Fii lui Dumnezeu si...Omul faradelegii, Fiul pierzarii, Impotrivnicul

Sf.Maxim Marturisitorul

Această nedumerire îşi are o dezlegare limpede şi vădită. Căci dacă "nu toţi cei din Israel sunt şi Israeliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că sunt sămânţa lui Avraam, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii făgăduinţei", dacă, pe de altă parte, chiar de-ar fi "numărul fiilor lui Israel ca stelele cerului şi ca nisipul mării, numai rămăşiţa se va mântui", e clar că prin Israel se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după cum e din sămânţa lui Israel, fie că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi neştirbită pecetea credinţei lui Avraarn, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e străin de chemarea şi de harul adevăratului Israel.

Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei credincioşi din Israel. Din acestă pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (l). Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israel cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israel cel trupesc îi serveşte numai drept chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: "Lăsaţi-mă şi voi nimici poporul acesta dintrodată şi te voi face pe tine neam mai mare şi mai temut decât acesta". Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţă vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israel şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi de rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa sufletului. Nu e vorba de cei despre care zice: "Vai ţie neam păcătos, sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai este loc unde să se pună vreo cataplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici legăturile". Nu e vorba de cei ce şchioapătă de amândouă picioarele, de cei ce s-au întors de la adevăr şi au fost scoşi din moştenirea dumnezeiască, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi Onan, Manase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor care au fost lepădaţi şi respinşi. De aceea zice: "'Fiul Meu întâi născut, Israel", dar nu unul născut (2). Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin lepădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israel. Pentru că acesta s-a ridicat, din pizmă, împotriva lui Avel cel spiritual pe care l-a ucis ca şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual ca şi Ismail; s-a înfuriat asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau; a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui Dumnezeu, ca aceia pe Tamara; şi-a făcut uitate virtuţile ca Manase; s-a mâniat din pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împărăţia şi de aceea l-a dispreţuit ca Eliaf; şi în sfârşit s-a făcut începătorul unei fărădelegi străine ca Amon (3). Nu e vorba de aceşti fii înstrăinaţi, care s-au abătut şchiopătând de la cărările lor, care răsuflă numai furie şi moarte, de aceşti fii trupeşti care sunt cu adevărat numai trupuri şi sunt cu totul straini de har, "al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror slavă e în ruşinea lor", a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet. Ci, precum am mai spus, e vorba de Israel cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă din toate neamurile prin alegerea harului, ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească. Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s-au petrecut lucrurile. Caci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând şi înfiind toate neamurile lui Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El asezându-Se pe tronul duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în veci, împărăţia lui neavând sfârşit.

Inşirarea primilor născuţi lepădaţi de la începutul veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israel. Putem admite că despre el s-a spus mai pe ocolite: "Fiul Meu cel întâi născut, Israel", arătându-se că în calitate de prim născut va fi lepădat, ca să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi pământenii.

DESPRE CELE PATRU ÎNŢELESURI ALE SFINTEI SCRIPTURI

        Iar alegoric, este chipul în care potrivim cele spuse în Sfânta Scriptură la Hristos, la Trupul Său tainic şi la Biserica cea pământească. Adică: Avraam a avut, potrivit cuvintelor, deci potrivit istoriei doi feciori, unul din Agar slujnica [Ismail] şi altul din Sarra cea slobodă [Isaac]. Alegoric, adică după chipul în care una se spune şi alta se înţelege, Avraam închipuie pe Dumnezeu, Care are doi fii: iudeii din sinagogă şi creştinii din Biserică - creştini care sunt în slobozenia darului lui Hristos -, iar iudeii sunt sub slujirea şi robia închipuirii Legii lui Moise, după cum tâlcuieşte marele Pavel în Epistola către Galateni (4, 22-30).

Sf.Chiril al Alexandriei

«Dar a dat, zice, Dumnezeu un semn lui Cain ca să nu-l omoare nimenea care-l va afla pe el. Şi a ieşit Cain de la fața lui Dumnezeu». Dar a fost supus îndată blestemului şi a urmat chipul pedepsii. Căci cum nu l-ar urmări pe cel ce-a dus pînă la capătul răului firea preacurată şi preasfîntă ?

Le-am spus acestea într-un mod îngroşat şi istoric. Adăugind la liniile chipului culorile lui şi trecînd umbra literii la adevăr şi pătrunzînd toate în mod subţire, vom spune că taina lui Hristos ar putea-o vedea cineva închipuită la începuturi în cele ce se petreceau ca într-o umbră. Căci trebuia, odată ce firea omului era dispusă spre păcat şi prinsă fără voie în laturile morţii, să fie arătată de mai înainte taina readucerii ei la bine. Deci nu se putea ignora nici Hris­tos care va muri la vremea Sa pentru noi. Fiindcă protopărintele Adam s-a făcut după credinţa Sfintelor Scripturi, după chipul, şi ase­mănarea lui Dumnezeu. Iar din el, s-au născut şi au provenit întîi Cain, iar după el ca al doilea, Abel. Pe Cain îl socotim reprezentînd pe Israel. Fiindcă şi Hristos însuşi a spus poporului Iudeu că era prefigurat, datorită moravurilor lui, de Cain. Căci a zis: «De ve-ți rămînea în cuvîntul Meu, veţi fi ucenicii Mei şi veţi cunoaşte ade­vărul. Iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 31—32). Dar aceia neînţelegînd frumuseţea libertăţii părinteşti, încercau să se înfrumu­seţeze cu laude trupeşti, zicînd : «Sîntem sămînța lui Avraam şi nu ne-am făcut robi niciodată nimănui. Cum deci zici Tu : Veţi fi li­beri ?» (Ibid. 33). Şi ce a răspuns la acestea Hristos ? «Dacă ati fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorîţi pe Mine, Omul care v-am grăit adevărul pe care L-am auzit de la Tatăl. Avraam n-a făcut aceasta» (Ioan 8, 39—40). Iar tată al lor îl numeşte pe satana, zicînd: «Voi faceţi faptele tatălui vostru. Acela a fost ucigaş de oameni de la început şi întru adevăr n-a stătut, pentru că e mincinos, precum e şi tatăl lui». Şi nu vom înţelege, cugetînd drept, că Hristos s-a gîndit la demonul viclean şi începător al răului, ci li-l arată Iudeilor înfuriaţi care plănuiau omorîrea Sa nelegiuită ca tată pe primul ucigaş de om şi născocitor al minciunii, adică pe Cain, şi-al aceluia, pe satana, tatăl păcatului. Iar întrucît unii întreabă : pe cine socotim tată al diavolului, sau cine spunem că e arhetipul (modelul) răutăţii aceluia, răspundem că Hristos îi socoteşte chipuri ale lui Cain ca arhetip pe cei arătaţi de El ca bolind asemenea lui de nelegiuirea aceluia.

