întrebarea
23
Dacă David a împărăţit numai
peste Israil cel după trup, iar Israil cel după trup a respins împărăţia lui
Hristos, din care pricină acesta a şi trecut la neamuri? cum mai este adevărat
cuvântul Arhanghelului: ”Şi îi va da Dumnezeu tronul părintelui său David şi va
împăraţi peste casa lui Iacob în veci'?
Răspuns
Această
nedumerire îşi are o dezlegare limpede şi vădită. Căci dacă "nu toţi cei
din Israel sunt şi Israeliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că
sunt sămânţa lui Avraam, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii
făgăduinţei", dacă, pe de altă parte, chiar de-ar
fi "numărul fiilor lui Israel ca stelele cerului şi ca nisipul mării,
numai rămăşiţa se va mântui", e clar că prin
Israel se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele
dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după cum e din
sămânţa lui Israel, fie că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi
neştirbită pecetea credinţei lui Avraarn, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e
străin de chemarea şi de harul adevăratului Israel.
Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei
credincioşi din Israel. Din acestă pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina
credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (l). Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui
David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a
lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip
profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israel cel trupesc care
amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israel cel trupesc îi
serveşte numai drept chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: "Lăsaţi-mă
şi voi nimici poporul acesta dintrodată şi te voi face pe tine neam mai mare şi
mai temut decât acesta". Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care
supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţă vicleană, de fiii
nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors
cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul
lui Israel şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au
fost răniţi de rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de
nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa
sufletului. Nu e vorba de cei despre care zice: "Vai ţie neam păcătos,
sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe
Sfântul lui Israel. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai
este loc unde să se pună vreo cataplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici
legăturile". Nu e
vorba de cei ce şchioapătă de amândouă picioarele, de cei ce s-au întors de la adevăr şi au fost scoşi
din moştenirea dumnezeiască, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi
Onan, Manase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor
care au fost lepădaţi şi respinşi. De aceea zice: "'Fiul Meu întâi născut,
Israel", dar nu unul
născut (2). Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi
cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin
lepădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israel. Pentru
că acesta s-a ridicat, din pizmă, împotriva lui Avel cel spiritual pe care l-a
ucis ca şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual
ca şi Ismail; s-a înfuriat
asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau; a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa
credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui
Dumnezeu, ca aceia pe Tamara; şi-a făcut uitate virtuţile ca Manase; s-a mâniat din
pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împărăţia şi de aceea
l-a dispreţuit ca Eliaf; şi în sfârşit s-a făcut începătorul unei fărădelegi străine
ca Amon (3). Nu e vorba
de aceşti fii înstrăinaţi, care s-au abătut şchiopătând de la cărările lor, care
răsuflă numai furie şi moarte, de aceşti fii trupeşti care sunt cu adevărat numai trupuri
şi sunt cu totul straini de har, "al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror
slavă e în ruşinea lor", a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet. Ci, precum am mai spus, e vorba de Israel cel
credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă
din toate neamurile prin alegerea harului, ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie
împărătească. Pe acesta a
făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului
care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această
făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s-au petrecut
lucrurile. Caci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând
şi înfiind toate neamurile lui Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte
în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El asezându-Se pe tronul
duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în
veci, împărăţia lui neavând sfârşit.
Scolii
1.
Pe timpul lui Ieroboam s-a
desfăcut Israel de casa lui David,
căzând de la credinţa în Dumnezeu.
2.
Inşirarea primilor născuţi lepădaţi de la începutul
veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israel. Putem admite că
despre el s-a spus mai pe ocolite: "Fiul Meu cel întâi născut,
Israel", arătându-se că în calitate de prim născut va fi lepădat, ca
să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi
pământenii.
3.
Fraţii pizmuiţi de cei dintâi
născuţi închipuiesc pe Domnul şi poporul cel nou prin credinţă.
întrebarea
24
Ce înseamnă cuvântul din
"Fapte" despre Petru: "Trecând prima strajă şi a doua, a venit
la poarta cea de fier?
Răspuns
Mintea cea
credincioasă şi lucrătoare fiind, asemenea Sf. Petru, prinsă de Irod, adică de
legea de piele (căci Irod se tâlcuieşte: "cel de piele"), sau de
cugetul trupesc, e închisă în dosul a două străji si a unei porţi de fier,
adică e războită de lucrarea patimilor şi de învoirea gândului cu ele. Pe acestea
trecându-le mintea ca pe nişte străji, sau carcere, ajutată de raţiunea
filosofiei lucrătoare (ca de un înger), ajunge la poarta cea de fier, care duce
în cetate, adică la împletitura strânsă şi tare greu de biruit, dintre simţuri
şi lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o raţiunea contemplaţiei naturale
în duh, dă drumul minţii să plece fără teamă spre lumea înrudită a celor
inteligibile, slobozită de furia lui Irod.
Scolie
Străji
numeşte deprinderea şi săvârşirea păcatului. Căci însuşirea caracteristică a
deprinderii este învoirea cu păcatul. Sub robia acestora luptă cel rău ca să
ţină pe sfinţi. Iar poarta cea de fier este relaţia naturală a simţurilor cu
cele sensibile, din care raţiunea cunoştinţei active scapă, ca un înger, pe cel
cu adevărat credincios.
Intrebarea
25
Ce înseamnă:
"Vreau să ştiţi că Hristos este capul a tot bărbatul, iar capul femeii
este bărbatul şi capul lui Hristos Dumnezeu. Orice bărbat, care se roagă, sau
prooroceşte având ceva pe cap, face de ruşine capul său şi orice femeie, care
se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, face de ruşine capul ei: căci e tot
una ca şi cum ar fi rasă? Şi ce înseamnă: "Pentru aceea femeia
trebuie să aibă pe cap un semn de stapanire din pricina ingerilor ?’’
Răspuns
Trebuie să
se ştie că spunând dumnezeiescul Apostol că "Hristos este capul a tot
bărbatul", a afirmat că Hristos este capul bărbatului credincios, care
împlineşte poruncile dumnezeieşti şi contemplă dogmele evlaviei. Cu toată forma
sa generală, cuvântul nu cuprinde şi pe bărbaţii necredincioşi. Căci cum ar
putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, după unul din
înţelesurile mai înalte ale acestui loc, spunem că bărbatul este mintea activă
care are drept cap raţiunea (cuvântul) credinţei (1). Spre aceasta privind ca spre
Hristos, mintea îşi întocmeşte propria viaţă, zidind-o cu harurile poruncilor
prin fapte, în felul acesta nu necinsteşte capul său, adică credinţa (2), punând asupra lui vreun oarecare acoperemânt pământesc din afară.
Ceea ce înseamnă că nu pune mai presus de credinţă nimic din cele vremelnice şi
pieritoare. Femeie a acestei minţi spunem că este însăşi deprinderea făptuirii,
care e acoperită cu părul bogat al multelor şi feluritelor cugetări şi chipuri
de viaţă practică; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însăşi mintea, în
calitatea de cap al ei, acoperită cu podoaba deasă a acestor cugetări şi
chipuri. Iar Hristos zicem că e credinţa ipostasiată (3), al cărei cap este în
chip vădit Dumnezeu, spre care duce raţiunea credinţei, arătând celui ce-şi înalţă
cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, în care se şi află după fire.
