Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a III a

Intrebarea 31


Dacă "Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini", cum locuia în templul Iudeilor?

Răspuns


Dumnezeu, îngrijindu-se prea înţelept de cei providenţiaţi, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simţuri, în felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-şi prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor providenţiaţi. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte îngroşate să desfacă din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngroşată decât tipurile fără simţire. El voia s-o facă să-şi vadă neputinţa ei de a fi locaş al lui Dumnezeu din pricina materialităţii şi a dezbinării de care era stăpânită şi prin aceasta să vină la cunoştinţa însuşirilor ei naturale. Acest lucru neînţelegându-l însă iudeul, care nu ştia decât să-şi nutrească prin mândrie fudulia cucernică, a fost lipsit şi de tip şi s-a înstrăinat în chip păcătos de adevăr (l).


Scolie


1. Iudeu este, zice, cel ce cultivă numai forma cunoştinţei, care este cuvântul gol şi numai chipul virtuţii, care este obiceiul fără suflet. El se făleşte cu figurile adevărului.



întrebarea 32


Ce înseamnă: "Dacă ar dibui, ar găsi pe Dumnezeu"? Cum găseşte cineva pe Dumnezeu dibuind?


Răspuns


Cel ce nu se opreşte la latura văzută a slujirii trupeşti a legii, ci, pătrunzând prin căile minţii în fiecare dintre simbolurile văzute, află raţiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această raţiune găseşte pe Dumnezeu însuşi. Dibuind bine prin puterea minţii în materia prescripţiilor legii, ca într-o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul- raţiune, care scapă cu totul simţirii. La fel şi cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simţirea, ci cercetează cu mintea în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreţia arătată a lucrurilor însăşi cauza lor.


Dat fiind aşadar că însuşirea proprie a celui ce dibuieşte este discernământul, care pătrunde prin cunoştinţă simbolurile legii şi contemplă cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor, acela deosebeşte cele din Scriptură, din creaţiune şi din sine însuşi. In Scriptură deosebeşte litera şi duhul, în creaţiune raţiunea şi ceea ce se vede la suprafaţă, iar în sine mintea şi simţirea. Apoi luând din Scriptură duhul, din creaţiune raţiunea, şi din sine mintea şi unindu-le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine şi pe cât este cu putinţă în minte, în raţiune şi în duh. Aceasta, pentru că s-a eliberat de toate cele ce-l rătăcesc şi îl trag spre tot felul de păreri, adică de literă, de suprafaţa văzută a lucrurilor şi de simţire, în care stă latura cantitativă a lucrurilor, atât de felurită şi de potrivnică unităţii. Dar dacă amestecă cineva şi împleteşte litera legii, suprafaţa lucrurilor şi simţirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoştinţei cauzei lucrurilor (l).


Scolie


1. Cel ce vede din Scriptură numai duhul fără figuri şi din creaţiune raţiunile fără forme, cu mintea eliberată de lucrarea simţirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunătăţii, în raţiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al înţelepciunii. Căci raţiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, readucînd pe cei rătăciţi la îndumnezeire, vesteşte bunătatea Celui care a scris-o; iar mintea noastră, primind în ea în chip nedespărţit raţiunile celor create, dă pe faţă înţelepciunea Ziditorului.


întrebarea 33


Ce înseamnă: "Amin zic vouă, că oricine va zice muntelui acesta: ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu va deosebi întru inima sa, ci va crede că ceea ce spune se face, va fi lui ceea ce a zis"? Ce înseamnă: "şi nu va deosebi"?


Răspuns


Dumnezeiescul şi marele Apostol, definind ce este credinţa, zice:" Credinţa este ipostasul celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute". Iar dacă cineva ar defini-o şi ca bun lăuntric, sau ca şi cunoştinţă adevărată, doveditoare a bunurilor tainice, nu ar păcătui împotriva adevărului. în sfârşit Domnul, învăţând despre lucrurile tainice si despre cele nădăjduite şi nevăzute, zice: "împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru". Aşadar credinţa în Dumnezeu este acelaşi lucru cu împărăţia lui Dumnezeu. Ea se deosebeşte numai prin cugetare de împărăţie, căci credinţa este împărăţia lui Dumnezeu fără formă, iar împărăţia este credinţa care a primit în chip dumnezeiesc o formă (1).


Deci pe temeiul acestui fapt, credinţa nu este în afară de noi. Dar noi cultivând-o prin poruncile dumnezeieşti, o facem să devină împărăţia lui Dumnezeu, care e cunoscută numai de cei ce o au. Aşadar împărăţia lui Dumnezeu este credinţa dezvoltată prin lucrare. Iar împărăţia aceasta înfăptuieşte unirea nemijlocită cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea.


Aşadar s-a dovedit limpede că credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut (2).


Omul, constând din suflet şi trup, este purtat de două legi, a trupului şi a duhului. Legea trupului are la dispoziţia sa simţirea (lucrarea simţurilor), iar legea duhului lucrarea minţii. Legea trupului, lucrând prin simţire, leagă pe om de materie, iar legea duhului, lucrând prin minte, înfăptuieşte în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea pe drept cuvânt "cel ce nu deosebeşte în inima lui", adică nu distinge cu mintea, sau nu taie uniunea nemijlocită cu Dumnezeu, produsă prin credinţă, ca unul ce a devenit nepătimitor, mai bine zis dumnezeu, datorită unirii prin credinţă, "va zice muntelui acesta să se mute şi se va muta" (3). Prin cuvântul "acesta" este indicat cugetul şi legea trupului, care e cu adevărat greoi şi cu anevoie de strămutat, ba pentru puterea naturală, cu totul de nemişcat şi de neclintit. Căci aşa de mult s-a înrădăcinat puterea lui în firea oamenilor prin lucrarea neraţională a simţurilor, încât mulţi nici nu cred că este omul altceva decât trup, având simţirea ca putere prin care se bucură de viaţa aceasta. Toate sunt deci cu putinţă celui ce crede şi deosebeşte, adică nu taie unirea înfăptuită prin credinţă între mintea lui şi Dumnezeu, de dragul legăturii afectuoase dintre suflet şi trup, susţinută prin simţire. Căci toate câte înstrăinează mintea de lume şi de trup şi o leagă de Dumnezeu, sunt desăvârşite în rezultatele lor (4).






Scolii


1. Credinţa simplă o numeşte împărăţie fără formă, întrucât cel ce o are n-a ajuns încă la asemănarea cu Dumnezeu prin virtuţi. Iar împărăţie numeşte acea credinţă, care a dobândit prin fapte forma dumnezeiască a bunătăţii.


2. Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere.


3. Când mintea a dobândit unirea nemijlocită cu Dumnezeu, îşi opeşte cu totul puterea firească de a cugeta şi de a se cugeta. Iar când îi dă iarăşi drumul acesteia şi cugetă ceva din cele ce sunt în urma lui Dumnezeu, începe să deosebească tăind unirea cea mai presus de înţelegere. Până ce se află omul în această unire cu Dumnezeu, ca unul ce s-a ridicat mai presus de fire, şi a devenit dumnezeu prin participare, mută legea firii sale întocmai ca pe un munte nemişcat.


4. Mai trebuie adăugat, zice: "Toate sunt cu putinţă celui ce crede", adică toate cele care înstrăinează mintea de lume şi de trup. Căci acestea sunt făcute de Dumnzeu cu, putinţă celui ce crede.


Intrebarea 34


Ce înseamnă iarăşi: "Pentru aceasta vă spun vouă că toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă"? Cum poate cineva să creadă, că va lua toate câte le cere, odată ce numai Dumnezeu ştie dacă îi foloseşte ceea ce are, sau nu? Deci dacă din neştiinţă cere ceea ce nu-i foloseşte, cum îi va da? Iar dacă nu îi dă ceea ce nu-i foloseşte, dar a cerut din neştiinţă, cum poate cineva să creadă că orice cere va lua şi va fi lui?


Răspuns.


Toate întrebările acestea au fost dezlegate pe scurt în răspunsul de mai înainte. Pentru că numai celor ce ştiu cum să creadă le este dat să ştie ce trebuie, şi care lucruri să le ceară. Căci "cunoştinţa nu este a tuturor", precum nici credinţa. De altfel însuşi Domnul a zis: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui", îndemnându-ne adică să căutăm înainte de toate cunoştinţa adevărului şi în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a arătat limpede că cei credincioşi trebuie să caute numai cunoştinţa dumnezeiască şi virtutea care o împodobeşte prin fapte. Dar trebuie să ştim că sunt multe cele care trebuie căutate în vederea cunoştinţei lui Dumnezeu şi a virtuţii de către cei ce cred. De pildă: izbăvirea de patimi, răbdarea încercărilor, raţiunile virtuţilor, chipurile lucrărilor, dezrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup, dezlegarea simţurilor din legătura (relaţia) cu lucrurile sensibile, retragerea desăvârşită a minţii din toate cele create şi scurt vorbind nenumărate alte lucruri care sunt de lipsă pentru alungarea răutăţii şi a neştiinţei şi pentru dobândirea cunoştinţei şi a virtuţii. De aceea pe drept cuvânt a spus Domnul: "Toate câte veţi cere, crezând, veţi primi. El s-a gândit la toate câte ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la virtute, singurele care trebuie să le ceară cu ştiinţă şi cu credinţă cei evlavioşi. Căci toate acestea folosesc şi de aceea le dă Domnul cu siguranţă celor care le cer. Prin urmare acela care cere numai de dragul credinţei, adică al unirii mijlocite cu Dumnezeu, toate câte ajută la înfăptuirea acelei uniri, cu siguranţă că le va lua. Dar acela care cere fără acest scop, alte lucruri, sau chiar pe cele înainte pomenite, nu le va primi. Căci nu crede, ci ca un necredincios îşi urmăreşte slava proprie prin cele dumnezeieşti.






întrebarea 35


Deoarece Cuvântul s-a făcut trup, şi nu numai trup, ci şi sânge şi oase, iar pe de altă parte ni se porunceşte să mâncăm trupul şi să bem sângele, dar oasele să nu le zdrobim, te rog să mă înveţi ce înseamnă această împărţire întreită a Cuvântului făcut om?


Răspuns


Hotărându-se să coboare în fiinţă, precum numai El a ştiut, Cuvântul cel mai presus de fiinţă şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, a adus raţiunile naturale ale tuturor lucrurilor văzute şi cugetate (inteligibile), împreună cu înţelesurile necuprinse ale propriei dumnezeiri. Dintre acestea raţiunile celor cugetate sunt sângele Cuvântului, iar raţiunile celor sensibile sunt trupul Lui văzut. Deci Cuvântul fiind Invăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât a celor din lucrurile văzute, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile (1). Pe acestea le-a pregătit înţelepciunea în chip mistic încă de odinioară, dregând vin şi aducînd jertfe, precum se spune la Proverbe. Iar oasele, adică raţiunile mai presus de înţelegere despre dumnezeire, care depăşesc în chip nesfârşit toată firea creată, nu le dă, neavând firea celor create vreo putere ca să intre în legătură (relaţie) cu acestea.


Şi iarăşi, trupul Cuvântului este virtutea adevărată, sângele cunoştinţa fără de greşeală, iar oasele teologia (cunoştinţa lui Dumnezeu) cea negrăită (2). Căci precum sângele se preface în forma trupului, tot aşa cunoştinţa se preface prin făptuire în virtute. Şi precum oasele susţin sângele şi trupul, la fel raţiunile mai presus de orice înţelegere despre dumnezeire, aflându-se în sânul făpturilor, crează şi susţin în chip neştiut fiinţele lucrurilor şi dau naştere oricărei cunoştinţe şi virtuţi.


Iar dacă ar spune cineva că şi raţiunile Judecăţii şi ale Providenţei pot fi socotite trupul şi sângele, ca unele ce vor fi cândva mâncate şi băute, iar raţiunile negrăite despre îndumnezeire, ascunse în acelea, ar spune că sunt oasele, nu a căzut, cred, din adevăr.