Că era obiceiul Mîntuitorului Hristos să numească satana pe cel ce-şi însuşeşte purtările aceluia, vedem foarte uşor şi din ceea ce spune ucenicilor: «Oare nu Eu v-am ales pe voi, cei doispre­zece ? Şi iată unul dintre voi este diavol» (Ioan 6, 71). Deci trebuie de comparat cu Cain, Israil despre care s-a spus: «Fiul meu întîi născut, Israel» (Ieşire 4, 22).

Iar după întîiul născut Israil, ca al doilea în timp şi cu totul nou s-a arătat Hristos, Fiu şi El al lui Adam, fapt pentru care S-a numit şi El pe Sine pretutindeni în chip înţelept şi cu iconomie Fiul Omului.

De fapt, dacă ar fi voit Israel să părăsească jertfirea celor pămînteşti şi slujirea cea după lege ca nefolositoare, făcîndu-şi conducător şi învăţător spre ceea ce e mai bine pe Hristos, ar fi fost liber împreună cu noi şi înscris în «cartea celor vii», după Scripturi (Apoc. 20, 15). Dar fiindcă asemenea lui Cain a făcut din buna pri­mire a Mîntuitorului nostru motiv de pismă şi de pricină de ucidere, a căzut în blestem şi s-a făcut vinovat de şapte pedepse. Căci făcîndu-se vinovaţi de multe osînde şi fiind supuşi la asupriri sălba­tice, umblă nenorociţii gemînd şi tremurînd. Şi sînt pretutindeni stră­ini, ocăriţi şi înfricoşaţi, neavînd curajul propriu celor ce se bucură de libertate. Dar Cain a primit semnul că nu trebuie omorît. Şi de fapt Israil n-a pierit cu totul. Ci rămăşiţa lui s-a mîntuit, după cuvîntul proorocului Isaia, care ştiind-o aceasta, a grăit zicînd : «Şi dacă nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sâmînţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei» (Isaia 1, 9). De aceea şi dumnezeiescul   Psalmist îl ruga pe Dumnezeul tuturor să nu se piardă Israil în întregime : «Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să se uite Legea Ta».

Dar Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu. Căci s-a scris: «Şi Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu» (Facere 14, 16). Şi aceasta au pătimit-o cei din Israil, către care s-a zis prin glasul proorocului: «Cînd veţi întinde mîinile voastre spre Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi şi cînd veţi înmulţi cererea voastră, nu vă voi auzi. Căci mîinile voastre sînt pline de sînge» (Isaia 2, 15). Fiindcă au omorît pe Domnul tuturor şi au cutezat să declare cu multă îndrăzneală ne­legiuită : «Sîngele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri» (Matei 27, 25).

De fapt sîngele lui Abel a strigat numai împotriva celui ce l-a ucis pe el. Iar preacinstitul Sînge al Lui Hristos a strigat şi el numai împotriva cruzimii şi nerecunoştinţei Iudeilor ; dar a şi eliberat lu­mea de păcat, fiind vărsat pentru ea([1]).

Că Iudeii sînt chipurile lui Cain sînt cunoscuţi de Dumnezeul tuturor, iar că nu sînt scrişi în cartea vieţii, e vădit din faptul că nu se vorbeşte de viaţa urmaşilor lui Cain. Iar că neamul cel în Hristos e scris şi se află în amintirea lui Dumnezeu o arată, soco­tesc, faptul că s-a descris viaţa drepţilor, adică a urmaşilor lui Set şi Enos, imediat al doilea după Cain şi a avut o cetate pe numele lui. Căci osîndiţii Iudei cugetă numai la cele de pe pămînt, necunoscînd Biserica celor întîi născuţi şi negrăbindu-se spre cetatea de sus.

Căci şi aceasta ni s-a dat foarte clar ca chip în taina lui Isaac. Dar să le arătăm şi acestea pe cît ne e cu putinţă, folosindu-ne de cunoştinţa ce ne-o dau Scripturile lui Moise. Ele sună aşa: «După aceste cuvinte, a fost cuvîntul Domnului către Avraam în vedenie, zicînd; Nu te teme Avraam, Eu te voi păzi pe tine. Plata ta va fi mare foarte. Şi a zis Avraam: Stăpîne, Doamne, ce-mi vei da? Eu mă pierd fără copii. Iar fiul slujnicii mele Masec este Eliezer Damascul- Şi a zis Avraam: de vreme ce mi-ai dat sămînţă, sluga mea mă va moşteni: Şi îndată s-a făcut cuvîntul Domnului către el, zicînd : Nu te va moşteni acesta, ci cel ce va ieşi din tine, acesta te va moşteni. Şi l-a scos pe el afară şi i-a zis: Priveşte la cer şi numără stelele, dacă le poţi număra. Şi a zis: Aşa va fi sămînţa ta. Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate» (Fac. 15, 1—6).

Iar că, chiar dacă s-ar naşte unora un prunc din slujnică, va fi o odraslă rece şi deşartă, şi nu ar pricinui bucurie celor liberi, o spune adăugind: «Iar fiul slujnicei Masec, este Eliezer Damascul». Adică: să-mi fie mie deci cel născut din sluj­nica mea fiu iubit. Căci aceasta înseamnă Damasc. El se va socoti şi ca ajutor şi sprijin de la Dumnezeu. Fiindcă aceasta înseamnă Eliezer. Deci e una cu a zice clar : «Să-mi fie în loc de sînge ade­vărat şi de sărut al sîngelui şi ajutor dat de Dumnezeu din necesi­tate sluga mea» ; deci să-mi fie şi moştenitor.