Şi
iarăşi putem spune că bărbatul este mintea care cultivă contemplaţia naturală
în duh, având drept cap Raţiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arată
celui ce crede din ordinea frumoasă a celor văzute (4). Pe aceasta nu o
necinsteşte mintea, întrucât nu o acoperă şi nu o pune dedesubtul vreunuia din
lucrurile văzute şi nu ridică, peste tot, ceva mai presus de ea. Femeia acestei
minţi este simţirea (lucrarea de percepţie), care este tovarăşa ei de viaţă şi
prin care pătrunde în natura lucrurilor sensibile şi adună raţiunile mai divine
din ea (5). Mintea nu îngăduie acestei consoarte să se descopere în lucrarea ei
de vălurile raţiunii şi să se facă slujitoarea nesocotinţei (iraţionalităţii)
şi a păcatului, ca în felul acesta, respingând raţiunile mai divine ca pe nişte
acopereminte, să primească drept cap, în locui minţii patima nesocotinţei. Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii (Logosului) creatoare, care
se dezvăluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplaţia lor naturală,
străbătută de credinţă este Mintea cea negrăită, care o naşte pe aceea după
fiinţă (6). Spre Mintea aceea duce Raţiunea (Cuvântul) prin sine mintea ce urcă
prin contemplaţia cucernică a lucrurilor, împărtăşindu-i treptat din vederile
spirituale ale celor dumnezeieşti, pe măsura cunoaşterii celor văzute (7).
Şi iarăşi
bărbatul este mintea ajunsă înlăuntrul cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a
teologiei mistice) (8), având drept cap
neacoperit pe Hristos, adică Raţiunea credinţei înţeleasă în chip necunoscut,
sau mai bine zis cunoscută în chip neînţeles (9), prin iniţierile tainice,
indemonstrabile. Mintea, ajunsă prin exerciţiu la golul (axspnoiţ)
îndumnezeitor, vrednic de laudă, care o depăşeşte total şi distinct atât pe ea
cât şi toate cele ce există, nu pune peste acea Raţiune nimic din cele ce sunt
(10), nici simţire, nici raţiune, nici minte, nici înţelegere, nici cunoştinţă,
nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva grăit, nici ceva simţit, nici
ceva ce simte. Femeia acestei minţi este cugetarea curăţită de toată imaginaţia
sensibilă (11), având drept cap mintea acoperită bogat
cu iluminările fără de început şi mai presus de înţelegere ale dogmelor
negrăite şi necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii negată
tainic prin depăşire, este Mintea ridicată în chip absolut şi infinit peste
toate şi în tot chipul (12). Pe aceasta Hristos,
cel înţeles spiritual ca Raţiunea Minţii prin fire, o face cunoscută celor
vrednici. Pentru că zice: "Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl". Şi într-adevăr înţelegerea Raţiunii devine cunoştinţă a Minţii care a
născut-o pe aceea, întrucât Raţiunea arată Mintea subsistând în Sine după
fiinţă. Spre acea Minte ridică Raţiunea mintea ce se doreşte după identificarea
cu Dumnezeu prin har (13), după ce aceasta şi-a eliberat înţelegerea de
mulţimea lucrurilor deosebite calitativ şi cantitativ şi s-a adunat într-o
unitate deiformă, prin identitatea şi simplitatea mişcării neîncetate şi
cunoscătoare în jurul lui Dumnezeu.
Deci toată
mintea activă (lucrătoare, practică), "rugându-se şi proorocind", cu
alte cuvinte, căutând să afle raţiunile virtuţilor (caci aşa trebuie înţeles
cuvântul "rugându-se"), sau descoperind chipurile lor prin fapte
(c\ci aşa trebuie înţeles cuvântul "proorocind ), trebuie să privească
numai la raţiunea goală a credinţei, neabătându-şi cugetarea, gândul sau
lucrarea la nimic altceva şi deci neacoperindu-şi capul, sau punând altceva
peste el. Şi orice femeie, adică orice deprindere a minţii active,
"rugându-se sau proorocind", adică mişcându-şi în chip ascuns
dispoziţia ei internă, sau înfăţişând virtutea în chipurile purtării din afară,
dacă face aceasta fără discernământ raţional, necinsteşte capul ei. Caci ea
cultivă atunci binele urmând unei pofte, odată ce este lipsită de raţiunea care
o împodobeşte ca un acoperământ. De asemenea toată mintea, care se exercită în
contemplaţia naturală, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, cu alte
cuvinte caută să cunoască raţiunile lucrurilor sau le împărtăşeşte altora, cu
vreo pornire spre altceva, fără un scop evlavios, necinsteşte capul său, ca una
ce pune mai presus de cunoştinţa dreaptă şi cucernică vreun lucru din cele
trecătoare. Şi orice femeie, adică orice percepţie orientată în chipul natural
spre lucrurile sensibile, dacă nu are raţiunile spirituale ale acelora ca
acoperitoare, necinsteşte capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor văzute
din patimă, pentru afecţiunea naturală faţă de ele. Şi iarăşi, toată mintea
îndrăgostită de teologia mistică, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe
cap, adică dacă pătrunde la vederile tainice în chip neştiut, sau învaţă şi iniţiază
pe alţii în teologie, având vreo formă a înţelegerii în vreme ce cunoaşte sau
face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de înţelegere, ruşinează
capul său, punând pe Cel simplu şi mai presus de orice înţelegere, sub ceva din
cele ce sunt sau se cunosc (14). Mintea trebuie să fie atunci golită de toată
ideea şi de toată cunoştinţa, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel
adevărat, ştiind limpede că în privinţa lui Dumnezeu sunt mai adevărate
negaţiunile prin depăşire, care vestesc realitatea pozitivă divină prin negarea
totală a celor ce sunt (15). Şi orice femeie, adică orice cugetare a unei astfel
de minţi, rugându-se sau proorocind cu capul descoperit, adică emancipată de
sub stăpânirea minţii, care e adumbrită de multe vederi tainice, necinsteşte
capul ei, lepădând cunoştinţa dumnezeiască şi tainică ce acoperă mintea ca pe
un cap. Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă, sau naturală, sau
teologică când se roagă sau prooroceşte, adică primeşte învăţătura sau învaţă
pe alţii, să aibă descoperit capul său, adică pe Hristos: cea activă, nepreţuit
nimic mai mult decăt credinţa şi virtutea; cea naturală, nepunând nici o altă
raţiune mai presus de Raţiunea primă; iar cea teologică, neconturând nicidecum
în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri, pe Cel mai presus de
înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeia, adică toată deprinderea minţii
active, sau percepţia celei naturale, sau cugetarea înţeleaptă a celei
teologice, să-şi acopere capul: deprinderea activă, având aşezat asupra ei
discernământul raţiunii cu care să deosebească cele ce trebuie şi cele ce nu
trebuie făcute; percepţia, puterea raţiunii, cu care să judece cu ştiinţă cele
văzute; iar cugetarea, cunoştinţa cu totul indemonstrabilă a celor mai presus
de înţelegere, Căci toată deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în
modul arătat, nu se deosebeşte de cea rasă, adică de cea care n-are nici o
raţiune a virtuţii, sau a evlaviei, sau a cunoştinţei tainice şi a iubirii
dumnezeieşti.
Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă, pe bună dreptate,
totdeauna stăpânirea raţiunii, sau supravegherea raţională asupra capului.
Aceasta în primul rând pentru îngeri, care văd mişcările arătate şi nearătate
ale noastre şi scriu tot gândul şi toată fapta spre lauda sau spre osânda
noastră în ziua înfricoşată a dării la iveală. Apoi pentru cugetările
conşiinţei, înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri, care ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit, sau ne apără acum şi în
ziua judecăţii. In sfârşit şi pentru îngerii răi, care pândesc deprinderea,
percepţia şi cugetarea noastră ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul,
de evlavia şi de cunoştinţa raţională şi mintală, să dea năvală, făcând să se
nască cele potrivnice acestora: lipsa de discernământ, de evlavie şi neştiinţă,
prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea şi necredinţa.
Iar cap al
lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul
Raţiunii.
Scolii
1.
Bărbat este şi acela care se
îndeletniceşte cu filosofia activă
(lucrătoare, practică).
2.
A numit cap pe Hristos, ca ipostas
al bunuilor viitoare. Căci credinţa, după dumnezeiescul Apostol, "este
ipostasul celor viitoare şi dovada lucrurilor nevăzute" prin ceea ce este arătat El însuşi. Pentru că "în El sunt ascunse
toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii".
3.
Credinţa cea ipostasiată este
credinţa efectivă şi lucrătoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se arată în
cei activi întrupat în porunci. Iar prin acestea
Cuvântul îi duce pe cei activi spre Tatăl, în care se află El după fire.
