, primeşte cu bucurie lăcomia pântecelui, ca pe un dar dumnezeiesc spre împreună vieţuire, şi din ea naşte modurile ce întinează prin rea întrebuinţare lucrarea simţurilor.

11.      Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiească, dând naştere modurilor care întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi seminţele naturale din lucruri.

12.      Cel ce rămâne la simbolurile legii nu poate să privească firea lucrurilor potrivit cu raţiunea şi să îngrijească de raţiunile puse de Făcător din pricina deosebirii între simbolurile şi firea lucrurilor.

13.     Raţiunile firii cară lemne, făcându-se materie pe seama cunoştinţei celor dumnezeieşti, şi cară apă, înfăptuind

curăţirea de patimi şi răspândirea lucrării de viaţă dătătoare a Duhului.

14.      Alt înţeles al aceloraşi, înfăţişând prin Ghibeoniţi chemarea neamurilor.

15.      Ermonti şi Memfivoste sunt materia şi forma, iar cei cinci fii ai Merobei, încincita rea întrebuinţare a simţurilor, împreunându-le pe acestea laolaltă, adică împletind simţurile cu materia şi forma, în urma înţelegerii trupeşti a legii, cel ce mărgineşte înţelesul la literă pe de-o parte dă naştere patimei trupeşti, iar pe de alta, corupe raţiunile naturale.

16.      Patima şi firea, după raţiunea existenţei lor, nicio- dată nu există împreună.

17.                 Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-şi simte puţinătatea cunoştinţei.

18.      Când David e înţeles ca lege, în sens iudaic, se tălmăceşte "dispreţuire", pentru tradiţia interpretării trupeşti a celor dumnezeieşti, iar când înseamnă în sens creştin duhul, se tălmăceşte "cel tare la vedere", pentru contemplaţia cunoştinţei ce se petrece în minte.

19.      Prin sufletul Scripturii a înţeles duhul ei, iar prin trup litera.

20.                  Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală şi cea a harului, care vin una după alta. Deci cel ce înţelege legea scrisă trupeşte, nu hrăneşte sufletul cu virtuţi; la fel cel ce nu sesizează raţiunile lucrurilor, nu-şi nutreşte mintea din belşug cu înţelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce nu cunoaşte marea taină a harului celui nou, nu se veseleşte cu nădejdea viitoarei îndumnezeiri. Aşadar lipsa contemplaţiei duhovniceşti sub regimul legii scrise e urmată de lipsa înţelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei cele noi.

21.      Cel ce nu înţelege legea duhovniceşte, chiar dacă legea a murit pentru el, dat fiind că nu-i mai serveşte trupeşte, dar mai păstrează înţelesurile coborîte ale legii, mai cruţă încă pe copiii şi pe nepoţii lui Saul. De aceea e chinuit de foamea cunoştinţei.

22.      Precum faţa e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel cunoştinţa duhovnicească caracterizează şi revelează dumnezeiescul. De aceea cel ce o caută pe aceasta, caută faţa Domnului.

23.     David se mai tălmăceşte "cel tare la vedere" şi "minte străvăzătoare".

24.      Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase aduse după litera legii, iubeşte neştiinţa, socotind că porunca e numai spre plăcerea trupului.

25.      Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile corespunzătoare simţurilor. Iar cel ce primeşte Scriptura duhovniceşte, omoară prin cugetările naturale pe înălţimea contemplaţiei lucrarea păcatului ca materie şi consimţirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor, în vederea plăcerii, ca pe nişte fii şi nepoţi ai legii scrise.

26.      Fără contemplaţia naturală nimeni nu cunoaşte deosebirea simbolurilor legii de lucrurile dumnezeieşti.

27.      Prin spânzurare a înţeles scoaterea la iveală a literii omorâte a legii pe înălţimea contemplaţiei, prin cunoştinţa în duh.

28.      Prin "hotarul lui Israel" a înţeles toată raţiunea şi tot modul contemplaţiei, în care nu se poate menţine de loc predania înţelegerii trupeşti a legii.

29.     Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorîtoarea vieţii. Prin urmare nu poate lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.

30.      Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi tot ce e natural e o faptă a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii dumnezeieşti este "bună foarte", după cuvântul care zice: "A văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte". Legea însă, poruncind înlăturarea acelei părticele, prin tăierea împrejur, înfăţişează pe Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea împietăţii. De aceea cel ce înţelege în mod natural simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte să corecteze firea în chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalitatea adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin acea părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia voinţei arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuieşte cunoş­tinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată în fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte litera.