        Israil cel după trup a fost în oarecare fel primul fiu al Dum­nezeului tuturor. Căci zice : «Fiu întîi născut al Meu este Israil» (Ieş. 4, 22). Dar ca din roabă şi răscumpărat din Egipt. Dar Dumnezeu nu l-a învrednicit să se socotească între fii (căci firea este liberă şi iubitoare de ceea ce e legitim). Ci a căutat mai degrabă poporul plăcut, pe cel prin credinţa în Hristos, potrivit făgăduinţei, în care cei din jurul lui Avraam s-au făcut şi părinţi ai multor neamuri 12. Căci au moştenit slava aceasta nu în Israil cel după trup, ci in cei mîntuiţi dintre neamuri prin credinţă. O va mărturisi aceasta Pavel, scriind : «Nu prin lege s-a primit de Avraam făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii, ci prin dreptatea credinţei» (Rom. 4, 13)          . Căci îl avem pe Avraam ca părinte, cei ce am crezut din netăierea împrejur şi sîntem îndreptaţi de Dumnezeu asemenea Lui. Această taină dum­nezeiască ne-o lămureşte bine Pavel cel învăţat în ale legii. Căci scrie Galatenilor care după ce s-au desăvîrşit (botezat) în Hristos, s-au întors înapoi, certîndu-i : «Spuneți-mi voi cei ce voiţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea ? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii, unul din roabă şi unul din liberă. Dar cel din roabă, s-a născut după trup ; iar cel din liberă, prin făgăduinţă» (Gal. 4, 21—23). Acestea sînt alegorii. Fiindcă ele sînt cele două legături; una, de la mun­tele Sinai, naşte spre robie. Ea este Agar. Căci Sinai este un munte în Arabia. Şi zace in acelaşi rînd cu Ierusalimul, dar ii slujeşte aces­tuia cu fiii ei. Iar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este maica noastră. Căci s-a scris: «Veseleşte-te tu, cea stearpă, care nu naşti; izbucneşte de bucurie şi strigă cea care nu ai durerile naşterii, că mulţi sint copiii celei sterpe, mai mulţi decît ai celei care are bărbat. Iar noi, fraţilor, sîntem după (ca) Isaac, fii ai făgăduinţei. Dar precum atunci cel născut după trup prigonea pe cel după Duh, aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura ? A izgonit pe roabă şi pe fiul ei. Căci nu va moşteni fiul roabei, ci al celei libere. Iar noi, fraţilor, nu sîntem copii ai roabei, ci ai celei libere» (Gal. 5, 27—31). «Staţi deci tari in libertatea cu care Hristos ne-a eliberat pe noi şi nu vă lăsaţi iarăşi stăpîniţi de duhul robiei» (Gal. 5, 1).

Înţelegi, deci, că Agar şi Sara sînt chipurile celor două testamente. Şi pe slujnică o aseamănă cu maica Iudeilor, adică cu Ieru­salimul de pe pămînt, fiindcă era supusă legilor robiei şi nu se distin­gea prin duhul liber. Iar de cea dintîi şi liberă, adică de Sara, care se tălmăceşte de aceea şi Stăpină, zice că purta chipul Ierusalimului înalt şi de sus şi ne spune în mod clar că s-a făcut maica celor în­dreptaţi prin credinţă şi chemaţi din făgăduinţa lui Dumnezeu ca sa fie fiii lui Avraam. «Căci noi, zice, sîntem ca Isaac : fii ai făgădu­inţei» (Gal. 4, 28). Fiindcă ne-am eliberat în Hristos, prin care şi în care îmbogăţiţi cu Duhul dumnezeiesc şi de sus, am fost aşezaţi între fiii lui Dumnezeu. De aceea «strigăm : Avva Părinte» (Rom. 8, 15; Gal. 4, 6), şi ne-am făcut moştenitori ai bunătăţilor făgăduite sfinţilor, cum S-a jurat pe Sine însuşi Dumnezeu.

                                                  Despre Isaac şi Rebeca

Iar după ce s-a unit Isaac cu Rebeca : «S-a mîngîiat de durerea pentru maica lui». Ni se dă şi prin aceasta să înţelegem că s-a întristat Hristos pentru moartea din necredinţă a Sinagogii Iudeilor, din care s-a născut şi El după trup. Dar odată devenit Mire al Bisericii din neamuri, a încetat într-un mod oarecare întristarea pentru aceea.

 Despre Esau şi Iacob,
că s-au dat ca chipuri ale celor două popoare,
al lui Israil şi al lui Hristos
prin credinţă

De aceea e de mare folos tîlcuirea lui Isaac ca veselie în cali­tatea de chip al lui Hristos. Lui i-a fost Rebeca soţie. Iar ea se tîlcuieşte cea mai mare răbdare. Deci şi persoana ei înţelegînd-o drept, o vom vedea ca chip al Bisericii, a cărei frumuseţe se arată în răb­dare. Căci calea spre mîntuire prin credinţă şi în Duh a fiilor ei se arată în răbdare. Aceasta li s-a spus în cuvinte sfinţite, ca : «În răbdarea voastră veți cîştiga sufletele voastre» (Luca 21, 19), sau  «Aveţi trebuinţă de răbdare, ca făcînd voia lui Dumnezeu, să dobîndiţi făgăduinţa» (Evr. 10, 36).

Ia seama deci că Rebeca de-abia cu întîrziere ia în pîntece (căci era stearpă), dar naşte totuşi din bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de Isaac, pe Esau întîiul născut şi îndată după aceea pe Iacob. Prin acestea sînt închipuite cele două popoare, cel din Israil şi cel din neamuri. Întîiul născut e Israil (Ieş. 4, 22), căci a fost întîiul che­mat prin lege, iar al doilea după el, cel în credinţă prin Hristos. Şi socotesc că ar putea vedea cineva deosebirea între cele două po­poare în cugetare şi în purtări şi din numele lor şi din înfăţişarea sau constituţia trupurilor lor.

Căci Esau se tălmăceşte stejar, adică dur şi neîncovoiat. Fiindcă se spune undeva de către Dumnezeu lui Israil: «Te ştiu că eşti dur şi grumazul tău este ca un drug de fier şi fruntea este de aramă» (Isaia 48, 4). Iar Iacob, cel ce ţine călcîiul, sau priceput în a birui. Căci îi ţine călcîiul celui pe care-l biruieşte. Dar biruieşte sigur nu poporul de sub lege, ci cel în Hristos prin credinţă; căci scapă de vina păca­tului şi slăbeşte stăpînirea morţii.