Sau poate trup al Cuvântului mai este şi reîntoarcerea desăvârşită a firii la ea însăşi şi restabilirea ei prin virtute şi cunoştinţă, sângele, îndumnezeirea care o va ţine prin har în fericirea veşnică, iar oasele, însăşi puterea necunoscută care va susţine firea în fericirea veşnică prin îndumnezeire.


Iar dacă ar spune cineva, printr-o tâlcuire mai subţire, că trupul este modificarea de bunăvoie prin virtuţi, sângele desăvârşirea prin moartea pentru adevăr la vreme de strâmtoare, iar oasele raţiunile prime despre Dumnezeu, care nouă ne sunt inaccesibile, bine ar spune şi acesta şi n-ar cădea de la înţelegerea cuvenită.


Scolii


1. Vorbeşte de fiinţa, de puterea şi de lucrarea fiecărei făpturi. Acestea se văd la toate făpturile şi prin ele e cunoscut Dumnezeu ca Făcător, Proniator şi Judecător. Sau vorbeşte de cele două părţi din care se alcătuiesc făpturile, adică de materia şi forma celor sensibile, sau de fiinţa şi accidentul celor inteligibile, sau de virtutea şi cunoştinţa, prin care se face cunoscut celor vrednici Cel mai presus de cunoaştere.


2. Teologia negrăită este neştiinţa totală în sens de depăşire, care este atât de necunoscută, pe cât se cunosc cele ce pot fi cunoscute în chip natural.


3. Prin sânge înţelege îndumnezeirea, care va fi viaţa celor ce se vor învrednici de ea. Căci sângele e simbolul vieţii.


întrebarea 36


Ce înseamnă trupurile şi sângele animalelor necu­vântătoare, pe care aducându-le Israelitenii lui Dumnezeu, trupurile le mâncau, iar sângele nu, ci-l vărsau în cerc la temelia altarului?


Răspuns


Cei ce slujeau odinioară lui Dumnezeu în umbra legii, închipuie pe începătorii în evlavie. Căci şi aceştia de-abia pot să înţeleagă dispoziţiile văzute ale simbolurilor cu înţeles de tipuri. Dat fiind aşadar că nu acelora li s-a dat în primul rând legea, ci nouă, căci prin noi se desăvârşeşte duhovniceşte, care vieţuim după pilda lui Hristos, să cercetăm cu evlavie raţiunea jertfelor de atunci.


începătorul în evlavie, învăţând să cunoască faptele dreptăţii, se îndeletniceşte numai cu făptuirea întru toată ascultarea şi credinţa, mâncând cele văzute ale virtuţilor ca pe nişte trupuri (1).


Raţiunile poruncilor, care alcătuiesc cunoştinţa celor desăvârşiţi (2), el le lasă lui Dumnezeu prin credinţă, neputându- se întinde cât ţine lungimea cunoştinţei.


Căci altarul este simbolul lui Dumnezeu, căruia toţi îi jertfim duhovniceşte şi căruia îi lăsăm cunoştinţa celor mai presus de puterea noastră, ca să trăim. Iar temelia altarului e chipul credinţei în El, căci credinţa e temelia care poartă toată zidirea faptelor şi a înţelesurilor dumnezeieşti. Tot cel ce nu se poate împărtăşi cu sobrietate de beţia vinului înţelepciunii dumnezeieşti prin cunoştinţă, face bine să verse raţiunile cunoştinţelor pe care nu le înţelege lângă această temelie, adică să lase credinţei cunoştinţa raţiunilor care sunt mai presus de puterea lui.


Deci ca pe un chip al celor începători în evlavie, poporul vechi mâncă trupurile jertfelor, iar sângele (3) îl vărsa la temelia altarului, întrucât, din pricina cugetului copilăresc, nu se putea ridica la cunoştinţa celor ce se săvârşeau tainic. Hristos însă, făcându-ni-Se arhiereu al bunurilor viitoare şi jertfindu-se pe Sine ca jertfa trainică, îşi dă împreună cu trupul şi sângele celor ce şi-au deprins simţurile sufletului în vederea desăvârşirii, ca să poată distinge binele şi răul. Căci cel desăvârşit a trecut nu numai de treapta începătorilor, ci şi de a înaintaşilor, şi de aceea nu ignoră raţiunile celor săvârşite de el după poruncă, ci bându-le întâi pe acelea cu duhul (raţiunile), mănâncă prin fapte toată carnea virtuţilor, ridicându-şi înţelegerea celor săvârşite prin simţuri la nivelul cunoaşterii cu mintea.


Mai sunt şi alte foarte multe înţelesuri ale acestora, mai ales pentru voi iubitorilor de Dumnezeu, dar le lăsăm acum din pricina mulţimii lor.


Scolii


1. Prin cele văzute ale virtuţilor a înţeles disciplina morală.


2. Observă că a numit raţiunile cunoştinţă. Iar dacă raţiunile sunt cunoştinţă, cel ce cunoaşte raţiunile desigur cunoaşte Raţiunea (Logosul) şi pe Tatăl Raţiunii. Căci Raţiunea este cunoştinţa exactă a Tatălui Său: "Cel ce mă vede pe mine, vede pe Tatăl meu", zice Mântuitorul.


3. Sângele în înţeles spiritual este cunoştinţa, ca una ce hrăneşte trupul virtuţilor.


întrebarea 37


Se spune în Fapte despre Sf Pavel: "Astfel că puneau peste cei bolnavi ştergare şi legături de pe trupul lui şi bolile se depărtau de la ei". Oare se făceau aceste minuni pentru promovarea misiunii lui şi deci se bucurau şi cei necredincioşi de ele, sau pentru că era sfinţit trupul lui, se săvârşeau acestea din puterea trupului lui? Şi dacă din această pricină n-a păţit nimic nici de la viperă, pentru care motiv n-a murit trupul Sfântului din veninul viperei, dar a murit de sabie? Această întrebare se referă şi la trupul lui Eliseu. Apoi ce sunt legăturile?


Răspuns


Nu numai din pricina sfinţeniei lui Pavel, nici numai din pricina credinţei celor ce primeau vindecarea, săvârşea pielea trupului său vindecări prin ştregare sau legături, ci fiindcă harul dumnezeiesc, împărtăşindu-se lui şi acelora, făcea cu milostivire în aceia lucrătoare prin credinţă, sfinţenia Apostolului (l). Şi iarăşi din voia harului dumnezeiesc a rămas trupul lui ferit de pătimire, nefiind vătămat de veninul viperei, fie pentru că harul a schimbat puterea vătămătoare a veninului (2), fie pentru că a făcut trupul Sfântului în stare să risipească această vătămare, sau fie prin vreun alt chip al iconomiei, pe care numai Dumnezeu, care a făcut şi a prefăcut aceastea, îl ştie. Iar de sabie a murit tot pentru că a voit harul. Căci nu era nemuritor după fire, deşi era făcător de minuni din pricina harului.


Dacă ar fi fost nemuritor după fire, ar fi fost cazul să întrebăm cum a putut muri de sabie, împotriva firii. Dar odată ce a rămas muritor prin fire şi după dobândirea sfinţeniei, nu-i de lipsă să întrebăm de ce a trecut din viaţa după trup dumnezeiescul Apostol în chipul acesta şi nu într-altul. Căci Dumnezeu, care a rânduit mai înainte de veci viaţa fiecăruia într-un chip folositor, duce pe fiecare în modul în care voieşte, spre sfârşitul propriu al vieţii lui, fie ca e drept acela, fie că e păcătos.


Dacă aşadar e una şi aceeaşi raţiunea naturii şi a harului, ar trebui să ne mire şi să ne uimească tot ceea ce se întâmplă potrivit cu firea împotriva harului, sau potrivit cu harul împotriva firii. Dar dacă alta este raţiunea naturii şi alta a harului, e lucru limpede şi vădit că Sfinţii ca Sfinţi făceau minuni din pricina harului, dar că oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicidecum (3). Astfel vom înţelege că harul lui Dumnezeu le face în Sfinţi toate potrivit cu grija ce o poartă celor providenţiaţi, fie că trăiesc, fie că mor, urmărind prin ei, ca prin nişte unelte proprii, mântuirea celorlalţi. Deci nu le fac acestea Sfinţii în alţii prin firea lor, ci prin har. Acestea se potrivesc şi despre trupul lui Eliseu.


Dar fiindcă mai mult veselesc sufletul iubitorilor de Dumnezeu înţelesurile spirituale ale întâmplărilor istorisite, vom spune că pielea marelui Apostol era evlavia lui, prin care unora le era "mireasmă de viaţă spre viaţă" (4), iar altora "miros de moarte spre moarte''(5). Iar ştergarele sunt raţiunile limpezi ce i s-au făcut lui cunoscute prin contemplaţie. Ia sfârşit legăturile sunt modurile cuvioase ale filosofici active ale, virtuţii. Căci legăturile acestea sunt mânecuţe. Aceste raţiuni şi moduri de lucrare se răspândeau ca o bună mireasmă din evlavia adâncă a fericitului Apostol, ca din pielea lui. Iar cei ce le primeau dobândeau vindecare de boala care-i chinuia. Unii alungau boala neştiinţei prin raţiunile contemplaţiei, ca prin nişte ştergare, iar ceilalţi desfiinţau prin chipurile virtuţilor active cu desăvârşire neputinţa păcatului.


Cât priveşte frigul aspru care s-a pornit asupra lor, cred că este povara încercărilor fără de voie. Iar insula e deprinderea tare şi neclintită a nădăjduirii în Dumnezeu. Focul este deprinderea cunoştinţei. Iar vreascurile sunt firea lucrurilor văzute. Prin aceasta umblând Pavel cu mâna, adică cercetând-o cu puterea dibuitoare a minţii care contemplă, îşi nutrea cu înţelesurile ei deprinderea cunoaşterii, care înlătură tristeţea adusă în cugetare de furtuna încercărilor. în sfârşit vipera este puterea rea şi vătămătoare, ascunsă în firea lucrurilor sensibile. Ea muşcă mâna, adică lucrarea dibuitoare a minţii care contemplă, dar nu vătăma mintea strâvăzătoare, deoarece aceasta nimiceşte îndată în lumina cunoştinţei sale, ca într-un foc, puterea vătămătoare, care se lipeşte de mişcarea activă a minţii când aceasta contemplă lucrurile sensibile.


La fel înţeleg şi cele privitoare la Eliseu. Oricine a murit prin greşelile sale, dacă e aşezat pe mormântul Proorocului în care se află trupul lui, adică dacă e adus aproape de amintirea care poartă urma vieţii Proorocului, în care se află bine păzit trupul virtuţilor lui, e readus la viaţă prin imitarea chipului de viaţă al aceluia, fiind mutat la viaţă cea virtuoasă de la moartea de pe urma patimilor răutăţii (5).


1. Credinţa celor ce aveau lipsă de vindecare şi se rugau pentru ea stârnea, zice, puterea Duhului din Sfinţi, ca puterea ascunsă să se facă arătată prin credinţă, iar credinţa ascunsă să se facă tuturor prin putere. Căci adevăratul mod al vindecărilor se realizează atunci, când prin credinţa celor în care se săvârşeşte, pătrunde în toată puterea celor ce lucrează în Duh.


2. Cel ce curăţă prin aplecarea voii sale stricăciunea păcatului, strică stricăciunea celor care obişnuiesc să strice prin fire. Căci nestricăciunea voinţei poate susţine cu ajutorul Providenţei nestricată stricăciunea firii, întrucât prin harul Duhului Sfânt aflător în ea nu îngăduie să fie stăpânită firea de calităţile potrivnice.


3. Odată ce raţiunea harului şi a firii nu este una şi aceeaşi, nu trebuie să ne nedumerească faptul că unii Sfinţi au rămas uneori deasupra pătimirilor, iar alteori au fost doborâţi de ele. Căci trebuie să ştim că minunea era a harului, iar pătimirea a firii.