31.       Scurtă definiţie a contemplaţiei tainice

(mistice).

32.        Definiţia instituţiei tainice a Sâmbetei, prin care se arată în chip mistic ce este Sâmbăta şi care este raţiunea duhovnicească a ei. Ea este oprirea patimilor şi a mişcării minţii în jurul firii celor create.

33.       Dumnezeu adică.

34.       Ce înseamnă începutul lunilor.

35.       Definiţia cununii bunătăţii.

36.       Altă definiţie mai tainică a aceloraşi.

37.       Aici spune că înfrânarea este o lucrare a Providenţei ca una ce curăţă de patimile de bunăvoie, iar răbdarea o lucrare a Judecăţii, ca una ce înfruntă încercările fără de voie.

38.       Prin cea dintâi sărbătoare înţelege Pasca.

39.       Prin a doua sărbătoare înţelege Cincizecimea.

40.       A treia sărbătoare este ziua împăcării din luna a

şaptea.

41.       Priveşte cum pierde legea pe cei ce o înţeleg trupeşte, convingându-i să slujească făpturii în locul Făcătorului şi să-şi închipuie că cele făcute pentru ei sunt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel pentru care au fost făcuţi ei să nu-L cunoască.

42.       Cum este Dumnezeu însuşi Sâmbăta ?

43.       Cum este Dumnezeu însuşi Pasca tainică ?

44.       Despre taina sărbătorii Cincizecimii. Aici explică tainic sensul duhovnicesc al celor indicate, înţelegând prin Cincizecime pe Dumnezeu însuşi. Căci monada rămânând stătătoare după desfăşurarea înşeptită a săptămânii, dă Cincizecimea; sau iarăşi, prin adausurile sale la ea însăşi monada se face decadă, iar aceasta înmulţită cu cinci dă Cincizecimea, care astfel e începutul şi sfârşitul celor ale sale (început, deoarece e mai înainte de orice cantitate, iar sfârşitul, deoarece e mai presus de orice cantitate). Dar tot aşa şi Dumnezeu, care a lăsat să fie închipuit de monadă prin analogie, e începutul şi sfârşitul lucrurilor şi raţiunea prin care există toate. E începutul, deoarece este mai înainte de toată fiinţa şi mişcarea; sfârşitul, deoarece este mai presus de toată fiinţa şimişcarea; raţiunea, deoarece în calitate de cauză este Proniatorul tuturor şi susţine forma individuală, prin care fiecare făptură rămâne în raţiunea proprie. Când deci vor ajunge la capăt timpurile şi veacurile, al căror simbol este săptămâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fără mijlocirea acelora fără de care nu este nimic, adică fără locuri şi timpuri, susţinând El însuşi, prin unirea adevărată cu făpturile, fiinţa celor mântuiţi, adică firea creată. Căci pe aceasta a închipuit-o prin numărul cinci, nu numai din pricina simţurilor sub care cade, ci şi din pricina ştiinţei universale, care constă în îmbrăţişarea prin cunoştinţa fără greşeală a celor spirituale (inteligibile) şi raţionale, a fiinţelor sensibile, a vieţuitoarelor şi a lucrurilor. Aşadar firea celor create va înceta odată de a mai sta în spaţiu şi de a se mai mişca în timp, ridicându-se în cei mântuiţi mai presus de cele care au fost făcute pentru ea, adică de loc şi de timp, prin unirea adevărată cu Dumnezeu, pentru care a fost făcută. Căci odată ce şi-a făcut pe Dumnezeu însuşi, conform cu raţiunea Providenţei, calitate proprie, prin decada poruncilor (arătându-şi prin trăsături caracteristice improprierea îndumnezeirii prin har), se va elibera de circumscrierea pe care i-o dă starea în spaţiu şi mişcarea în timp, primind ca pe o stare (odihnă) pururea mobilă, posesiunea nemărginită a celor dumnezeieşti şi ca pe o mişcare stătătoare, dorinţa nesăturată după ele.

45.      în ziua a şaptea sunt trei sărbători: a trâmbiţelor, a împăcării şi â înfigerii corturilor. Dintre acestea, trâmbiţa este chipul legii şi al Proorocilor şi al cunoştinţei propovăduite de aceştia. Sărbătoarea împăcării este simbolul împăcării lui Dumnezeu cu omul prin întrupare. Căci Dumnezeu, îmbrăcând de bună voie osânda celui osândit, a topit duşmănia învârtoşată de mai înainte împotriva Lui. Iar înfigerea corturilor este preînchipuirea învierii şi a prefacerii tuturor în starea de ne schimbabilitate.

