Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea I a

Definiţia răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.

Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile (13). Şi aşa "alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor", lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.

Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea.

Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindâ-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. In sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria; linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.

Altă definiţie a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l­a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri, Impărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor. Căci nu poate sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea (cunoştinţei) binelui şi răului, amestecate în el. Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul cunoştinţei binelui şi a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.

Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi a răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte mintea (14). Deci contemplată duhovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune, nemurirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme şi cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.

Aşa trebuie înţeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot primi toţi. Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ şi-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de partea lui văzută, adică faţă de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile si lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să albă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui scop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă şi pe cale de împrăştiere prin oricâte moduri ar încerca să o susţină pe aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temânidu-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui, în felul acesta îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr.

Iar izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului. In felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu.

                     Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuţi.

Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Şi aşa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemişcat. Aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava dumnezeiască şi neapropiată.

Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înşirat Apostolul în acel loc. Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată, vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, vom avea faţă de lume neştiinţa cea mântuitoare, nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa celor sensibile ca pe o sclavă, ci oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării (minţii), după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească, prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul ca prin ea ni se susţinea trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom ignora experienţa întregii simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi ca să fie fericit.

Cuvânt înainte la scoliile aşezate în urma
răspunsurilor

Podoaba naturală a celor raţionali este raţiunea. Podoaba raţiunii este înţelegerea, pe care o manifestă prin raţiune cei raţionali. Podoaba înţelegerii este deprinderea şi aptitudinea, pe care o manifestă prin virtutea străbătută de raţiune cei raţionali. Podoaba acestei deprinderi este contemplaţia fără greşeală, prin care se dobândeşte cunoştinţa adevărată. Iar sfârşitul acesteia este înţelepciunea, care e împlinirea cea mai adevărată a înţelegerii. Căci ea e raţiunea care s-a desăvârşit după fire, sau mintea curată, prin care unirea cu cauza sa au intrat într-o relaţie mai presus de înţelegere, datorită căreia, odihnindu-se de mişcarea şi de relaţia naturală şi de multe feluri cu cele de după cauză, stăruie în ea numai în chip neînţeles. Ajunsă aici mintea se bucură de odihna cea negrăită a tăcerii preafericite şi mai presus de înţelegere, pe care nu poate să o descopere nici un cuvânt şi nici o înţelegere, ci numai experienţa prin participare a celor ce s-au învrednicit de posesiunea şi gustarea ei mai presus de înţelegere. Iar simţul acesteia, uşor de cunoscut şi vădit tuturor, este nesimţirea şi distanţa totală a dispoziţiei sufletului faţă de veacul acesta.

Deci nimic nu este mai propriu după fire celor raţionali ca raţiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca să-şi arate credinţa lor cea dreaptă decât studierea şi înţelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvântul împodobit luxos într-o rostire meşteşugită spre plăcerea auzului, cu care se pot deprinde şi oamenii perverşi, ci raţiunea pe care o are firea ascunsă în chip fiinţial înlăuntrul ei, fără nici o învăţătură, pentru cercetarea lucrurilor şi pentru expunerea adevărului în cuvinte. Pe aceasta şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obişnuieşte să şi-o asocieze modelată prin virtuţi şi s-o facă statuie dumnezeiască a frumuseţii celei după asemănare, nelipsindu-i nimic după har din însuşirile ce revin Dumnezeirii în chip natural. Căci este un organ ce adună cu pricepere totală descoperirea bunătăţii lui Dumnezeu ce străluceşte inteligibil în făpturi. Şi sesizând astfel măreţia lucrurilor îi înalţă spre cauza făcătoare a lor pe cei ce şi-au făcut străbătută cu totul de El întreaga pornire a dorinţei aflătoare în ei după fire, nemaifiind reţinuţi de nimic din cele de după cauză.

Pe aceasta cultivând-o noi cei robiţi de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi făptuitorii tuturor virtuţilor dumnezeieşti, adică vom lepăda prin tot binele urâciunea pământească din suflet, spre a primi frumuseţea duhovnicească. Căci unde domneşte raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind sufletul cu mila pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere. Pentru că lucrul ei natural fiind grija pătimaşă şi voluptoasă de trup, abate sufletul de la viaţa cea după fire şi-l înduplecă să se facă făcătorul păcatului lipsit de ipostas (suport propriu). Căci răutatea este o faptă a sufletului înţelegător şi anume uitarea bunătăţii celor după fire, care se naşte din afecţiunea pătimaşă faţă de trup şi lume. Pe aceasta o nimiceşte raţiunea prin strategia ei, scrutând cu ştiinţă duhovnicească originea şi firea lumii şi a trupului şi împingând sufletul spre ţara înrudită a celor inteligibile, împotriva căreia legea păcatului nu are nici o putere. Căci nu mai are simţirea pe care să treacă ca pe o punte spre minte, întrucât sunetul nu mai are nici o legătură afectuoasă cu ea, căci a părăsit-o împreună cu vederile sensibile, a căror relaţie şi fire mintea, lăsându-le în urmă, nu le mai simte.

Ş tiind-o aceasta, precum am spus, am socotit că trebuie să dau cuvântului de faţă al acestei scrieri, ca un oarecare alt ajutor, scoliile aşezate la urma răspunsurilor, spre a întregi şi înfrumuseţa înţelesul ei şi a face cititorilor mai dulce hrana ideilor din ea şi în general mai sigură înţelegerea întregii cugetări cuprinsă în scriere. Căci recitind după publicare întreaga lucrare, am aflat că unele locuri au lipsă de lămurire, altele de adaosuri şi precizări şi iarăşi altele de o concluzie la textul publicat. Drept aceea am alcătuit această scriere de scolii, dând fiecărui loc lămurirea cuvenită. De aceea rog pe toţi cititorii, sau şi pe cei ce o vor copia, să citească şi să adauge şi scolia corespunzătoare la nota fiecărui loc, ca să fie în tot chipul cuvântul cu desăvârşire neciuntit de nici o greşeală.

                                                                Scolii

1.                               Trupul, zice, redă prin moravurile văzute dispoziţia virtuoasă a sufletului, fiind un organ unit cu

sufletul spre manifestarea lui.

2.            Simţirea trimite, zice, minţii imaginea (reprezentarea) celor văzute, spre înţelegerea raţiunilor din

lucruri, ca un organ ce serveşte minţii să treacă spre cele inteligibile.

3.                                      Propriu iubirii este, zice, să arate în cei ce o

au o singură aplecare a voinţii.                                        .

4.                                      Mintea străbătând dincolo de fiinţa lucrurilor, devine neînţelegătoare, intrând în contact cu Dumnezeu care e mai presus de toată fiinţa, cunoştinţa şi înţelegerea.

5.     Cuvântul lui Dumnezeu îşi împarte darurile felurindu-le în cei ce-l primesc, după dispoziţia sufletelor.

6.     Dracii poartă războaiele nevăzute cu mintea noastră ca şi când ar fi prezente materiile.

7.     Pentru plăcere iubim patimile, şi pentru durere fugim de virtuţi.

8.     Precum raţiunea stăpânind asupra patimilor face simţirile organ al virtuţii, aşa şi patimile stăpânind asupra raţiunii, modelează simţirile spre păcat.

9.     Adică al celor sensibile.

10.         Sufletul unindu-se prin deprindere cu Dumnezeu după izbăvirea de afecţiunea (relaţia) naturală faţă de lucruri, primeşte fermitatea nemişcată în bine.

11.         Existenţe numeşte fiinţele lucrurilor. Iar existenţe părute curgerile şi scurgerile care schimbă calitatea şi cantitatea unui lucru şi dau naştere ficţiunii simţirii ce duce la păcat.

12.      Omul fiind la mijloc între Dumnezeu şi materie, prin faptul că nu s-a mişcat spre Dumnezeu ca spre cauza şi scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, făcându-şi mintea pământească prin povârnirea spre materie.

13.      Cunoştinţă compusă a numit experienţa celor sensibile prin simţire, care cuprinde în sine prin fire plăcerea pentru ceea ce ia naştere şi durerea pentru ceea ce se strică.

14.      Zidirea celor văzute cuprinde, zice, atât raţiuni duhovniceşti pentru minte, cât şi o putere naturală pentru simţire. înţelesurile lor sunt ca un pom în mijlocul inimii, care e Paradisul în sens tropic.

15.      Ignoră cineva experienţa plăcerii şi durerii din simţire când îşi leagă mintea de Dumnezeu, după ce a devenit liber de afecţiunea trupească.

Fiindcă Te-a îmbunat Dumnezeu să-mi porunceşti să scriu şi să-Ţi trimit acele dintre locurile obscure pe care le aveam însemnate, le-am aşezat întâi pe cele ce mi s-au părut mai necesare.

                                                                   întrebarea l

Afectele (patimile) sunt rele prin ele însele, sau din pricina unei întrebuinţări greşite? Vorbesc de plăcere şi intristare, de dorinţă şi de frică şi de cele ce decurg din acestea.

                                                                    Răspuns

Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei, că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Căci trebuia, după ce s-a acoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.

                    Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti (1); plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi care vindecă prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.

Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinţi (2), o face în ce priveşte pe Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimînd prin afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute frii(3).

                                                              Scolii

1.     Cum şi când devin bune aceste afecte.

2.       Scriptura zugrăveşte diferitele raporturi ale

Providenţei cu noi prin afectele cunoscute de noi.