4. "Mireasmă de viaţă spre viaţă" le este Apostolul celor credincioşi prin pilda sa, întrucât prin fapte îi îndeamnă să tindă spre buna mireasmă a virtuţilor, iar ca propovăduitor strămută pe cei ce ascultă de cuvântul harului de la viaţă după simţuri la viaţa în duh. Iar "miros de moarte spre moarte" le este celor care progresează de la moartea neştiinţei la moartea necredinţei, întrucât îi face să simtă osânda care îi aşteaptă. Sau iarăşi, "mireasmă de viaţă spre viaţă" le este celor ce se ridică de la făptuire la contemplaţie, iar "miros de moarte spre moarte" celor care, după ce şi-au mortificat mădularele de pe pământ prin încetarea de-a păcătui cu fapta, trec la mortificarea prealăudată a gândurilor şi a nălucirilor pătimaşe.


5. Aici sunt lămurite cuvintele: "Suntem buna mireasmă a lui Hristos, pentru Dumnezeu, în cei ce se mântuiesc şi în cei ce pier: unora adică mireasmă de viaţă spre viaţă, iar altora miros de moarte spre moarte". "Mireasmă de viaţă spre viaţă" le este acelora, cărora nu le este acoperită Evanghelia lui, iar "miros de moarte spre moarte" acelora, cărora le este cu totul acoperită, întrucât "Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor". Iar Evanghelia s-a descoperit şi s-a acoperit, din pricina căldurii sau a răcelii celor ce aud.


6. Păstrând, zice, cineva amintirea vieţi sfinţilor, prin imitare, leapădă moartea adusă de patimi şi primeşte viaţa adusă de virtuţi.


întrebarea 38



Oare din întâmplare au dat Saducheii numărul de şapte fraţi, ca bărbaţi ai unei singure femei, sau are aceasta un înţeles mai adânc. Iar dacă are un astfel de înţeles, cine sunt aceia şi cine este ea?


Răspuns


Zic unii că nu trebuie înţelese alegoric persoanele, pe care nu le laudă Scriptura. Dar fiindcă e mai bine să ne ostenim mai mult şi să rugăm pe Dumnezeu neîncetat să ne dăruiască înţelepciune şi putere, ca să înţelegem toată Scriptura duhovniceşte, voi răspunde şi la această nedumerire, bizuindu-mă şi pe rugăciunile voastre. Saducheii sunt, după înţelesul spiritual, dracii sau gândurile, care susţin că toate sunt stăpânite de întâmplare. Iar femeia este firea oamenilor. Cei şapte fraţi daţi ei de Dumnezeu la vremi diferite de la începutul veacului, spre a o povăţui şi a o face să aducă roade ale dreptăţii, sunt legile. Cu acestea petrecând firea oamenilor ca şi cu nişte bărbaţi, n-a avut de la ea nici un fiu, ci a rămas stearpă de roadele dreptăţii. Prima lege e cea dată lui Adam în Rai. A doua e cea care s-a dat aceluiaşi după izgonirea din Rai, sub forma de certare. A treia e cea care s-a dat lui Noe la ieşirea din corabie. A patra e legea tăierii împrejur, dată lui Avraam. A cincea e cea care s-a dat aceluiaşi în legătură cu jertfirea lui Isaac. A şasea e cea dată prin Moise. Iar a şaptea e cea dată prin darul prevestitor, sau prin insuflarea Proorocilor. în tot acest timp încă nu se însoţise firea omenească cu legea Evangheliei prin legătura credinţei spre împreuna vieţuire, adică cu bărbatul cu care avea să rămână în toţi vecii.


Dracii aduc aşadar mereu înaintea raţiunii noastre, prin gândurile ce ni le stârnesc, aceste legi, luând împotriva credinţei cu argumente la aparenţă întemeiate, luate din Scripturi, şi făcându-ne să ne îndoim de este vreo înviere din morţi şi de mai trebuie să aşteptăm vreun alt fel de viaţă după cea de aici. In caz că răspundem afirmativ, ei ne fac să ne întrebăm după care lege se va călăuzi firea oamenilor, dintre cele date ei din veac? Dacă vom zice că după vreuna din cele amintite, ei vor obiecta, zicând: "Prin urmare deşartă şi fără de folos va fi şi atunci viaţa oamenilor, dacă nu a fost slobozită de rele de mai înainte: adică dacă firea se va învârti iarăşi în aceleaşi lucruri. Aceasta introduce în chip vădit domnia întâmplării şi scoate Providenţa din lume". Dar Domnul şi cuvântul mântuitor respinge pe aceşti draci şi aceste gânduri, făcând să se străvadă nestricăciunea firii, care se va descoperi în viitor şi arătând că ea nu va vieţui atunci după nici una din legile de mai înainte, ci, după ce se va fi îndumnezeit, se va însoţi, prin Duhul, cu însuşi Dumnezeu Cuvântul, de la care şi spre care şi-a luat şi-şi va lua începutul şi ţinta existenţei.


Iar dacă va înţelege cineva prin cei şapte bărbaţi şi cei şapte mii de ani, sau cela şapte mii de ani, sau cele şapte veacuri, cu care a convieţuit firea omenească, nu va tălmăci locul fără judecată şi fără înţelegerea de lipsă. Şi nici unuia din aceştia nu-i va fi soţie firea în viaţa viitoare, întrucât firea temporală şi-a primit sfârşitul şi al optulea bărbat, adică veacul cel fără de moarte şi fără de sfârşit, a luat-o pe ea.



întrebarea 39


Ce sunt cele trei zile, în cursul cărora mulţimile stăruie lângă Domnul în pustie?


Răspuns


Pustia este firea omenească sau lumea aceasta, în care stăruie pe lângă raţiunea virtuţii şi a cunoştinţei cei ce rabdă osteneli şi necazuri plini de credinţă şi de nădejdea bunurilor viitoare. Iar cele trei zile sunt, după unul din înţelesurile spirituale ale lor, cele trei puteri ale sufletului prin care stăruind pe lângă raţiunea dumnezeiască a virtuţii şi cunoştinţei (printr-una adică cercetând, printr-alta dorind şi printr-a treia luptându-se pentru ea), primesc drept hrană nestricădoasă şi întăritoare de minte, cunoştinţa lucrurilor (1).


După alt înţeles, cele trei zile înseamnă cele trei legi mai generale: cea scrisă, cea naturală şi cea duhovnicească, sau cea a harului (2). Pentru că fiecare lege luminează potrivit cu ea însăşi firea omenească, având ca Făcător al luminii ei Soarele dreptăţii. Căci precum fără soare nu se poate face nicidecum ziuă, la fel fără înţelepciunea fiinţială şi de sine subsistentă nu poate fi o lege a dreptăţii. înţelepciunea această îşi face răsăritul ei propiu în fiecare lege şi ea este aceea care umple ochii înţelegători ai sufletelor de lumina înţelegerii. Fericitul David ştiind acestea, zice: "Legea Ta este făclie picioarelor mele". Făclie a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta, prin combinaţiile meşteşugite ale diferitelor simboluri, ghicituri şi tipuri materiale, răspândeşte înaintea celor ce-şi lărgesc prin fapte paşii sufletului împotriva puterilor vrăşmaşe, lumina care arde răutatea patimilor


(3) . Iar lumina a unit legea duhovnicească a harului pentru faptul că arată simplu, fără simbolurile sensibile, cărările veşnice, pe care mintea contemplativă urmărindu-şi drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelâsându-şi determinată şi limitată mişcarea cugetării de nici unul dintre lucrurile create


(4) . Căci lumina legii harului e neînserată, neavând nici un fel de cunoştinţă, care să-i definească razele atotstrălucitoare. Sau poate Proorocul a numit "picioare" drumul întregii vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, sau mişcările gândurilor bune în suflet călăuzite ca o făclie de lumină din legea scrisă. Iar "cărări", chipurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţei din legea duhovnicească, pe care le desvăluie prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul şi care readuc firea la ea însăşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă.


Cei ce din dorinţa arzătoare după mântuire, au stat în cursul acestor trei zile, sau al acestor trei legi pe lângă Dumnezeu Cuvântul şi au răbdat cu bărbăţie ostenelile fiecăreia, nu sunt sloboziţi flămînzi, ci primesc hrană îmbelşugată şi dumnezeiască: pentru legea scrisă, izbăvirea desăvârşită de patimile contrare firii: pentru legea naturală, puterea de a împlini fără greşală datoriile fireşti, împlinire prin care se susţin legăturile afectuoase ale oamenilor întreolaltă, înlăturîndu-se toată înstrăinarea şi dezbinarea care sfâşie firea; iar pentru cea duhovnicească, unirea cu Dumnezeu însuşi, în temeiul căreia, ieşind din cele create, primesc slava cea mai presus de fire, prin care nu se mai arată decât Dumnezeu sigur luminînd în ei (5). Dar mai pe larg despre acestea puteţi citi în scrierea despre "Locurile îndoielnice", unde se tâlcuieşte un loc din "Cuvântarea Sf. Grigorie la dumnezeiasca Cincizecime"






Scolii


1. Vorbeşte despre raţiune, iuţime şi poftă. Prin raţiune cercetăm, prin poftă dorim bunul cercetat, iar prin iuţime luptăm pentru el.


2. A numit zile puterile (facultăţile) sufletului, ca unele ce sunt în stare sa primească lumina poruncilor dumnezeieşti. Dar şi pe cele trei legi mai generale, ca unele ce luminează sufletele ce primesc lumina. Căci precum la Facere Scriptura a numit "zi" atât lumina spunând: "Şi a văzut Dumnezeu lumina că e bună şi a numit lumina zi", cât şi aerul luminat de ea, zicând: ,,Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâi", tot aşa a numit "zile" nu numai puterile sufletului, ci şi legile care le luminează pe acestea. Căci abia întrepătrunderea acestora întreolaltă produce ziua compusă a virtuţilor, prin faptul că nu se mai deosebesc de lumina dumnezeiască a Cuvântului puterile străbătute cu totul de ea.


.....naturale ale credincioşilor, şi făclie fiindcă pe de o parte împrăştie întunericul vieţii după simţuri, în cei care se zoresc prin împlinirea poruncilor spre viaţa cea nădăjduită, iar pe de alta, pedepseşte cu arderea judecăţii pe cei ce se alipesc cu voia de noaptea aceasta întunecoasă a vieţii, pentru iubirea de plăcere a trupului.


4. Cel ce nu s-a ridicat mai întâi la sine însuşi, prin lepădarea patimilor contrare firii, nu se va ridica la cauza proprie, adică la Dumnezeu, prin dobândirea cu ajutorul harului a bunurilor mai presus de fire. Cel ce vrea să fie ridicat cu adevărat la Dumnezeu, trebuie să se despartă cu cugetarea de lucrurile create.


5. Legea scrisă are ca scop isbăvirea de patimi, cea naturală deopotriva cinstire şi deopotriva îndreptăţire a tuturor oamenilor, iar desăvârşirea celei duhovniceşti stă în faptul că scopul ei este să facă pe om asemenea cu Dumnezeu, atât cât îi este cu putinţă omului.


întrebarea 40


Ce înseamnă numărul celor şase vase de apă de la nunta din Cana Galileii?


Răspuns


Dumnezeu care a făcut firea omenească, i-a dat prin voinţa Sa deodată cu existenţa şi puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor (1). Cele şase vase de apă sunt aşadar puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeieşti. Oamenii, gonind din ea cunoştinţa, în strădania lor deşartă după lucrurile materiale, îşi făcuseră această putere goală şi fără apă şi de aceea nu ştiau cum să cureţe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoştinţă nu cunoaşte modul de curăţire a păcatelor prin virtute. Aceasta s-a întâmplat până când venind Cuvântul (Raţiunea), Ziditorul firii, a umplut de cunoştinţa cea după fire numită putere de înfăptuire a datoriilor şi pe urmă a prefăcut în vin, adică în raţiunea cunoştinţei mai presus de fire, raţiunea şi legea firii (2). Cei ce o beau apoi pe aceasta ies din firea tuturor lucrurilor şi zboară până în locul ascuns al lăuntrului dumnezeiesc, unde primesc bucuria şi veselia care e mai presus de toate cunoştinţele. Ei beau vinul cel bun, adică raţiunea tainică, făcătoare de îndumnezeire, la sfârşit, după ce s-au bucurat de toate celelalte binefaceri hărăzite de Providenţă oamenilor (3).