Şi «era roşu întreg». Aşa e scris. «Şi cu piele păroasă». Iar Iacob, bărbat potolit. Roşeaţa e semnul iuţimii şi al mîniei, dacă e adevărat că celor mînioşi le e proprie culoarea roşie. Şi cum s-ar îndoi cineva că e propriu sălbăticiunii să fie acoperită de păr aspru ? Şi socotesc că oricine poate vedea pe Israil avînd aceste moravuri şi fiind cîrmuit mai mult de mînie, decît de cuvenita raţiune ; şi foarte aplecat spre ([2]) duritate şi asprime. De aceea au şi ucis pe proroci şi au arătat în ultimele timpuri atita lipsă de evlavie faţă de Emanuil. Iar blîndeţea e semnul clar al chipului cuvenit al omului. De aceea e foarte dulce şi iubitor de blîndeţe poporul cel nou şi ajuns la credinţă. Iar buna-cuviinţă a gurii este o dovadă clară a frumuseţii spirituale şi lăun­trice, precum am dat ca semn al sălbăticiunii lui Esau chipul păros şi roşcat.

Dar mama ambilor este una, adică Rebeca. Căci şi-a făcut Sie-şi Domnul nostru Iisus Hristos Biserica fecioară neprihănită slujindu-i spre naşterea duhovnicească a celor două popoare. Căci potrivit scopu­lui venirii Lui i-a zidit pe cei doi într-un om nou, făcînd pace şi împăcîndu-i pe amîndoi, precum s-a scris, într-un Duh (Efes. 2, 16). Dar Israil nu s-a pus de acord cu poporul cel nou, deşi a fost primul născut după vreme. Socotesc că şi săltarea în pîntece a pruncilor arată duşmănia lor viitoare. Dar că cel mai tînăr va fi mai bun şi într-o slavă mai vestită decît Israil cel întîi născut, a arătat-o îndată Cel ce toate le ştie, zicînd : «Şi popor va întrece popor şi cel mai mare va sluji celui mai mic». Şi taina celor două popoare s-a vestit de mai înainte şi prin cuvîntul sfinţilor. Ni s-a vestit de mai înainte şi că la urmă Israil va fi mai presus de neamuri în multe feluri. Lucrul acesta ni l-a arătat Dumnezeu în însuşi actul naşterii. Căci a ieşit din pîntece Esau şi i-a urmat Iacob. Dar acesta ţine călcîiul fratelui şi-l va birui, arătînd-o aceasta prin prinderea lui de călcîi.

De aceea şi dumnezeiescul Pavel a numit pe drept cuvînt desfrînat şi întinat ca pe Esau pe cel ce s-a hotărît să vieţuiască atît de urît. Şi a dat pe Esau ca un chip al celor rostogoliţi în destrăbălare, arătîndu-l ca pe o pildă a neînfrînării în poftele trupeşii şi pămînteşti, zicînd : «Să nu fie vreunul desfrînat şi spurcai ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vîndut naşterea sa cea dintii» (Evr. 12, 16, Fac. 25, 33). Deci bine vom zice de vom compara întunericul vieţuirii iudaice şi curăţia şi libertatea mulţimii neamurilor cu puterile celor doi tineri. Căci Israil avea o cugetare pămîntească, era îngîmfat şi certăreţ şi foarte înclinat spre ucideri, potrivit cu Esau care se ocupă cu lucra­rea pământului şi cu uciderea fiarelor. De aceea cuvîntul proorocesc le spune : «curse au pus ca să omoare bărbaţi» (Ier. 5, 26). Dar şi Hristos însuşi a zis : «în zadar au ascuns de Mine străciunea laţului lor, în deşert au osîndit sufletul Meu. Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o, să-i prindă pe ei» (Ps. 34, 6—7).

Căci au trimis pe unii din Farisei, împreună cu cei numiţi Irodiani (care erau perceptori de dajdie), care l-au ispitit zicînd : «De se cuvine a da dajdie Cezarului, sau nu ?» (Marcu 12, 14). Deci şi Israil era vînător. Iar lui Israil i-a spus unul dintre sfinţii prooroci: «Ai ostenit în mulţimea căilor tale»(Isaia 57, 10). Israil cel întîi născut se în­vrednicea de iubirea de sus, pentru că oferea lui Dumnezeu ca pe o mîncare faptelor vieţuirii după lege şi ostenelile pentru ele. Căci au fost sfinţi, iubitori de Dumnezeu şi păzitori ai legii şi în Israil. De aceea proorocul Isaia se întrista ca de o desfrînată de cetatea Ieru­salimului. Căci spunea că «dreptatea de altădată a adormit în ea» (Isaia 1, 21), adică a încetat şi s-a pierdut, după ce au fost mulţi în ea vrednici de laudă pentru vieţuirea cea după lege. Deci fiind întîiul născut, Israil se afla întru slava cea de la Dumnezeu, dar nu a păstrat pînă la sfîrşit cinstea dăruită ca un privilegiu lui. A cedat poporului nou şi ivit mai pe urmă, adică celui din neamuri, drepturile întîiei naşteri, aplecîndu-se spre cele ale trupului şi lumii. Precum se citeşte în parabolele evanghelice : «A făcut împăratul nuntă fiului Său» (Ma­tei 22, 2). Şi au venit cei ce au chemat la cină, care au vestit celor invitaţi poftirea lui Dumnezeu, spunîndu-le : «Veniţi că toate sînt gata». Dar fiecare a refuzat, după cum i-a convenit. Unul a spus : «Femeie mi-am luat, nu pot veni. Altul: Am cumpărat o ţarină, iartă-mă» (Luca 14, 18, 20).