46.      Cel ce se bucură de jertfele sângeroase simple, e un pătimaş care face pe cei ce aduc jertfe să umble în dâra patimilor. Iar cel ce cinsteşte pe cineva sincer se bucură de ceea ce se bucură şi cel cinstit de el.

47.      Scriptura socoteşte jertfe junghierea patimilor şi închinarea facultăţilor naturale lui Dumnezeu. Dintre acestea berbecul este chipul raţiunii, taurul este simbolul mâniei, iar ţapul înfăţişează pofta.

48.          Când stăpâneşte asupra sufletului înţelesul pământesc al Scripturii, acesta leapădă raţiunile naturale, omorîndu-le prin reaua întrebuinţare a puterilor naturale.

49.     îndată ce încetează cineva de, a mai înţelege Scriptura, trupeşte după simţuri, străbate cu mintea la duh, prin mijlocirea firii, săvârşind duhovniceşte acelea, pe care săvârşindu-le, Iudeul mânia pe Dumnezeu.

50.      Ce este mâna Ghibeoniţilor, căreia îi predă David pe cei din sămânţa lui Saul.

51.     Spânzurarea este, zice, scoaterea la iveală pe care o suferă patimile, date pe faţă de gândurile înalte ale firii prin contemplaţia înaltă.

52.      Deprinderea cu împlinirea trupească a legii, având prin pocăinţă, înaintea ochilor înţelesurile trupeşti ale legii omorâte, dacă se aşează lângă cuvântul lui Hristos, primeşte ca pe o ploaie iluminările cereşti ale cunoştinţei.

53.      Grâul adică.

54.      Vinul adică.

55.      Untdelemnul adică.

56.     "Grâul" l-a numit întărire a sufletului, în calitatea lui de cunoştinţă duhovnicească; "vinul", mijloc înveselitor al inimii, ca unul ce înfăptuieşte unirea cu Dumnezeu prin dragoste; iar de "untdelemn" a spus că luminează faţa, fiind semnul caracteristic al harului duhovnicesc, ce luminează mintea în starea de nepătimire.

57.      Amalic este lăcomia pântecelul Regele lui Amalic este cugetul pământesc. Boii şi oile acestuia sunt materiile care hrănesc patimile. Viţa este mişcarea obraznică a gândului. Măslinul este lucirea care aprinde pofta după plăcere. Cel ce stăruie pe lângă latura trupească a legii le mută pe acestea în deprinderea slujirii lui Dumnezeu, ca într-un pământ sfânt luând ca plată pentru ele lepădarea de către Dumnezeu.

58.       "Nebun" a fost numit poporul iudeu ca necredincios, iar "neînţelept", ca cel ce făcea răul, sau ca "neevlavios şi păcătos".

59.                                       Patima lăcomiei pântecelui omoară, zice, puii

dumnezeieşti ai virtuţilor. Dar şi pe ea o omoară harul credinţei şi ascultarea poruncilor dumnezeieşti, prin raţiunea umplută de cunoştinţă.

60.       Cum este Domnul lumină.

61.       Cum este Domnul pregătire înaintea feţei tuturor popoarelor.

62.      Cum este Domnul şi slavă a lui Israel.

63.                                       Ce sunt "popoarele" şi ce este pregătirea înaintea feţei popoarelor, după alt înţeles.

64.                                       Ce sunt "neamurile", pe care, venind, le descoperă Cuvântul.

65.       In ce înţeles este iarăşi Cuvântul slavă a lui

Israel.

66.       Indată ce omoară cineva înţelesul trupesc al legii, aflător în litera ei, primeşte ca împărat pe Cuvântul (raţiunea) în duh.

67.       Prin David a înţeles şi pe Domnul şi Evanghelia şi legea duhovnicească şi cunoştinţa şi contemplaţia şi făptuirea şi poporul cel nou. El poate fi înţeles în multe chipuri, potrivit cu diferitele locuri.

68.                                       Cel ce are numai tipurile, dar nu şi arhetipurile

tainelor, are numai întrebarea, dar nu şi cunoştinţa iluminărilor în duh. El a primit ca împrumut ceea ce s-a spus mai înainte, adică experienţa prin simţuri a simbolurilor legii, dar cu sufletul flămânzeşte după duhul ei, socotind ca un miop întrebarea drept adevărata cunoştinţă.

69.       In dispute este de multe ori şi rătăcire.

70.                                       Fericirea îşi întipăreşte semnele sale în cei ce s-au

învrednicit de ea prin împărtăşire, şi-i face înfăţişători ai ei.