4.
Bărbat este şi mintea ce se
exercită cu evlavie în contemplaţia naturii, având drept cap Raţiunea lui
Dumnezeu, pe care o contemplă cugetarea prin credinţă, ca pricină creatoare a
celor văzute.
5.
Dacă cineva vrea să vadă în chip
just creaţiunea (căci omul are putere naturală să vadă bine şi să deosebească
binele de rău), va fi călăuzit spre pomul vieţii, care este Dumnezeu, Făcătorul
a tot pomul, "în care sunt ascunse comorile cunoştinţei şi ale
înţelepciunii". Iar dacă, întrebuinţând greşit puterea naturală (abuzând
de ea), va vrea să vadă creaţiunea în chip rău, se va depărta de viaţă şi va
mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rău, supunând
simţirii şi socotinţei neraţionale mintea şi raţiunea. Deci unul ca acela va
socoti plăcerea ca bine, pentru că ajută la conservarea trupului, iar durerea
şi ostenelile trupului ca rău, pentru că nu ajută la acea conservare; şi va
socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-şi din ea prilejurile plăcerii
trupeşti.
6.
întrucât deodată cu Raţiunea, care
e Făcătoarea tuturor, e cugetată şi Mintea, la care se raportează Raţiunea ca
la cauza Sa, a numit pe Tatăl cap al lui Hristos, în calitatea Lui de Minte,
care naşte prin fire Raţiunea.
7.
Din fiinţa celor văzute şi din
mişcarea şi din varietatea lor, cunoaştem Monada sfântă cea în trei ipostasuri.
8. Bărbat e şi cel ce e iniţiat în teologia mistică.
9.
La cuvântul: în chip neînţeles,
trebuie să se adauge: prin depăşire, căci este mai presus de înţelegere Cel ce
este crezut, adică Dumnezeu.
10.
Cel ce a primit în chip neştiut,
prin negarea în sens de depăşire a celor create, însăşi vederea nemijlocită a
Raţiunii celei mai presus de orice raţiune, are drept cap Raţiunea cea
atotunică, peste care şi cu care şi după care nu există altă raţiune prin fire.
Ea are ca născătoare prin fire unica Minte, spre care călăuzind, ca spre capul
Ei, mintea ce-L urmează, prin Duhul cel de-o fiinţă cu Ea, îi dă viaţă.
11.
Femeia minţii active zice că este
deprinderea, ca născătoare a chipurilor virtuţii; a celei naturale, simţirea
(percepţia prin simţuri) înnobilată prin raţiunile Duhului, ca născătoare a
imaginilor nepătimaşe ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetare curată,
capabilă să pătimească în chip unitar lumina cea unică în trei străluciri.
12.
Hristos zice că este Raţiunea cea
mai presus de fiinţă şi întrupată în chip suprafiinţial, odată ce nici
întruparea Lui nu a cuprins-o mintea prin raţiunea naturală. Iar capul acesteia
este Mintea cea necauzată prin fire, cugetată împreună cu Raţiunea, a cărei
cauză este. Căci cel care a văzut prin credinţă Raţiunea, a văzut tainic
deodată cu Raţiunea şi Mintea care naşte în chip netemporal Raţiunea,
aflându-se în Raţiune după fiinţă.
Iar unii spun că prin Hristos se indică aici omenitatea lui Hristos, ca
una ce e cap al totului, adică al întregii firi. Şi cap al acestei omenităţi
este dumnezeirea lui Hristos. Dând aceştia numele întregului părţilor, aduc o
tâlcuire justă.
13.
Identitatea minţii desăvîrşite cu
Dumnezeu după har înseamnă mişcarea simplă şi neîmpărţită a minţii în jurul
Celui ce este prin fire unul şi acelaşi. Această mişcare nu primeşte înţelesuri
care se deosebesc după cantitatea substanţei sau după calitatea puterii ci
numai o bucurie negrăită, plină de o simţire mai presus de înţelegere.
14.
Rugăciunea celui activ (practic)
constă, zice, în cererea virtuţilor, iar proorocia în comunicarea adevărată a
raţiunilor din ele. Rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu contemplarea
naturii constă, zice, în cererea cunoştinţei ştiinţifice a lucrurilor, iar
proorocia "în comunicarea acesteia altora, priritr-o învăţătură adevărată.
In sfârşit, rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu teologia, este, zice,
tăcerea tainică, în timpul căreia mintea se face, prin negarea lucrurilor în
sens de depăşire, vrednică de unirea cea mai presus de înţelegere şi
cunoştinţă; iar proorocia acestuia este iniţierea tainică a altora în acestea.
Căci rugăciunea înfăptuieşte unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu, iar
proorocia pentru Dumnezeu îndeamnă pe cel ce prooroceşte să comunice oamenilor
bunurile date lui.
15.
Când afirmăm pe Dumnezeu din
lucruri, Il cugetăm deodată cu ele, dar ca pe cauza făcătoare. Când însă negăm
cu totul pe Dumnezeu pornind de la lucruri, nu-L cugetăm împreună cu ele nici
în calitate de cauză, întrucât, la drept vorbind, nu are cu lucrurile nici o
relaţie, în temeiul căreia ar trebui să cugetăm împreună ideile celor care sunt
în relaţie. Aşadar teologul adevărat face
din neştiinţa prin depăşire o poziţie de cunoaştere adevărată; el cunoaşte
adică însuşirea lui Dumnezeu de a fi cu totul neînţeles.
întrebarea
26
Dacă regele
Babilonului înseamnă alegoric '"diavolul'", cum se înţelege cuvântul
trimis de Dumnezeu prin proorocul Ieremia către regii neamurilor şi către regii
lui Iuda, prin care îi ameninţă cu 'închisori şi lanţuri, foamete şi moarte,
sabie şi robie, de nu-i vor sluji lui, iar celor ce-i vor sluji de bunăvoie le
va fi cu îngăduinţă pe pământul lor'? Şi de ce îl numeşte '"sluga Să"
'zicând: "'Am dat tot pământul lui Nabuhodonosor, regele Babilonului,
sluga mea, şi fiarele câmpului le-am dat să-i slujească lui". Ce este deci
slujirea adusă diavolului şi ce sunt fiarele? Ce sunt apoi cele sase feluri de
ameninţări şi cine sunt regii neamurilor şi regii lui Iuda?
Răspuns
Diavolul
este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă
de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi oamenii,
îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul
bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată
dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne
duşmani cu voia ai Făcătorului.
Iar răzbunător este când, dezvelindu-şi toată ura sa faţă de noi, care
i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră (1). Căci
nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit, îngăduindu-i-se aceasta
şi scornind una după alta suferinţele patimilor fără de voie se năpusteşte ca
un vifor fără milă asupra celor peste care a dobândit, din îngăduinţa lui
Dumnezeu, putere neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-şi
sature patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca marea povară a
necazurilor dureroase, sufletul sfârşit de slăbiciune să-şi taie de la sine
puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste
el nu pricini pentru reculegerea minţii, ci pricini de necredinţă.
Dumnezeu, bun fiind şi vrând să smulgă din noi, cu totul sămânţa păcatului,
adică plăcerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie
diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Prin aceasta El usucă
veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului (2) şi în acelaşi timp vrea să sădească ura şi desăvârşita scârbire faţă
de cele prezente, care dezmiardă numai simţurile, ca faţă de unele ce nu ne
aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe să
facă din puterea pedepsitoare şi din ura de oameni a aceluia o pricină a
readucerii forţate la virtute, a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea.
Deci diavolul e numit "sluga lui Dumnezeu" ca cel ce , cu
îngăduirea lui Dumnezeu, pedepseşte pe păcătoşi, rămânând totuşi apostat şi
tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea voinţei foarte înrudită cu a celor ce
s-au depărtat de Dumnezeu prin plăcere. Căci e drept să fie chinuiţi de diavol
cei ce au îmbrăţişat cu voluptate planurile lui viclene prin păcatele de
bunăvoie. Astfel diavolul este atât semănătorul plăcerii, cât şi aducătorul
durerii prin pătimirile fără voie.