3.     Scriptura însemnează prin aceste nume

Calitatea raporturilor sfinţilor cu Dumnezeu.

                                                           întrebarea 2

Dacă toate speciile, din care se alcătuieşte lumea, le-a făcut Dumnezeu în şase zile, ce mai lucrează pe urmă Tatăl? Căci zice Domnul: 'Tatăl Meu până acuma lucrează, şi Eu lucrez". Nu cumva e vorba de conservarea speciilor odată facute?

                                                              Răspuns

Dumnezeu isprăvind de creat raţiunile prime şi esenţele universale al e lucrurilor, lucrează totuşi până azi, nu numai susţinând acestea în existenţă, ci şi aducând în actualitate, desfăşurând şi constituind părţile date virtual în esenţe (1); apoi asimilând prin Providenţă cele particulare cu esenţele universale, până ce, folosindu-se de raţiunea mai generală a fiinţei raţionale, sau de mişcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. In felul acesta le va face pe toate să se mişte armonic şi identic întreolaltă şi cu întregul, nemaiavând ceie particulare o voie deosebită de-a celor generale, ci una şi aceeaşi raţiune văzându-se în toate împărţită de modurile de a fi ale acelora cărora li se atribuie la fel (2). Prin aceasta se va arăta în plină lucrare harul care îndumnezeieşte toate. E lucrarea despre care însuşi Dumnezeu şi Cuvântul, care s-a făcut om pentru ea, zice: "Tatăl Meu până acuma lucrează şi Eu lucrez". Cel dintâi adică binevoieşte, al doilea lucrează El însuşi, iar Duhul Sfânt întregeşte fiinţial bună voinţa Tatălui cu privire la toate şi lucrarea Fiului, ca să fie prin toate şi în toate bunul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciţi după har; şi să fie văzut în toate, aşa cum există, în chip natural, sufletul în întreg trupul şi în fiecare mădular al lui, fără micşorare.

                                         Scolii

1.    în materie, adică în fiinţa generală a ucrurilor, există potenţial exemplarele singulare, care provin unul câte unul din materie şi a căror apariţie o lucrează Dumnezeu.

2.     Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr-o singură mişcare a voii, cu raţiunea firii. Această unire o duce la înfăptuire Dumnezeu prin Providenţa, ca precum în toţi există o singură fire, tot aşa să se formeze şi o singură aplecare a voii, unindu-se toţi cu Dumnezeu şi întreolaltă prin Duhul.

                                         întrebarea 3

Cine este acela de care spune Evanghelia că poartă în cetate ulciorul cu apă şi pe care intânindu-l învăţăceii trimisi de Hristos primesc porunca sa-l urmeze? Cine este apoi stapânul casei? Si de ce nu i se spune numele de către Evanghelişt? Ce este în sfârşit foişorul cel mare şi pardosit, în care se săvârşeşte înfricoşata taină a Cinei dumnezeieşti?

                                        Răspuns

Scriptura trece sub tăcere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimişi. După primul gând care-mi vine, socotesc că prin "cetate" este arătată lumea aceasta sensibilă iar "omul" este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimişi, ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului ca şi înainte-mergători şi pregătitori ai ospăţului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, primul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omenească de toată întinăciunea, prin filosofia practică (înţelepciunea lucrătoare), celălalt ridică mintea prin cunoaştere sau prin călăuzirea tainică a contemplaţiei, de la cele trupeşti spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar probă despre aceasta este faptul că ucenicii trimişi sunt Petru şi Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplaţiei.

Astfel e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlneşte pe aceştia să fie purtătorul unui ulcior cu apă, însemnând prin el pe toţi cei ce poartă, prin filosofia practică, pe umerii virtuţilor, închis în mădularele pământeşti mortificate ale trupului, ca într-un ulcior, harul Duhului, care-i curăţeşte pe ei prin credinţă de întinăciune. După acesta, al doilea care-i întâlneşte este stăpânul casei, care le arată foişorul pardosit. Acesta înfăţişează prin el pe toţi cei ce pardosesc prin contemplaţie înălţimea cugetării lor curate şi măreţe, ca pe un foişor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviinţă a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică cultivând virtutea. Asupra ei (asupra deprinderii întru cucernicie) stăpâneşte, ca una ce e stăpână prin fire, mintea luminată de lumina dumnezeiască a cunoaşterii tainice, care s-a învrednicit, împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul şi Mântuitorul.

Se vorbeşte în Scriptură şi de un om şi de doi, dacă unul este purtătorul ulciorului şi altul este stăpânul casei. De unul se vorbeşte poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricină că această fire este împărţită între cei activi şi între cei contemplativi. Pe aceştia iarăşi amestecându-i Cuvântul prin Duhul, îi numeşte şi-i face unul.

Iar dacă cineva ar vrea să aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci "setea" este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii şi raţiunile (cuvintele) cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrânării, neevaporat, harul credinţei dat de Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietre. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeieşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul are mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înălţimea, de frumuseţea şi de mărimea cunoştinţei. La această minte venind Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului (1), se împărtăşeşte pe Sine.

In sfârşit paştele sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care dăruieşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei.

                                         Scolie

1. în care se arată ca fiind ascuns. Căci din cele ce sunt, cunoaştem pe Făcătorul celor ce sunt, ca fiind propriu-zis raţiunile celor ce s-au făcut. Iar timpul şi firea sunt cele sub care se află cele de sub timp şi fire şi tot ce e creat, cugetat şi simţit. Cu acestea vine Dumnezeu şi Cuvântul la cei vrednici. Căci din cele ce sunt împrejurul lui se cunoaşte El şi prin ele se dă întreg, conformându-se cu puterea de primire a fiecăruia. Iar prin înţelesurile duhovniceşti ale timpului şi firii indică raţiunile lor, deprinse din materie şi formă, sau din trup şi lume, pentru a cunoaşte prin ele pe Cel ce s-a făcut acestea pentru noi.

                                întrebarea 4

Cum a poruncit Domnul ucenicilor să nu aibă două cămăşi, El însuşi având cinci, după Evanghelistul loan precum se vede de la cei care le-au împărţit; şi care sunt aceste haine?

                                Răspuns

Mântuitorul n-a avut cinci cămăşi, ci una singură şi învelitoarea de deasupra. Dintre acestea, cea de dedesubt e numită hitonion, iar învelitoarea din afară imation (togă sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat în chip tainic un înţeles ascuns, desprins printr-o cunoaştere contemplativă. Căci El a urmărit să conducă mintea noastră prin cele istorisite prin adevărurile spirituale. Cămaşa Mântuitorului, ţesută de sus în jos ca un întreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au răstignit, deşi li s-a îngăduit să-L dezbrace de ea, este conexiunea şi împletitura neîmpărţită a virtuţilor întreolaltă; sau cugetarea noastră, potrivită şi adecvată Cuvântului (raţiunii); sau harul omului nou, al celui după asemănarea lui Hristos, ţesut de sus prin Duhul Sfânt. Iar învelitoarea din afară este lumea sensibilă, împărţită în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucăţi, cei ce răstignesc în noi în chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfâşie creaţiunea văzută a celor patru stihii, făcându-ne să o privim prin simţuri în chip pătimaş şi să ignorăm raţiunile divine din ea. Dar altceva este cu cămaşa virtuţilor, căci pe aceasta chiar dacă o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totuşi să ne convingă că virtutea este viciu. Să nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lăcomie, ci să cunoaştem care este intenţia Scripturii şi cum e răstignit şi dezbrăcat Domnul în noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trândăvii în lucrarea virtuţilor; de asemenea cum împart dracii, ca pe o haină creaţiunea Lui, ca să ne facă să slujim patimilor. Să devenim paznici de încredere ai bunurilor hărăzite nouă de Dumnezeu şi creaţiunea să o privim cum se cuvine, numai spre slava Lui. în sfârşit să păstrăm nerăpită, cămaşa Cuvântului (raţiunii) cunoştinţei, adică virtuţile, prin silinţa spre faptele bune.

Iar de vreţi să înţelegeţi prin cămaşa cea ţesută de sus, pe lângă cele spuse, lumea fiinţelor netrupeşti şi spirituale, iar prin învelitoarea de din afară, pe care a împărţit-o Scriptura în patru părţi, ca în patru elemente, firea cea trupească, nu veţi greşi faţă de adevăr. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastră din călcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfâşiat, având înrudire cu cele de sus.

                                  întrebarea 5

Ce este pământul blestemat de Dumnezeu în faptele lui Adam, după înţelesul mai ascuns şi ce însemnează a se hrăni omul din el întru, necazuri? Ce înseamnă apoi a-i aduce acela omului spini şi mărăcini, iar omul a mânca iarba câmpului? Ce înseamnă în sfârşit a mânca omul pâinea întru sudoarea feţei lui? Căci niciodată nu s-a văzut vreun om să mănânce nici pământ, nici iarbă. Nici cei ce mănâncă pâinea nu o mănâncă cu sudoarea feţei lor, cum se spune în acea povestire.

Când ne lenevim în lucrarea poruncilor, e răstignit Hristos în noi, dar mai înainte îl dezbracă de cămaşa cea unitară a virtuţilor. Pentru ochii celor în care a fost răstignit Hristos, lumea nu mai e contemplată ca un veşmânt unitar ce îmbracă sistemul solidar al raţiunilor divine deci, în ultima anliză Raţiunea supremă din care iradiază acelea, ci ca o alăturare de materie menită să satisfacă poftele.