Iar prin numărul şase se înţelege puterea de făptuire a firii (4), nu numai pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul în şase zile, ci şi fiindcă este numărul cel mai desăvârşit înlăuntrul lui zece şi se compune din părţile sale. Vasele de apă, spune Scriptura, erau de câte două sau câte trei măsuri. Prin aceasta se arată că puterea de făptuire a firii cuprinde pe planul contemplaţiei naturale, întocmai cum ar cuprinde două măsuri, toată cunoştinţa făpturilor, atât a celor trupeşti ce constau din materie şi formă, cât şi a celor inteligibile ce constau din fiinţă şi accident, cu un cuvânt, cunoştinţa generală a celor trupeşti; iar pe planul învăţăturii tainice despre Dumnezeu, atât cât e cu putinţă firii, cunoştinţa şi lumina despre Sf. Treime, sau despre Tatăl, despre Fiul şi despre duhul Sfânt, ca pe trei măsuri.


Deci voi, care vă aflaţi pe treapta cunoştinţei, luaţi aminte. Puterea generală a firii, prin care împlineşte cele bune, se împarte în şase. Şi acestea sunt modurile generale ale lucrărilor.


Iar puterii generale a firii, care produce virtuţiile, îi corespunde virtutea cea mai generală dintre toate, care se împarte şi ea în şase forme (specii), generale şi ele. Corespunzător cu puterea firii, virtutea generală se îmbracă în mai multe moduri, ramificându-se în cele şase forme (5). Acestea trebuie să le cerceteze cel ce se iniţiază şi cel ce iniţiază pe altul în tainele cuvintelor şi înţelesurilor dumnezeieşti, dacă mintea lui se desfată cu tâlcul mai înalt al acestora. Pe lângă acestea trebuie să mai cerceteze cine sunt slujitorii care scoteau apa, cine e mirele, cine e mireasa, cine e mama care a îndrăznit să anunţe Cuvântului că "vin nu au". Dar ca nu cumva cuvântul nostru despre acestea rămânând mut să se oprească, nedând celor flămânzi nici măcar o parte de hrană duhovnicească, voi grăi după puterea mea, fără să făgăduiesc că voi descoperi tot înţelesul celor spuse (căci mintea mea e prea slabă pentru a îmbrăţişa vederile spirituale cuprinse în ele), ci numai cât va putea să cuprindă puterea mea de înţelegere.


Deci cea mai generală dintre virtuţi spun toţi că este iubirea. Iar puterea cea mai generală a firii care o produce pe aceasta, spun că este raţiunea. Aceasta, prinzându-se cu tărie de cauza ei (6), şi desfăşurându-se în lucrare se deosebeşte în şase moduri mai generale, care îmbrăţişează formele (speciile), în care se împarte raţiunea iubiri îngrijind trupeşte şi duhovniceşte de cei ce flămânzesc şi însetează, de străini şi de cei goi, de bolnavi şi de cei din închisori (7). Căci raţiunea virtuţii nu se mărgineşte numai la trupuri şi puterea firii noastre nu se arată numai în cele supuse simţurilor.


Deci puterea cea mai generală a firii omeneşti dă diferite forme virtuţii celei mai generale, deosebind-o prin cele şase moduri ale sale în tot atâtea specii. Prin acestea firea se uneşte cu aplecarea unitară a voii, arătând în toţi (în toate) raţiunea cea neîmpărţită şi modelatoare, care îi (le) adună la sine prin faptul că face şi suferă toate cu bunătate (8). Pe această raţiune reluând-o la sine, întărită prin ostenelile datorate, mintea, taie toate umflăturile şi ştirbirile firii, pe care născocindu-le prin aplecarea voii, iubirea trupească de sine a fiecăruia, a sălbăticit prea blânda fire şi a tăiat fiinţa cea una în părţi multe şi potrivnice, ba, cum mai rău nu se poate, chiar stricăcioase una alteia, în felul acesta mintea readuce firea la mijlocia statornică, pentru care au fost şi scris în ea de la început legile naturale ale virtuţiilor de către Dumnezeu (9) Scriptura indicând poate şi taina aceasta, înfăţişează cele şase vase goale si fără apă, arătând cum puterea cea mai generală a firii se află într-o inerţie în ce priveşte săvârşirea binelui.


Astfel puterea cea mai generală a firii, împărţindu-se în şase moduri de lucrare, modelează în tot atâtea forme cea mai generală dintre virtuţi, îmbrăţişând întreaga virtute. Făcând aşa, firea ascultă de legea ei cea mai generală, ca de un judecător fără greşeală al adevărului. Pe acest judecător Scriptura l-a numit starostele mesei. Acesta declară în chip înţelept că vinul cel mai bun, pe care l-a adus Cuvântul mai pe urmă prin venirea Sa, adică raţiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu, trebuie să-l bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, şi cu el să se îmbete, şi numai pe urmă să cunoască alte vinuri, adică raţiunile lucrurilor, ca pe nişte vinuri inferioare faţă de cel dintâi. Căci e cât se poate de drept şi de cuviincios ca firea să cunoască mai întâi Raţiunea pentru care a fost făcută şi numai pe urmă să iscodească raţiunile lucrurilor zidite pentru ea (10).


Iar cei ce scoteau apa şi serveau, sunt slujitorii Vechiului şi Noului Testament, adică Sf. Patriarhi, legiuitorii, conducătorii de oşti, judecătorii, regii, Proorocii, Evangheliştii şi Apostolii, prin care s-a scos apa cunoştinţei şi s-a dat iarăşi firii. Aceasta a prefăcut-o în harul îndumnezeirii Cuvântul, care a făcut firea din bunătate şi a îndumnezeit-o prin iubirea de oameni. Iar dacă ar spune cineva că slujitorii sunt cugetările naturale pline de ştiinţă şi de evlavie care la porunca Cuvântului, scot apa cunoştinţei din buna orânduire a lucrurilor, cred că nu greşeşte faţă de adevăr.


Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îşi ia drept mireasă, spre împreună vieţuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros cinstind însoţirea lor, şi întăreşte învoiala nunţii lor duhovniceşti şi încălzeşte duhovniceşte, prin vinul Său dorinţa lor după multă rodire de prunci. Mama Cuvântului e credinţă adevărată şi neîntinată. Căci precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maicei care L-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni şi primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinţa, se face pe urmă în noi Fiul credinţei, întrupându-Se din ea prin virtuţile cu fapta (11). Prin credinţă apoi ajungem la toate, primind de la Cuvântul darurile spre mântuire. Căci fără de credinţă, căreia Cuvântul îi este după fire Dumnezeu, iar după har Fiu, nu avem nici o îndrăzneală să ne adresăm cu cereri către El.


Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus cu Maica Sa să vină la ea, ca să readune cunoştinţa noastră care curge afară din pricina păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire. Căci aceasta scoate mintea din cunoştinţa lucrurilor şi întăreşte până la neschimbabilitate cunoştinţa firii, ca pe o apă spirituală, prin calitatea vinului.


Scolii


1. Puterea numeşte mişcarea sădită în fire în chip fiinţial, spre lucrarea virtuţiilor, dar manifestată prin întrebuinţarea ei voită şi liberă de către cel ce o are.


2. Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om, a umplut iar de cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi întărind-o până la nescnimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea ce i-a dat-o, pecetluind-o eu Duhul Său, ca să nu-i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har.


3. Vinul bun este raţiunea care ne scoate din fire şi ne ridică spre îndumnezeite; Acesta i-a fost oprit lui Adam să-l bea în urma căderii. Dar Cuvântul (Raţiunea), golindu-se pe sine din iubirea de oameni, s-a făcut mai pe urmă, prin întrupare, cum numai El ştie, vin bun de băut. Căci El însuşi este şi Providenţa, ca susţinătoare a lucrurilor, şi Raţiunea Providenţei, ca metodă de îngrijire a celor providenţiale şi Providenţiatorul care susţine toate prin raţiunile de-a fi ale lor.


4. Puterea minţii e capabilă prin fire de cunoaşterea făpturilor trupeşti şi netrupeşti. Dar iluminările Sfintei Treimi le primeşte numai prin har crezând numai că este dar neîndrăsnind să cerceteze ce este ea după fiinţă.


5. Puterea generală a firii se împarte în şase moduri şi lucrări. Iar iubirea generală în şase forme de virtuţi. Căci cel ce alină foamea, setea şi ajută pe cei goi, pe cei străini, pe cei bolnavi şi pe cei din închisoare, fie că o face aceasta trupeşte sau duhovniceşte, împlineşte iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, constatatoare din cele şase virtuţi, ca unul ce-şi păstrează dorul sufletului plin numai de Dumnezeu.


6. Cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare omul a primit puterea raţiunii.


7. Iubirea se împarte în cele din care constă.


8. Cel ce datorită virtuţii a devenit prin aplecarea voii egal faţă de toţi, arată în sine pe Dumnezeu cel ce nu caută la faţă. Căci precum Dumnezeu a creat firea tuturor, după una şi aceeaşi raţiune, aşa a rânduit ca toată mişcarea voinţei să fie una şi aceeaşi. Prin aceasta raţiunea firii, care pare că se risipeşte, se adună.


9. Starea de mijloc este starea izbăvită de patimile contra firii, dar neajunsă la bunurile mai presus de fire. Ea arată aplecarea (socotinţa) voii în acord cu firea, neavând vreo înclinare proprie şi potrivnică raţiunii firii. De aceea ea consideră pe toţi oamenii ca unul, având legea firii ca pe o carte scrisă de Dumnezeu.


10. Judecător natural nu este legea firii, care ne învaţă că, înainte de înţelepciunea din lucruri, trebuie să ne mişcăm dorinţa spre cunoaşterea tainică a Făcătorului tuturor.


11. Credinţa, în înţeles mai ascuns, este maica Cuvântului, fiind produsă mai întâi, naşte pe urmă, întrupat prin virtuţi, pe Cuvântul care a făcut-o pe ea.


întrebarea 41



Care este înţelesul celor cinci bărbaţi ai Samarinencii şi al celui de al şaselea, care nu îi este bărbat?


Răspuns


Şi femeia Samarineancă, şi cea care s-a măritat, după Saduchei, cu cei şapte fraţi, şi cea cu scurgerea sângelui, şi cea care s-a aplecat la pământ, şi fiica lui Iair şi cea siro-feniciană, înfăţişează atât firea oamenilor îndeobşte, cât şi sufletul fiecărui om în parte. Fiecare adică înseamnă, după dispoziţia ei pătimaşă, atât firea cât şi sufletul. Astfel femeia de care vorbesc Saducheii este firea sau sufletul, care a convieţuit cu toate legile dumnezeieşti date din veac, fără să aducă rod, iar de bunurile viitoare nu vrea să ştie. Cea bolnavă, de curgerea sângelui este de asemenea firea şi sufletul, a căror putere, dată lor pentru a da naştere faptelor dreptăţii şi raţiunilor, se scurge prin patimi spre materie. Siro-feniciana este iarăşi firea şi sufletul fiecăruia, a cărui cugetare, asemenea unei fiice, e rău chinuită de neputinţa epileptică, din pricina iubirii de materie. Fiica lui Iair de asemenea este firea şi sufletul de sub lege, care a murit de tot din pricina neîmplinirii dispoziţiilor legii şi a poruncilor dumnezeieşti. Iar femeia aplecată la pământ este firea sau sufletul, care şi-a încovoiat spre materie toată puterea de activitate a minţii, în urma înşelăciunii diavolului. In sfârşit, Samarineanca, la fel cu femeile de mai înainte, înfăţişează firea sau sufletul fiecăruia, lipsit de darul proorocesc, care petrece, cu nişte bărbaţi, cu toate legile date firii; dintre acestea cinci trecuseră, iar a şasea, deşi fiinţa, nu era bărbat al firii sau al sufletului, deoarece nu făcea să se nască din el dreptatea care mântuieşte pentru vecie.