Când deci locuitorii Iudeii şi ai Ierusalimului, adică cei ce au
dobândit deprinderea faptelor sau ştiinţa contemplaţiei, le folosesc acestea
pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtuţilor prin împlinirea lor
numai ca atare şi mulţumindu-se să grăiască numai cuvintele înţelepciunii şi
ale cunoştinţei, fără să se facă faptele dreptăţii, iar pe deasupra
mândrindu-se faţă de alţii pentru virtutea şi ştiinţa lor, pe drept cuvânt sunt
predaţi ostenelilor şi necazurilor, ca prin pătimirea lor să înveţe smerenia
uitată de ei din pricina părerii deşarte ce şi-o fac despre ei înşişi. Ştiind
acest lucru şi minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint
spre pierderea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. De aceea e predat şi regele Iudeii şi al Ierusalimului regelui
Asirienilor, arătându-se prin aceasta că mintea contemplativă şi cunoscătoare
(gnostică) e predată diavolului spre pedepsire, ca acela să aducă asupra ei
chinuri şi necazuri după dreptate, iar ea să înveţe, suferind, să filosofeze
mai degrabă despre răbdarea în necazuri, decât să se mândrească cu deşertăciune
pentru lucruri care nu există cu adevărat.
Deci tot cel ce rabdă de bunăvoie şi cu mulţumire grelele necazuri ale
încercărilor fără voie, conştient de relele pe care le-a săvârşit, nu este scos
din deprinderea şi harul virtuţii şi al cunoştinţei, ca locuitorii de odinioară
din Iudeea şi Ierusalim. Aceasta pentru că suportă de bunăvoie jugul regelui
Babilonului şi, ca unul ce îşi achită o datorie, primeşte chinurile aduse
asupra lui. Rămânând în ele, plăteşte regelui Babilonului muncile silnice prin
partea pătimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecată, ca unul
ce i le datorează aceluia din pricina păcatelor de mai înainte; iar lui
Dumnezeu îi aduce prin închinare adevărată, adică prin dispoziţia smerită a
sufletului, îndreptarea greşelilor.
Dar cel ce nu primeşte cu mulţumire necazurile şi încercările fară
voie, aduse asupra lui cu îngăduirea lui Dumnezeu, în vederea îndreptării, şi
nu se pocăieşte lepădând înalta părere de sine care-i vine din închipuirea că e
drept, ci se împotriveşte hotărârilor dumnezeieşti întemeiate pe judecăţile Lui
cele drepte, asemenea locuitorilor de odinioară din Iudea, şi nu primeşte de
bună voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeiască,
regelui Babilonului ca să fie dus în robie, să fie aruncat în închisori şi
lanţuri, să sufere de foamete şi sabie, fiind scos de tot din pământul lui
adică, din păruta deprindere a virtuţii şi a cunoştinţei. Prin ducerea în
robie, e osândit la înstrăinarea de cele dumnezeieşti; prin aruncarea în
închisori, e osândit la închipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea în
lanţuri, la încetarea totală a oricărei fapte bune; prin foamete, la lipsirea
de învăţăturile dumnezeieşti; prin, moarte, la învârtoşarea şi nesimţirea
totală faţă de cele bune; prin sabie, la cugetări pătimaşe şi desfrânate, care
sting amintirea lui Dumnezeu (3).
Toate acestea şi mai multe decât acestea le suferă cel scos din
deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca din pământul său, pentru faptul că nu
vrea, din pricina mândriei şi a închipuirii deşarte, să plătească datoriile
pentru greşeli, primind cu bunăvoinţă necazurile, nevoile şi strâmtorările.
In această
privinţă să ne fie pildă dumnezeiescul Apostol, care totuşi, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie faţă de
acestea. Căci ştia marele Apostol că umilirea cea dinafară a trupului prin
munci, este păzitoarea comorilor dumnezeieşti din suflet. Şi de aceea răbda cu
bucurie atât pentru el, cât şi pentru cei cărora avea să le fie pildă de
virtute şi de credinţă, şi chiar dacă vor suferi pe dreptate, după pilda
Corinteanului pedepsit, să aibă ca mângâiere şi ca pildă de răbdare pe cel ce
suferă fără să fie vinovat.
Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred că sunt oamenii
care stau în frunte prin diferitele patimi de ocară. Ei încă sunt supuşi după
dreptate, pedepsei pentru păcatele lor şi de aceea predaţi regelui Babilonului,
ca putere pedepsitoare ce se bucură de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului
este mintea desfrânată şi iubitoare de plăceri; Moabiteanul este mintea
dezmierdată şi pângărită; Amaniteanul este mintea dedată zgârceniei; Sirianul
este mintea superstiţioasă şi dialectică (certăreaţă), căci s-a spus că singur
Sirianul a stat împotriva lui Solomon, adică împotriva
păcii şi a înţelepciunii (4); regele din Tir este mintea iubitoare de lume şi
de viaţă; iar dintre ceilalţi regi fiecare simbolizează ceea ce îşi poate da
seama omul înţelept (gnostic), căutând singur înţelesul lor prin tălmăcirea
numelor lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luând aminte la chipul în
care vieţuiesc, sau la îndeletnicirile lor, sau la vrăşmăşia lor specială faţă
de Israel. Căci nu totdeauna şi toţi trebuie tâlcuiţi după acelaşi înţeles, ci
după trebuinţa cerută de împrejurări şi după înţelesul profeţiei.
Pentru că Scriptura înţelege odată prin Faraon pe diavolul, altădată
legea firii. Primul înţeles i-l dă când vrea să prăpădească pe Israel; al
doilea, când îi slujeşte după orânduire de sus Iosif, care întruchipează
profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujeşte de bunăvoie firii şi patimilor
noastre, afară numai de păcat. De asemenea şi regele Tirului este înţeles odată
ca diavolul, iar altădată ca legea naturală. Primul înţeles i se dă când luptă
împotriva lui Israel prin Sisara, al doilea când
se împrieteneşte cu David şi ajută lui Solomon la zidirea tempului dumnezeiesc. Şi multe alte înţelesuri se dau fiecăruia dintre regii înşiraţi de Sf.
Scriptură, după sensul ce-l are proorocia.
Iar fiarele, pe care le predă Dumnezeu regelui Babilonului, sunt
dracii, dintre care fiecare lucrează, după destoinicia lui înnăscută, la
aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Căci fiecare este sămănătorul altei
răutăţi şi fiecare este mai viclean decât altul şi mai iscusit spre un anumit
fel de răutate. Dar nici dracii înşişi nu pot sluji în nici o privinţă
diavolului, începătorului a toată răutatea, fără îngăduirea lui Dumnezeu. Trebuie
ca însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în gija Lui de lume şi în
iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse
asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria
lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără
îngăduirea lui Dumnzeu.
Dar şi Nabuhodonosor însuşi, regele Babilonului, e înţeles de multe ori
ca legea naturală. Aceasta o arată în scrisoarea adresată locuitorilor din
Ierusalim, acei care, neputând să împlinească legea duhovnicească, au fost
mutaţi în pământul Babilonului, adică în deprinderea confuziei pământeşti. Ei
le cer acestora să se roage pentru viaţa lui Nabuhodonosor, regele Babilonului,
şi pentru viaţa lui Baltazar fiul lui, adică pentru legea naturală, şi pentru
deprinderea ei cu fapta (5), sub care au căzut odinioară, ca să fie zilele lor
ca zilele cerului". Prin aceste
cuvinte ei cer celor ce au rămas în starea nepătimaşă a virtuţii şi în adevărul
cunoştinţei să se roage ca să fie gândurile legii naturale şi ale deprinderii
ei cu fapta, sub care au ajuns părăsind legea duhului, ca gândurile
dumnezeieşti ale legii duhovniceşti, numind gândurile "zile", iar
legea duhovnicească "cer". Ei se rugau adică lui Dumnezeu, ca să nu
se depărteze legea naturală şi ostenicioasă sub care au ajuns, de legea
duhovnicească (6).
Cu acestea consună şi cuvântul pe care marele Daniil i l-a spus în chip
tainic lui Nabuhodonosor, ca ameninţare dumnezeiască, când i-a tălmăcit vedenia
din vis: "Şi te voi izgoni dintre oameni, şi va fi locuinţa ta cu fiarele
sălbatice; şi te vor hrăni cu iarbă că pe un bou şi vei dormi sub rouă cerului;
şi şapte ani vor trece peste tine până când vei cunoaşte că Cel Prea înalt
stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte. Şi pentru că a spus:
Lăsaţi colţul rădăcinilor arborelui în pământ, împărăţia ta îţi va rămâne şi
din ea vei cunoaşte împărăţia cea cerească".
Prin izgonire poate că înţelege scoaterea din Rai în lumea aceasta,
pentru călcarea poruncii, şi căderea de la petrecerea cu sfinţii îngeri, adică
de la vederile spirituale, sub puterea legii naturale întemeiată pe simţire.
Iar locuirea cu fiarele sălbatice însemnă petrecerea cu patimile şi cu dracii
care le lucrează. Iarba cu care l-au hrănit (îngerii, zic unii codici, sau
oamenii, zic alţii, nu fiarele cu care avea locuinţa, căci acelea nu hrănesc,
ci sfâşie), însemnă cunoaşterea naturală prin simţire a lucrurilor şi lucrarea
ostenitoare a virtuţii; pe acestea le procură ca pe o iarbă, oamenilor îngerii.
Iar "vei dormi sub rouă cerului", înseamnă a avea, prin
Providenţa dumnezeiască, puterea care se află în acestea. "Roua
cerului" indică Providenţa, care hărăzeşte omului în veacul acesta, pe
lângă toate cele înşirate, conservarea în existenţă; sau legea firii, care rămâne
cu desăvârşire nestricată; sau poate cunoaşterea în parte a celor inteligibile,
pe care ne-o mijlocesc lucrurile văzute prin harul lui Dumnezeu şi care ţine pe
om aici în nădejdea celor viitoare.
Cuvintele "şapte ani vor trece peste tine" indică întinderea
crugului înşeptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a căzut firea,
deoarece n-a păzit deprinderea şi lucrarea proprie, dar după sfârşitul lui, la
învierea aşteptată, se va reîntoarce iarăşi la sine, prin lepădarea însuşirilor
dobitoceşti (iraţionale), primind din nou mărirea de la început a împărăţiei,
după ce a cunoscut, prin iconomia Providenţei din acest veac, stăpânirea
adevăratei împărăţii (7). Căci prin cuvintele: "lăsaţi colţul rădăcinilor
pomului în pământ", se arată că nu se smulge deplin, din pricina greşelii
de la început, sămânţa şi puterile bunătăţii. Datorită
acestora, reluându-şi firea iarăşi creşterea, revine prin înviere la mărirea şi
frumuseţea firească de mai înainte.
Dar lucrul cel mai bun este să ascultăm de legea poruncilor şi să
învăţăm a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunăvoie. Şi nu e numai
un lucru bun acesta, ci şi foarte înţelept şi cuviincios pentru cei ce şi-au
făcut raţiunea înnăscută stăpână peste patimi. Iar de nu facem lucrul acesta,
să-l facem pe al doilea, să ne lăsăm certaţi fără voie şi să primim cu
mulţumirea cuvenită voia Celui ce ne ceartă pe noi, ca pe un fel de jug al regelui
din Babilon, spre pedeapsa păcatelor pe care le-am făcut. Şi atunci regele
spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pământul nostru, adică din
credinţa, din nădejdea şi din deprinderea virtuţii: Deci în acest înţeles,
arătat mai înainte, este numit diavolul şi "sluga lui Dumnezeu"şi în
acest înţeles se dau pe mâna lui regii popoarelor, regele din Iuda şi fiarele
câmpului.
Scolii
1.
Explică în ce chip diavolul este
duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu.
2.
Osteneala şi necazul curăţă
sufletul întinat de murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea lui faţă de
lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele.
Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie diavolului, după o judecată dreaptă, să supere
pe oameni cu tot felul de necazuri.
3.
Cel ce suferă fiindcă a nesocotit
harul lui Dumnezeu, dacă recunoaşte raţiunea Providenţei dumnezeieşti care vrea
să-l vindece, primeşte cu mulţumire şi cu bucurie necazul şi îşi îndreaptă
greşeala pentru care este certat. Cel ce se arată însă nesimţitor faţă de
această doftorie ce i se dă, pe drept cuvânt este scos din har şi predat
confuziei patimilor, dându-i-se drumul să vină la păcatul cu fapta, spre care
era purtat de dorinţa lăuntrică.
4.
Solomon avea pacea prin înţelesul
numelui, iar înţelepciunea prin darul lui Dumnezeu, ca rod al rugăciunii.
5.
Nabuhodonosor înseamnă aici legea
naturală, iar Baltazar fiul lui, deprinderea cu legea naturală.
6.
E vădit din rugăciune că
Nabuhodonosor şi Baltazar înseamnă aici legea naturală şi deprinderea născuta
din ea, dar nu diavolul. Căci nimeni nu spune că se face rugăciune pentru
diavolul. O rugăciune pe care n-a condamnat-o cuvântul proorocesc, nu trebuie
să credem că s-a adus lui Dumnezeu pentru diavolul.
7. Firea se va reîntoarce la sine însăşi, recăpătând lipsa de păcat şi
nestricătiunea. Căci păcătoşii, adică pricinile păcatului, vor pieri şi toţi
vor fi fără de păcat şi prin aceasta fără stricăciune; pentru că acestea se
nasc una din alta. Şi toţi vor cunoaşte împărăţia cea adevărată, unii prin
iluminare, alţii prin osândă. Dar nu toţi se vor bucura de bunuri, şi cei ce se
vor bucura nu se vor bucura la fel.
întrebarea
27
Odată ce Domnul a poruncit
limpede după înviere să fie învăţate toate neamurile, de ce a mai avut Petru
lipsă de descoperire în cazul lui Cornelie? Şi de ce Apostolii din Ierusalim,
auzind de cele cu privire la Cornelie, se deosebeau de Petru?
Răspuns
A avut foarte mare lipsă Sf. Petru, fruntaşul Apostolilor, de o
descoperire cu privire la neamuri. Căci nu ştia că nu este nici o deosebire
între tăierea împrejur şi netăierea împrejur în privinţa credinţei. Nu ştia
adică limpede că Domnul a spus să fie învăţate neamurile, fără să mai fie
obligate la slujirea din afară a legii, până ce nu i-a arătat prin descoperire
taina sfatului Său ascuns. Abia aceasta l-a convins, prin simbolul pânzăturii,
că harul Duhului Sfânt se dă şi neamurilor, ca şi lui, numai prin credinţă şi
deci în Hristos nu este deosebire între Iudeu şi Elin. Dar nici Apostolii din
Ierusalim n-au ştiut de aceasta. De aceea s-au deosebit de el, până ce au aflat
şi ei bogăţia cea ascunsă a milostivirii dumnezeieşti cu privire la toţi
oamenii.
Căci harul
propovăduirii aducea o viaţă dumnezeiască şi o slujire nouă, deosebită de cea a
legii, şi o învăţătură a sufletului, care îl face să se elibereze de bunăvoie
şi din proprie hotărîre de trup, precum şi o naştere mai dumnezeiască din alt
izvor (1). Dar tocmai din această pricină cei încredinţaţi cu slujba
propovăduirii aveau lipsă la tot cuvântul de învăţătura celui ce i-a trimis. Ba
dacă nu par cuiva mai scrupulos decât trebuie, fiecare cuvânt al poruncii
dumnezeieşti avea trebuinţă de o învăţătură şi de o descoperire care să-i
hotărască modul în care trebuie împlinit (2). Căci nu se
află nicidecum cineva care să cunoască modul de aplicare al vreunui cuvânt,
fără descoperirea celui ce a grăit acest cuvânt (3). Ştiind-o aceasta şi
vestitul Petru, după ce a primit de la Domnul porunca propovăduirii între
neamuri, nu a pornit la lucru, ci a aşteptat să fie învăţat modul de aplicare
al poruncii de către Cel ce a dat porunca.
Dar poate că pe lângă acestea mai erau şi alte lucruri pe care trebuia
să le înveţe Petru prin pânzătura coborîtă din cer şi prin diferitele animale
cuprinse în ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe care trebuia să le înveţe
tot neamul omenesc, sau orice om care, asemenea lui Petru, străbătând la ultima
înălţime a credinţei, învaţă limpede să-şi stingă cu totul orice simţire,
întrucât până ce priveşte prin ea cele văzute, cunoaşte zidirea ca una ce se
strică prin sine, neputând să fie ferită de stricăciune şi de confuzie. Deci
prin pânzătură şi prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a descoperit lui Petru
drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe
temeiul raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor
sensibile. De aceea îi zice: "Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă". De unde i se porunceşte să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din
deprinderea şi din lanţurile simţirii (percepţiei prin simţuri) şi dintr-o
prejudecată coborîtă despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca
eliberat de nălucirile simţurilor, să poată vedea numai cu mintea raţiunile
lucrurilor sensibile, dezbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile celor
inteligibile şi să înveţe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat.
Căci cel care contemplă creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a
celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor
văzute, ca pe o pânzătură ce coboară de sus nu va mai crede nimic necurat din
lucrurile văzute, nemaiobservînd în raţiunile lor nimic care să trezească
scârbă (4). Pentru că stricăciunea se află în latura sensibilă, ca şi războiul
făpturilor întreolaltă. între raţiuni însă nu este învrăjbire.
Pânzătura
ţinută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ţinută şi ea de cele
patru elemente. Iar târâtoarele, dobitoacele şi păsările
sunt diferitele raţiuni ale făpturilor, care pentru simţire sunt necurate, dar
pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinînd viaţa spirituală, în
sfârşit, glasul ce se repetă de trei ori este filosofia activă (practică),
naturală şi teologică. Căci cel ce
vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebuie nu o dată, ci de două şi de
trei ori să se ridice şi să jertfească creaţiunea văzută şi să o mănânce prin
cunoaştere (în chip gnostic). Astfel cel ce s-a ridicat din Alipirea pătimaşă
la cele văzute, a jertfit mişcarea acestora şi a izbutit să mănânce virtutea
activă. Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri, a jertfit
normele cele văzute şi, mâncând raţiunile nevăzute, a dobândit contemplaţia
naturală cea în duh. Iar cel ce s-a ridicat din rătăcirea politeistă, a jertfit
însăşi fiinţa lucrurilor şi, mâncând prin credinţă cauza lor, s-a umplut de
puterea cunoaşterii teologice (lui Dumnezeu).
Deci toată mintea contemplativă, având sabia Duhului, care este
cuvântul (raţiunea) lui Dumnezeu, după ce a omorît în sine mişcarea creaţiunii
văzute, a dobândit virtutea, iar după ce a tăiat de la sine nălucirea formelor
sensibile, a aflat adevărul în raţiunile lucrurilor, aceasta constituind
contemplaţia naturală; în sfârşit, după ce s-a ridicat deasupra fiinţei
lucrurilor, primeşte iluminarea nemărginitei monade dumnezeieşti, aceasta
constituind taina teologiei adevărate.
Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealăudatului Petru, fruntaşul
Apostolilor, ca, ridicându-se din puterea nemărginită a firii la puterea dumnezeiască
cea după har, să jertfească cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvântului,
patimile răutăţii din oameni şi să le facă după aceea o mâncare bună şi
bineplăcută Cuvântului spre mistuire duhovnicească prin lepădarea vieţii
pătimaşe şi dobitoceşti de mai înainte. Căci se spune că sângele care curge din
orice animal înjunghiat este simbolul vieţii. Iar deosebirea animalelor arătate
în pânzătură înseamnă poate felurimea patimilor din oameni. Târîtoarele
înfăţişează pe cei a căror poftă se târîie în lucrurile pămnteşti; fiarele, pe
cei care îşi aprind cu furie toată mânia spre a se nimici întreolaltă; iar
păsările, pe cei ce-şi împing toată puterea raţională spre sudalma mândriei şi
spre îngâmfarea ce se naşte din ea, ca şi pe cei ce grăiesc nedreptate faţă de
cele înalte şi ridică spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un împreună
lucrător al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvântul Duhului, pe cei dintâi
i-a făcut poftitori ai celor cereşti, pe ceilalţi blânzi şi iubitori de oameni
şi cu îngăduinţă întreolaltă, iar pe cei din urmă iubitori de Dumnezeu şi
smeriţi la cuget.
Să vedem
acum ce vrea să arate prin înţelesul numelui ei şi Ioppe, în care preasfântul
Petru, marea talpă a Bisericii, a avut această vedenie? Numele de Ioppe se
tălmăceşte ca post de observaţie, desemnând paza ce se cuvine să o acordăm
faptelor (6). Căci cetatea, aflându-se la ţărmul
mării, ar fi fost luată de multele valuri, dacă nu şi-ar fi avut aşezarea pe
înălţime. Din această pricină socotesc că prin ea este indicat acela care-şi
zideşte virtutea, ca pe o cetate, pe înălţimea cunoştinţei şi care nu e totuşi
departe de ispitele fără voie, întrucât nu s-a scuturat încă cu totul de
legătura (afecţiunea) faţă de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o
mare şi de aceea are lipsă de un post de observaţie, ca nu cumva dracii
necuraţi, folosindu-se pe furiş de ispitele fără de voie, să înlesnească
pătrunderea patimilor celor de bunăvoie. Dar Ioppe aparţinând seminţiei lui
Isahar, iar acesta tâlcuindu-se ca "plată" sau "osteneală",
ea mai poate să însemne şi deprinderea în supravegherea faptelor, pe care le
păzeşte de năvălirile nevăzute ale duhurilor răutăţii. Marelui Apostol i s-a
poruncit, prin urmare, să-şi ridice mintea de la aceasta şi să şi-o mute spre cunoştinţa celor înalte.
Aşadar cel ce se află pe înălţimea de unde supraveghează filosofia
activă, putem spune că se află în Ioppe; iar cel ce locuieşte în Sionul din
Ierusalim, adică în locul de unde se vede pacea (căci aşa se tâleuieşte
"Ierusalim"), se află departe de orice afecţiune faţă de cele
sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i aşezat Sionul.
Acesta, aflându-se pe înălţimea cunoştinţei, priveşte numai spre vederile
inteligibile ale existenţelor, depărtând cu mintea formele văzute ale lucrurilor.
Ca urmare el primeşte în modul cel mai clar cu putinţă arătările lucrurilor
dumnezeieşti, care îi dau o formă mai dumnezeiască minţii sale. Cel ce
locuieşte aşadar în Ioppe este omul faptelor, care supraveghează cursele
vrăjmaşilor, iar cel ce locuieşte în Sion este omul cunoştinţei care contemplă
cu mintea numai frumuseţea lucrurilor dumnezeieşti.
Iar dacă pânzătura este răpită iarăşi la cer, prin acestea avem să
înţelegem că după ce a arătat marelui Petru raţiunile duhovniceşti ale
lucrurilor sensibile, care există la un loc cu cele inteligibile, iarăşi le
trage la Sine, arătându-ne în felul acesta că nimic din acelea ale căror
raţiuni se află la El, nu este necurat. De aceea înţelegând marele Apostol
sensul celor văzute de el, a învăţat că nu trebuie să socotească pe nici un om
necurat şi că la Dumnezeu nu este căutare la faţă, în temeiul căreia ar face
vreo împărţire nedreaptă a făpturilor. Din acesta pricină, nemaiîntârziind, a
împlinit porunca duhovnicească, jertfind spre viaţa duhovnicească pe cei ce-şi
taie de bunăvoie inima împrejur, prin cuvântul harului, şi îşi leapădă toată
necuraţia necredinţei, a răutăţii şi a neştiinţei, ca pe un prepuţ, fără să-şi
taie de la trup nimic din cele ce le are acesta prin fire, dat fiind că acestea
nu şi- au luat fiinţa din aplicarea pătimaşă a voii, ci îşi au originea în
creaţiunea dumnezeiască. Căci nimic din cele proprii firii nu este necurat,
având pe Dumnezeu drept cauză a lor.
Scolii
1.
Taina Noului Testament este
anunţată ca
schimbarea vieţii, ca slujire îngerească, ca înstrăinare de bunăvoie a
sufletului de trup şi ca început al prefacerii dumnezeieşti în duh.
2.
Altceva, zice, este raţiunea
(cuvântul) poruncii şi altceva modul în care trebuie să se împlinească porunca.
Primind deci marele Petru poruncă despre evanghelizarea neamurilor, a aflat
modul de executare a poruncii, pe care nu-l cunoştea, prin pânzătură, învăţând
că trebuie să se facă prin tăierea împrejur chemarea neamurilor, precum şi fără
celelalte rânduieli mai trupeşti ale legii. Căci Scriptura nu cunoaşte decât
tăierea împrejur cea duhovnicească, adică tăierea afecţiunii pătimaşe a
sufletului faţă de trup.
3.
Orice cuvânt al poruncii
dumnezeieşti are lipsă de învăţătură cu privire la modul cum trebuie împlinit,
lucru pe care dumnezeiescul Apostol îl numeşte "destoinicie".
4.
Cel ce nu rămâne de dragul
simţirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea raţiunile lor, ca
tipuri ale realităţilor inteligibile, sau contemplă raţiunile făpturilor
sensibile, învăţă că nimic din cele văzute nu este necurat.Căci toate sunt bune
foarte prin fire.
5. Cel ce nu se schimbă deodată cu mişcarea lucrurilor ce cad sub simţuri,
se îndeletniceşte cu faptele nepătate ale virtuţilor. Iar cel ce nu-şi lasă
mintea modelată de figurile lor, a dobândit cunoştinţa cea adevărată despre
lucruri, în sfârşit cel ce a străbătut cu înţelegerea dincolo şi de însăşi
fiinţa lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, în chip neştiut în preajma
monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori în sine creaţiunea
lucrurilor văzute, s-a făcut vrednic de treapta celor desăvârşiţi.210
6.
Ioppe este, zice, deprinderea
întru virtute, care păzeşte să nu se apropie vreo vătămare de la lucrurile
sensibile învecinate. Iar Sionul este deprinderea întru cunoştinţă, care vede
cum se primesc darurile înţelegerii.
întrebarea 28
Către cine a spus Dumnezeu: "Veniţi să ne coborîm şi să amestecăm
limbile lor?"
Răspuns
Sf. Scriptură
închipuieşte pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în cei cărora le poartă de
grijă (1). Astfel e numit şi leu şi urs şi pardos şi panteră şi om şi bou şi
oaie şi soare şi stea şi foc şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu
nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu
însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. Arătîndu-se de pildă lui
Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu l-a învăţat că în raţiunea
unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Aceasta pentru faptul că
Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea i s-a arătat
ca trei şi i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-şi
curăţise încă mintea de compoziţia corpurilor alcătuite din materie şi formă,
şi credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i s-a descoperit în
chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în care s-a îmbrăcat, că
mintea pe care voieşte să o înveţe încă n-a ieşit din materie şi formă. Astfel,
dacă ai pătrunde cu pricepere raţiunile fiecărui loc în care Scriptura
înfăţişează în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauză a schimbării
continue a înfăţişărilor Lui, dispoziţia celor cărora le poartă de grijă.
In cazul de faţă cei ce zideau tumul, porniseră mai înainte din ţara de
la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre
Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte "dinţii
blestemaţi", căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunînd
toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui
turn, necredinţa politeistă. Din această pricină pe drept cuvânt Dumnezeu, care
risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, se numeşte aici
pe Sine plural, după dispoziţia lor, care era împărţită şi împrăştiată în
nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărţit în
mulţi. Aceasta o arată şi în cazul lui Adam, zicând: "Iată Adam s-a făcut
ca unul din noi". Aşadar potrivit cu
starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la
plural sau ca unitate. Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se
poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi
ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele
dumnezeieşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor care ne sunt familiare, căci
în sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El
nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind însăşi Cuvântul şi însăşi după
fiinţă. Dacă vom înţelege astfel graiurile dumnezeieştilor Scripturi nu ne vom
poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.
Dar cineva ar putea spune că în nici un caz numărul plural în legătură
cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într-un sens ireproşabil. Şi spre întărirea
părerii sale ar putea aduce cuvântul: "Şi a zis Dumnezeu: «Să facem"
pe om după chipul şi asemănarea noastră»", declarând
că prin acest cuvânt nu putem să înţelegem că Scriptura introduce ideea
politeistă. La aceasta răspundem: Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la
plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica
cele trei ipostasuri; ea înfăţişează adică în chip tainic modul existenţei
Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiiinţă, dat fiind că atotslăvia,
închinată şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate
după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate.
Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte
falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea
caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. Iar gândind astfel
dumnezeirea, a vădit că susţin rătăcirea politeistă (2).
Iar dacă nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului
şi a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba şi înţelegând Sf. Scriptură în
acord cu dânşii. Vom zice deci şi noi că ea înfăţişează pe Preasfânta Treime,
"Să facem pe om" (căci existenţa celor create este opera Tatălui şi a
Fiului şi a Duhului Sfânt), alteori ca răsplătitoare a celor ce vieţuiesc întru
evlavie ascultând de legile ei, sau ca providenţiatoarea celor ce au primit
existenţa de la ea, precum s-a arătat lui Avraam ca trei şi i-a vorbit ca unul,
şi alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile
firii, ca atunci când zice: "Coborându-ne să amestecăm limbile lor".
Căci Treimea cea sfântă şi de o fiinţă nu a creat numai făpturile, ci le şi
susţine şi împarte fiecăreia darurile Sale după vrednicie. Pentru că fiind ea
un singur Dumnezeu, creator după fire, este şi providenţia-toarea şi
judecătoarea celor făcuţi de ea. Căci precum este comun Tatălui şi Fiului şi
Duhului Sfânt a crea, tot aşa le este comun şi a judeca şi providenţia cele
create.
Scolii
1.
Fiecăruia,
zice, se arată Dumnezeu după părerea ce şi-o face despre El. Celor ce au trecut
cu dorinţa inimii dincolo de compoziţia corpurilor materiale şi şi-au armonizat
puterile sufletului într-o unică şi constantă mişcare neîntreruptă în jurul lui
Dumnezeu, li se înfăţişează Treimea ca unitate, ca să le arate existenţa ei
să-i înveţe în chip tainic modul existenţei ei. Iar celor ce îşi mişcă dorinţa
numai în jurul afecţiunii faţă de cele trupeşti şi îşi au puterile sufletului
dezbinate între ele, li se arată Dumnezeu nu cum este El, ci cum sunt ei,
vădindu-i că au rămas cu amândouă mâinile prinse de dualitatea noastră, în
temeiul căreia lumea trupească e, alcătuită din materie şi formă.
2. Cel ce zice că deosebirea caracteristicilor personale la Dumnezeu este
fiinţială, nu ipostatică, nu este monoteist, ci politeist, întrucât susţine că
Dumnezeu primeşte prin aceste caracteristice un număr de fiinţe şi nu de
ipostasuri.
întrebarea
29
Ce înseamnă cuvântul din Fapte: ”Iar ei spuneau lui Pavel prin Duhul Sfânt
să nu se suie la Ierusalim" Şi de ce n-a ascultat pe Duhul şi s-a suit?
Răspuns
Sf. Isaia Proorocul spune în profeţia sa că şapte Duhuri se vor odihni
peste Mântuitorul, care va răsări din rădăcina lui Iesse. Desigur el nu susţine
existenţa a şapte Duhuri, ca să înveţe şi pe alţii
să gândească aşa, ci a numit "Duhuri" lucrările unuia şi acelaşi Duh
Sfânt, pentru că în fiecare lucrare se află întreg şi fără împuţinare Duhul
Sfânt, care lucrează, pe măsura celui în care lucrează (1). Iar dumnezeiescul
Apostol numeşte diferitele lucrări ale aceluiaşi unic Duh Sfânt harisme,
lucrate de unul şi acelaşi Duh. Dacă aşadar fiecăruia i
se dă arătarea Duhului pe măsura credinţei din el, prin împărtăşirea de o
asemenea harismă e vădit că fiecare dintre credincioşi primeşte lucrarea
Duhului pe măsura credinţei şi după dispoziţia din sufletul lui, această
lucrare înzestrându-l cu deprinderea (aptitudinea) care îl face în stare să
împlinească porunca aceasta sau aceea (2).
Deci precum unul primeşte cuvânt de
înţelepciune (raţiunea înţelepciunii), altul cuvânt de cunoştinţă, al treilea
cuvânt de credinţă şi altul iarăşi alta dintre harismele Duhului înşirate de
marele Apostol, la fel unul primeşte prin Duh harisma iubirii desăvârşite,
nemijlocite şi slobodă de toate cele materiale faţă de Dumnezeu pe măsura
credinţei lui, altul prin acelaşi Duh harisma dragostei desăvârşite faţă de
aproapele şi iarăşi altul altceva prin acelaşi Duh, cum am spus, având fiecare
în lucrare (de lucrat) harisma proprie. Iar aceste harisme de le va numi cineva
după Sf. Isaia duhuri, socotesc că nu cade din adevăr. Căci în fiecare harismă,
fie că e mai mare, fie că e mai mică, se află lucrând, pe măsura celui în care
lucrează, Duhul Sfânt.
Deci pe drept cuvânt marele Pavel, care fusese
chemat de Dumnezeu slujitor al tainelor Sale pe seama oamenilor, odată ce
primise nemijlocit duhul harului desăvârşit al iubirii de Dumnezeu, pe măsura
credinţei sale, n-a ascultat de cei ce primiseră harisma iubirii desăvârşite
faţă de el (3), care-i spuneau "prin Duhul", adică prin harismă
iubirii faţă de el, luată în ei de Duhul (căci tot una este Duhul cu harisma,
precum am spus, învăţând din cuvântul profetului) să nu se suie la Ierusalim.
Căci el a preţuit neasemănat mai mult iubirea dumnezeiască şi mai presus de
înţelegere, decât iubirea duhovnicească a altora faţă de el. Mai bine zis nu
s-a suit neascultând, ci le-a înălţat prin pilda sa dorinţa celor ce prooroceau
prin harisma sau prin lucrarea Duhului dată lor cu măsură, spre iubirea ce este
mai presus de toate. Deci nu se poate spune că nu a ascultat de Duhul marele
Pavel, ci i-a învăţat pe cei ce prooroceau despre el prin harisma iubirii
să se ridice de la o harisma mai mică a Duhului la una mai înaltă.
Sau iarăşi,
dacă harisma proorocească este cu mult în urma harismei apostoleşti, nu era
potrivit cu raţiunea, care toate le îndrumă şi rânduieşte focul fiecăreia, să
se orienteze ceea ce e mai presus după ceea ce-i mai prejos, ci mai degrabă
trebuia să asculte ceea ce-i mai prejos, de ceea ce-i mai presus. Căci cei ce
prooroceau atunci prin Duhul proorocesc, nu prin cel apostolesc, vesteau chipul
suferinţei pe care avea să o suporte Sf. Pavel din pricina propăvăduirii. Dar
el, privind numai spre ţinta dumnezeiască, nu dă nici o însemnătate celor de la
mijloc (4). Căci toată grija lui era nu cum să treacă peste cele ce i se vor
întâmpla, ci cum să devină un alt Hristos, împlinind după pilda lui Hristos,
toate acelea pentru care Hristos şi-a ales, din iubire de oameni, viaţa în
trup. Aşadar păruta neascultare a lui Pavel nu-i decât o păzire a bunei
rânduieli, care cârmuieşte şi îndrumă toate cele dumnezeieşti şi pe fiecare îl
face să stea neclintit la locul său propriu. Ea este o învăţătură limpede ca să
nu se amestece întreolaltă treptele Bisericii, aşa de bine orânduite de Duhul.
Scolii
1. Cel ce lucrează diferit în fiecare dintre cei înrăutăţiţi de El în
chip diferit, este întreg şi neîmpărţiţ în toţi căci Duhul Sfânt se arată
lucrând în chip neamestecat şi neîmpărţit în toţi şi în fiecare prin una şi
aceeaşi putere, fiind plinitorul tuturor celor ce sunt. Căci este Dumnezeu mai
presus de fiinţă şi nici toate la un loc nu-l pot încape.
2.
Orice deprindere (aptitudine),
prin care se împlineşte o poruncă, zice că este o harismă a Duhului.
3.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu din
toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, este mai mare, zice, decât
cel ce iubeşte pe aproapele. Deci nu e raţional ca ceea ce e mai mare să se
orienteze după ceea ce e mai mic, ci mai bine ceea ce e mai mic să se orienteze
după ceea ce e mai mare. De aceea dumnezeiescul Apostol pe drept cuvînt nu a
îngăduit să fie stăpânită demnitatea şi cinstea apostolească de treptele peste
care stăpânea ea, ca nu cumva să se strice buna rânduială a tuturor lucrurilor
şi mai ales a celor dumnezeieşti.
4.
Cele de la mijloc sunt diferitele
încercări, pe care le vedeau cu preştiinţă cei ce prooroceau prin Duhul
Sfântului Pavel suferinţele ce avea să le îndure pentru adevăr. Dar el nu avea
nici o grijă de acestea, grăbindu-se să se unească cu Hristos, cu ipostasul
descoperit al bunătăţilor, după ce va trece prin credinţă dincolo de cele
create.
întrebarea
30
Ce înseamnă: "Puteţi bea paharul
pe care Eu îl beau şi vă puteţi boteza cu Botezul cu care Eu mă botez"?
Care este deosebirea între pahar şi botez?
Răspuns
Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru
virtute, prin care ştergând petele de pe conştiinţă, omorîm de bunăvoie
înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul
încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare
pentru că stăm în slujba adevărului şi prin a căror suportare, punând dorul
după Dumnezeu mai presus chiar şi de viaţă, primim de bunăvoie până chiar şi
moarte silnică a fiinţei noastre (1). Prin urmare aceasta este deosebirea între
Botez şi pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile
vieţii, de dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună
adevărul mai presus chiar şi de viaţă. Paharul l-a pus înainte de Botez,
deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute (2). De aceea
cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgeţile slavei deşarte;
dar cel ce se străduieşte după adevăr de dragul virtuţii, deschide în sine
culcuş părerii de sine a slavei deşarte.
Scolii
1.
Botezul Domnului, zice, este
omorîrea desăvârşită a înclinării noastre spre lumea simţurilor; iar paharul
este tăgăduirea chiar şi a vieţii de aici, pentru adevăr.
2.
Adevărul, zice, este cunoştinţă
dumnezeiască; iar virtutea, lupta pentru adevăr a celor ce-l doresc. Aşadar cel
ce îndură ostenelile virtuţii pentru cunoştinţă, nu se robeşte slavei deşarte,
întrucât ştie că adevărul prin firea lui rămâne mai presus de toate ostenelile.
Căci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urmă. Dar cel ce caută
cunoştinţa de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeşte slavei deşarte,
ca unul ce crede că a luat cununa înaintea sudorilor, neştiind că ostenelile
sunt pentru cunună, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metodă se dovedeşte
necugetată atunci când, în loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut
(pentru sine), e crezută ea ca un lucru absolut (pentru sine).