Sufletul e cămaşa ce nu poate fi împărţită. Trupul e veşmântul desfăcut în elementele componente (patru la număr, după credinţa celor vechi) prin moarte de pe urma păcatului.

în greceşte se zice icaid. Dl. prof. dr. Iustin Moisescu (Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuţi 1942, p. 98-l02) traduce: sens anagogic, pe care îl consideră unul dintre cele patru sensuri în care se poate interpreta Sfânta Scriptură: literal, anagogic, alegoric şi tipic. Despre acest sens anagogic zice că nu suprimă pe cel literal, ci-l întregeşte prin adăugarea unei idei mai înalte. Aceasta îl deosebeşte de cel alegoric. Interpretarea anagogică este de pildă aceea care, fără să suprime adevărul despre cele două veşminte ale Mântuitorului, vede în ele un înţeles mai înalt. Interpretarea alegorică este aceea care, considerând d. ex. ca regele Isboşet n-a putut avea ca paznică la uşă o femeie (II Regi 4,1), vede în acest episod numai nenorocirea ce vine asupra minţii când e păzită de simţire. (Vezi Cuvântul ascetic al lui Nil, cap. 16, Filocalia rom. Vol. I, p. 167; P.G. 79,740). Cele mai multe interpretări ale Sf. Maxim sunt anagogice şi foarte puţine alegorice. Gen. 3, 17 urm.

Patimile sunt "faptele omului", în sensul că nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtuţile sunt faptele lui Dumnezeu, pentru că se nasc din puterea lui Dumnezeu.

                                     Răspuns

Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minţii lipită de pământ, la nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu. Din trupul său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă, bucurându-se doar de puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi gândurile, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini. Iar acestea îl împung din toate părţile prin raţiune, prin poftă şi prin mânie, (iuţime), încât de-abia poate să-şi îngrijească şi să-şi mănânce, adică să-şi întreţină sănătatea şi bunăstarea trupului, ca pe o iarbă ce se veştejeşte. Dar şi aceasta printre lungă repetare de dureri, "în sudoarea feţei", adică întru osteneala şi robotirea simţurilor, care se silesc să exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar strădania de a-şi susţine viaţa de aici, fie prin vreun meşteşug, fie prin altă metodă iscusită, îi este omului ca o pâine.

Sau poate şi mai bine, pământul, este inima lui Adam, care a fost blestemată pentru încălcarea poruncii, cu pierderea bunurilor cereşti. Acest pământ (inima) şi-l mănâncă omul întru necazuri multe prin înţelepciunea lucrătoare (filosofia practică), curăţându-l de blestemul conştiinţei pentru faptele de necinste. (1) Totodată el curăţă cu raţiunea gândurile cu privire la naşterea trupurilor ce răsar din inimă ca nişte spini, precum şi gândurile încruntate cu privire la purtarea de grijă şi la judecata sufletelor, care de asemenea răsar din inimă ca nişte mărăcini, în vreme ce contemplaţia duhovnicească şi-o seceră întocmai ca o iarbă naturală. Şi astfel ca printr- o sudoaie a feţei mănâncă prin osteneala cercetătoare a cugetării, când ajunge la înţelegere, pâinea nestricăcioasă a cunoaşterii lui Dumnezeu, care e singura pâine a vieţii şi singura care susţine întru nestricăciune fâptara celor ce o mănâncă.

Aşadar pământul mâncat în înţeles bun este inima curăţită prin fapte; iar iarba este ştiinţa lucrurilor provenită din contemplaţia naturală. în sfârşit pâinea este conştiinţa tainică şi adevărată a lucrărilor dumnezeieşti.

                                         Scolie

l.    Faptele lui Adam sunt patimile de necinste. Căci virtuţile le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. De la cei ce voiesc numai intenţia, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuţilor.

                                          întrebarea 6

Dacă, după Sfântul Ioan: "Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui', iar cel născut din apă şi din Duh s-a născut din Dumnezeu, cum noi cei născuţi din Dumnezeu prin Botez, putem păcătui?

                                        Răspuns

Chipul naşterii noastre din Dumnzeu este îndoit: unul dă celor născuţi întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potentă; celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut (1). Chipul dintâi are prin credinţă numai, harul prezent ca potentă (2); celălalt sădeşte pe lângă credinţă şi asemănarea atotdumnezeiască cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoţită de cunoaştere în cel ce cunoaşte (3). Cei din care se află primul chip al naşterii, neavând încă aplecarea voii deplin satisfăcută de pornirile trupeşti, şi de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc, nu e exclus să încline spre păcat dacă vor. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoşcut-o pe aceasta prin experienţă nu poate să mai cadă de la ceea ce a cunoscut o dată cu adevărat şi propriu prin trăire, spre altceva. Precum nici ochiul care a văzut o dată soarele nu poate să se mai înşele cu luna sau cu alte dintre stelele după cer. Altfel este însă cu cei care s-au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinţei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu şi Tatăl, încât să fie socotită ca un alt Dumnezeu, ce pătimeşte prin har stări ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte, ci este după fiinţă. Dar prin aceasta aplecarea voinţei s-a făcut slobodă de păcat, câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţei şi nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul. Prin urmare, deşi avem Duhul înfierii, care este sămânţa ce-i face pe cei născuţi după asemănare cu Cel ce seamănă, totuşi nu-I predăm Lui plăcerea voii noastre curăţită de înclinarea şi afecţiunea faţă de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care şi după ce ne-am născut din apă şi din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă şi lucrarea apei şi a Duhului, atunci apa cea tainică săvârşeşte prin fapte curăţirea conştiinţei, iar Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii în bine prin cunoştinţa voinţa ca posibilitate abstractă.

Scolii

1.             Răspunsul este foarte potrivit şi pentru cei ce întreabă dacă Adam a fost creat muritor sau nemuritor.

2.             Credinţa nelucrătoare are, zice, harul înfierii în potentă, ca una ce nu e pusă în mişcare de cei ce o au, prin împlinirea poruncilor.

3.             Sunt arătate două chipuri ale naşterii. Primul e cel după fiinţă, ca să zicem aşa, care e al omului întreg. Prin acesta se sădeşte în suflet desăvârşirea înfierii în potentă. Al doilea e cel după buna plăcere şi după hotărârea voinţei. Prin acesta Duhul Sfânt preluând opţiunea şi hotărârea voinţei, o modelează până la îndumnezeire, unind-o întreagă cu Dumnezeu. Primul chip al naşterii lasă putinţa ca cei născuţi să încline spre păcat, dacă nu voiesc să traducă în faptă potenţa înfierii sădită în ei, fiind împătimiţi de cele trupeşti. Căci hotărârea voinţei este aceea care întrebuinţează un lucru. Potenţa înfierii e ca o unealtă care rămâne nefolosită, dacă voinţa nu se hotărăşte să o întrebuinţeze. După chipul acesta al naşterii e cu putinţă aşadar ca cei născuţi să păcătuiască. După al doilea însă e cu neputinţă, odată ce înclinarea voinţei şi hotărârea sunt îndumnezeite. Acest chip al naşterii îl are aşadar Apostolul în vedere când zice că "cel născut din Dumnezeu nu face păcat".

întrebarea 7

Ce înseamnă: "Spre aceasta şi morţilor s-a binevestit ca să fie judecaţi cu trupul după om şi să trăiască cu Duhul după Dumnezeu?7 Cum sunt judecaţi morţii cu trupul?

Răspuns

E obiceiul Scripturii să schimbe timpurile şi să le înlocuiască între ele, în aşa fel ca viitorul să-l înfăţişeze ca trecut şi trecutul ca viitor, iar în prezent să exprime vremea dinainte sau de după el. Lucrul acesta este limpede pentru cei deprinşi cu ea.

Spun unii, aşadar, că Scriptura numeşte "morţi" aici pe oamenii care s-au săvârşit înainte de venirea lui Hristos, ca de pildă pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicării turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt şi pe ceilalţi, care în diferite timpuri şi chipuri au primit osânda cea de multe feluri şi năpăstuirile judecăţii lui Dumnezeu. Aceştia, nu din pricină că n-au cunoscut pe Dumnezeu şi-au primit osânda, ci din pricina relelor ce şi le-au făcut unii altora. Lor li s-a binevestit, spune, marea ştire a mântuirii, după ce au fost judecaţi o dată în trup după om, adică după ce au primit osânda pentru relele ce şi le-au făcut unii altora în viaţa din trup, "ca să trăiască după Dumnezeu cu duhul", adică cu sufletul. în acest scop au primit, chiar în iad fiind, predica cunoştinţei de Dumnezeu, dat fiind că Mântuitorul s-a pogorât la iad ca să mântuiască şi pe morţii care au crezut. Aşadar ca să înţelegem locul, îi vom da forma următoare: "şi morţilor s-a binevestit, care au fost o dată judecaţi cu trupul după om, ca să trăiască cu duhul după Dumnezeu".

Sau iarăşi poate numeşte "morţi" în înţeles tainic pe cei ce poartă în trup moartea lui Iisus, cărora li s-a dăruit cu adevărat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, dacă Evanghelia sădeşte renunţarea la viaţa trupească şi mărturisirea celei duhovniceşti. Aceştia sunt cei ce mor neîncetat după om, adică în ce priveşte viaţa omenească cu trupul din veacul acesta, şi trăiesc numai cu duhul după Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol şi a celor ca el. Sunt cei ce nu mai trăiesc viaţa lor proprie, ci au pe Hristos trăind în ei numai după suflet. Astfel cei ce s-au făcut pe ei morţi faţă de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecaţi cu trupul, având de suportat strâmtorări, ponegriri, necazuri şi prigoane multe şi răbdând cu bucurie nenumărate feluri de încercări.