Prima lege pe care a avut-o firea de bărbat a fost cea din rai, a doua a fost cea care i s-a dat după izgonirea din rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a tăierii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a aducerii lui Isaac. Toate acestea primindu-le firea, le-a lepădat, adică au murit, din pricina nerodirii faptelor virtuţii. Iar a şasea lege, cea dată prin Moisi, era ca şi când n-o avea, fie pentru că firea nu săvârşea dreptatea poruncită de ea, fie pentru că urma să treacă la legea Evangheliei, ca la un alt bărbat, întrucât legea nu s-a dat firii oamenilor pentru veci, ci spre călăuzirea ei la ceva mai înalt şi mai tainic. Aceasta înseamnă, cred, ceea ce a spus Domunl către Samarineanca: "Şi pe care-l ai acum, nu este al tău"; Căci ştia că firea avea să treacă la Evanghelie. De aceea şi vorbea cu ea pe la ceasul al şaselea, când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoştinţei prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii. Şi sufletul stătea cu Cuvântul lângă fântâna lui Iacob, adică lângă izvorul înţelesurilor Scripturii. Dar acestea ajung despre tema de faţă (1).




Scolie


1. Fântâna lui Iacob e Scriptura; apa e cunoştinţa din Scriptură; adâncimea fântânii, înţelesul greu de atins al tainelor Scripturii. Găleata de apă e erudiţia în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul (însăşi Raţiunea) şi netrebuind să dea celor credincioşi o cunoştinţă adunată prin învăţătură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelepciunea cea necontenit ţâşnitoare, care niciodată nu se sfârşeşte în cei vrednici de ea. Căci găleata, adică erudiţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul neatins, întrucât acela nu poate fi cuprins de nici un cuvânt(de nici o raţiune). Dar cunoştinţa după har cuprinde toată înţelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără studiu, ţâşnind în chip variat, potrivit cu trebuinţele.


Intrebarea 42


în ce înţeles se spune despre noi că facem păcatul şi-l cunoaştem, iar despre Domnul că s-a făcut păcat, dar nu la cunoscut. Şi cum de nu este mai grav a fi păcat şi a nu-l cunoaşte, decât a-l face şi a-l şti? "Căci pe Cel ce n-a cunoscut păcat, zice, L-a făcut pentru noi păcat".


Răspuns


Corupându-se mai întâi libera alegere a raţiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea şi firea, care a pierdut harul nepătimirii şi aşa s-a ivit păcatul (1). Aşadar căderea voinţei de la bine la rău este cea dintâi şi cea mai vrednică de osândă. A doua întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s-au ivit în protopărinte, prin călcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărârii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voie, din pricina hotărârii libere, nemurirea (2). Această stricăciune şi alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul şi Dumnezeul nostru s-o îndrepteze a luat toată firea şi astfel a avut şi El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricătiunea voii libere (3). Şi aşa a devenit prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru, dar necunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârşitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire (4). Şi precum printr-un om, care şi-a mutat de bună voie libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toţi oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel printr-un om, Iisus Hristos, care nu şi-a mutat libera alegere de la bine, s-a săvârşit în toţi oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune.


Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinţei mele libere, nu a luat şi nu s-a făcut păcatul meu (5). Dar luând păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s-a făcut pentru noi om prin fire pătimitor, desfiinţând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu (6). Şi precum în Adam hotărârea liberă a voinţei lui proprii pentru rău a desfiinţat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu socotind că nu e bine ca omul, care şi-a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare, la fel în Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi. Şi astfel la înviere firea a fost preschimbată întru nestricăciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că e drept ca omul, care nu şi-a schimbat voia libară spre rău, să primească iarăşi firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, care şi-a unit Sieşi, după ipostas, trupul străbătut de sufletul raţional. Căci dacă pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire a adus-o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea cea după fire, prin înviere.


Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre moarte e deci osânda păcatului săvârşit prin hotărâre liberă de Adam. Această stare nu a avut-o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înfiinţat-o şi a cunoscut-o, săvârşind prin neascultare păcatul cu voia. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voia liberă. Aceasta a făcut-o ca să osândească păcatul şi osânda mea din voie şi din fire, scoţând în acelaşi timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea. In felul acesta s-a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine cel căzut din neascultare, şi-a însuşit de bună voie prin moarte osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu-mi prin această faptă înnoirea spre nemurire.


Socotesc că s-a arătat, pe scurt, din multe laturi, cum s-a făcut Domnul păcat, dar nu a cunoscut păcatul şi cum omul nu a devenit păcat, dar a făcut şi a cunoscut păcatul, atât pe cel din voia liberă, al cărui făcător este el, cât şi pe cel al naturii, pe care l-a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându-se cu totul slobod (7). Aşadar nicidecum nu e lucru mai bun a face şi a cunoaşte păcatul, decât a se face păcat. Aceasta s-a văzut ţinând seama de scopul Scripturii, pe care 1-am arătat şi de cuvenita deosebire a înţelesurilor, care se află în cuvântul păcat. Căci cel dintâi păcat produce despărţirea de Dumnezeu (8), lepădând prin hotărâre liberă cele dumnezeieşti; iar cel de al doilea topeşte multă răutate, neîngăduind ca răutatea hotărârii libere să păşească la faptă, dată fiind slăbiciunea firii (9).


Scolii



1. Citeşte, Nile, şi bagă în cap măcar şi mai târziu.


2. Păcatul firii, zice că este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinţe alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiţi.


3. Domnul, întrupându-Se ca om, a fost stricăcios după fire. In acest sens se spune că a devenit păcat.


4. Moartea Domnului, zice, s-a făcut început al nestri- căciunii întregii firi.


5. Şi ca om el a fost nepăcătos după fire.


6. Păcatul pentru noi este stricăciunea firii, păcatul este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca să se desfiinţeze moartea voii libere.


7. Primul păcat, zice că este cel al voii libere al lui Adam, povârnită spre rău. De aceea a fost singur "liber între morţi", neavând păcatul pentru care s-a ivit moartea. A face şi a cunoaşte păcatul e vădit că ţine de hotărîrea voinţei.


8. Adam s-a făcut pătimitor prin fire, spre pedepsirea păcatului din voia liberă. Pe acesta necunoscându-l Domnul, s-a făcut păcat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trăsătura pătimitoare după trup.


întrebarea 43


Dacă Scriptura spune că pomul vieţii este înţelepciunea, iar lucrarea înţelepciunii stă în a deosebi şi cunoaşte, prin ce se deosebeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului de pomul vieţii?


Răspuns


Marii dascăli ai Bisericii, putând spune multe despre această temă, prin harul din ei, au socotit că e mai bine să cinstească locul cu tăcerea, nevrând să spună nimic mai adânc, din pricina neputinţei celor mulţi de a se ridica la înţelegerea celor scrise. Iar dacă au şi spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultătorilor şi aşa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care îi învăţau, lăsând cea mai mare parte neatinsă. De aceea şi eu m-aş fi gândit să trec mai bine locul sub tăcere, dacă n-aş fi socotit că prin aceasta aş fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate să fie potrivit tuturor şi ceea ce pot să înţeleagă şi cei mici şi cei mari.


Pomul vieţii şi celălalt pom se deosebesc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că el este numit pomul vieţii, iar celălalt nu al vieţii, ci numai al "cunoştinţei binelui şi răului". Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte.


Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, desigur că va fi numit făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.


Afară de aceasta pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nici nu e înţelepciune. Căci proprii înţelepciunii sunt mintea şi raţiunea, iar proprii, deprinderii opuse a înţelepciunii sunt lipsa de raţiune şi simţirea (domnia simţurilor). Deci, întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţire (simţuri), după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţă cu fapta de această simţire, na păzit-o. Amândoi pomii, adică atât mintea cît şi simţirea au, după Scriptură, puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) şi cele supuse simţurilor (sensibile), între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi (adică plăcerea) şi să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoşitinţei binelui şi răului. El are adică iraţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se străduieşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine şi se reţine de la stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rău.


Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel ceea ce se numeşte simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine (1). Păziţi-vă deci de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite.






Scolie


Binele minţii e dragostea nepătimaşă pentru duh iar răul ei este afecţiunea pătimaşă. Binele simţirii e mişcarea pătimaşă prin plăcere spre trup, iar răul ei e dispoziţia ce se naşte în ea prin virtute.






întrebarea 44


Către cine zice Dumnezeu ”Iată Adam s-a făcut ca unul din noi? "Dacă zice către Fiul, cum e pus Adam alături de Dumnezeu, nefiind din fiinţa Lui. Iar dacă zice către îngeri, cum îl pune pe înger alăturea de Sine ca egal după fiinţă, zicând ca unul din noi" ?


Răspuns


Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului, că Scriptura închipuieşte pe Dumnezeu vorbind, după dispoziţia lăuntrică din sufletul celor providenţiaţi. Ea indică astfel voia dumnezeiască prin figuri proprii nouă după fire. Nici aici aşadar Scriptura nu înfăţişează fără o pricină anumită pe Dumnezeu spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul din noi", ci îl înfăţişează spunând aceasta după înfăţişarea poruncii. Şi adaugă şi cauza acestei rostiri, pe care aţi uitat s-o puneţi în întrebare şi care lămureşte tot înţelesul. Căci spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul din noi", adaugă: "cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să-şi ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veac". Deodată, adică, cu îndemnul ce i l-a dat, diavolul l-a învăţat pe om şi politeismul, spunându-i: "în ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul". De aceea Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: "S-a făcut ca unul din noi", care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea şapelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Şi ca să nu-şi închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: "Dacă veţi umbla împotriva mea cu viclenie, şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie". Intru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de ironie. Şi să-şi mai amintească acela cum i-a pregătit Dumnezeu lui Ahab amăgirea, înfăţişându-i minciuna ca adevăr (2), ca greşind acela să aducă Dumnezeu peste el pedeapsa cea dreaptă. Scriptura urmăreşte, aşadar, să-l amăgească pe Adam, când înfăţişează pe Dumnezeu zicând despre el, că "s-a făcut ca unul din noi". Căci astfel cum ar adăuga Dumnezeu: "cunoscând binele şi răul", ca şi cum ar avea şi El o cunoştinţă compusă şi constatatoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputinţă să o cugetăm despre Dumnezeu, cu atât mai puţin să îndrăznim să o spunem despre Acela care singur e simplu după fiinţă, după putere şi după cunoştinţă şi care nu are decât cunoştinţa binelui (3), mai bine zis e însăşi puterea şi însăşi cunoştinţa. Dar nici măcar vreuna din fiinţele raţionale, care îşi au existenţa de la şi după Dumnezeu, nu are deodată şi la un loc, în mişcarea simplă a cugetării, cunoştinţa compusă a celor contrare, deoarece cunoştinţa unuia din cele două lucruri care îşi sunt contrare produce ignoarea celuilalt lucru. Căci nu poate fi amestecată cunoştinţa a două lucruri contrare şi nu coexistă nicidecum. Cunoştinţa acestui lucru înseamnă necunoştinţa celuilalt dintre cele contrare, aşa cum nu se poate ca ochiul să perceapă deodată ceea ce-i sus şi ceea ce-i jos şi ceea ce-i pe amândouă laturile, ci e de trebuinţă o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte.


Scriptura înfăţişează, aşadar, pe Dumnezeu ca şi când şi-ar însuşi pătimirea lui Adam, sau mustră pe Adam fiindcă a ascultat de sfatul şarpelui, făcându-l să-şi dea seama de nebunia politeistă, sădită în el prin amăgirea Satanei. Dacă aşa este, s-a lămurit deajuns nedumerirea. De altfel, dacă afli singur ceva mai înalt, împărtăşeşte-mi şi mie din darul hărăzit ţie de Dumnezeu pentru cunoaşterea lucrurilor. Iar cuvântul: "Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să trăiască în veci", socotesc că urmăreşte providenţial să despartă cu fapta lucrurile neamestecate ca răul să nu se facă nemuritor, şi conservându-se prin împărtăşirea de bine. Căci Cel ce a făcut pe om vrea ca cunoştinţa aceluiaşi om să nu fie amestecată, stând în acelaşi timp în legătură cu cele ce-şi sunt contrare (5).






Scolii


1. Dumnezeu îi grăieşte lui Adam potrivit cu ideea de dumnezeire, pe care o învăţase aceia de la diavol.


2. Cel ce iubeşte minciuna, e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire ceea ce a cultivat de bunăvoie şi să afle din experienţă că a îmbrăţişat din neatenţie, moartea în loc de viaţă.


3. Dumnezeu are numai cunoştinţa binelui, fiind însăşi ştiinţa şi cunoştinţa binelui. Iar cunoştinţa răului nu o are, întrucât nu are nici puterea lui. Căci, numai dacă are cineva prin fire putere pentru un lucru, are şi cunoştinţa lui în chip fiinţial. Deci răul se cugetă în fiinţele raţionale precum ceva ce vine pe urmă în mod accidental, împotriva firii, datorită pasivităţii lor, dar nu în baza unei puteri naturale.


4. Cunoştinţa celor contrare e contemplată pe rând de cei capabili de ea.


5. Cel ce şi-a convins cunoştinţa să ţină răul pe care îl face ca bine prin fire, acela şi-a strâns puterea de activitate a sufletului ca pe o mână şi a luat în chip vinovat din pomul vieţii, socotind răul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, aşezând prin fire în conştiinţa omului mustrarea pentru rău l-a despărţit de viaţă, ca pe unul ce a devenit rău prin hotărârea voinţei. Aceasta ca nu cumva, săvârşind răul, să-şi poată, convinge conştiinţa că răul este prin fire bun.


Intrebarea 45


Ce vrea să spună în Levitic prin pieptul legănat şi braţul (şoldul) separat, închinate, în cinstea lui Dumnezeu, preoţilor ?


Răspuns


Cred că prin piept se înţelege contemplaţia înaltă, iar prin braţ activiatea adică deprinderea (aptitudinea) cugetării şi lucrarea, sau cunoştinţa şi virtutea (1). Căci cunoştinţa aduce mintea în chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte din toată devenirea lucrurilor. Acestea le-a lăsat Scriptura pe seama preoţilor, care au primit ca moştenire numai pe Dumnezeu şi nimic din cele ale pământului.


Sau alt înţeles: Cei ce prin cunoştinţă şi virtute sunt străbătuţi de Duhul, au să facă prin cuvântul învăţăturii inimile altora capabile de evlavie şi de credinţă, iar aptitudinea şi puterea lor făptuitoare trebuie să le despartă de străduinţele după fiea cea stricăcioasă şi să le mute spre agonisirea bunurilor nestricăcioase şi mai presus de fire. De ceea pe drept cuvânt a poruncit Scriptura ca, de la cele aduse spre jertfa lui Dumnezeu, pieptul legănat, adică inima celor ce se dedică lui Dumnezeu, şi braţul, adică activitatea lor, să fie date în seama preoţilor (2).


Scolii


1. Pieptul e simbolul contemplaţiei, iar braţul al acti­vităţii. Căci contemplaţia e aptitudinea cugetării, iar activitatea e lucrare. Prin amândouă acestea se caracterizează adevărata preoţie.


2. Cel ce prin învăţătură cucernică, aduce lui Dumnezeu ca jertfă inimile altora, asemenea pieptului din Levitic, şi cel ce despre puterea lor de activitate de cele stricăcioase prin împlinirea poruncilor, s-a făcut preot, luând pe seama sa pieptul şi braţul celor ce se aduc pe ei înşişi jertfă lui Dumnezeu.


Intrebarea 46


Care e deosebirea între oglidă şi ghicitură?


Răspuns


Oglinda este, ca să nu spun pe scurt, conştiinţa care are în ea neştirbit forma tuturor virtuţiilor cu fapta şi prin care cel curat cu înţelegerea vede pe Dumnezeu; sau cu alte cuvinte, ea e deprinderea cu împlinirea poruncilor, care cuprinde sinteza tuturor virtuţiilor împlinite întreolaltă în chip unitar, ca o faţă divină. Iar ghicitura este cunoştinţa raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, printr-o îmbrăţişare deplină, pe cât se poate, cu ajutorul contemplaţiei, cuprinzând în sine arătarea străvezie a celor mai presus de înţelegere. Oglinda este, simplu vorbind, deprinderea care indică forma originară a virtuţilor, ce se va descoperi celor învredniciţi. Căci oglinda arătă sfârşitul viitor al filosofiei cu fapta, celor ce au oglinda. Iar ghicitura indică originalul celor inteligibile, prin cunoştinţă (1).


Deci toată dreptatea de aici, comparată cu cea viitoare, are înţelesul unei oglinzi, ce reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde însăşi lucrurile în subsistenţa lor descoperită. Şi toată cunoştinţa, pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparată cu cea viitoare, este o ghicitură ce conţine o indicaţie a adevărului, dar nu însuşi adevărul în subzistenţa lui, care va avea să se descopere în viitor. întrucât în virtute şi cunoştinţă se cuprind cele dumnezeieşti, oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitura face străvezii originalele prin cunoştinţă. Aceasta este deosebirea între oglindă şi ghicitură: oglinda vesteşte sfârşitul viitor al făpturii, iar ghicitura indic ă taina contemplaţiei.


Scolie


Oglinda indică bunurile ce vor corespunde făpturii, iar ghicitura tainele viitoare ale cunoştinţei.


întrebarea 47



Ce înseamnă: "Glasul celui ce strigă în pustie”, şi celelalte? Ce e pustia şi ce înseamnă aici calea Domnului şi găsirea ei? Care sunt cărările Lui şi ce înseamnă a le face drepte? Ce sunt văile prăpăstioase şi ce înseamnă "şi toată valea prăpăstioasă se va umple'? Ce sunt munţii şi dealurile, şi ce înseamnă coborîrea lor? Ce înseamnă cele strâmbe şi cum se vor face drepte? Ce sunt cele aspre şi cum se vor face căi netede? Şi ce înseamnă după ce spune toate acestea: "Şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu'?


Răspuns


Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început în pustie, adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie că închină lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Avel, cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi (1); fie că se plimbă cu nădejdea neclintită a credinţei, asemenea lui Enoh, de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea să le cheme cu tărie (2); fie că, încercat în toată virtutea, şi-a ridicat, ca Enoch, mintea cu totul din legătura şi din cunoştinţa lucrurilor şi şi-a mutat-o, deplin eliberată, la însăşi cauza cea mai presus de înţelegere (3); fie că, asemenea lui Noe, privind prin credinţă chipurile viitoare ale judecăţii dumnezeieşti, şi-a întocmit, ca pe o corabie, o vieţuire şi o deprindere, care să-l scape de mânia viitoare, întărită din toate părţile cu frica lui Dumnezeu (4); fie că, asemenea lui Avraam,





văzând cu ochiul curat al credinţei frumuseţea bunurilor viitoare, a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul, din rudenia şi din casa părintească, părăsind legătura şi afecţiunea faţă de trup, faţă de simţuri şi faţă de cele supuse simţurilor (5) şi, aflându-se în timpul încercărilor şi al luptelor, mai presus de fire, a preferat în locul firii pe acela care e cauza firii, precum marele Avraam a preferat pe Dumnezeu lui Isaac; fie că, asemenea lui Isaac, ajuns la vârful pătimirii şi la o foame nesăturată după contemplaţie, a câştigat o atât de fermă deprindere întru virtute şi cunoştiinţă, încât nu a putut fi clintit de la adevăr, chiar când era răsboit de duhurile viclene (6); fie că, asemenea lui Iacob, curăţindu-şi mintea de desişul celor materiale şi de confuzia lor, şi-a făcut-o netedă şi, îmbrăcându-şi trupul în piei de ied, adică asprimea vieţii lui Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu puterea împotriva cugetului trupesc; apoi tot asemenea lui Iacob, de teama răscoalei patimilor şi de dorul unei învăţături mai înalte prin experienţă, s-a mutat în Haran, adică la contemplarea naturii de la care luând, prin ostenelile cu fapta, toată ştiinţa duhovnicească a lumii văzute, adunată în diferite cugetări şi înţelesuri, s-a întors în pământul părintesc şi propriu, adică la cunoştinţa celor inteligibile, aducându-şi, ca pe nişte femei şi slujnice, deprinderile şi lucrurile ferme ale activităţii şi ale contemplaţiei, pe care le-a dobândit şi pe fiii născuţi lui din ele, care sunt aceştia (7). Şi simplu vorbind, ca să nu mai lungesc vorba peste ceea ce trebuie, înfăţişând viaţa fiecăruia, fiecare sfânt este, în chip vădit, prin viaţa lui, ca unul ce are în sine pe cuvântul care-Şi strigă voia Sa către ceilalţi oameni, un glas al Cuvântului şi un înainte-mergător, pe măsura şi după chipul dreptăţii şi al credinţei din el.


Mai mult decât toţi însă este glasul lui Dumnezeu şi înainte-mergător marele Ioan vestitorul şi propovăduitorul venirii adevărate a lui Dumnezeu, al celei fără figuri şi fără simboluri, ca şi arătătorul Lui, pentru cei ce nu-L cunosc. Căci el a arătat deschis pe Cel ce ridică păcatul lumii şi a contribuit, cu slujirea sa de la Botez, la îndeplinirea tainelor mântuirii, potrivit iconomiei.


Dar fiindcă, din pricina bogăţiei narului, orice silabă, chiar şi cea mai neînsemnată a dumnezeieştei Scripturi, poate, să se tâlcuiască în multe feluri spre folosul celor dornici de virtute şi de cunoştinţă, să cercetăm, pe cât ne este cu putinţă, şi altfel cuvintele puse în fruntea capitolului.


Aşadar, pustia, cum am spus, e firea oamenilor şi lumea aceasta, ca şi fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, la care a ajuns prin greşeala străveche.


Glasul Cuvântului ce strigă este mişcarea conştiinţei la fiecare greşeală. Aceasta, strigând în ascunsul inimii, găteşte calea Domnului. Pregătirea căii Domnului e limpede şi vădit că se face prin schimbarea şi îndreptarea spre bine a modurilor (de viaţă) şi a gândurilor şi prin curăţirea întinăciunilor de mai înainte. Iar cale frumoasă şi slăvită e viaţa virtuoasă a fiecăruia, de-a lungul căreia Cuvântul îşi face drumul mântuirii, sălăşluindu-se în el prin credinţă şi umblând însoţit de diferitele percepte şi dogme ale virtuţii şi cunoştinţei. Cărările Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtuţilor şi diferitele comportări sau îndeletniciri după voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia care nu cultivă virtutea şi cercetarea cuvintelor dumnezeieşti nici pentru slavă, nici din zgârcenie, nici ca să fie linguşiţi de oameni, sau ca să le placă lor, sau ca să se mândrească în faţa lor, ci toate le fac şi le spun şi le cugetă în faţa lui Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu zăboveşte pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe gătită. De plidă, cineva posteşte şi se reţine de la hrana care aprinde patimile şi face toate celelalte câte pot să ajute la izbăvirea de patimi.





Acesta a gătit calea anumită, dar cultivă aceste moduri pentru slava deşartă, sau din zgârcenie, sau pentru a fi linguşit de oameni, sau pentru a le plăcea lor, sau din altă pricină, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu. Acesta nu a făcut drepte cărările lui Dumnezeu. El a răbdat osteneala pregătirii căii, dar nu-L are pe Dumnezeu umblând pe cărările lui. Deci calea Domnului este virtutea, iar cărarea dreaptă e modul (chipul) drept şi neviclean al virtuţii.