Vezi cum au imitat pe Esau, preferind plăcerea de cele trecă­toare şi trupeşti slavei de la Dumnezeu, propunînd să dea altora drepturile primei lor naşteri ? Şi au fost chemaţi îndată în locul lor cei ce au crezut dintre neamuri şi au cîştigat slava datorată lui Israil, ba şi binecuvîntarea pentru ascultarea lor şi pentru hotărîrea statornică de-a împlini cele plăcute lui Dumnezeu. Căci e gata de ascultare poporul îndreptat prin cre­dinţă, deşi cei din Israil s-au îmbogăţit înaintea lor cu învăţătura legii. Dar deşi mulţimea neamurilor a suferit de sărăcia în învăţă­turile dumnezeieşti, a îmbrăţişat mai repede credinţa şi şi-a făcut urechea mai deschisă la poruncile date prin Hristos. E ceea ce s-a mărturisit prin glasul aceluiaşi. Căci s-a zis prin lira Psalmistului : «Poporul, pe care nu L-am cunoscut Mi-a slujit Mie, cu auzul urechii M-a auzit» (Ps. 17, 48). Iar despre Israil deja căzut în înstrăinare şi neprimind să umble drept, ci avînd piciorul înţelegerii şchiop, zice : «Fiii străini M-au minţit, fiii străini au imbâtrînit şi au şchio­pătat de la cărările lor» (Ps. 17. 49). Căci învăţătura legii şi prezi­cerea sfinţilor prooroci sînt cărări drepte şi nerătăcitoare ce duc la Hristos. Dar după ce prin lege şi prooroci au ajuns la sfîrşitul (la ţinta) lor, s-au făcut şchiopi din neînţelegere, ocărîndu-L pe El dintr-o minte nesănătoasă şi îndrăznind să supună morţii pe căpe­tenia vieţii[3]. Iar că poporul cel nou prin credinţă a răpit binecuvîntarea datorată lui Israil, arătînd o voinţă neşovăitoare în ascul­tarea poruncilor dumnezeieşti.

           Dar s-a poruncit, cum am spus, mai înainte lui Israil şi acesta a şi promis să împli­nească aceasta. Căci a spus în Horeb, unde era adunat poporul, şi pe muntele Sinai unde Dumnezeu s-a coborît în chip de foc. «Toate cîte le va porunci Dumnezeu, le vom face şi le vom asculta» (Ieş. 19, 8). Dar s-a dovedit foarte nepăsător în fapte, deşi uşor în promisiune ([4]). De aceea îşi lasă locul, şi i-o ia înainte apucătorul de călcîi Iacob, adică poporul cel nou prin credinţă.

Căci el a adus lui Dumnezeu cele dorite, după ce a răsărit ca poporul întîi născut, ca unul ce a rodit de mai înainte în chip cre­dinţa, pe care firea dumnezeiască şi-o face ca o hrană. Şi de fapt aşa prevesteşte Mîntuitorul apostolilor convertirea Samaritenilor, zicînd : «Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi nu o ştiţi» (Ioan 4, 32). Iar tălmăcind această spusă, zice : «Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvirşesc lucrul Lui» (Ioan 4, 34), Dar Hristos ne-a învăţat prin parabolă că celor din Israil li s-a făcut nefolositoare promisiunea dată, neducînd la capăt lucrul încredinţat lor, şi că întîrzierea în venirea la credinţă n-a ne­dreptăţit de loc neamurile, care L-au cunoscut pe urmă pe Răscum­părătorul şi L-au cinstit prin împlinirea cu ascultare a tot binele. Căci a zis : «Un om oarecare avea doi fii. Şi venind la cel dintîi, i-a zis : Fiule, du-te azi şi lucrează in via mea. Iar acela răspunzând a zis: Nu vreau. Pe urmă, răzgîndindu-se, s-a dus. Venind apoi la celălalt, i-a zis la fel. Iar acela, răspunzând, a zis : Da, Doamne. Şi nu s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voia Tatălui ?» (Matei 21, 28—31). Fără îndoială cel ce a plecat în vie, măcar că înainte de aceea a simţit oarecare slăbiciune care l-a îndemnat să şovăiască a promite. Poţi vedea în acestea pe Esau plecînd îndată la vînat şi promiţînd-o aceasta, dar luîndu-i-o înainte Iacob, măcar la început a refuzat să o facă aceasta, şi de aceea a fost binecuvîntat de către tatăl. Aşa şi poporul cel nou răpeşte binecuvîntarea, deşi nu purta chipul vieţuirii iudaice, ca Esau. A făcut ca Iacob, care s-a făcut cu înţelepciune asemenea lui Esau cel păros prin pieile iezilor.

         Înţelegi că cei în Hristos împlinesc legea, primind tăierea împrejur în duh, în locul celei trupeşti. Ba intrînd şi în odihna lui Hristos şi ţinînd Sîmbăta (sabatizînd) în Hristos, ei arată şi astfel pe Iudeul cel ascuns. Aceasta înseamnă, socotesc, a avea mîini ca Esau, dar alt glas decît el. Căci nu ne folosim de limba neînfrînată a Iudeilor , nici nu obişnuim să hulim pe Stăpînul care ne-a răscumpărat, tăgăduindu-L. Ci mai degrabă îl slăvim împreună cu Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul, numindu-L Domnul şi Mîntuitorul Răscumpărător.

Aceasta e deci binecuvîntarea lui Iacob, al cărei înţeles se referă la Emanuil şi la cei îndreptaţi prin credinţă. Dar să privim şi la cealaltă, adică la cea dată celui întîi născut, adică lui Israil, al cărui chip este Esau: «Căci iată, zice, din grăsimea pământului va fi locuirea ta şi din rouă cerului de sus şi cu sabia ta vei trăi şi fratelui tău vei sluji. Dar va fi o vreme cînd vei lepăda şi vei sfărîma jugul lui de pe grumazul tău» (Fac. 27, 30—40). Căci s-a dat ca binecuvîntare lui Israil, «legea prin Moise» (Ioan 1, 17). Căci ea era cuvîntul lui Hristos slujit prin îngeri.... Iar că Israil avea să lepede jugul preaînţeleptului Moise, chemîndu-l Hristos la harul prin credinţă, a mărturisit de mai înainte, zicînd: «Dar va fi o vreme cînd vei lepăda şi vei sfărîma legea lui de pe grumazul tău». Căci au lepădat de pe grumaz jugul legii ca greu de purtat cei ce au crezut din Israil. Fiindcă au fost chemaţi la demnitatea libertăţii prin credinţa în Hristos.

Rebeca încă înainte de dure­rile naşterii, cît avea în pîntece perechea celor ce se vor naşte din ea, purta cu greutate lupta între ei şi vedea în ei muşcăturile morţii, întrucît embrionii se ciocneau prin salturile lor nepotolite. Apoi ce voia să afle întrebînd pe Dumnezeu şi zicînd: «Daca va fi să fie mie aşa, pentru ce mi-e aceasta ? » Şi ce răspunde Dumnezeu la aces­tea ? Două popoare se vor despărţi din pîntecele tău şi popor pe popor va întrece şi cel mai mare va sluji celui mai mic» (Fac. 25, 22—23). Deci să primim pe Esau şi pe Iacob ca tipuri a două po­poare, al celui din Israil şi al celui prin credinţă. «Dar Esau, zice, era supărat pe Iacob »că l-a lipsit de drepturile întîiului născut, pe care el i le-a vîndut, lăsînd altuia cinstea lui, şi pe lîngă aceea aducînd al doilea vînatul său, a pierdut şi binecuvîntarea. De aceea cocea gînduri sălbatice şi cugeta, din pricina pismei, la uciderea fratelui.

Aşa era supărat şi mîniat Israil cel întîi născut pe cei veniţi la credinţă după el, adică pe poporul cel nou. Aceasta pentru că a pri­mit de la Dumnezeu treapta întîia şi s-a ridicat în starea întîiului născut, sau s-a umplut de binecuvîntarea de sus ,îmbogăţindu-se cu harul în Hristos prin Duhul.

Deci poporul nou creat, după cuvîntul Psalmistului, socotesc că nu e altul, decît cel nou în Hristos, adică cel ridicat prin credinţă la slava întiiului născut, fiind dat la o parte şi pierdut cel dintîi, sau Israil. Astfel a ajuns coadă cel ce era cap, adică cel ce era în frunte şi recunoscut ca întîiul urmînd chemării celorlalţi. Căci s-au aşezat la spate şi merg după neamuri. Deci poporul în Hristos prin credinţă ţine călcîiul şi a fost socotit în treapta dumnezeiescului Iacob.

De aceea a spus Dumnezeu despre Sinagoga Iudeilor : «Iată Eu închid căile ei şi nu va afla cărarea ei» (Osea 2, 8). Iar pe noi ne duce în locaşurile de sus printr-o cale lină şi simplificată (uşurată). Căci porunceşte sfinţilor slujitori : «Deschideţi porţile, ca să intre popo­rul care păzeşte dreptatea şi vesteşte adevărul, care apără adevărul şi păzeşte pacea» (Isaia 26, 2). Şi iarăşi: «Deschideţi cale poporului meu şi aruncaţi pietrele din cale» (Isaia 26, 10). Deci Lia i-a născut pe cei răsplătiţi şi binecuvîntaţi şi bine călăuziţi de Dumnezeu.

Iar Rahila luînd iarăşi mandragore, a născut pe Iosif. Aceasta în­seamnă că Biserica primind taina lui Hristos prin sfinţii apostoli de la Sinagoga Iudeilor ca soră, s-a făcut maică a poporului, pururea în adaus şi în înaintare spre o mulţime nenumărată. Căci Iosif se tălmăceşte adaus al lui Dumnezeu. Fiindcă s-a adaus cetelor din Israil Biserica din neamuri. De aceea a şi spus Hristos : «Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Şi ele vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor» (Ioan 10, 16). Se adaugă deci, precum am spus adineauri, turma din neamuri, turmelor mai vechi şi nesfîrşită este creşterea intr-o tot mai mare mulţime pînă ce în timpurile din urmă se va naşte şi Veniamin însuşi, adică po­porul fiu al durerii

        Şi cine este acesta, pe care ea născindu-l moare şi se va muta la altă viaţă? Căci a murit Rachila chiar în timpul naşterii lui Veniamin. Aceasta înseamnă că, cunoştinţa deplină trebuie să o atri­buim lui Dumnezeu şi celor ce ne întrec în înţelegere. Şi nu ne în­tristează deloc a o spune aceasta. Şi socotesc că prin fiul durerii se cuvine să înţelegem poporul sau mulţimea celor ce vor crede în timpurile din urmă ale veacului. Căci în acele timpuri se va arăta şi fiul nelegiuirii, «potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau I se cuvine închinare, aşa încît să se aşeze pe Sine în locaşul (templul) lui Dumnezeu şi să se dea pe sine drept dumnezeu» (II Tes. 2, 4—5). Acesta se va împotrivi sfinţilor şi împotrivindu-se nu se va deosebi întru nimic de fiarele sălbatice. Căci precum a spus Mîntuitorul însuşi: «Va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii, nici nu va mai fi» (Matei 24, 21). Iar că minciunile şi pornirile neomeneşti ale aceluia se vor revărsa nu asupra altora, ci asupra sfinţilor, ne spune iarăşi Hristos. ([5]) ([6])

«Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nu s-ar mîntui nici un trup. Dar zilele acelea se vor scurta pentru cei aleşi» (Matei 24, 22). Căci pri­gonirea fiind aşa de mare împotriva tot celui ales şi sincer în cre­dinţă şi tirania cumplită şi de nesuportat împreună cu relele aduse asupra unora, socotesc că timpul va fi scurtat, Dumnezeu cel îndu­rător măsurînd ispita după puterea celor ce vor suferi. Aşa ne dă să înţelegem şi prea înţeleptul Pavel: «Dar credincios e Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi sfîrşitul ei ca să puteţi răbda» (I Cor. 10, 13).

Născîndu-se deci Veniamin, adică poporul de la sfîrşit în du­reri se va repauza Rahila. Căci se va strămuta, cum am spus adi­neauri, la altă viaţă Biserica, adică noi, care prin credinţă în Hristos am dobîndit unirea cu Dumnezeu prin Duh. Şi să nu te miri dacă moartea a strămutat pe Rahila de la lucrurile din lume. Acest lucru va tulbura uneori pe vreunul, ducîndu-l la cugetarea a ceea ce s-a întîmplat odinioară. El va întreba: «Biserica va înceta cîndva şi se va stinge într-un mod oarecare prin moarte ? Şi aceasta e stră­mutarea la cele mai înalte ?». La acestea răspundem : Cînd auzi de Biserică, să ştii că vorbim de mulţimea sfîntă a credincioşilor, a cărei moarte pentru viaţa trupească în spaţiul lumii, e cale spre creşterea petrecerii şi vieţii în Hristos şi mod de strămutare spre cele mai bune şi mai înalte.

Deci moartea Rahilei înseamnă moartea spirituală în Hristos a turmei celor credincioşi, adică a Bisericii, care îi strămută la altă viaţă, dacă este adevărat că cele ale noastre se vor strămuta de la stricăciune la nestricăciune, de la moarte la viaţă, de la slăbiciune la putere, de la necinste la slavă, de la timpuri măsurate la viaţa veşnică. Şi aşa vom fi împreună cu Hristos, prin Care şi cu Care fie slava şi stăpînirea lui Dumnezeu şi Tatăl, împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

Iesire 4-22,23: Dar tu să zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. Îţi zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine; iar de nu-l vei lăsa, iată, îţi voi ucide pe fiul tău cel întâi-născut".

Cuvantarea si martiriul lui Stefan.

Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfant, precum Si parintii vostri, asa si voi!.

Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit parintii vostri? Si au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Carui vanzatori si ucigasi v-ati facut voi acum.

Voi, care ati primit Legea intru randuieli de ingeri si n-ati pazit-o!

EPISTOLA INTAIA CATRE TESALONICIENI

A SFANTULUI APOSTOL PAVEL

Caci voi, fratilor, v-ati facut urmatori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt in Iudeea, intru Hristos Iisus, pentru ca ati suferit si voi aceleasi de la cei de un neam cu voi, dupa cum si ele de la iudei,

Care si pe Domnul Iisus L-au omorat ca si pe proorocii lor; si pe noi ne-au prigonit si sunt neplacuti lui Dumnezeu si tuturor oamenilor sunt potrivnici,

 Fiindca ne opresc sa vorbim neamurilor, ca sa se mantuiasca, spre a se implini pururea masura pacatelor lor. Dar  i-a ajuns mania lui Dumnezeu pana in sfarsit.

SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA  de Dr. Nicolae Paulescu

După Talmud, „Mesia va da imperiul lumii ovrei­lor, cărora vor servi şi se vor supune toate popoa­rele”.

Ovreii au aşteptat multă vreme pe Mesia, care trebuia să le dea dominaţia lumii, având un caracter material. (C. Albancelli, Le drame maconnique, II, p. 440.)

Fraţii Leman au numărat 25 falşi-mesii. Astăzi, iudeii admit că, sub numele de Mesia, viitorul rege al omenirii, trebuie înţeles tot Israelul. De altfel, hahamii afurisesc pe cel ce ar vorbi de apariţia vreunui Mesia.

„Blestemaţi să fie cei ce calculează vremile Mesiei”, zice Talmudul din Babilon, - căci după rabinul Rava, „toate timpurile care erau fixate, pentru venirea Mesiei, au trecut”. p (Drumont La France juive, I, p. 128).

Iata ce ii spunea intr-o scrisoare, Baruch Levi lui Karl Marx în 1879(scrisoare aparuta in “La revue de Paris”, pag. 574, 1 iunie 1928): “Poporul evreu va fi propriul sau Mesia. El va atinge dominatia mondiala prin dizolvarea celorlalte rase, prin abolirea frontierelor, prin anihilarea monarhiilor si prin instituirea unei republici universale in care evreii vor fi conducatorii de maine, fara a intampina vreo opozitie. Guvernele diferitelor popoare care vor forma republica universala, vor cadea fara nicio dificultate in mainile evreilor. Atunci va fi posibil pentru conducatorii evrei sa desfiinteze proprietatea privata, facand peste tot uz de proprietatea de stat. In acest fel, promisiunea din Talmud in care se spune ca atunci cand va veni timpul sa vina Mesia, evreii vor avea in mainile lor proprietatea intregii lumi, va fi indeplinita.”

Viaţa unui evreu american în Israel(asasinat de Mossad) -
Jack Bernstein.

…”Înainte ca Israelul să fi devenit stat în 1948, evreii de peste tot au fost copleşiţi cu propaganda sioniştilor că Israelul va deveni un cămin al tuturor evreilor, un refugiu al evreilor persecutaţi, va fi o ţară democratică care va fi împlinirea tuturor profeţiilor.

Întoarcerea la Hristos-Ioan Ianolide

De remarcat cateva fraze foarte interesante :

Poporul evreu L-a dat pe Hristos dar e incapabil să-L urmeze, căci el însuşi se consideră Hristos – iată culmea demonismului la care a ajuns!

Evreii s-au declarat pe ei înşişi drept fiinţă sfântă, însuşi Mesia, deci rasismul lor este absolut.

– Fiinţa poporului evreu este sfântă şi va pieri oricine se va atinge de ea.
– Tocmai asta este greşeala rabinică, a spus W., rasismul de tip divin, dominaţia lumii de către evrei. Obsesia puterii mondiale îi satanizează pe iudei!

– Poporul evreu îşi dovedeşte mesianismul prin influenţa lui mondială şi prin crearea statului lsrael, a replicat cocoşatul.
– Nu cu puterea lui Dumnezeu au făcut ei aceste fapte, ci ca Antihrişti ce s-au închinat lui Satana.

– Evreii au fost capabili să creeze după 2000 de ani statul israelit şi vor fi capabili să conducă lumea întreagă.
W. i-a răspuns:
– Statul lsrael este o dovadă a vremurilor apocaliptice de sfârşit de lume, de venire a doua oară a lui Hristos. Puterea vi se va lua. …Acum însă când sunt îmbătaţi de putere, ei nu pot vedea adevărul, nu se pot pocăi.
– Vom rezidi templul lui Solomon şi vom şterge orice urmă de creştinism din lerusalim!
– Veţi fi din nou loviţi cumplit, a zis W…Evreii de azi sunt mai vinovaţi decât evreii care L-au ucis pe Hristos!

– Cum vreţi voi, vreo 15 milioane de evrei, să guvernaţi 4 miliarde de neevrei? îl întrebase W..
Iar fratele i-a răspuns:
– Avem prozeliţi suficienţi. Unii ştiu că ne sunt prozeliţi, alţii nu ştiu dar toţi sunt la dispoziţia noastră şi noi vom fi dumnezeul lor. Noi am creat francmasoneria iar prin comunism, capitalism, materialism şi umanitarism am dat deja o spiritualitate iudaică întregii lumi. Lumea se iudaizează zi de zi. Evreii sunt fermentul secolului XX.
– Dar Hristos a venit! zicea W.
– Nu a venit. Acela a fost un fur şi un trădător al poporului ales.
– De ce nu vine atunci Hristosul?
– Însuşi poporul evreu este Hristosul!...– Vă urâm, i-a strigat fratele lui, şi tu eşti un trădător al neamului nostru....– Pieirea ta prin tine, Israele! i-a replicat W... Voi nu mai aveţi cer, căci dincolo de pământ nu aveţi nici un ideal !

Evreii, îmi spunea el, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-l aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitatea lor sunt „Hristosul”.

Evreii însă manevrează lumea şi prin alte mijloace. Francmasoneria este dominată şi dirijată de ei. Capitalismul este în cea mai mare parte controlat de finanţa evreiască. Influenţa lor politică este covârşitoare. Sunt orbiţi de putere şi au o forţă revoluţionară care stârneşte admiraţie, dar nu au har. În aceste condiţii este greu de crezut că se poate aştepta de la ei umilinţa care i-ar încreştina.
Acum evreii discută cu Vaticanul şi cer să nu se mai considere că poporul evreu L-a ucis pe Hristos, ci romanii şi câteva căpetenii ale iudeilor. În felul acesta vor să schimbe adevărul evanghelic. Ei ignoră faptul că de 2000 de ani nu fac altceva decât să-L urască pe Hristos şi să uneltească împotriva tuturor oamenilor Totuşi evreii radicali talmudici refuză orice fel de încreştinare şi vor să iudaizeze lumea . Dincolo de aceste orientări, evreii sunt solidari între ei în atingerea scopului final. Duhul minciunii satanice îi stăpâneşte. Ei sunt acei “câini scrijeliţi” cum îi numeşte Pavel, ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor.

Sf.Ioan Gura de Aur

 La parabola cu cei doi fii care au fost trimisi sa lucreze in vie .

Apoi Domnul le-a grăit:

„Ce vi se pare? Un om avea doi feciori; şi a zis celui dintîi: „Du-te astăzi şi lucrează în via mea!" Iar el răspunzând a zis: „Nu vreau" dar mai pe urmă, căindu-se, s-a dus. Şi mergînd la al doilea i-a spus la fel; iar acela răspunzând, a zis: Doamne, voi merge" şi n-a mers. Care din aceşti doi a făcut voia tatălui?" Iar ei au zis: „Cel dintîi" .

Îi mustră iarăşi prin pilde! Arată în chip ascuns nerecunoştinţa iudeilor şi ascultarea neamurilor, foarte mult osîndite de ei. Cei doi feciori sînt aceste două popoare: iudeii şi neamurile; şi aşa s-a întîmplat şi cu neamurile şi cu iudeii. Neamurile, deşi n-au făgăduit să asculte, deşi n-au auzit legea, au arătat, cu fapta, că ascultă; iudeii, deşi au spus: „Toate cîte va spune Dumnezeu vom face şi vom asculta", cu fapta n-au ascultat. Dar ca nu cumva iudeii să creadă că legea le va fi de folos, Hristos le arată că însăşi legea îi va osîndi. Acelaşi lucru îl spune şi Pavel: „Nu auzitorii legii sînt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci făcătorii legii se vor îndreptăţi" . Şi pentru ca să-i facă pe iudei să se osîndească singuri, îi pune pe ei să rostească hotărîrea de osîndire, aşa cum a făcut în pilda următoare, cu lucrătorii cei răi trimişi să lucreze în vie .

Sfântul Ipolit al Romei :

Tot aşa şi antihristul adună poporul risipit al iudeilor –anul 1948 .

Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub lege: nu auziţi legea?

,,Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul dintr’o femeie roabă şi altul din femeia liberă , dar cel din femeia roabă s’a născut după trup, iar cel din femeia liberă s’a născut prin făgăduinţă. Acestea sunt spuse ca alegorie ; căci aceste femei sunt două testamente: unul e cel din muntele Sinai, care naşte spre robie şi care este Agar– căci Agar este muntele Sinai în Arabia – şi-i corespunde Ierusalimului de-acum, care este rob împreună cu copiii lui;dar Ierusalimul-cel-de-sus e liber, cel ce este mama noastră.**

Talcuire Sf.Teofilact al Bulgariei :Avraam a avut, potrivit cuvintelor, deci potrivit istoriei doi feciori, unul din Agar slujnica [Ismail] şi altul din Sarra cea slobodă [Isaac]. Alegoric, adică după chipul în care una se spune şi alta se înţelege, Avraam închipuie pe Dumnezeu, Care are doi fii: iudeii din sinagogă şi creştinii din Biserică – creştini care sunt în slobozenia darului Iui Hristos -, iar iudeii sunt sub slujirea şi robia închipuirii Legii lui Moise, după cum tâlcuieşte marele Pavel în Epistola către Galateni (4, 22-30).

Solomon :

Că cei ce toate nu le-au crezut pentru fermecaturi, cand le-au perit cei intaiu nascuti, au marturisit ca norodul easte fiiul lui Dumnezeu.

---

[1]    Sîngele cel vărsat al lui Abel a cerut numai răzbunare, sau dreptate pentru el. Sîngele vărsat al lui Hristos a avut efect mîntuitor asupra lumii întregi. Ba are acest efect şi asupra evreilor care îl primesc pe Hristos. Hristos ucis nu cere răzbu­nare, nici pentru cei ce L-au ucis, sau continuă să-L ucidă, negîndu-L. Şi aceasta o fac oamenii din toate neamurile şi-ar fi făcut orice neam în care ar fi trăit. Dacă nu-i mîntuieşte şi pe aceştia, e nu pentru că cere răzbunare împotriva lor, ci pentru că ei nu-L primesc.

[2]    Esau a devenit chipul lui Israel, clnd acesta n-a primit pe Hristos. Iar Ia­cob chipul neamurilor care au primit pe Hristos.

[3]     După ce au epuizat tot ce le putea da legea şi proorocii iar prin poarta lor a intrat Hristos, au rămas şi fără înaintarea prin lege şi prooroci, şi fără Hris­tos.

[4]     In fond şi în vieţuirea de sub lege era desenată pentru Israel viata In Hristos prin credinţă, la care putea să ajungă, dar la care au ajuns înaintea lui nea­murile, cum a ajuns Iacob înaintea lui Esau. Aceasta rămîne să o caute acum Israel la neamuri, ca Isaac la Esau.

[5]      Acesta ar fi, după Sf. Chiril, poporul Israel, care se va adăuga celor ce cred in Hristos. Dar tot, după el s-ar putea înţelege prin acest fiu al durerii şi cei ce vor crede în timpurile din urmă în Hristos din Biserica supusă unor mari dureri, avind de suportat moartea şi trecerea la viata viitoare, împreună cu lumea întreagă.

6    Poporul creştin de la sfîrşitul timpurilor va fi fiul durerii, pentru că atunci se va arăta şi fiul nelegiuirii. Biserica nu va mai naşte alţi fii duhovniceşti sau alţi credincioşi, viaţa de pe pămînt sfirşindu-se.