întrebarea 8

Sfântul Ioan zice: "Dumnezeu este lumină" dar după aceea adaugă"" :"dacă umblăm în lumină, precum El însuşi este în lumină" în ce înţeles spune despre Acelaşi aici că "este în lumină", ca ceva în altceva?

Răspuns

Dumnezeu, care este cu adevărat lumină după fiinţă, se face cu adevărat lumină în cei ce umblă în El prin virtuţi. Precum lumina prin participare, cu alte cuvinte orice sfânt, ajunge prin iubirea de Dumnezeu de se află în lumina cea după fiinţă, tot aşa lumina cea după fiinţă primeşte iubirea de oameni să se afle în lumina cea după participare. Dacă aşadar ne aflăm prin virtute şi cunoştinţă în Dumnezeu, adică în lumină, şi Dumnezeu aflându-se ca lumină în noi, se află în lumină. Căci Dumnezeu care e lumina prin fire se află în noi care suntem lumină prin imitare, precum se află modelul in chipul care-i făcut după el.

Sau mai bine zis Dumnezeu şi Tatăl este lumină în lumină, întrucât se află în Fiul şi în Duhul Sfânt, nefiind alta şi altă lumină, ci una şi aceeaşi după fiinţă, luminând întreit după modul subzistenţei personale.

întrebarea 9

în ce înţeles zice iarăşi Sfântul Ioan: "Fraţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi nu s-a arătat încă ce vom fi?" Şi ce vrea să spună Sfântul Pavel prin cuvintele: "Iar nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul toate le cercetează până şi adâncurile lui Dumnezeu?" Ce trebuie în sfârşit să înţelegem prin "aceea ce vom fi?"

Răspuns

Sfântul Evanghelist Ioan apune că nu cunoaşte chipul îndumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtuţile din credinţă, deoarece nu s¬a arătat încă ipostasul văzut de sine stătător al bunurilor viitoare. "Căci aici umblăm prin credinţă, nu prin vedere". Iar Sf. Pavel spune că a primit prin descoperire un semn dumnezeiesc spre care trebuie să alerge dacă vrea să dobândească bunurile viitoare, nu că ar cunoaşte însuşi chipul îndumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede, tâlcuindu-se pe Sine: "Spre semn alerg, spre cununa chemării de sus" Aceasta o face vrând să cunoască prin pătimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeiesc, făcut lui cunoscut aici prin descoperire, adică a puterii îndumnezeitoare a celor învrednicit. Deci Apostolii mărturisesc la fel, vădind acelaşi cuget în învăţăturile care par opuse, ca unii ce sunt mişcaţi de unul şi acelaşi Duh. Cel dintâi îşi mărturiseşte neştiinţa cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare după har; al doilea vesteşte în chip măreţ ştirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Că aceasta este socotinţa Sfântului Apostol ne-o mărturiseşte el însuşi prin toate dumnezeieştile sale cuvinte, spunând o dată că toată ştiinţa şi proorocia va înceta, altă dată că vede cele viitoare ca prin oglindă şi ghicitură, dar va veni vremea când se va bucura de darul mare şi mai presus de înţelegere al vederii celor nădăjduite faţă către faţă; altă dată iarăşi mărturiseşte că din parte cunoaşte şi din parte prooroceşte şi în sfârşit altădată strigă cu tărie că va trebui să cunoască precum însuşi este cunoscut, întrucât nu cunoaşte încă cele ce va avea să le cunoască. Scurt vorbind, cuvântul Apostolului că atunci "când va veni ceea ce-i desăvârşit va înceta ceea ce este frântură", socotesc că are acelaşi înţeles cu ceea ce spune Teologul: "nu s-a arătat încă ce vom fi ".

întrebarea 10

Dacă "cel ce se teme nu e desăvârşit în iubire", cum "nu le lipseşte nimic celor ce se tem de El'? Iar dacă nu le lipseşte nimic, sunt desăvârşiţi. Dar atunci cum nu e desăvârşit cel ce se teme?

Răspuns

Ordinea cea bună a Sf. Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala din afară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaţi; iar pe cei care au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi.

Aşadar nici cel ce se teme de Domnul, o dată ce sa întors cu totul de la petrecerea veche în stricăciunea patimilor şi şi-a închinat din pricina temerii inima poruncilor dumnezeieşti, nu e lipsit de vreunul din bunurile care se cuvin începătorilor, chiar dacă n-a dobândit încă deprinderea nestrămutată a virtuţilor şi nu s-a făcut părtaş de înţelepciunea ce grăieşte din cei înţelepţi. Dar nici înaintatul nu e lipsit de vreunul din bunurile ce aparţin treptei sale, chiar dacă nu a dobândit încă cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti care covârşeşte şi pe cei desăvârşiţi.

Şi iarăşi putem socoti ca temători pe cei ce se îndeletnicesc bărbăteşte cu înţelepciunea lucrătoare (filosofia practică) şi nu şi-au slobozit încă sufletul de frica şi de gândul viitoarelor judecăţi dumnezeieşti. Acestora pe de o parte nu le lipseşte nimic, cum zice fericitul David, o dată ce luptă pentru adevăr împotriva puterii duşmane. Totuşi, pe de altă parte, sunt lipsiţi de vederile tainice de care se împărtăşeşte mintea celor desăvârşiţi. Iar cei ce s-au învrednicit în chip tainic de cunoaşterea contemplativă a lui Dumnezeu (teologia contemplativă) şi şi-au făcut mintea curată de orice închipuire materială şi toată şi au făcut-o chip al frumuseţii dumnezeieşti prin imitarea aceleia, să socotim că sunt cei iubitori.

Nu le lipseşte aşadar, după fericitul David, nimic temătorilor întrucât sunt temători, chiar dacă nu are temătorul plinătatea şi desăvârşirea unirii mijlocite cu Cuvântul, aşa cum o au cei ce-L iubesc pe Domnul. Căci fiecare se bucură de desăvârşire "în rândul cetei sale", după locul ce i-a fost rânduit, măcar că unul este mai presus decât altul, după calitatea şi mărimea vârstei duhovniceşti.

Dar odată ce ştim că temerea este îndoită, după cuvintele: "Temeţi-vă mai mult de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă", şi "Temerea Domnului. este curată, rămânând în veacul veacului", şi "Mare şi înfricoşat este peste toţi cei ce stau în jurul Lui", trebuie să ne punem întrebarea cum desfiinţează iubirea temerea, dacă aceasta ţine în veacul veacului şi cum mai rămâne Dumnezeu înfricoşat în veacurile nesfârşite peste toţi cei din jurul Lui? Desigur, pentru că, după cum am spus, temerea fiind îndoită, una este curată şi alta necurată. Astfel temerea ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii sale păcatul, întrucât nu e curată nu va rămâne pentru totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăinţă. Dar temerea curată, care stăruie întruna, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este fiinţială. Ea ţine oarecum de raportuI lui Dumnezeu cu făptura, ca unul ce-şi face vădită tuturor mărirea Sa naturală care e mai presus de toată împărăţia şi puterea. Cel ce nu se teme aşadar de Dumnezeu ca judecător, dar îl venerează pentru slava covârşitoare a puterii Sale nemărginite, cu drept cuvânt nu are nici o lipsă, fiind desăvârşit în iubire, ca unul ce iubeşte pe Dumnezeu cu sfiala şi cu evlavia care se cuvine. Acesta este cel ce a dobândit temerea care rămâne în veacul veacului şi nu va avea nici o lipsă niciodată.

Deci sunt de acord între ei Proorocul şi Evanghelistul, întrucât cel dintâi zice că nu sunt lipsiţi de nimic aceia care se tem de Domnul cu temere curată, iar cel de al doilea, că acela care se teme de El ca judecător, din pricina cunoştinţei sale întinate, nu este desăvârşit în iubire. în acest înţeles este Dumnezeu înfricoşat şi pentru toţi ce ce stau în jurul Lui, ca unul ce face să se amestece cu temere iubirea celor ce-L iubesc pe Ei şi ajung în preajma Lui. Căci iubirea care e despărţită de temere se schimba de cele mai multe ori în dispreţ, nefiind înfrânată de temere îndrăzneala care se naşte în chip firesc din ea. Ce însemnează în sfârşit "în jurul Lui", vom înţelege în cele ce urmează.

Cel înconjurat are pe cei ce-L înconjoară şi înainte şi îndărăt şi de-a dreapta şi de-a stânga. Deoarece, prin urmare şi Domnul are pe cei ce-L înconjoară, vom înţelege pe cei dinapoi pe aceia care umblă fără greşeală pe urmele Domnului Dumnezeu prin împlinirea poruncilor, adică prin virtutea cu fapta; prin cei din stânga, pe aceia care au dobândit contemplaţia naturală în duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor. Căci zice despre înţelepciune Cartea Proverbelor: "Iar în stânga ei bogăţie şi slavă". Prin cei din dreapta vom înţelege pe aceia care au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile. Căci: "în dreapta ei, zice, anii vieţii". în sfârşit pe cei dinainte, pe aceia care s-au învrednicit, pentru căldura iubirii covârşitoare a minţii faţă de frumuseţea dumnezeiască, de bucuria vederii faţă către faţă.