"Toată valea prăpăstioasă se va umple". E vorba, desigur, de a celor care au gătit bine calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui nu pur şi simplu ale tuturor; adică nu şi de a celor ce n-au gătit calea Domnului şi nu au făcut drepte cărările Lui. Iar valea prăpăstioasă este trupul fiecăruia, atunci când a fost săpat şi ros de curgerea multă a patimilor şi când a fost tăiată continuitatea şi coeziunea lui duhovnicească cu sufletul, susţinută prin legea lui Dumnezeu, care le leagă. Dar poate fi înţeles ca vale prăpăstioasă şi sufletul, care a fost scobit şi ros de îndelungatele furtuni ale păcatului şi care a pierdut prin viciu frumuseţea netezimii în duh (8). Deci toată valea prăpăstioasă, adică trupul şi sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple prin lepădarea patimilor, care produc în ele, în trup şi-n suflet, inegalităţile prăpăstioase, şi se va redobândi înfăţişarea naturală a vieţuirii virtuoase, netezită în duh.





fiecare munte şi deal se va coborî". Cum se ştie, alăturea de văi obişnuiesc să se afle munţii şi dealurile. Munte este "orice înălţime care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu" iar deal e tot păcatul ce răzvrăteşte împotriva virtuţii. Cu alte cuvinte, munţii sunt duhurile care produc neştiinţa, iar dealurile, cele care săvârşesc păcatul. Când deci toată valea, adică trupul sau sufletul celor ce au gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umple de cunoştinţă şi virtute, prin prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul care umblă între ei prin porunci, se vor umili toate duhurile conoaşterii mincinoase şi cele ale păcatului. Pentru că şi Cuvântul lui Dumnezeu va încălca şi va supune şi va surpa stăpânirea lor vicleană, ridicată împotriva firii omeneşti, săpând, aşa zicând, mărimea şi înălţimea munţilor şi a dealurilor şi umplând cu ele văile (9). Căci într-adevăr de va lua cineva înapoi, prin puterea Cuvântului, toate câte le-au luat dracii de la fire, producând neştiinţa şi păcatul în cuprinsul firii, nu va mai exista nicidecum vreo înălţime a neştiinţei şi a păcatului, precum n-ar mai exista în lumea văzută nici un munte şi nici un deal, dacă ar avea oamenii vreo maşină cu care să sape munţii şi dealurile şi să umple văile.





Deci coborîrea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene înseamnă restabilirea trupului şi a puterilor fireşti ale sufletului în rânduiala lor. In urma acestei restabiliri mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogăţia virtuţii şi a cunoştinţei, va străbate neted veacul acesta şi va păşi întins pe lumea neîmbătrânită şi nestricăcioasă a Puterilor spirituale şi sfinte. Ea nu va mai fi amăgită de patimile de bunăvoie ale trupului, care se folosesc de plăcerea felurită şi vicleană, şi nu va mai fi exasperată de încerările fără de voie ale durerii, ca pentru cruţarea trupului să renunţe la calea anevoioasă a poruncilor, fugind de asprimea ostenelilor virtuţii.





"Cele strâmbe se fac drepte" când mintea, eliberând mădularele trupului de patimi, adică oprind simţurile şi celelalte mădulare de la lucrarea plăcerii, le învaţă să se mişte potrivit cu raţiunea simplă a firii (10). Iar "cele aspre", adică încercările fără voie, vor fi căi line, când mintea, bucurându-se şi veselindu-se, rabdă cu inimă bună neputinţele, necazurile şi nevoile, desfiinţând toată stăpânirea patimilor de bunăvoie prin ostenelile fără de voie(11) . Căci cel ce se doreşte după viaţa adevărată, cunoscând că toată osteneala, fie cu voia, fie fără de voie, se face moarte a plăcerii, care e maica morţii (12), va primi cu veselie toate asprimile încercărilor fără de voie, bucurându-se întru răbdare şi făcând din necazurile sale căi uşoare şi line, care-l duc fără să-l rătăcească spre cununa chemării de sus, pe cel care-şi face cu evlavie de-a lungul lor drumul dumnezeiesc.





Prin urmare, tot cel ce a stins prin înfrânare plăcerea întortocheată, complicată şi amestecată în chip felurit în toate simţurile, a făcut drepte cele strâmbe. Şi tot cel ce calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre şi anevoie de străbătut ale ostenelilor, a făcut cele aspre căi line. De aceea "va vedea mântuirea lui Dumnezeu", pe care o va primi ca pe o răsplată a virtuţii şi a ostenelilor pentru ea, ca unul ce s-a luptat bine şi după lege, a biruit plăcerea prin sete de virtute şi a călcat durerea prin dragostea de cunoştinţă şi prin amândouă a purtat bărbăteşte nevoinţele dumnezeieşti (13).





De aceea zice: "Şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu". Prin "tot trupul" se înţelege trupul cel credincios, după cuvântul: "Şi voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul", adică peste tot trupul care a crezut. Deci nu tot trupul în general va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Căci trupul celor necredincioşi nu o va vedea, dacă e adevărat cuvântul care zice: "Piară necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului". E vorba aici, în chip determinat, de tot trupul credincios. Iar prin trup ca parte, cuvântul Scripturii înţelege de obicei întreg omul. Ea strigă aşadar: "Şi va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu". Deci tot omul care ascultă glasul ce strigă în pustie şi, după înţelesul arătat mai sus, găteşte calea Domnului şi face drepte cărările Lui; tot omul care apoi, prin dărâmarea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene, umple valea, adică sufletul care, prin scobirea lui, adică prin călcarea poruncii dumnezeieşti, a prilejuit pomeniţilor munţi şi dealuri viclene înălţarea şi ridicarea (14); tot omul care prin această umplere pricinuieşte scoborârea puterilor viclene şi apoi îndreaptă, prin înfrânare, căile strâmbe ale patimilor de bunăvoie, adică mişcările plăcerii şi netezeşte prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voie, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu, ca unul ce a devenit curat la inimă. Căci cel curat la inimă vede, prin virtuţile şi prin contemplaţiile sale evlavioase, la sfârşitul luptelor pe Dumnezeu, după cuvântul: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Pentru că el a primit ca răsplată a ostenelilor pentru virtute harul nepătimirii, decât care nimic nu arată mai deplin pe Dumnezeu, celor ce Il au. Şi poate celor ce caută înţelesurile mai înalte le este dat şi altfel să audă, în temeiul acestui har, în sufletul eliberat de patimi, ca într-o pustie, glasul înţelepciunii şi al cunoştinţei dumnezeieşti, care strigă fără sunet prin virtuţi (15). Fiindcă unul şi acelaşi Cuvânt se face tuturor toate potrivit cu fiecare, străbătându-l pe fiecare şi dăruindu-şi în mod anticipativ harul Său, ca pe un glas înainte-mergător, ce pregăteşte pe fiecare pentru venirea Lui. In unii acest har devine pocăinţă, ca înainte- mergător al dreptăţii viitoare, în alţii virtute, ca pregătitor al cunoştinţei aşteptate, şi iarăşi în alţii cunoştinţă, ca icoană a viitoarei aptitudini contemplative. Simplu vorbind, timpul se depărtează de la mintea contemplativă, când aceasta îşi însuşeşte prin cunoştinţă (în chip gnostic) urcuşurile dumnezeieşti ale Cuvântului şi se acomodează raţiunilor Lui suprafireşti şi iubitoare de oameni, prin care se face tuturor toate, ca pe toţi să-i mântuiască prin bogăţia milostivirii Lui.





Scolii





1. Cel ce cultivă cunoştinţa îngrăşată prin virtuţi, adică cunoştinţa lucrătoare, s-a făcut asemenea lui Avel. Drept aceea Dumnezeu caută spre el şi spre darurile lui.





2. Cel ce cunoaşte cu adevărat cele viitoare şi nădăjduieşte în ele, nu încetează niciodată să cheme prin fapte cele nădăjduite. Şi astfel devine un nou Enoş, care cheamă pe Dumnezeu.





3. Cel ce a bineplăcut lui Dumnezeu prin fapte, îşi mută mintea prin contemplaţie în ţara celor spirituale, ca să nu mai vadă prin nălucirea vreunui lucru moartea care vine prin patimile susţinute de simţire. Acesta nu se mai află sub nimic din cele ce vreau să-l robească.





4. Cel ce din pricina viitoarei mânii, se străduieşte într-o viaţă ostenitoare, s-a făcut asemenea lui Noe, care prin puţină strâmtorare a trupului scapă de viitoarea osândă a necredincioşilor.





5. Pământ numeşte trupul, rudenie simţurile, casă părintească lumea supusă simţurilor. Patriarhul ieşit din acestea, a tăiat afecţiunea sufletului faţă de ele.





6. Numai de Isaac s-a scris că nu s-a mutat din pământul făgăduinţei. Tatăl său Avraam a ieşit din Mesopotamia şi s-a dus în Egipt, iar fiul său Iacob a fost alungat în Mesopotamia şi după aceea s-a aşezat în Egipt, unde a şi murit.





7. Prin soţii a înţeles deprinderile virtuţii şi ale cunoştinţei, iar prin slujnice lucrările acestora. Din acestea naşte, ca pe nişte fii, raţiunile cuprinse în natură şi în timp.





8. Precum trupul izbit necontenit de patimi se face asemenea unei văi prăpăstioase, la fel se face şi sufletul când e scobit de scurgerea gândurilor rele.





9. Lepădarea patimilor contrare firii şi dobândirea virtuţilor conforme firii, umple sufletul săpat ca o vale şi smereşte cugetarea înălţată ca un munte, de duhurile rele.





10. "Cele strâmbe" sunt mişcările simţurilor potrivnice firii. Ele se îndreaptă când mintea le învaţă să se mişte potrivit firii, spre cauza proprie, adică spre Dumnezeu.





11. "Cele aspre" sunt întâmplările încercărilor fără de voie. Ele sunt prefăcute în căi line prin răbdarea lor cu mulţumită.





12. Maica morţii este plăcerea, iar moartea plăcerii este osteneala, fie cea din voie liberă, fie cea fără voie.





13. Cel ce iubeşte virtutea, stinge cuptorul voit al plăcerilor. Iar cel a cărui minte este străbătută de cunoştinţa adevărului nu e oprit de ostenelile fără de voie din mişcarea neîncetată a dorinţei care-l poartă spre Dumnezeu.





14. Sufletul scobit prin păcat, a dat dracilor ca unor munţi putinţa de înălţare, adică de stăpânire asupra sa.





15. Virtutea lucrată cu fapta se face glas a cunoştinţei ce strigă, ca în pustie, în sufletul lipsit de patimi. Căci virtutea este înainte-mergătoarea adevăratei înţelepciuni, vestind adevărul ce se va arăta în urma ei după iconomie, dar există înainte de ea după cauză.





întrebarea 48





A doua parte a Paralipomenelor zice despre Ozia: ,A făcut ce este drept înaintea Domnului şi l-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia care îl sfătuia în frica Domnului; iar Domnul i-a făcut parte de propăşire”. ”Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului şi peste unghiul văii şi peste unghiuri; şi le-a întărit pe ele. Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ”. Ce sunt turnurile, ce este poarta unghiului, ce este valea şi unghiul ei şi ce sunt iarăşi unghiurile, şi turnurile din pustie? Ce sunt fântânile săpate şi turmele? Ce este Sefila şi campia? Cine sunt lucrătorii la vie şi ce este muntele şi Carmelul? Şi ce înseamnă: ”Că era lucrător de pământ?”




Răspuns





Vino, preaslăvite Cuvinte ale lui Dumnzeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi "ne călăuzeşte pe cale poruncilor Tale". Şi ne du "la locul cortului Tău cel minunat, până înlăuntrul casei lui Durnnzeu (1), în glas de bucurie şi de mărturisire a zvonului de sărbătoare", ca şi noi, prin mărturisirea făptuirei şi prin bucuria contemplaţiei, să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău şi să ne ospătăm împreună cu cei ce prăznuiesc aolo duhovniceşte, cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii. Şi mă iartă pe mine, Hristoase, că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor învredniciţi, ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea neluminată, spre înţelegerea locului de faţă, ca să fii şi mai mult slăvit, ca unul ce dai "orbilor vedere şi faci limba bâlbâiţilor să grăiască cu claritate.





Socotesc, aşadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia, tălmăcit în greceşte, înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s-a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre doua ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre Iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos (2). Acesta a zidit "turnurile în Ierusalim", adică a înălţat, ca nişte întărituri, "în locul de unde se vedea pacea" cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar "la poarta unghiului" a înălţat cuvintele (raţiunile) dogmelor despre întrupare. Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot El (3), fiindcă zice: "Eu sunt uşa". Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeieşti, ca de nişte întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii care-l ameninţă cu pierzarea.





"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul, prin legătura în duh (4). Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.





"Şi a zidit turnuri peste unghiuri". Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, care s­au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femeie, întrucît a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi. A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-l locuim. A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare raţiune tainică, în sfârşit a unit într-un mod şi după o raţiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeieşti, care să le susţină şi să le lege strâns (6).





"Şi a zidit turnuri în pustie". Pustia este firea celor, văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh raţiunile juste ale dogmelor contemplaţiei naturale.





"Şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ". Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor, în aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeieşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală (7).





"Turmele din Sefila". Sefila se tâlcuieşte căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voie şi se spală de întinăciuhile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare (8).





Iar turmele "din câmpie" arată pe cei ce propăşesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îşi desfăşoară cursul potrivit cu dorinţa lor; sau pe cei ce propăşesc în bine pe drumul virtuţilor şi se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umblând pe calea sau în legea lor. Aceştia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi adapă la smerenie, la comuniunea şi la împreuna pătimire cu cei mai neputincioşi şi la mulţumirea pentru cele hărăzite lor (9).





"Lucrători la viile din munţi"sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeiască şi extatică a cunoştinţei, care înveseleşte inima (10). Iar "lucrătorii la viile din Carmel" sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuieşte: "recunoaşterea (acceptarea) tăierii împrejur". Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaştere, tăind dimprejurul minţii tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fără să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă (11). Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţă de apa dumnezeieştei înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţei, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul prin care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor. Căci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijeşte în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este şi se face fără încetare agricultorul cel bun şi priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.





Acesta este pe scurt unul din înţelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înţeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înţeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârşirea celor întăriţi de frica şi de iubirea lui Dumnezeu (12). înainte însă de a înfăţişa acest înţeles al cuvintelor, trebuie să-mi arăt mirarea că s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, ştiut fiind că acest munte nu se afla în împărăţia lui Iuda, ci cădea în împărăţia lui Israel, însăşi capitala lui Israel fiind zidită pe vârful lui (13). Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneşă la cercetarea adevărului, a amestecat în ţesătura istoriei ceea ce n-a existat niciodată.





Ozia, aşadar, e mintea care a dobândit tăria dumnezeiască în vederea făptuirii şi a contemplaţiei. Căci, precum am spus, Ozia se tălmăceşte prin "tăria lui Dumnezeu". Şi l-a căutat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului". Zaharia se tălmăceşte: "pomenirea lui Dumnezeu". Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplaţie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor (14). Căci cel ce îl caută printr-o contemplaţie fără fapte, nu află pe Domnul, pentru că nu l-a căutat în frica Domnului. "Iar Domnul i-a făcut parte de propăşire". Domnul hărăzeşte propăşire oricui săvârşeşte fapte întru cunoştinţă, învăţându-l modurile poruncilor şi descoperindu-i raţiunile adevărate ale lucrurilor.





"Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim". Cel ce propăşeşte în căutarea Domnului prin contemplaţie, împreună cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zideşte turnuri în Ierusalim, înălţând adică, în starea simplă şi paşnică a sufletului raţiunile despre Dumnezeire (15).





"Şi peste poarta unghiului". Poarta unghiului, adică a credinţei bisericeşti, este viaţă evlaviosă (16). Căci prin aceasta intrăm la moştenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică (ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea) zideşte, ca nişte turnuri puternice şi nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învăţături, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuţilor, prin care se asigură împlinirea poruncilor.





"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zideşte mintea, ca pe un turn, cunoştinţa, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.





"Şi peste unghiuri". Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeaşi fire, prin aceeaşi raţiune a existenţei. Aşa se unesc de pildă indivizii cu speciile, speciile cu genurile şi genurile cu fiinţa. în felul acesta marginile se împreună în chip unic. Peste aceste concretizări particulare şi prin ele se străvăd raţiunile generale, realizându-se, ca nişte unghiuri, unirile multe şi variate ale celor ce se deosebesc între ele (17). Un altfel de unghi este unirea minţii cu simţirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibile şi a firii cu raţiunea ei (18). Peste toate acestea mintea contemplativă îşi înalţă concepţiile adevărate prin ştiinţa ei, zidind cu înţelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le susţin.





„Şi le-a întărit pe ele, şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe". Cel ce a putut să-şi elibereze simţurile de patimi şi să-şi izbăvească sufletul din robia simţurilor, a reuşit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simţurilor. De aceea se spune că a înălţat în pustie, adică în contemplaţia naturală, ca pe nişte turnuri întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii, care tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute şi amăgesc mintea prin simţuri, trăgând-o spre întunericul neştiinţei (20).





"Şi a săpat fântâni multe", adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoştinţă (prin gnoză) pentru a le împărtăşi altora, învăţăturile hărăzite de sus. „Căci avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era agricultor". Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta şi de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mişcările sufletului dedicate trupului, care se exercită în purtarea încercărilor fără de voie, adăpându-le cu temeiuri de rezistenţă din deprinderile felurite ale virtuţii şi ale cunoştinţei, ca nişte fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mişcările sufletului care prosperă în cele de-a dreapta, sau în lărgimea virtuţilor, le adapă cu raţiuni (cu gânduri) de smerenie şi de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga şi să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.





"Şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel". Lucrătorii de la viile din munţi sunt gândurile evlavioase ale contemplaţiei, care zăbovesc pe înălţime şi cultivă cunoştinţa extatică şi tainică (21). Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultivă ştiinţa nepătimirii şi a curăţirii desăvârşite, prin înlăturarea tuturor lucrurilor şi a grijilor, ca pe prepuţ ce trebuie tăiat, întrucât învăluie puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri taie cu totul dimprejurul minţii, prin cunoştinţă, afecţiunea ei faţă de lucrurile pământeşti.





Căci Carmelul înseamnă "acceptarea (recunoaşterea) tăierii împrejur".





La sfârşit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplaţiei, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină seminţele dumnezeieşti ale celor bune, prin silinţa şi prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susţine. Căci zice: "Şi era căutând pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului". Iar Zaharia tălmăcit în limba grecească, înseamnă pomenirea lui Dumnezeu.





De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru ca izbânzile noastre duhovniceşti să nu ne strice sufletul, făcându-l să se înalţe cu mândrie şi să îndrăznească lucruri mai presus de fire, ca Ozia.





Scolii





1. Prin cortul minunat înţelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care l-a luat din firea noastră, întrucât i-a dat existenţă în Sine însuşi, fără de sămânţă. Iar casa e sufletul Lui mintal, căci Cuvântul făcându-se om şi-a unit Sieşi, în chip negrăit, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca să cureţe ceea ce-i asemenea prin asemenea. Iar locul este însuşi Cuvântul, care a fixat în Sine, după ipostas, firea noastră, în chip neschimbat. La acest cort sau trup să străbatem deci, sfinţind trupul nostru prin virtuţi. Căci prin acestea poate deveni, după harul Duhului, de aceeaşi formă cu trupul slavei Lui. Şi să pătrundem înlăuntrul casei lui Dumnezeu, sau în contemplaţia curată de orice amestec, prin cunoştinţa simplă şi neîmpărţită, ajungând la însuşi sufletul mintal al Domnului, ca să avem şi noi "mintea lui Hristos", cum zice Apostolul, prin împărtăşirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi devenit după har şi noi pentru El, ceea ce s-a făcut El, prin fire, după iconomie, pentru noi.





2. Piatra din capul unghiului este legătura unghiului, adică a Bisericii.





3. Prin poarta unghiului înţelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte despre întrupare.





4. Prin unghiul, văii înţelege unirea cea după fire a trupului cu sufletul şi legătura cea după duh a sufletului cu trupul, când acesta e slujitor al virtuţii.





5. Unghiuri numeşte în general diferitele uniri ale făpturilor, adică unirile diferitelor naturi mai generale între ele, spre a da o unică armonie.





6. Fiecare unire a făpturilor pomenite se face după o raţiune a înţelepciunii. Pe acestea Scriptura le numeşte turnurile unghiurilor. Căci raţiunea fiinţială pe care o cunoaştem în fiecare făptura şi raţiunea care le leagă pe toate împreună într-o singură armonie, e ca o fortificaţie şi ca un turn al fiecăreia dintre făpturi.





7. Fântâni a numit inimile care primesc darurile cereşti ale sfintei cunoştinţe, după ce au fost săpate prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepădat ca pe nişte bolovani, iubirea faţă de patimi şi afecţiunea firii faţă de lucrurile sensibile şi s-au umplut de cunoştinţa cea în duh, venită de sus, care spală patimile şi dă viaţă virtuţilor.





8. Turmele din Sefila sunt cei ce învaţă prin multe strâmtorări filosofia morală şi au nevoie de cuvintele (raţiunile) care îndeamnă la răbdare.





9. Turmele din câmpie sunt cei ce înaintează lesnicios pe drumul virtuţilor şi rămân nevătămaţi de rău. Aceştia au nevoie de cuvintele (raţiunile) care îndeamnă la mulţumire.





10. Prin munţi în general înţelege contemplarea înaltă a naturii în duh. Pe aceasta o cultivă cei ce au lepădat nălucirile sensibile şi au străbătut la raţiuni, prin mijlocirea virtuţilor.





11. Carmelul e înălţimea recunoaşterii tăierii împrejur. Iar tăierea împrejur e înlăturarea afecţiunii naturale faţă de cele ce se schimbă şi suprimarea legăturii afectuoase a minţii faţă de făpturi. Viţa de vie a acestei stări este raţiunea Providenţei, care hărăzeşte extazul sobru. Pe aceasta o cultivă bărbaţii sau gândurile ce se mişcă numai în jurul monadei simple şi fără de început. Căci cel ce se mişcă numai spre aceasta a tăiat de la sine, ca pe un prepuţ, afecţiunea care acoperă cauza creerii lucrurilor.





12. Alt înţeles al acestora.





13. Se arată cu curaj că e cu neputinţă să se fi petrecut istoria lucrurilor în conformitate cu acest loc.





14. Prin frica lui Dumnezeu a indicat filosofia activă, arătând sfârşitul prin început. Căci "începutul înţelepciunii este fricaa lui Dumnezeu".





15. Gândul înalt despre dumnezeire este turn în suflet, întărit prin implicarea poruncilor.





16. Ce este poarta unghiului?





17. Raţiunile celor particulare, în împreunare cu cele generale, înfăptuiesc unirile celor deosebite, deoarece raţiunile mai generale îmbrăţişează în chip unitar raţiunile celor particulare, la care se referă în mod firesc lucrurile particulare.





18. Există şi între acestea o raţiune a relaţiei în duh, care înfăptuieşte unirea lor întreolaltă.





19. Observă cum trebuie să se înţeleagă cuvântul "a întărit".





20. Cel ce a dobândit o opinie cucernică despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii care înşală pe oameni prin cele văzute.





21. Via face vin, vinul produce beţie, iar beţia extaz. Prin urmare şi raţiunea activă, care este via, cultivată prin virtuţi, naşte cunoştinţa; iar cunoştinţa, extazul fericit, care scoate mintea din legătura cu simţirea (lucrarea simţurilor).