Iar dacă există şi vreun alt înţeles mai mare şi mai înalt al acestora, desigur că îl puteţi singuri cuprinde atât voi cât şi dumnezeieşti bărbaţi asemeni vouă.

Scolii

Temerea, zice, este de două feluri: una curată şi una necurată, deoarece şi oamenii, unii sunt păcătoşi, iar alţii drepţi. Drepţii păzesc în ei, prin curăţia şi neprihănirea conştiinţei temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-l pentru măreţia covârşitoare a puterii Lui nesfârşite; iar păcătoşii aşteaptă de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greşeli. Temerea curată rămâne pururea şi niciodată nu se şterge, după cuvântul: "Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului". Iar temerea necurată se stinge şi trece, dispărând prin pocăinţă. Drept aceea Apostolul spunând de cel ce se teme că nu e desăvârşit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul spunând că nu sunt lipsiţi de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată.

întrebarea 11

Care afost starea dintâi a îngerilor, pe care n-au păzit-o şi care a fost locuinţa, pe care au părăsit-o? Ce sunt apoi lanţurile veşnice şi ce este întunericul sub care sunt ţinuţi? în sfârşit ce vor păţi la judecata zilei celei mari?

în acest Răspuns urcuşul duhovnicesc este împărţit odată în trei trepte (începători, înaintaţi, desăvârşiţi), altădată în două trepte (activi, contemplativi) şi la urmă în patru trepte (împlinirea poruncilor, contemplarea naturii, contemplarea celor inteligibile, vederea lui Dumnezeu).

Răspuns

înţelesul exact al acestora e rezervat numai celor cu înţelegere apostolică, celor care au primit nemijlocit de la Cuvântul cunoştinţa nemincinoasă despre făpturi şi despre cârmuirea cea bună şi cea dreaptă a lor prin Providenţă, ca unii ce n-au lăsat nici un perete de piedică între mintea lor şi Cuvântul, în ce mă priveşte pe mine, care mă aflu jos de tot şi am multe stavile care împiedică trecerea Cuvântului spre mine, socotesc că starea dintâi a îngerilor, pe care n-au păzit-o, este poate raţiunea după care au fost creaţi, sau puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har, sau iarăşi poate, treapta stării lor după demnitatea harului. Iar locuinţa este sau cerul, sau înţelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de înţelegere, în care au fost destinaţi să petreacă, dat fiind că Scriptura obişnuieşte să numească înţelepciunea şi "casă". Dar mai poate fi şi supravegherea cu care îşi păzeau bunurile naturale şi câştigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au părăsit- o prin răzvrătire (tiranie). Lanţurile veşnice sunt nemişcarea totală şi continuă a voii lor spre bine, din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu; sau puterea care îi împiedică, potrivit Providenţei lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră, în turbarea lor împotriva noastră, neângăduindu-le să-şi ducă la capăt meşteşugurile răutăţii lor împotriva noastră. Iar întunericul este ignorarea totală şi deplină a harului dumnezeiesc, ignoranţă de care fiind străbătuţi prin buna plăcere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericită şi prea strălucită a luminii celei atotcurate, cheltuindu-şi toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul. în sfârşit, ce vor păţi în ziua înfricoşată a judecăţii, numai Dreptul Judecător o ştie, care va da fiecăruia rasplata cea dreaptă după vrednicie şi va împărţi după măsura răutăţii felul osândei hotărând cu dreptate soarta cuvenită fiecăruia pentru veacurile nesfârşite, potrivit cu judecăţile Lui cele bune.

                                                              întrebarea 12

                                               Ce este cămaşa mânjită de trup?

                                                                Răspuns

Cămaşa mânjită este viaţa întinată de multele greşeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se străvede ca dintr-o haină din purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o cămaşă curată, celălalt îşi face viaţa mânjită prin faptele rele. Sau poate şi mai bine, cămaşa mânjită de trup este deprinderea şi dispoziţia conştiinţei care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile şi faptele rele pornite din trup. Această deprindere văzând-o sufletul ca pe o cămaşă mereu în jurul său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuţile ţesute întreolaltă ne face Duhul o cămaşă frumoasă şi cinstită a nestricăciunii, la fel din patimile ţesute întreolaltă ne face trupul o cămaşă necurată şi mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă şi un alt chip decât cel dumnezeiesc.

                                                            întrebarea 13

Ce înseamnă: "Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la întemeierea lumii din făpturi fiind înţelese se văd, veşnica Lui putere şi dumnezeire?" Care sunt cele nevăzute ale lui Dumnezeu şi care este veşnica Lui putere şi dumnezeire?

                                                                 Răspuns

E vorba de raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care sfinţii bărbaţi au obiceiul să le numească şi "bune voiri".Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură, în acest înţeles şi: "Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria". Iar veşnica putere şi îndumnezeire este Providenţa care ţine lucrurile laolaltă şi lucrarea de îndumnezeire a celor susţinute de Providenţă.

                        Sau poate cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât veşnica Lui putere şi îndumnezeire, care au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor create. Căci precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevărat, la fel din deosebirea fiinţială în genuri a celor ce sunt cunoaştem înţelepciunea subzistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care susţine lucrurile. Şi iarăşi din mişcarea fiinţială a făpturilor, potrivit genului lor, cunoaştem viaţa subzistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care împlineşte cele ce sunt. Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii, desprindem raţiunea care ne luminează cu privire la Sf. Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt (1), Căci veşnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul Sfânt. Osândiţi sunt aşadar cei ce n-au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor şi cele proprii cauzei după fire, adică puterea şi dumnezeirea. Căci însăşi zidirea îşi strigă prin făpturile din ea şi îşi vesteşte celor ce pot să audă cu mintea cauza sa, preamărind-o în chip întreit, descoperind adică pe Dumnezeu şi Tatăl şi puterea Lui negrăită şi dumnezeirea, sau pe Fiul Său cel Unul născut şi pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt cele nevăzutre ale lui Dumnezeu, văzute prin înţelegerea de la întemeierea lumii.

                                                                      Scolie

1. Din lucruri, zice, cunoaştem cauza lucrurilor şi din deosebirea lucrurilor desprindem înţelepciunea ipostatică a Celui ce este. Iar din mişcarea naturală, a lucrurilor aflăm viaţa ipostatică a Celui ce este, adică puterea de viaţă făcătoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt.

                                                             întrebarea 14

Ce înseamnă: "Şi s-au închinat şi au slujit făpturii în loc să se închine Făcătorului?" Ce este închinarea si ce este slujirea ?

                          Răspuns

închinarea este cinstirea cu credinţă a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Această închinare adică credinţa, mutând-o oamenii spre făptură, au cinstit-o pe ea în loc să cinstească pe Făcătorul, crezând dracilor, cărora le-au şi slujit, servindu-le prin faptele lor rele. Noi, însă, cinstind pe Dumnezeu prin credinţa în El, să ne silim să-I aducem şi slujire curată, iar aceasta este viaţa desăvârşită prin virtuţi.

Viaţa virtuoasă este o treaptă mai înaltă faţă de credinţă. Credinţa simplă e treapta întâi, viata virtuoasă a doua, contemplarea a treia. înt. Sol. 12, 1-2.

                                                               întrebarea 15

Ce înseamnă: "Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. De aceea pedepseşti cu măsură pe cei ce cad'? Dacă e vorba de Duhul Sfânt, cum "nu va intra înţelepciunea în inima cea nesocotită, nici va locui în trupul cel supus păcatelor'? Am notat aceasta fiindcă s-a spus simplu:"în toate".

                                                                  Răspuns

Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales de cele ce s-au învrednicit de raţiune. El o susţine în existenţă pe fiecare, întrucât Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providenţiatoare, în toate. Şi El mişcă raţiunea naturală din fiecare, iar prin aceasta aduce la cunoştinţa faptelor săvârşite greşit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voinţa dispusă spre primirea gândurilor drepte ale firii. Căci se întâmplă să aflăm şi dintre barbari şi nomazi mulţi care duc o viaţă de fapte bune şi resping legile sălbatice care stăpâneau o dată cu ei. Astfel se poate spune în chip general că în toţi, este Duhul Sfânt.

Într-un chip deosebit însă şi în alt înţeles se afla în toţi aceia care trăiau sub lege. în ei susţinea legea şi le vestea tainele viitoare, trezind în ei conştiinţa călcării poruncilor şi ştiinţa despre desăvârşirea viitoare în Hristos. De aceea aflăm şi dintre aceştia mulţi, care, părăsind slujirea veche şi închisă în umbre s-au mutat cu bucurie spre cea nouă şi tainică.

Dar pe lângă modurile amintite mai sus, se mai află în alt chip în toţi aceia care au moştenit prin credinţă numele cu adevărat dumnezeiesc şi îndumnezeitor al lui Hristos. în aceştia se află nu numai ca acela ce-i susţine şi le mişcă, prin Providenţă, raţiunea naturală, apoi ca acela ce le descoperă călcarea poruncilor şi păzirea lor şi le vesteşte desăvârşirea viitoare cea întru Hristos, ci şi ca acela ce zideşte în ei înfierea cea după har, dăruită prin credinţă. Dar ca dătător de înţelepciune e numai în aceia, care şi-au curăţit sufletul şi trupul prin desprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. Intru aceştia petrece ca întru ai Săi, prin cunoştinţa simplă şi nematerială ce le-o împărtăşeşte, întipărind în mintea lor preacuratele şi negrăitele înţelesuri, care îi ridică la îndumnezeire.

Aşadar în chipul cel mai general se află în toţi, întrucât îi susţine şi îi providenţiază pe toţi şi mişcă germenii naturali din toţi; într-un chip deosebit se află în cei de sub lege, întrucât le face cunoscută călcarea poruncilor şi le limpezeşte făgăduinţa prevestită a lui Hristos; în sfârşit, pe lângă chipurile amintite, se mai află în alt chip în toţi cei ce urmează lui Hristos, ca făcător al înfierii. Ca dătător de înţelepciune însă nu este în nici unul din cei amintiţi înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiţi, care s-au făcut vrednici de sălăşluirea lui îndumnezeitoare printr-o viaţă după voia lui Dumnezeu. Căci tot cel ce nu împlineşte voia lui Dumnezeu chiar dacă e credincios, are inima sa nesocotită drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururea de murdăriile patimilor.

                                                          întrebarea 16

Ce înseamnă: "viţelul turnat" şi de ce i se spune "viţel" la singular, ca îndată după aceea să se spună la plural: "aceştia sunt Dumnezeii tăi Israele "? Şi ce înseamnă că l-au sfărâmat şi l-au risipit sub apă? Ce sunt apoi cerceii şi celelalte podoabe?

                                                                 Răspuns

Mintea ieşită, asemenea lui Israil, din Egiptul păcatului, având în sine închipuirea care a ieşit împreună cu ea din rătăcirea păcatului, ca pe nişte întipăriri lăsate de răutate în cugetare, îndată ce e părăsită puţin, din neglija ei, de discernământul raţiunii, ca odinioară Israil de Moise, dă fiinţă, ca un viţel, deprinderii nesocotite (iraţionale), care e maica tuturor patimilor. Adunând anume ca pe nişte cercei raţiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din înţelegerea cucernică a lucrurilor, şi ca pe nişte salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au născut în ea din contemplarea naturală, şi ca pe nişte brăţări de mâini lucrărie naturale ale virtuţilor, le topeşte în cuptor, adică în fierberea aprinsă a mâniei şi a dispoziţiei pătimaşe a poftei. Apoi folosind închipuirea şi forma păcatului rămasă de mai înainte în cugetare, care prin lucrarea ei este pururea împrăştiată şi împrăştie împreună cu sine şi mintea ocupată de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitară cu adevărul ei şi o risipeşte în multe şi nestatornice păreri şi închipuiri cu privire la lucruri ce nu există, dă fiinţă deprinderii celei nesocotite. Pe această deprindere o sfărâmă şi o risipeşte sub apă, venirea lui Dumnezeu Cuvântul, subţiind prin fineţea contemplaţiei grosimea cugetării îndreptată, din pricina patimilor, spre suprafaţa celor sensibile. Tot această venire a Cuvântului face să se aleagă puterile (facultăţile naturale), din confuzia şi schimbarea întreolaltă în care le-a aruncat patima, readucându-le iarăşi la principiul propriu al raţiunilor lor. Căci aceasta îmi pare că se înţelege prin "a risipi sub apă". Tâlcuirea noastră a prezentat în aceste cuvinte pe scurt tot înţelesul celor istorisite în locul de mai sus. Ca să devină însă locul mai limpede, să privim, dacă se poate, fiecare parte a lui într-un chip mai determinat.

"Viţelul turnat" este deci amestecarea şi confuzia puterilor naturale întreolaltă, sau mai bine zis împreunarea lor pătimaşă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocotite a patimilor contrare firii. Iar viţelul este unul, pentru că una este deprinderea răutăţii cea împrăştiată în multe chipuri ale păcatului. Şi este "viţel pentru robusteţea şi rezistenţa la lucru, pentru caracterul ei grosolan şi pentru uşurinţa de a digera şi născoci, întrucât îşi rumegă afecţiunea păcătoasă faţă de patimi. Iar "turnat" este, deoarece deprinderea patimilor şi făptuirea lor se modelează după chipul nălucirii păcătoase rămasă de mai înainte în cugetare. Pluralul "aceştia sunt dumnezeii tăi" e folosit din pricină că păcatul este prin fire împrăştiat şi nestatornic, atotfelurit şi împărţit. Căci dacă binele prin fire uneşte şi susţine la un loc cele dezbinate, răul dezbină şi corupe cele unite, în sfârşit cerceii sunt raţiunile cu privire la Dumnezeu, care răsar în chip firesc în minte din înţelegerea cucernică a lucrurilor; iar salbele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplaţiei, precum brăţările sunt lucrarea virtuţilor cu fapta.

Sau iarăşi: cerceii sunt raţiunea înnăscută, căci urechea este simbolul raţiunii. Salba este facultatea mâniei, grumazul este chipul înălţării şi al tiraniei. Brăţările sunt pofta arătată prin fapta dornică de plăcere. Toate acestea, după înţelesul dat fiecăreia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau naştere deprinderii nesocotite şi nebuneşti a neştiinţei, care e maica tuturor păcatelor. Pe aceasta o subţiază mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptată prin simţire spre suprafaţa lucrurilor, desface amestecarea pătimaşă a elementelor care o constituie, readucând pe fiecare la propriul său principiu, în felul acesta risipeşte sub apă, adică aduce sub cunoştinţa adevărului, elementele separate şi slobozite din reaua împletire şi amstecare întreolaltă.

Ca să aduc o pildă, orice patimă e o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire (lucrare a simţului: percepţie) şi dintr-o putere (facultate) naturală, cum este mânia, sau pofta, sau raţiunea, abătute de la ceea ce e potrivit cu firea. Dacă aşadar mintea vede ţinta acestei amestecări a lucrului sensibil, a simţirii şi puterii naturale, şi văzând poate să readucă, prin separare, pe fiecare dintre ele la raţiunea ei firească şi să contemple lucrul sensibil în sine, fără să provoace afecţiunea simţirii faţă de el, iar simţirea slobodă de robia acelui lucru sensibil şi să zicem pofta sau alta din puterile naturale, fără dispoziţia pătimaşă faţă de acea simţire sau lucru sensibil, cum de pilda o anumită mişcare a patimii face să devină o privire, a subţiat grosimea viţelului, adică alcătuirea oricărei patimi şi a împrăştiat-o sub apa cunoştinţei, făcând să dispară cu totul chiar şi simpla închipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcătuiesc în rostul lor cel firesc. Fie deci ca şi noi, subţiind viţelul turnat, să-l facem să piară din suflet, ca acesta să păstrze neştirbit numai chipul dumnezeiesc, neântinat de nimic din cele din afară. Iar adaosul: "şi cu apa aceea a adăpat pe fiii lui Israil" arată învăţătura curăţitoare de patimi, pe care o dă ucenicilor cei ce îi învaţă pe ei.

                                                                întrebarea 17

Dacă Dumnezeu a trimis pe Moise în Egipt, de ce căuta îngerul lui Dumnezeu să ucidă pe cel trimis de Dumnezeu? Căci desigur l-ar fi ucis dacă nu s-ar fi grăbit femeia sa să taie pruncul împrejur, oprind prin aceasta pornirea îngerului. Şi dacă era necesară tăierea împrejur a copilului, de ce nu i-a poruncit Dumnezeu cu blândeţe să facă aceasta înainte de a-l fi trimis? în sfârşit, dacă era o greşeală, de ce nu l-a sfătuit ingerul cel bun cu blândeţe pe cel trimis de Dumnezeu la o astfel de slujbă?

                                                                    Răspuns

Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înţelesul locurilor grele ale Scripturii şi nu ridică acoperământul literii de pe duh decât pentru slava lui Dumnezeu, "va afla toate înaintea sa", după Cuvântul înţelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greş a înţelegerii spre cele dumnezeieşti. Vom lăsa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s-a împlinit încă de pe vremea lui Moise, şi vom înţelege cu ochii minţii sensul ei duhovnicesc, care se înfăptuieşte neîncetat şi din ce se înfăptuieşte mai mult, e tot mai viu.

Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel sau firea omenească, sau lumea aceasta, sau deprinderea, lipsită de patimi, în ura din acestea aflându-se mintea după ce a dobândit cunoştinţa lucrurilor prin contemplaţie, primeşte din adâncul inimii de la Dumnezeu îndemnul ascuns şi tainic să scoată din Egipt, adică din trup şi din simţire, ca pe nişte Israeliteni, înţelesurile dumnezeieşti ale lucrurilor, ca să nu se mai ostenească acestea prosteşte în frământarea lutului, adică a patimilor trupului. încredinţată cu această slujbă dumnezeiască, mintea porneşte, împreună cu înţelepciunea, care este unită cu ea, prin cunoştinţă, întocmai ca o soţie, şi cu chipul purtărilor alese, sau cu gândul de bun neam, născut din ea, pe calea virtuţilor. Calea aceasta nu îngăduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci aceştia trebuie să înainteze necontenit şi întins spre ţinta sufletului, adică spre cununa chemării de sus. Căci oprirea pe cale virtuţii este începutul păcatului, deoarece mintea se ocupă atunci pătimaş cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amândouă părţile drumului şi face chipul şi gândul curat şi tăiat împrejur al purtării evlavioase, netăiat împrejur şi întinat. Când deci se opreşte, vede îndată prin conştiinţă, raţiunea mustrătoare, ca pe un înger, ameninţând-o cu moartea mărturisind că pricina ameninţării este oprirea pe cale virtuţii, oprire care face gândul netăiat împrejur. înţelepciunea, soţia minţii, o împacă, tăind cu o piatră (cu raţiunea credinţei), ca şi Sefora, nălucirea materială ivită în gândul-copil şi usucă toată amintirea vieţii după simţuri. Căci zice: "Şi s-a oprit sângele tăierii împrejur a copilului", adică a încetat viaţa pătimaşă şi nălucirea şi mişcarea ei, după ce gândul întinat a fost curăţit de către înţelepciunea credinţei. După această curăţire încetează, întocmai ca un înger, şi raţiunea de-a mai lovi prin conştiinţă mintea care păcătuieşte şi de a-i mai osândi orice gând care se mişcă altfel de cum trebuie. Căci calea virtuţilor e într-adevăr plină de mulţi sfinţi îngeri, care fac lucrătoare fiecare virtute după felul ei, adică de multe raţiuni şi moduri de lucrare, ca şi de îngeri nevăzuţi, care ne ajută la cele bune şi mişcă în noi aceste raţiuni. Nici la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârşitul drumului, ci "la un popas" l-a întâmpinat îngerul şi l-a ameninţat cu moartea pentru greşeala săvârşită în cuget din nebăgare de seamă. Deci dacă nu s-ar fi oprit din drum şi n-ar fi întrerupt călătoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin înger ameninţarea pentru netăierea împrejur a copilului. Să rugăm şi noi pe Dumnezeu, dacă suntem pe calea poruncilor, ca la orice călcare să nu înceteze a ne trimite, ca pe un înger, raţiunea care să ne ameninţe în conştiinţă cu moartea din pricina greşelii, ca, trezindu-ne la simţire, să învăţăm să tăiem prin înţelepciunea înnăscută ca pe o netăiere împrejur, necurăţirea patimilor care s-a lipit de noi pe drumul vieţii, din negrijă.

                                                                   întrebarea 18

Dacă "făcătorii legii se vor îndrepta", după Apostol cum spune iarăşi: "câţi vă îndreptaţi din lege, aţi căzut din har'?

                               Răspuns

Nu simplu făcătorii legii se vor îndrepta, ci aceia care împlinesc legea duhovnicească, înţeleasă duhovniceşte, aşadar aceia care împlinesc legea duhovnicească, după omul dinlăuntru, în duh. Numai aceştia se vor îndrepta, pentru că numai aceştia nu cad din har, întrucât cuvântul străbate până în adâncul sufletului lor, datorită faptului că e curat. Cei ce slujesc însă legii trupeşte, după partea din afară a ei, cad cu siguranţă din harul dumnezeiesc, pentru că nu cunosc desăvârşirea legii duhovniceşti, care curăţă mintea prin har de toată întinăciunea, precum nu cunosc nici ţinta (sfârşitul) legii, care este Hristos.

                              întrebarea 19

Ce înseamnă: "Câţi au greşit fără să aibă legea, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit cu legea în faţă, după lege se vor judeca'? Şi cum zice iarăşi tot acela: "Când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia mea, prin Iisus Hristos'? Dacă, se vor judeca după lege, cum se vor judeca prin Iisus Hristos?

                      Răspuns

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a făcut şi legea naturală. Iar ca Providenţiator şi Dătător al legii, a dat desigur atât legea scrisă în litere, cât şi legea duhului, adică a harului. "Căci sfârşitul legii", adică al legii scrise, înţeleasă duhovniceşte, "este Hristos". Dacă deci în Hristos, ca ziditor, ca Providenţiator şi Dătător de lege şi ca Răscumpărător, se adună şi legea naturală şi cea scrisă şi cea a harului, se adevereşte cuvântul dumnezeiescului Apostol că Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevesteşte. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât că le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Său cel unul născut după fiinţă, întrucât prin El se află sălăşluit în toţi şi pe unii îi mustră, pe alţii îi laudă după merit; iar celor ce au vieţuii după fire, după lege şi după har, le dăruieşte prin Cuvântul cel negrăit şi unul născut, care există după fiinţă împreună cu El, cete de care sunt vrednici. Căci Cuvântul dumnezeiesc este Făcătorul a toată firea, la toată legea, treapta şi rânduiala, si Judecătorul celor ce vieţuiesc după fire, după lege, după treapta lor şi după rânduială. Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege. Fie deci că e judecat cineva după lege, prin Hristos va fi judecat; fie fără lege, iarăşi va fi judecat prin El. Căci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce sunt, se cugetă şi se numesc.

                                                  întrebarea 20

Ce înseamnă smochinul din Evanghelie, care e blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat la aparentă? Şi ce înseamnă acea neînfrânată foame, care cere înainte de vreme roadă. Ce rost are, în sfârşit, blestemul unui lucru fără simţire?

                                                                        Răspuns

Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseşte cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuvinţa o slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să primească atunci Adevărul gol, fără acoperămintele tipurilor, din pricina neştiinţei şi a înstrăinării ce s-a născut în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeieşti. Pe urmă a venit la noi în chip descoperit El însuşi făcându-se om prin îmbrăcarea trupului străbătut de suflet mintal şi raţional, şi a strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh. Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n-a mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era smochinul. De aceea zice: "Venind iarăşi din Betania la Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească prin trup. Aşa trebuie înţeles cuvântul: "venind iarăşi, a văzut un smochin în cale, neavând decât frunze". Adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi chipuri, susţinută de o predanie nestătătoare şi vremelnică, aşezată aşa zicând "în cale", constând numai din chipuri şi rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta Cuvântul, împodobită pompos şi strălucitor de învelişurile din afară ale formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând roadă dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere adevărul, înăbuşindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce­a urmat s-a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă ce-şi avea fiinţa numai în chipuri şi prin aceasta stingându-se fala Iudeilor în legătură cu ea. Căci nu era lucru îndreptăţit, nici potrivit, ca, după ce s-a" arătat pe faţă Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un drum, încât să lase roadă cea bună a Cuvântului. De aceea zice: "Nu era vremea smochinelor", adică timpul în care a stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor dreptăţii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele dreptăţii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc şi negrăit ce avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi, har la care neajungând poporul cel vechi s-a pierdut prin necredinţă. Căci "Israel zice dumnezeiescul Apostol, urmărind legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, na ajuns la legea dă îndreptare, adică la cea desăvârşită în duh după Hristos". Sau alt înţeles: deoarece mulţimea preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a unor moravuri plăsmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de sine, Cuvântul declară această părere de sine a celor pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o usucă blestemând-o întrucât, este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi, să caute mai bine să fie drepţi cu adevărat, dezbrăcând cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe cea virtuoasă cum, vrea Cuvântul dumnezeiesc, ca în felul acesta să petreacă viata în evlavie, arătând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor făţarnica înfăţişare din afară a purtării morale.

Iar dacă suntem şi vreunii dintre creştini astfel, prefăcându-ne evlavioşi în purtările noastre, fără ca să fim drepţi cu adevărat, să aşteptăm Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca aceasta, flămânzind după mântuirea noastră, să ne usuce părerea de sine a sufletului, care e sămânţa păcatului, ca să nu mai ducă drept roadă dorinţa de a plăcea oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului după puţina mea putere. Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi uscându-l la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul, fie că se înţelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie părerea de sine a fariseilor care se mândreau cu păzirea moravurilor.

                                                                     întrebarea 21

Ce înseamnă: "Dezbrăcând Căpeteniile şi Stăpâniile.."şi celelalte? Şi cum era îmbrăcat cu ele, odată ce a fost fără de păcat?

                                                                       Răspuns

Cuvântul dumnezeiesc, cel ce în tot chipul asemenea nouă afară de păcat, a îmbrăcat fără schimbare firea noastră şi prin aceasta S-a făcut om deplin, L-a arătat în Sine pe primul Adam prin trăsăturile facerii şi ale naşterii. Omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el. Când însă a păcătuit călcând porunca, a primit osânda naşterii, care se susţine prin păcat, păcatul avându-şi sursa în trăsătura pătimitoare ivită din pricina lui, ca într-o lege a firii(l). în temeiul acestei legi nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin fire legii naşterii, care s-a introdus după facere, din pricina păcatului.

Fiindcă, aşadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare (pasională) prin naştere şi fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a naşterii prin păcat se împrospăta prima călcare, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătuşată prin aprobarea voinţei ei într-o legătură rea. Căci cu cât se silea firea să se conserve prin naştere, cu atât se strângea mai mult cu lanţul legii păcatului, având în sine prima greşeală lucrând prin trăsătura pătimitoare. Pentru că firea având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creştere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale, purta, datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor Puterilor şi Stăpâniilor ascunse în patimile cele după fire (afecte).

Prin aceste lucrări toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva firii, împingând voinţa spre ele prin patimile cele după fire (afecte).

Făcându-se, aşadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu om deplin, spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoşenia şi nestricăciunea, iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau, cum am spus din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca într-o lege necesară a firii.

Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea, şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit şi nu mişcat de hotărârea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra Lui momeala nădăjduind că-L vor convinge şi pe El ca prin patima cea după fire (prin afectul natural) să-şi nălucească patima cea împotriva firii şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor prin plăcere(2), le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a dezbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care s­a făcut om, punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru sine lipsă de încercare. Cel ce era Dumnezeu si Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, să o biruiască prin momeala morţii, pe aceea care se aştepta să-l biruie pe El ca pe Adam la început.

Astfel de la prima încercare a dezbrăcat Căpeteniile şi                 Stăpâniile care au întreprins să-l momească (să-l atace), alungându-le departe de fire şi tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta a desfinţat în El însuşi zapisul lui Adam, prin care se învoise de bună voie cu patimile plăcerii şi prin care, avându-şi voia povârnită spre plăcere, vestea chiar tăcând stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârşea, neputându-se elibera din lanţul plăcerii, de frica morţii.

De ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei încercări (neipa), prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucru şi a doua momeală, adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere, în felul acesta, deşertându-şi acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăţii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Aşa a dezbrăcat, în vremea morţii pe cruce, Căpeteniile şi Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri. Mai bine zis s-a arătat înfricoşat înpotriva morţii, a scos din fire latura de durere a trăsăturii pătimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina laşităţii, ca unul ce era tiranizat pururea fără să vrea de frica morţii, stăruia în robia plăcerii, numai şi numai pentru a trăi.

După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firi, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat aspra Sa, ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni, mai bine zis trăsătura pătimitoare, supunând prin ea însăşi trăsătura pătimitoare a firii Puterea vicleană care se află tocmai în ea (adică în trăsătura pătimitoare), împărăţind asupra firii. Există desigur un înţeles şi mai mistic şi mai înalt al acestui cuvânt. Dar deoarece, precum ştiţi, nu trebuie date în scris înţelesurile mai ascunse ale dumnezeieştilor dogme, să ne mulţumim cu cele spuse până aici, care pot molcomi cugetarea iscoditoare. Iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta să mă învrednicesc şi de faţa voastră, vom înfăţişa şi înţelesul cel apostolic cu toată grija.

               Scolii

1.                                     Facere numeşte prima plăsmuire a omului de către Dumnezeu, iar naştere succesiunea unora din alţii, care a venit pe urmă din pricina greşelii.

2.                                     A binevoit să-şi însuşească ispita noastră, cea prin plăcere, spre a-l atrage pe ispititorul, întrucât era, şi ca om, prin fire lipsit de patima din plăcere. Căci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferinţei) cu trupul, pentru putinţa Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era pătimaş, ca unul ce era fără de păcat.

3.                                     A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre păcat după greşeala lui Adam, din pricina slăbiciunii, pe care Domnul nu o avea în chip firesc nici după trup, fiind şi cu trupul după fiinţă nepăcătos.

                                                                   întrebarea 22

Dacă Dumnezeu va arăta bogăţia lui în veacurile viitoare, cum ”a ajuns la noi sfârşitul veacurilor?'"

                                                                      Răspuns

Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute, numai cu puterea voinţei Lui, a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea. Iar aceasta a fost ea să se împreune El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească (l). Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine. în acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care s-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu (2). Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care s-a făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui. La aceasta gândindu-se dumnezeiescul Apostol şi văzând că sfatul cu privire la veacurile hotărâte de Dumnezeu ca să se facă om, s-a împlinit însăşi întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, spune că "la noi a ajuns sfârşitul veacurilor". Aşadar nu e vorba pur şi simplu de toate veacurile gândite de noi, ci de cele rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării, care au ajuns la capătul lor prin hotărîrea lui Dumnezeu.

Odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă om, au luat sfârşit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea sa desăvârşită, trebuie să aşteptăm de aici înainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. în cursul lor ne va arăta Dumnezeu bucuria covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea. Căci dacă au ajuns la capătul lucrării tainice a înomenirii, făcându-se în tot chipul asemenea nouă afară de păcat şi coborându-se până la cele de mai jos părţi ale pământului, unde- 1 prăbuşise pe om tirania păcatului, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a omului, făcând pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea în fiinţă cu El, şi ridicându-l mai presus de toate cerurile, unde mărimea firească a harului îl cheamă, din pricina nesfârşitei bunătăţi, pe omul care zace jos (3). Acest lucru a vrut să ni-l facă cunoscut în chip tainic marele Apostol, când a spus că "în veacurile ce vor veni se va arăta în noi bogăţia covârşitoare a bunătăţiiiui Dumnezeu".

Să împărţim deci şi noi cu gândul veacurile şi să rânduim pe unele pentru taina întrupării, iar pe altele pentru harul îndumnezeirii omului. Făcând aşa, vom afla că cele dintâi au ajuns la sfârşitul lor, iar celelalte încă n-au ajuns. Scurt vorbind unele dintre veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu. înţelegând astfel lucrurile, nu vom învinovăţi de neclaritate Sf. Scriptură, socotindu-l pe dumnezeiescul Apostol să sufere de contrazicere în una şi aceeaşi chestiune.

Sau şi mai bine: dacă Domnul nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har în viitor (4).

                            Sau iarăşi: dat fiind că alta este raţiunea activităţii de aceea nu vom ajunge nicioadată la sfârşitul îndumnezeirii noastre. (6). Căci "pătimirea" de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc. Aşadar lucrăm câtă vreme avem în activitate puterea lucrătoare a virtuţilor, care e raţională prin fire, şi puterea cugetătoare, capabilă, fără restrângere, de toată cunoştinţa, fiind în stare să străbată întreg universul celor ce sunt şi se cunosc şi să-şi facă proprii retroactiv toate veacurile care au fost. Şi vom pătimi după ce vom fi trecut cu totul dincolo de raţiunile celor create din nimic şi vom fi ajuns în chip neînţeles la Cauza lucrurilor. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin fire, şi puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după fire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de fire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin fire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzescă fiinţelor create îndumnezeirea pe măsura lor şi numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire şi o ridică deasupra hotarelor ei prin covârşirea slavei (7).

Aşadar pe drept cuvânt a ajuns la noi sfârşitul veacurilor, măcar că n-am primit încă, prin harul lui Hristos, darul bunurilor de peste fire. Căci ele au ca chipuri şi trăsături prevestitoare diferitele moduri ale virtuţilor celor ce pot fi cunoscute prin fire. Prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici (8). Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârşi pururea. Pentra că Cel ce lucrează aceasta în cei vrednici, fiind nehotărnicit după fiinţă, are şi puterea care lucrează aceasta nehotărnicită, ba întrece chiar orice nehotărnicie. Ea nu se isprăveşte nicicând deodată cu cele făcute de ea, cum ni se întâmplă nouă. Mai degrabă menţine împreună cu ei pe cei ce şi-au primit existenţa de la ea, întrucât nu pot să existe fără ea. De aceea i-a spus şi bogăţie a bunătăţii, deoarece nu încetează niciodată afecţiunea atotluminată a bunătăţii dumnezeieşti faţă de noi, prin care lucrează prefacerea noastră în vederea îndumnezeirii. (10)

                          Scolii

1.    Unirea Cuvântului cu trupul într-un ipostas a descoperit ţinta negrăită a sfatului dumnezeiesc. Căci neamestecând fiinţa prin unirea cu trupul, dar înfăţişând un singur ipostas şi după întruparea Cuvântului, a arătat că ţinta acelui sfat a fost ca trupul să rămână, după fiinţă trup, dar să devină după ipostas, dumnezeiesc.

Dintre veacuri, zice, unele au dezvăluit această putere a creaturii-în activitate. Deci Dumnezeu lucrează oarecum ca om, după lucrarea întrupării, sfârşitul acestora a ajuns la noi...De aceea în iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea Sa. Omul în această stare nu se mai poate nici pocăi. Căci e vădit că Cel ce s-a făcut om fără de păcat, va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât s-a coborât El din pricina omului.

4.    Alt înţeles, prin care arată că în Hristos se cuprind în chip concentrat şi neseparat începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor. El ajuns la noi prin întrupare, ca un sfârşit, având prin fiinţă plenitudinea bunătăţii dumnezeieşti, de care ne-a făcut în Sine însuşi părtaşi după har, aşezând în noi nădejdea ca întărire a credinţei.

5.    Alt înţeles. Raţiunea activităţii este puterea naturală spre împlinirea virtuţilor, iar raţiunea pătimirii este harul celor mai presus de fire sau năvala celor contrare firii. Precum nu avem putere naturală pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea ce nu este. Pătimim aşadar îndumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Căci nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea. Şi pătimim iarăşi păcatul ca un accident contrar firii, acceptat însă cu voia noastră. Căci nu avem putere naturală spre aducerea în existenţă a răului. Deci câtă vreme ne aflăm în viaţa de aici, lucrăm, la împlinirea virtuţilor, având spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar în viitor vom pătimi îndumnezeirea, primind în dar harul spre pătimirea ei.

6.                                      După această viaţă, zice, vom înceta de a mai lucra virtuţile, dar nu vom înceta să pătimim îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci pătimirea care mai presus de fire e fără hotar, de aceea e şi plină de forţă efectivă; cea contra firii e însă fără consistenţă, de aceea e slabă ca forţă.

7.                                     Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luînd seama la raţiunile lucrurilor dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har. Această pătimire desface raţiunea de la îndeletnicirea cu discernământul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat şi opreşte mintea de la cugetarea cea după fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. El face pe cel învrednicit de participarea dumnezeiască Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobândeşte prin odihnă.

8.                                     Felurile virtuţii şi raţiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeieşti. Diferitele feluri de virtuţi sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar raţiunile cunoştinţei în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeieşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoaşterii adevărate.

9.    Bogăţia bunătăţii a tâlcuit-o ca afecţiunea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi.