Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a IV a

întrebarea 48

A doua parte a Paralipomenelor zice despre Ozia: ,A făcut ce este drept înaintea Domnului şi l-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia care îl sfătuia în frica Domnului; iar Domnul i-a făcut parte de propăşire”. ”Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului şi peste unghiul văii şi peste unghiuri; şi le-a întărit pe ele. Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ”. Ce sunt turnurile, ce este poarta unghiului, ce este valea şi unghiul ei şi ce sunt iarăşi unghiurile, şi turnurile din pustie? Ce sunt fântânile săpate şi turmele? Ce este Sefila şi campia? Cine sunt lucrătorii la vie şi ce este muntele şi Carmelul? Şi ce înseamnă: ”Că era lucrător de pământ?”

Răspuns

Vino, preaslăvite Cuvinte ale lui Dumnzeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi "ne călăuzeşte pe cale poruncilor Tale". Şi ne du "la locul cortului Tău cel minunat, până înlăuntrul casei lui Durnnzeu (1), în glas de bucurie şi de mărturisire a zvonului de sărbătoare", ca şi noi, prin mărturisirea făptuirei şi prin bucuria contemplaţiei, să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău şi să ne ospătăm împreună cu cei ce prăznuiesc aolo duhovniceşte, cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii. Şi mă iartă pe mine, Hristoase, că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor învredniciţi, ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea neluminată, spre înţelegerea locului de faţă, ca să fii şi mai mult slăvit, ca unul ce dai "orbilor vedere şi faci limba bâlbâiţilor să grăiască cu claritate.

Socotesc, aşadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia, tălmăcit în greceşte, înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s-a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre doua ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre Iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos (2). Acesta a zidit "turnurile în Ierusalim", adică a înălţat, ca nişte întărituri, "în locul de unde se vedea pacea" cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar "la poarta unghiului" a înălţat cuvintele (raţiunile) dogmelor despre întrupare. Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot El (3), fiindcă zice: "Eu sunt uşa". Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeieşti, ca de nişte întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii care-l ameninţă cu pierzarea.

"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul, prin legătura în duh (4). Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.

"Şi a zidit turnuri peste unghiuri". Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, care s­au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femeie, întrucît a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi. A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-l locuim. A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare raţiune tainică, în sfârşit a unit într-un mod şi după o raţiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeieşti, care să le susţină şi să le lege strâns (6).

"Şi a zidit turnuri în pustie". Pustia este firea celor, văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh raţiunile juste ale dogmelor contemplaţiei naturale.

"Şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ". Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor, în aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeieşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală (7).

"Turmele din Sefila". Sefila se tâlcuieşte căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voie şi se spală de întinăciuhile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare (8).

Iar turmele "din câmpie" arată pe cei ce propăşesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îşi desfăşoară cursul potrivit cu dorinţa lor; sau pe cei ce propăşesc în bine pe drumul virtuţilor şi se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umblând pe calea sau în legea lor. Aceştia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi adapă la smerenie, la comuniunea şi la împreuna pătimire cu cei mai neputincioşi şi la mulţumirea pentru cele hărăzite lor (9).

"Lucrători la viile din munţi"sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeiască şi extatică a cunoştinţei, care înveseleşte inima (10). Iar "lucrătorii la viile din Carmel" sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuieşte: "recunoaşterea (acceptarea) tăierii împrejur". Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaştere, tăind dimprejurul minţii tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fără să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă (11). Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţă de apa dumnezeieştei înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţei, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul prin care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor. Căci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijeşte în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este şi se face fără încetare agricultorul cel bun şi priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.

Acesta este pe scurt unul din înţelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înţeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înţeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârşirea celor întăriţi de frica şi de iubirea lui Dumnezeu (12). înainte însă de a înfăţişa acest înţeles al cuvintelor, trebuie să-mi arăt mirarea că s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, ştiut fiind că acest munte nu se afla în împărăţia lui Iuda, ci cădea în împărăţia lui Israel, însăşi capitala lui Israel fiind zidită pe vârful lui (13). Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneşă la cercetarea adevărului, a amestecat în ţesătura istoriei ceea ce n-a existat niciodată.

Ozia, aşadar, e mintea care a dobândit tăria dumnezeiască în vederea făptuirii şi a contemplaţiei. Căci, precum am spus, Ozia se tălmăceşte prin "tăria lui Dumnezeu". Şi l-a căutat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului". Zaharia se tălmăceşte: "pomenirea lui Dumnezeu". Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplaţie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor (14). Căci cel ce îl caută printr-o contemplaţie fără fapte, nu află pe Domnul, pentru că nu l-a căutat în frica Domnului. "Iar Domnul i-a făcut parte de propăşire". Domnul hărăzeşte propăşire oricui săvârşeşte fapte întru cunoştinţă, învăţându-l modurile poruncilor şi descoperindu-i raţiunile adevărate ale lucrurilor.

"Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim". Cel ce propăşeşte în căutarea Domnului prin contemplaţie, împreună cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zideşte turnuri în Ierusalim, înălţând adică, în starea simplă şi paşnică a sufletului raţiunile despre Dumnezeire (15).

"Şi peste poarta unghiului". Poarta unghiului, adică a credinţei bisericeşti, este viaţă evlaviosă (16). Căci prin aceasta intrăm la moştenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică (ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea) zideşte, ca nişte turnuri puternice şi nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învăţături, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuţilor, prin care se asigură împlinirea poruncilor.

"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zideşte mintea, ca pe un turn, cunoştinţa, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.

"Şi peste unghiuri". Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeaşi fire, prin aceeaşi raţiune a existenţei. Aşa se unesc de pildă indivizii cu speciile, speciile cu genurile şi genurile cu fiinţa. în felul acesta marginile se împreună în chip unic. Peste aceste concretizări particulare şi prin ele se străvăd raţiunile generale, realizându-se, ca nişte unghiuri, unirile multe şi variate ale celor ce se deosebesc între ele (17). Un altfel de unghi este unirea minţii cu simţirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibile şi a firii cu raţiunea ei (18). Peste toate acestea mintea contemplativă îşi înalţă concepţiile adevărate prin ştiinţa ei, zidind cu înţelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le susţin.

„Şi le-a întărit pe ele, şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe". Cel ce a putut să-şi elibereze simţurile de patimi şi să-şi izbăvească sufletul din robia simţurilor, a reuşit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simţurilor. De aceea se spune că a înălţat în pustie, adică în contemplaţia naturală, ca pe nişte turnuri întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii, care tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute şi amăgesc mintea prin simţuri, trăgând-o spre întunericul neştiinţei (20).

"Şi a săpat fântâni multe", adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoştinţă (prin gnoză) pentru a le împărtăşi altora, învăţăturile hărăzite de sus. „Căci avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era agricultor". Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta şi de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mişcările sufletului dedicate trupului, care se exercită în purtarea încercărilor fără de voie, adăpându-le cu temeiuri de rezistenţă din deprinderile felurite ale virtuţii şi ale cunoştinţei, ca nişte fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mişcările sufletului care prosperă în cele de-a dreapta, sau în lărgimea virtuţilor, le adapă cu raţiuni (cu gânduri) de smerenie şi de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga şi să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.

"Şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel". Lucrătorii de la viile din munţi sunt gândurile evlavioase ale contemplaţiei, care zăbovesc pe înălţime şi cultivă cunoştinţa extatică şi tainică (21). Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultivă ştiinţa nepătimirii şi a curăţirii desăvârşite, prin înlăturarea tuturor lucrurilor şi a grijilor, ca pe prepuţ ce trebuie tăiat, întrucât învăluie puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri taie cu totul dimprejurul minţii, prin cunoştinţă, afecţiunea ei faţă de lucrurile pământeşti.

Căci Carmelul înseamnă "acceptarea (recunoaşterea) tăierii împrejur".

La sfârşit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplaţiei, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină seminţele dumnezeieşti ale celor bune, prin silinţa şi prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susţine. Căci zice: "Şi era căutând pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului". Iar Zaharia tălmăcit în limba grecească, înseamnă pomenirea lui Dumnezeu.

De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru ca izbânzile noastre duhovniceşti să nu ne strice sufletul, făcându-l să se înalţe cu mândrie şi să îndrăznească lucruri mai presus de fire, ca Ozia.

Scolii

1.                                       Prin cortul minunat înţelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care l-a luat din firea noastră, întrucât i-a dat existenţă în Sine însuşi, fără de sămânţă. Iar casa e sufletul Lui mintal, căci Cuvântul făcându-se om şi-a unit Sieşi, în chip negrăit, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca să cureţe ceea ce-i asemenea prin asemenea. Iar locul este însuşi Cuvântul, care a fixat în Sine, după ipostas, firea noastră, în chip neschimbat. La acest cort sau trup să străbatem deci, sfinţind trupul nostru prin virtuţi. Căci prin acestea poate deveni, după harul Duhului, de aceeaşi formă cu trupul slavei Lui. Şi să pătrundem înlăuntrul casei lui Dumnezeu, sau în contemplaţia curată de orice amestec, prin cunoştinţa simplă şi neîmpărţită, ajungând la însuşi sufletul mintal al Domnului, ca să avem şi noi "mintea lui Hristos", cum zice Apostolul, prin împărtăşirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi devenit după har şi noi pentru El, ceea ce s-a făcut El, prin fire, după iconomie, pentru noi.

2.  Piatra din capul unghiului este legătura unghiului, adică a Bisericii.

3.  Prin poarta unghiului înţelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte despre întrupare.

4.   Prin unghiul, văii înţelege unirea cea după fire a trupului cu sufletul şi legătura cea după duh a sufletului cu trupul, când acesta e slujitor al virtuţii.

5.  Unghiuri numeşte în general diferitele uniri ale făpturilor, adică unirile diferitelor naturi mai generale între ele, spre a da o unică armonie.

6.                                       Fiecare unire a făpturilor pomenite se face după o raţiune a înţelepciunii. Pe acestea Scriptura le numeşte turnurile unghiurilor. Căci raţiunea fiinţială pe care o cunoaştem în fiecare făptura şi raţiunea care le leagă pe toate împreună într-o singură armonie, e ca o fortificaţie şi ca un turn al fiecăreia dintre făpturi.

7.   Fântâni a numit inimile care primesc darurile cereşti ale sfintei cunoştinţe, după ce au fost săpate prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepădat ca pe nişte bolovani, iubirea faţă de patimi şi afecţiunea firii faţă de lucrurile sensibile şi s-au umplut de cunoştinţa cea în duh, venită de sus, care spală patimile şi dă viaţă virtuţilor.

8.   Turmele din Sefila sunt cei ce învaţă prin multe strâmtorări filosofia morală şi au nevoie de cuvintele (raţiunile) care îndeamnă la răbdare.

9.   Turmele din câmpie sunt cei ce înaintează lesnicios pe drumul virtuţilor şi rămân nevătămaţi de rău. Aceştia au nevoie de cuvintele (raţiunile) care îndeamnă la mulţumire.

10.   Prin munţi în general înţelege contemplarea înaltă a naturii în duh. Pe aceasta o cultivă cei ce au lepădat nălucirile sensibile şi au străbătut la raţiuni, prin mijlocirea virtuţilor.

11.      Carmelul e înălţimea recunoaşterii tăierii împrejur. Iar tăierea împrejur e înlăturarea afecţiunii naturale faţă de cele ce se schimbă şi suprimarea legăturii afectuoase a minţii faţă de făpturi. Viţa de vie a acestei stări este raţiunea Providenţei, care hărăzeşte extazul sobru. Pe aceasta o cultivă bărbaţii sau gândurile ce se mişcă numai în jurul monadei simple şi fără de început. Căci cel ce se mişcă numai spre aceasta a tăiat de la sine, ca pe un prepuţ, afecţiunea care acoperă cauza creerii lucrurilor.

12.     Alt înţeles al acestora.

13.                                      Se arată cu curaj că e cu neputinţă să se fi petrecut istoria lucrurilor în conformitate cu acest loc.

14.                                      Prin frica lui Dumnezeu a indicat filosofia activă, arătând sfârşitul prin început. Căci "începutul înţelepciunii este fricaa lui Dumnezeu".

15.                                      Gândul înalt despre dumnezeire este turn în suflet, întărit prin implicarea poruncilor.

16.     Ce este poarta unghiului?

17.                                      Raţiunile celor particulare, în împreunare cu cele generale, înfăptuiesc unirile celor deosebite, deoarece raţiunile mai generale îmbrăţişează în chip unitar raţiunile celor particulare, la care se referă în mod firesc lucrurile particulare.

18.                                      Există şi între acestea o raţiune a relaţiei în duh, care înfăptuieşte unirea lor întreolaltă.

19.                                          Observă cum trebuie să se înţeleagă cuvântul "a întărit".

20.                                      Cel ce a dobândit o opinie cucernică despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii care înşală pe oameni prin cele văzute.

21.                                      Via face vin, vinul produce beţie, iar beţia extaz. Prin urmare şi raţiunea activă, care este via, cultivată prin virtuţi, naşte cunoştinţa; iar cunoştinţa, extazul fericit, care scoate mintea din legătura cu simţirea (lucrarea simţurilor).

întrebarea 49

Ce înseamnă cele spuse în aceeaşi carte: ”Ş a văzut Ezechia că vine Senaherib în faţa lui să lupte împotriva Ierusalimului. Şi s-a sfătuit cu bătrânii lui şi cu cei puternici, ca să astupe apele izvoarelor, care erau în faţa cetăţii; şi ei l-au ajutat. Şi a adunat popor mult şi a astupat apele izvoarelor şi râul care trecea prin cetate"? Ce înseamnă acestea, după înţelesul lor mai înalt?

Răspuns

Ezechia este mintea care a încins filosofia lucrătoare împreunată cu cunoştinţa şi puterea de discriminare dumnezeiască împotriva puterii vrăjmaşe. Căci Ezechia înseamnă, după numele lui, puterea sau stăpânirea dumnezeiască. De aceea împărăteşte el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii, cu alte cuvinte peste contemplaţia cunoscătoare, eliberată de patimi (1). Când aceasta vede puterea vrăjmaşă pornită împotriva ei, se sfătuieşte după cuviinţă cu bătrânii şi cu cei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetăţii. Iar căpeteniile unei asemenea minţi sunt raţiunea credinţei, a nădejdii şi a dragostei, care stăpânesc ca nişte bătrâni peste toate înţelesurile şi gândurile dumnezeieşti din suflet. Ele sfătuiesc cu înţelepciune mintea şi totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaşe şi-i arată modalităţile de nimicire a ei. Căci fără credinţă, nădejde şi dragoste mintea nu poate să oprească cele rele, nici să izbândească în cele bune.

Credinţa convinge mintea războită, să-şi ia refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să îndrăznească prin armele duhovniceşti ce i le pune la îndemână. Nădejdea se face chezaşul cel mai nemincinos al ajutorului dumnezeiesc, făgăduind nimicirea puterilor duşmane. Iar iubirea o face să fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dumnezeiască, chiar când e războită, fixând în dorul după Dumnezeu toată puterea naturală a ei (2).

Şi de fapt numele tălmăcite ale căpeteniilor, corespund cu cele spuse Căpeteniile lui Ezechia erau în acea vreme la Eliachim, fiul lui Hilchia, economul (supraveghetorul), Somnas scriitorul şi Ioah, fiul lui Asaf cronicarul. Eliachim înseamnă "învierea lui Dumnezeu", iar tatăl său Hilchia înseamnă "partea lui Dumnezeu". Şi de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credinţă este fiul cel dintâi şi unic al părţii lui Dumnezeu, adică al cunoştinţei adevărate (3). Această credinţă, împreunată cu cuvenita supraveghere a cunoştinţei, adică cu darul discriminării, distinge limpede între năvălirile ispitelor cu voia şi între cele fără voie.

Iar Somnas scriitorul înseamnă "întoarcere", arătând limpede sensul cel mai deplin al nădejdii dumnezeieşti, fără care nu e cu putinţă întoarcerea nimănui spre Dumnezeu (4). Iar propriu nădejdii e să scrie, adică să înveţe cele viitoare şi să le pună sub ochi ca prezente; apoi să convingă pe cei războiţi de puterea vrăjmaşă că nu e departe de ei Dumnezeu care-i apără şi pentru care sfinţii duc lupta.

în sfârşit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se tălmăceşte "frăţia lui Dumnezeu", iar Asaf tatăl lui "adunare". Prin urmare din adunarea şi unirea în jurul celor dumnezeieşti a puterilor sufleteşti, adică a celei raţionale, impulsive şi poftitoare, se naşte iubirea. Prin aceasta cei, ce au dobândit prin har o cinste egală la Dumnezeu (căci frăţia înseamnă harul egalei cinstiri), înscriind în memorie strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, păstrează în ei neştearsă dorinţa după iubirea dumnezeiască, care înscrie şi întipăreşte în partea cugetătoare a sufletului frumuse ţea cea pură(5).

Deci aşa stând lucrurile, precum s-a arătat întrucâtva şi din tălmăcirea numelor, orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiască, are alăturea de sine ca pe nişte bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea raţiunii. Din aceasta se naşte credinţa cunoscătoare, care învaţă mintea în chip negrăit că Domnul e pururea de faţă, şi nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de faţă ca şi pe cele prezente. In al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinţă iubirea de Dumnezeu. Prin aceasta fixându-se mintea de bunăvoie în dorul după dumnezeirea cea atotsfantă, e însufleţită de dorinţa cea mai puternică după Cel iubit în sfârşit mai are lângă sine puterea iuţimii, prin care se aprinde cu tărie de pacea dumnezeiască, îmboldind mişcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu (6). Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiinţarea păcatului şi la înfiinţarea şi suţinerea virtuţii, ca pe nişte bătrâni, întrucât ele sunt cele dintâi puteri ale sufletului şi chiar îi întregesc fiinţa lui, apoi ca pe nişte căpetenii, întrucât au stăpânirea peste mişcările ce pornesc din ele şi dispun prin voinţa minţii, care le mişcă, de lucrările supuse lor (7). Ele sfătuiesc mintea şi o ajută, să astupe apele izvoarelor, care erau, sau mai bine zis care sunt afară din cetate. Căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înţelesul spiritual.

Având aceste trei puteri sănătoase şi neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mişcările şi gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele. Iar apele din afara cetăţii, adică din afara sufletului, care formează râul ce trece prin mijlocul cetăţii, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simţ din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul contemplării naturale. Din ele se formează cunoaşterea celor sensibile, care străbate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate (8).

Câtă vreme este străbătut de această cunoştinţă, sufletul nu leapădă chipurile şi nălucirile sensibile, prin care obişnuieşte puterea vicleană şi pierzătoare să pornească războiul împotriva lui. De aceea zice Ezechia: „Ca să nu vină regele Asur şi să afle apă multă şi să biruiască". E ca şi când mintea perspicace ar zice către puterile sale, în vremea năvălirii patimilor: "Să oprim contemplarea naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu muncirea trupului, prin filosofia activă (dintre acestea rugăciunea e închipuită prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbrăcarea lui Ezechia cu sac), ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel videan să strecoare în noi şi chipurile şi formele lor. Căci prin acestea s-ar naşte în noi patimile pentru înfăţişările lucrurilor văzute, lucrarea raţională din noi încetând să mai străbată prin mijlocirea simţirii (percepţiei) spre realităţile inteligibile, şi astfel cel videan ar reuşi să surpe cetatea, adică sufletul, şi să ne târască în Babilon, adică în confuzia patimilor".

Cel ce, prin urmare, în vremea răscolirii patimilor, îşi închide vitejeşte simţurile şi leapădă cu desăvârşire închipuirea şi amintirea celor sensibile şi opreşte cu totul mişcările naturale ale minţii îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetăţii şi a tăiat râul, care trece prin mijlocul cetăţii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite şi multul popor adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri. Făcând aşa, sufletul a biruit şi ruşinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleană şi tirană, ridicată împotriva lui, omorând, la porunca dumnezeiască, prin raţiunea capabilă să distrugă patimile, ca printr-un înger, una sută optzeci şi cinci de mii din ostaşii ei. Iar acest număr indică deprinderea păcatului care a pătruns în chip neraţional în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca şi lucrarea simţurilor îndreptată spre ele (11).

Prin urmare mintea care vrea să risipească prin cunoştinţă îngrămădirile nevăzute, nu trebuie să se ocupe nici cu contemplaţia naturală şi nici altceva să nu facă în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai să se roage, să-şi îmblânzească trupul cu osteneli, să stingă cu toată sârguinţa cugetul pământesc şi să păzească zidurile cetăţii (adică virtuţile ce străjuiesc sufletul, sau metodele de păstrare a virtuţilor, adică înfrânarea şi răbdarea), prin gândurile bune, înnăscute firii noastre (12). De asemenea e nevoie ca nici un gând să nu răspundă prin contraziceri vreunuia din duşmanii spirituali din afară. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet răsturnări viclene, amăgindu-l prin cele de-a dreapta, să-l despartă de Dumnezeu, furându-i dorinţa şi, înşelându-l prin cele ce par bune, să-i atragă cugetarea, care caută cele bune, spre cele rele. Acest amăgitor este închipuit prin Rabşache, căpetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura că vorbeşte evreieşte. Rabşache se tălmăceşte: "tare la băutura împreunată cu sărutările", sau "cel care are multe sărutări". Căci vicleanul drac, care obişnuieşte să războiască mintea prin cele de-a dreapta, vorbeşte evreieşte, aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene şi arătându-i o iubire înşelătoare şi pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care loveşte. Căci se zice: "Mai bine să te încrezi în rănile prietenului, decât în sărutările duşmanului"(13).

Iar Senaherib se tălmăceşte "ispita uscăciunii", sau "dinţi ascuţiţi". El e diavolul care, secând într-adevăr prin gândurile ascuţite spre rău (căci aceasta cred că înseamnă "dinţii ascuţiţi", apa dumnezeiască a cunoştinţei ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îşi împlineşte cu adevărat slujba indicată de nume. El este şi se numeşte cu adevărat "ispita uscăciunii", ca cel ce îi face lipsiţi de orice împărtăşire de viaţă în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.

Sau poate se spune lui Senaherib, adică diavolului, "ispita uscăciunii", pentru faptul că e lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie când năvăleşte împotriva noastră (14). Şi de fapt, fără lucrurile sensibile, prin care obişnuieşte să războiască sufletul, nu ar putea să ne vatăme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetăţii, adică de înţelesurile lucrurilor materiale prin care obişnuiesc să pătrundă în suflet înfăţişările şi chipurile lucrurilor sensibile. Căci simţurile, primind întipărirea lor, ajung de multe ori, din pricina afecţiunii faţă de ele, o armă vicleană şi vătămătoare în mâna diavolului, spre înlăturarea podoabei dumnezeieşti din suflet, predând duşmanului, prin moleşala plăcerii, puterea raţiunii din noi.

Dar cel ce prin înfrânarea amintită îşi închide bărbăteşte simţurile, şi prin puterile sufletului ridică ziduri la intrările chipurilor sensibile spre minte, uşor risipeşte meşteşugurile viclene ale diavolului, făcându-l să se întoarcă cu ruşine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce par trebuincioase pentru susţinerea trupului (15). Deci acela îl sileşte să se întoarcă în ţara sa, adică în lumea de confuzie şi de haos, ucigându-l întocmai prin gândurile viclene, născute din el, cărora le-a schimbat direcţia spre readucerea păcii. Căci cel ce putut să biruiască pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, cărora le-a dat prin contemplaţie o întrebuinţare mai bună, a ucis pe Senaherib prin fiii săi şi l-a fugărit în Armenia, ţara sa. Acela a întrebuinţat spre întărirea păcii gândurile, care au tulburat sufletul prin simţuri. Căci Armenia se tălmăceşte prin "aşezarea păcii". Iar aşezarea păcii se realizează prin dobândirea virtuţilor dumnezeieşti. Mintea întorcând în această direcţie gândurile, care mai înainte o îmbrânceau, prin simţuri, spre patimile de ocară, ucide pe diavolul care le naşte spre pierzarea firii omeneşti (16).

Bine şi înţelept a lucrat aşadar Ezechia, după înţelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetăţii, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetăţii, este suma de cunoştinţe adunate prin contemplaţie naturală, din înţelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte şi simţire (17). Căci cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea minţii şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor (de percepţie), ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele (18).

De simţire, (de percepţia sensibilă) ţine, întrucât cuprinde întipăririle lăsate de înfăţişările lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transformă în raţiuni întipăririle lăsate de aceste înfăţişări; De aceea cu drept cuvânt s-a numit cunoştinţa lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetăţii, întrucât ea este puntea dintre cele două extremităţi, adică dintre minte şi simţire. Pe această cunoştinţă o astupă, în vremea năvălirii patimilor, cel ce risipeşte conştient concentrările ascunse ale dracilor, vicleni, ca să ocolească primejdia intrării chipurilor materiale în minte. Şi făcând aşa, ucide una sută optzeci şi cinci de mii de duşmani, adică deprinderea făcătoare de păcat, care contrar raţiunii s-a sălăşluit în cele trei puteri ale sufletului, prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, adică lucrarea neraţională a puterilor naturale prin simţuri. Căci numărul şase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alţi mulţi ai acestora, indică celor familiarizaţi cu ştiinţa numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporţie cu multiplul din care se alcătuieşte, adică cu dispoziţia ce stă la oaza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest număr şase "legănându-se", "adunându-se", sau "împreunându-se", numărul cinci, se indică simţurile, adică puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinată celor sensibile, alăturată", sau "adăugată", sau "combinată" cu puterile naturale ale sufletului. De pildă dacă "se leagă" cinci cu şase ca unimi, adică simplu cu simplu, se arată ca putere (ca potenţă) capacitatea de lucru prin simţuri. Iar dacă "se adună" la numărul şase înmulţit aparte numărul cinci alcătuit numai din unimi, se arată deprinderea de-a lucra prin simţuri în baza puterii sufletului. Dacă în sfârşit "se împreună" cu numărul şase înmulţit aparte numărul cinci înmulţit aparte, se indică înfăptuirea efectivă a unui lucru în baza puterii, deprinderii şi lucrării prin simţuri, adică aducerea la îndeplinire a virtuţii sau a păcatului, precum, va avea numărul fie un înţeles rău, fie un înţeles de laudă, după locul respectiv din Scriptură. In locul de faţă, numărul şase înmulţit cu mai multe zeci, "adunându-se" cu cinci, alcătuit din unimi, dă numărul 185 (180+5) şi arată deprinderea facultăţilor naturale cu săvârşirea păcatului prin simţuri, întrucât acest număr se află în locul prezent din Scriptură în înţeles rău (19). Pe această deprindere o ucide prin raţiunea dumnezeiască a cunoştinţei, ca printr-un înger, mintea, care se întemeiază mai mult pe rugăciune, decât pe propria putere, si socoteşte numai pe Dumnezeu drept cauză a oricărei izbânzi şi a oricărei biruinţe asupra diavolului.

Prin urmare cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra, răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprecierea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului. Cunoscând, încercând şi făcând acest lucru marele David, care a avut mai mult decît toţi experienţa războaielor de gând, zice: "Cât a stat cel fără de lege înaintea mea, am rămas mut şi surd şi m-am smerit şi am tăcut despre cele bune". După el dumnezeiescul Ieremia porunceşte poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia duşmanilor care o înconjura din toate părţile. Iar dacă fericitul Avel ar fi păzit această rânduială şi n-ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care şi se numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită

(20). Dar nefăcând aşa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greşelii sale, născând legea păcatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tâlcuieşte "dobândire". Asemenea şi Dina, fiica marelui Iacob, dacă n-ar fi ieşit împreună cu fetele celor din partea locului, adică, cu nălucirile sensibile, nu ar fi înjosit-o Sichem, fiul lui Enor. Sichem se tâlcuieşte "spate", iar Enor "măgarul", adică trupul. Deci spatele trupului, adică Sichem al lui Enor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adică cea de pe urmă, nu cea dintâi. Căci la început, adică înainte (înainte de a se fi săvârşit călcarea poruncii dumnezeieşti), nu avea trupul omenesc, adică Emor, legea păcatului, adică pe Sichem, ci legea păcatului a odrăslit în trup mai pe urmă, din pricina neascultării (21). Cunoscând Scriptura acest lucru şi voind să indice ivirea ulterioară a cestei legi, a numit-o Sichem, adică "spate", sau ceea ce e mai pe urmă, căci spatele arată prin fire ceea ce se află la urmă.

Deci bine este ca înainte de deprinderea desăvârşită, să ne apucăm de contemplarea naturală, ca nu cumva, căutând să aflăm raţiunile duhovniceşti din făpturile văzute, să adunăm, prin neatenţie, patimi. Căci în cei nedesăvârşiţi stăpânesc mai mult înfăţişările externe ale lucrurilor văzute, care preocupă simţurile, decât raţiunile lucrurilor ascunse în înfăţişări, care preocupă sufletul.

1.   Contemplaţia simplă a lucrurilor are nevoie de un suflet slobozit de patimi. Sufletul acesta se numeşte Ierusalim, pentru virtutea desăvârşită şi pentru cunoştinta nematerială cuprinsă în el. El se dobândeşte când sunt înlăturate nu numai patimile, ci şi doar închipuirile sensibile, pe care Scriptura le-a numit apele izvoarelor dinafară.

2.            Credinţa mângâie şi încurajează mintea războită, întărind-o cu nădejdea ajutorului. Iar nădejdea, punându-ne sub ochi ajutorul în care credem, respingem năvălirea vrăjmaşilor, în sfârşit iubirea sleieşte de putere atacul vrăjmaşilor împotriva a minţii iubitoare de Dumnezeu, slăbindu-l cu desăvârşire, prin setea după Dumnezeu.

3.  Prima înviere a lui Dumnezeu în noi, după ce a fost omorît prin neştiinţă, este credinţa bine gospodărită prin faptele poruncilor.

4.  Lucrurile corespund, zice, numirilor. Căci fără aşteptarea vreunui lucru plăcut sau neplăcut nu se întoarce nimeni spre bine.

5.   Nimic nu adună pe cei risipiţi ca iubirea, care face una aplecarea voinţei lor, susţinută de un singur cuget. Iar semnul prezenţei ei, este deopotrivă cinstire a tuturor.

6.                                      Fără puterea (facultatea) raţiunii, zice, nu există cunoştinţă ştiutoare. Iar fără cunoştinţă nu poate exista credinţa, din care iese ca un rod bun nădejdea, prin care cel credincios se află cu cele viitoare ca şi cu cele de faţă. La fel fără puterea poftitoare nu poate exista dorul, al cărui sfârşit (capăt final) este iubirea. Căci a iubi ceva este propriu poftei, în sfârşit fără puterea iuţimii, care întăreşte pofta ca să ajungă la unirea cu ceea ce o desfată, nu poate veni pacea, dacă "pacea" înseamnă într-adevăr posesiunea netulburată şi totală a lucrului dorit.

7.       Raţiunea, zice, este izvorul gândurilor cunoscătoare (gnostice), precum iuţimea şi pofta a celor impulsive şi poftitoare.

8.  Ezechia, în înţeles mai înalt, e mintea care filosofează cu fapta, precum cetatea e sufletul, iar izvorul, diferitele forme ale lucrurilor sensibile. Apele sunt închipuirile sau înţelesurile lor, iar râul, cunoştinţa adunată din înţelesurile lucrurilor sensibile prin contemplaţia naturală.

9.  Nu trebuie, zice, cel ce nu s-a curăţit încă de patimi să se apuce de contemplarea naturală. Căci icoanele lucrurilor sensibile pot da minţii o formă pătimaşă, dacă nu e cu desăvârşire eliberată de patimi.

10.    Mintea, care zăboveşte cu închipuirea la înfăţişările lucrurilor sensibile de dragul simţirii, se face creatoarea unor patimi necurate, nestrăbătând prin contemplare spre realităţile inteligibile înrudite cu ea.

11.    Când raţiunea e fără de minte, iar mânia precipitată şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, tirania şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor. Pe aceasta o indică numărul celor 185000. Căci înmulţind pe 60 cu 3, pentru pornirea desăvârşită a fiecărei puteri (facultăţi) spre rele şi adăugând pe cinci, pentru plăcerea aflătoare în simţuri, căpătăm acest număr, care înseamnă deprinderea ce făptuieşte răul. Dispunând diavolul de această deprindere, pătrunde cu silnicie în suflet. Dar Dumnezeu o ucide ca printr-un înger, prin raţiunea  înţelepciunii cunoscătoare (gnostice) şi scapă sufletul, acest adevărat Ierusalim, şi mintea din suflet, de primejdia de a fi robite de păcat.

12.     Poporul de la ziduri sunt gândurile înnăscute firii noastre.

13.  Prietenul e aici Domnul. Rănile de la El sunt diferitele feluri de cercetări, aduse în vederea mântuirii asupra fiecăruia, spre chinuirea trupului sau a cugetului trupesc, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului. Duşmanul este diavolul. Iar sărutările lui sunt diferitele feluri de plăceri ale simţurilor, prin care amăgind sufletul îl înduplecă să se despartă de iubirea Celui ce l-a făcut.

14.  Senacherib se tălmăceşte "ispita uscăciunii", pe de-o parte fiindcă usucă inimile celor ce ascultă de el, despărţindu-le de harul din care izvorăsc gândurile sfinte, pe de alta fiindcă el însuşi este uscat, ca unul ce este sărac şi lipsit, neavând nimic al său. De aceea se ascunde cu viclenie, ca un tâlhar, în înfăţişările lucrurilor sensibile, când năvăleşte împotriva noastră.

15.  Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţa firească, este necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot prin ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele naturale, care atunci când sunt satisfăcute peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa îl întorc prin ele spre ţara lui. Iar ţara acestuia este deprinderea şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăieşte totdeauna şi la care duce pe cei biruiţi de

iubirea celor materiale.

16.     Cel ce întoarce gândurile spre virtute, le-a dat odihnă, depărtându-le de învălmăşeala nestatornică a patimilor.

17.     Mintea unindu-şi, conform naturii, prin mijlocirea raţiunii, lucrarea simţurilor, adună cunoştinţa adevărată din contemplaţia naturală, iar acestei cunoştinţe i s-a spus râu ce străbate sufletul, pentru prezenţa cugetării în lucrarea simţurilor.

18.     Aplecarea voii are "alăturea" de sine în chip natural virtualitatea unei destoinicii şi i se "adaugă" o deprindere, căci deprinderea se adaugă la destoinicie. Iar deprinderea e "combinată" totdeauna cu lucrarea, chiar dacă aceasta nu se arată continuu, lipsind de multe ori condiţiile materiale.

19.     Prin "legarea" numerelor înţelege enunţarea numerelor simple până la 10, deosebindu-se prin conjuncţia "şi"; de pildă 6 şi 5. Ea arată destoinicia potenţială de a lucra virtutea sau păcatul, după cum se vorbeşte în Scriptură despre astfel de numere în sens bun sau rău. Prin "adăugarea" unui număr înţelege adaosul unui număr simplu, constătător din unimi, la un număr înmulţit în sine însuşi. In acest caz, iarăşi se deosebesc prin conjuncţia "şi", de pildă: şasezeci-şi-cinci, sau o sută optzeci şi cinci, cum e numărul nostru. Ea arată nu numai destoinicia de a lucra prin simţuri, ci şi deprinderea de a săvârşi virtutea sau viciul prin simţuri. Iar prin "împreunarea" numerelor, înţelege întâlnirea numerelor înmulţite în ele înşile, care de asemenea se deosebesc prin conjuncţia "şi"; de pildă 60 şi 40, sau 500 şi 600 şi cele asemenea. Aceasta arată nu numai destoinicia virtuală şi deprinderea de a lucra, ci şi lucrarea virtuţii sau a păcatului prin simţuri în baza deprinderii. Prin urmare cel ce cunoaşte sensul fiecărui număr până la zece, va şti ce înseamnă în Scriptură fiecare număr, după cum se leagă, se adaugă, sau se împreună.

Unitatea (1) înseamnă neamestecarea, doimea (2) deosebirea, treimea (3) egalul şi inteligibilul, patru (4) indică lucrurile sensibile, cina (5) simţurile şi cercul, (6) şase activitatea şi desăvârşirea, şapte (7) rotunjirea şi neamestecarea, opt (8) stabilitatea şi nemişcarea, nouă (9) hotarul între materie şi formă, sau între cele sensibile şi simţire, zece (10) atotplinul.

20.       Cain este legea trupului, cea dintâi pe care o naşte Adam după ce-a călcat porunca dumnezeiască.

Iar Avel este cugetul duhului, pe care-l naşte tot acela mai pe urmă prin căinţă. Pe acesta îl ucide Cain, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea desăvârşită în acest scop. Dar cine va omorî pe Cain se va dezlega de şapte răzbunători, zice Dumnezeu. Pe el îl numeşte în Evanghelie tot Dumnezeu "duh viclean", "care ia cu sine şapte duhuri mai rele decât el". Acesta este poate gândul iubirii trupeşti de sine, sau al lăcomiei pântecelui, căruia îi urmează totdeauna gândul curviei şi al iubirii de argint, al întristării şi al mâniei, al trândăviei deşarte şi al mândriei. Deci cel ce ucide pe Cain, adică lăcomia pântecelui, a ucis împreună cu ea şi patimile, care odrăslesc în urma ei, după cuvântul: "Cel ce va ucide pe Cain, se va dezlega de şapte răzbunări".

21.       Legea naşterii şi a stricăciunii trupului, potrivit căreia naştem şi ne naştem, a pătruns mai pe urmă firea oamenilor din pricina greşelii, fiindcă n-am păzit legea îndumnezeitoare a duhului, ascultând de prima poruncă.

întrebarea 50

Ce înseamnă ceea ce spune iarăşi în aceeaşi carte: ”Şi s-au rugat regele Ezechia şi Isaia Proorocul, ful lui Amos, pentru acestea şi au strigat la cer. Şi a trimis Domnul un înger şi a nimicit pe tot puternicul şi războinicul şi pe toată căpetenia şi pe conducătorul de oaste în tabăra regelui Asur. Şi s-a întors cu ruşinea feţei în tara lui?

Răspuns

Cuvântul Sf. Scripturi, deşi are margini (e circumscris) după literă, sfârşindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris). Şi nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, ştiind că Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci cei ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că şi cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui. Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul grăit de El e nehotărnicit (1).

Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite care s-au sfârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebuie şi cum se cuvine înţelesul celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului dumnezeiesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, neîmpiedecat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină de la Dumnezeu, printr-un înger, distrugerea şi pieirea celor ce îl războiesc spiritual.

Dar cel ce vrea să înţeleagă Sf. Scriptură în lumina cunoştinţei lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguinţa şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ spre trup, închizând (circumscriind) făgăduinţele dumnezeieşti şi nestricăcioase ale bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă de la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul nostru.

Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literei, şi să înalţe şi să facă arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea legii care omoară este, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: "litera omoară, iar duhul face viu". Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de care vorbeam, au ales făţiş partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. Ei nu numai că şi-au îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (3), ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în nori, adică în contemplaţiile înalte, şi astfel să fie totdeauna împreună cu El prin cunoştinţă. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţei, dar şi ne întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întărirea în necredinţă. Dar noi lăsânau-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne întoarcem la noi înşine şi la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu tălmăcirea numelor.

Deci Ezechia se tălmăceşte "puterea lui Dumnezeu"; Ahaz, tatăl lui, înseamnă "forţă"; Isaia se tălmăceşte "ridicarea lui Dumnezeu", adică "înălţarea lui Dumnezeu"; iar Amos, tatăl lui, înseamnă "popor al ostenelii". "Puterea lui Dumnezeu" este virtutea care omoară patimile şi străjuieşte gândurile evlavioase şi pe care o naşte lucrarea poruncilor, care nu e decât "forţă", luată în înţeles moral (4). Prin aceasta nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis numai cu puterea Lui, Puterile rele care se împotrivesc celor bune. Iar "înălţimea lui Dumnezeu" este cunoştinţa adevărului, pe care o naşte "osteneala" contemplării făpturilor (5) şi sudorile împreunate cu lucrarea virtuţilor, care (sudori) devin părinţii acelei osteneli. Prin cunoştinţă nimicim cu totul puterea minciunii, care se împotriveşte adevărului, umilind şi surpând "toată înălţarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu".

Iar "rugăciunea" este cererea acelor lucruri, pe care obişnuieşte Dumnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă votul este făgăduirea acelor bunuri (virtuţi) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le hărăzeşte Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce răsplata dispoziţiei cu care am făcut mai înainte făgăduinţele.

Iar "strigarea" este stăruinţa şi sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuţilor şi în contemplarea diferitelor vederi ale cunoştinţei, în vremea năvălirii dracilor cei răi. Pe aceasta o ascultă Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, căci se bucură mai mult de dispoziţia celor ce cultivă virtutea şi cunoştinţa, decât de un glas mare.

Prin "cer" se înţelege în Sf. Scriptură adeseori însuşi Dumnezeu, precum spune undeva Ioan înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: "Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer, adică "de la Dumnezeu", căci "toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor". în acest înţeles trebuie luat cuvântul "cer" din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numeşte "cer", şi Puterile cereşti, după cuvântul: "Cerul îmi este mie scaun". Aceasta pentru că Dumnezeu se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti. Iar dacă ar spune cineva că şi mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială şi împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, este "cer", nu ar cădea, după părerea mea, din adevăr. Dar nici cel care ar numi "cer", înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni, nu ar greşi. Căci într-adevăr cunoştinţa adevărată se face, asemenea cerului scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendinţa nestrămutată a dorinţei ei ferme şi înalte sprre bine. La fel lucrarea curata a virtuţilor este numită "aşternut al picioarelor Lui", întrucât primeşte deasupra ei tălpile dumnezeieşti şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunile trupului, înţelegând prin pământ trupul (6).

Deci regele Ezechia închipuieşte, după tălmăcirea numelui său, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba grecească, înseamnă "puterea lui Dumnezeu", iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrăjmaşe se manifestă numai prin virtute. Ahaz, tatăl lui Ezechia, se tălmăceşte "Forţă" şi indică lucrarea poruncilor, precum s-a spus mai înainte. Din acesta lucrare se naşte puterea dumnezeiească a virtuţii. Proorocul Isaia închipuieşte cunoştinţa celor înalte, căci numele lui, tălmăcit, înseamnă "înălţimea lui Dumnezeu". El indică înălţimea cunoştinţei celei după Dumnezeu, născută din osteneala diferitelor contemplări ale lucrurilor. Căci Amos înseamnă "osteneala poporului" precum am arătat.

Prin urmare acesta fiind înţelesul numelor, e vădit că orice iubitor de înţelepciune şi evlavios, înarmat cu virtute şi cunoştinţă, sau cu făptuire şi cu contemplaţie, când va vedea năvălind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleană, cum a pornit asupra lui Ezechia împăratul Asirienilor, va socoti că nu poate avea decât un singur ajutor spre împrăştierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta şi-L va face milostiv, strigând fără glas, prin stăruinţă şi mai mare în virtute şi cunoaştere. Şi aşa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un înger, adică o raţiune mai înaltă a înţelepciunii şi a cunoştinţei, care va zdrobi pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste din tabăra împăratului Asur (7), şi-l va întoarce pe el cu ruşinea feţei în ţara lui. Căci împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului, închipuită prin împărăţia Asirienilor, pornind război împotriva virtuţii şi a cunoştinţei oamenilor, caută să le doboare sufletul prin puterile (facultăţile) înăscute ale lor. întâi le aţâţă puterea poftitoare, ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile; apoi le răscoleşte iuţimea, ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit învaţă raţiunea să născocească moduri ale plăcerilor celor după simţuri. Cu un cuvânt ea aşează ca stăpână peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului, legea pământului.

Deci "puternic" a numit Scriptura pe dracul cel viclean care pune stăpânire peste poftă şi o aprinde spre dorinţele necuviincioase ale plăcerilor urâte. Căci nimic nu e mai puternic şi mai silnic decât pofta naturală. Iar "războinic" a numit pe dracul care se aşează în iuţime şi o face să se lupte necurmat pentru plăceri. "Căpetenie" a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfăţişerile lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ. Şi a numit Scriptura pe acesta "căpetenie", pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Căci fără vreun lucru sensibil, care să atragă puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simţ, n-ar lua fiinţă patima (8). Iar "conducător de oaste" a numit pe dracul care abuzează de facultatea raţională a sufletului, mişcând-o spre născocirea şi aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. în sfârşit "faţa" diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile, decât contemplarea celor inteligibile, care îngraşă mintea. Această "faţă" o ruşinează cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugăciune, raţiunea înţelepciunii, care nimiceşte toată Puterea vicleană, adică desfiinţează cu desăvârşire tirania cea rea, care tulbură sufletul. Căci "i-a nimicit", zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindcă zdrobirea are ca efect numai încetarea activităţii pătimaşe, iar "nimicirea" este desfiinţarea totală chiar şi a mişcărilor din cugetare.

Iar ţara regelui Asur, adică a diavolului viclean şi atot rău, este deprinderea învârtoşată şi dură a păcatului sau a neştiinţei, deprindere lipsită de orice căldură de viaţă pe care o dă virtutea şi de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoştinţa (10). Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereuşită a atacului. Căci prin atacul său n-a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu şi cu totul nepătimaş care are în sine, ca pe un Ezechia, raţiunea desăvârşită a făptuirii şi, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoştinţă, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu şi nimicesc prin înger puterea cea rea.

Aşa am înţeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva să vadă în cele spuse un înţeles mai înalt, ne va face şi nouă şi lui bucurie, arătând acest înţeles mai de preţ al celor scrise. Căci am spus mai înainte despre cuvântul Scripturii dumnezeieşti, că rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris), hotărnicind (circumscriind) pe toţi cei ce-l grăesc, dar el însuşi neputând fi hotărnicit de cei care-l grăiesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, şi aceasta luându-mi o mare îndrăzneală, nu am îmbrăţişat tot înţelesul celor scrise, acesta aflându-se infinit mai presus de puterea mea.

Scolii

1.     Precum Dumnezeu după fiinţă nu e supus cunoaşterii, la fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunoştinţa noastră.

2.     Cei ce îşi lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, aşteaptă făgăduinţele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând bunurile fireşti ale sufletului.

3.     Cel ce poartă "chipul celui ceresc", se sârguieşte să urmeze în toate duhului Sf. Scripturi, care conservă sufletul prin virtute şi cunoştinţă. Iar cel ce poartă "chipul celui pământesc", cultivă numai litera, care susţine slujirea trupească prin simţuri, ce dă naştere patimilor.

4.     Făptuirea naşte" virtuirea, ca Ahaz pe Ezechia.

5.     Contemplaţia naşte cunoştiinţa, ca Amos pe Isaia.

6.     Cel ce îşi însoţeşte cunoştinţa, cu făptuirea şi făptuirea cu cunoştinţa, e scaun şi aşternut picioarelor lui Dumnezeu. Scaun pentru cunoştinţă, aşternut picioarelor pentru făptuire.

7.      Tabăra regelui Asiriei este adunarea gândurilor rele. "Puternic" în ea este acela care mişcă dorinţele naturale spre plăcere. "Războinic" este cel ce stârneşte mânia spre păzirea plăcerilor. "Căpetenie", cel ce aţâţă simţurile prin înfăţişările lucrurilor văzute, iar "conducător de oaste" cel ce dă chip patimilor şi născoceşte mijloacele şi modurile de înfăptuire a lor.

8.      Fără un lucru sensibil nu se produce patima. Căci dacă nu este femeie, nu este nici curvie; dacă nu sunt mâncăruri, nu este nici lăcomie; şi dacă nu este aur, nu există nici patima iubirii de argint. Deci orice mişcare pătimaşă a puterilor noastre naturale e stăpânită de un lucru sensibil, sau de un drac, care aţâţă prin acel lucru sufletul spre păcat.

9.                                        "Zdrobirea" opreşte lucrarea, "nimicirea" desfiinţează chiar şi gândul răului.

10.                                    Precum partea de miazănoapte a pământului nu se bucură de soare, la fel nici deprinderea rea, în care locuieşte diavolul nu primeşte lumina cunoştinţei.

întrebarea 51

”Şi mulţi aduceau daruri Domnului în Ierusalim şi plocoane lui Ezechia, regele Iudeii. Şi s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor” Ce sunt ''darurile''şi ce sunt ''plocoanele'? Şi ce înseamnă "S-a ridicat în ochii tuturor neamurilor'?

Răspuns

Dumnezeu, zidind toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se mişte numai prin simţire, ci a semănat cu înţelepciune în fiecare din speciile care o alcătuiesc raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă (1). Iar aceasta a făcut-o ca nu numai prin făpturile tăcute să se vestească cu glas mare Făcătorul lor, arătat prin raţiunile lucrurilor, ci şi omul, povăţuit de legile şi modurile naturale ale celor văzute, să afle cu uşurinţă calea învăţăturii care duce spre El (2). Căci era propriu bunătăţii supreme ca să facă nu numai din fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice şi dumnezeieşti, ca unele ce primesc, după cât le e îngăduit, analog cu ele însele, splendoarea mai presus de înţelegere a frumuseţii neajunse, ci să amestece şi în lucrurile sensibile, care sunt atât de departe de fiinţele spirituale, urme din măreţia proprie, ca să poată transporta prin ele mintea omenească în chip neamăgitor spre Dumnezeu, ajutând-o să se ridice mai presus de toate cele văzute şi să lase în urma ei toate cele aflătoare la mijloc, prin care şi-a tăiat acest drum (3).

Dar nu numai pentru aceasta, ci şi ca să nu mai aibă nici unul din cei ce slujesc făpturii în loc de Făcător, putinţa să-şi scuze neştiinţa, odată ce aude făptura vestind mai puternic decât orice glas pe Făcătorul ei.

Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată cum se cuvine, cu virtute şi cunoştinţă, împărăţind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi (căci Ierusalim se tâlcuieşte "vederea păcii"), are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o alcătuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minţii, raţiunile, duhovniceşti ale cunoştinţei, ca pe nişte "daruri" iar minţii însăşi îi oferă, ca pe nişte "plocoane", modurile virtuţii conforme cu legea naturală, care există în ea. Şi prin amândouă călăuzeşte pe drumul drept mintea, care poate să-şi câştige prin ele o mare strălucire, adică mintea iubitoare de înţelepciune, care se desăvârşeşte prin raţiune şi viaţă, sau prin fapte şi contemplaţie (6). Scriptura spune apriat că Domnului se aduc "daruri", iar regelui "plocoane". Căci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, "daruri" se numesc, după înţelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele, iar "plocoane" lucrurile ce se dau celor ce au lipsă de ele. De aici vine obiceiul obştesc al oamenilor de a numi lucrurile pe care le aduc regilor "daruri". Acest obicei are poate în vedere faptul că cei ce le primesc nu sunt lipsiţi de ele.

De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvnă în toate, că tot din această pricină s-au numit "daruri" lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s-a făcut asemenea nouă. Desigur că spunând aceasta nu va schimba nimic din adevărul simbolului.

Aducând deci Domnului raţiunile duhovniceşti din lucruri, I le aducem ca "daruri" întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, raţiunile lucrurilor, pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-L lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatoraţi la aceasta, din făpturile Lui. Iar "plocoane," primeşte cel ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu filosofia dumnezeiească, ca unul ce are lipsă prin fire atât de modurile naturii prin virtute cât şi de raţiunile ei pentru cunoaştere.

Dar se pot înţelege şi altfel "darurile" (6). Dacă "darul" este ceea ce se dă celor ce mai înainte n-au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca "daruri", din contemplarea lucrurilor, raţiunile care alcătuiesc (susţin) credinţa fără nici o demonstraţie raţională (7) şi care sunt aduse prin ea Domnului. Căci pentru credinţă nu aduce nimeni nimic mai înainte (8). Fiindcă mintea îl priveşte în chip firesc şi fără nici o meşteşugire pe Făcătorul propriu, întrucât îl vesteşte zidirea. Pentru că ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credinţa (9), ca să primească credinţa în Dumnezeu ca datorie şi nu ca "dar". Iar ca "plocoane" primeşte (10) legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire, adică aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinţei. Prin aceasta dezbracă întâi pe omul cel vechi şi abia după aceea iese la culesul roadelor dreptăţii, adunând diferitele moduri ale virtuţii, sădite în făpturi. Căci nu şi le-ar putea însuşi pe acestea, dacă nu ar dezbrăca mai întâi pe omul cel vechi, strâmbându-l la culme prin osteneli şi sudori multe, aşa cum face şarpele când năpârleşte.

Astfel, mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca "daruri" pentru Dumnezeu, raţiunile susţinătoare ale credinţei, culese din lucruri, neaducând şi nedând înainte de ele nimic. Căci "cine a dat Lui mai înainte ceva şi I se va întoarce Lui" (11).

Şi primeşte ca "plocoane legile naturale ale lucrurilor, imitând-le prin modurile sale de vieţuire. De pildă, mintea înţeleaptă imitând legea naturală a bolţii cereşti, primeşte ca "plocon" putinţa de a se menţine pururea în mişcare cea mai regulată şi mai constantă a virtuţii şi a cunoştinţei, mişcare ce poartă cu sine în chip ferm raţiunile luminoase atotstrălucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe nişte stele (12).

Sau imitând legea naturală a soarelui, care îşi schimbă locurile după trebuinţele Universului, primeşte alt "plocon" şi anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înţelepciune şi după cuviinţă tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeaşi prin identitatea neîmpuţinată a luminii pe care o răspândeşte prin virtute şi cunoştinţă (13).

De asemenea primeşte de la vultur puterea de a privi ţintă spre strălucirea dumnezeiească a luminii pure, fără să i se veteme câtuşi de puţin pupila spirituală de către raza atotstrălucitoare (14).

Imită apoi cerbul, străbătând ca pe nişte munţi înălţimile vederilor dumnezeieşti şi nimicind prin discernământul raţiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca nişte otrăvuri; apoi strângând prin multele şi feluritele izvoare ale cunoştinţei, veninul răutăţii rămas în amintire cu vreo ocazie oarecare (15).

Numai puţin imită mersul sprinten al caprei şi siguranţa pasărei, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă război împotriva virtuţii, şi zburînd ca o pasăre peste lanţurile duhurilor ce luptă împotriva cunoştinţei (16).

Spun unii că oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci şi aceasta o imită mintea care se îndeletniceşte prin fire cu cunoaşterea şi cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât caută adevărul prin dezbateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe nişte oase şi aprinzând astfel focul cunoştinţei(17).

Se face apoi înţeleaptă ca şarpele şi blândă ca porumbul, întrucât îşi păstrează în orice împrejurare credinţa nezdrobită, ca pe un cap, şi leapădă din sine oţărâmrea mâniei ca un porumb, neştiind să poarte gând rău faţă de cei ce-o necăjesc şi-o batjocoresc (18).

Ba primeşte şi de la turturea ca "plocon", silinţa de a-i imita nevinovăţia, făcând prin voinţă toate cele ce le fac făpturile necuvântătoare din necesitate (19).

Astfel mintea iubitoarede înţelepciune, contemplând întru cunoştinţă lumea făpturilor după raţiunea sau modul de viaţă natural al fiecăreia dacă se îndeletniceşte cu cunoaşterea, (dacă e gnostică) primeşte raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, ca pe nişte "daruri" aduse lui Dumnezeu de creaţiune, iar dacă se îndeletniceşte cu făptuirea (dacă e practică), imitând prin modurile sale de vieţuire legile naturale ale lucrurilor, primeşte "plocoanele", dezvăluind în sine, prin viaţa ce o trăieşte, toată măreţia înţelepciunii dumnezeieşti puratată în chip nevăzut de făpturi (20).

Cineva ar putea susţine că Scriptura a spus că lui Dumnezeu I se aduc "daruri", pentru că a voit să arate nemărginirea bunătăţii dumnezeieşti, care primeşte de la noi ca "daruri" cele ce ni le-a dat, ca şi când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind de la noi tot ce-I aducem. Desigur că şi acesta ar avea dreptate spunând aşa, căci arată cât de mare şi negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, primind ale sale ca venind din partea noastră şi mărturisându-şi trebuinţa după ele, ca după lucruri străine (21).

"Şi s-a înălţat, zice, Ezechia în ochi tuturor neamurilor". Cel ce a ajuns prin fapte şi contemplaţie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuţii şi al cunoştinţei, pe drept cuvânt s-a înălţat mai sus decât toate neamurile, adică s-a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupeşti şi necinstite şi a corpurilor zise naturale (22); şi simplu grăind, ca să arăt pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simţuri, străbătând prin contemplaţie şi cunoştinţă (în chip gnostic) toate raţiunile din ele. Căci şi acestea se numesc în Scriptură în chip figurat "neamuri", fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul şi mintea. Dar întrucât acestea nu se războiesc împotriva minţii. Dumnezeu nu a poruncit câtuşi de puţin să se poarte război contra lor (23). Căci nu ni s-a poruncit să luptăm cu făpturile din afară, din faţa simţurilor, ci să luptăm fără încetare cu patimile de ocară ce locuiesc în noi, adică în pământul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebuie să" luptăm până le vom stârpi din el şi vom ajunge singuri stăpâni peste acest pământ, care va fi de aici înainte netulburat, odată ce au fost nimicite patimile străine (24). De aceea Scriptura vorbind despre "darurile" ce se aduceau lui Dumnezeu şi despre "plocoanele" ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: "Toţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane regelui", ci "mulţi", adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin aceasta se arată că există aşa zise neamuri, de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile care alcătuiesc lumea celor create aduc pe deoparte ca "daruri" lui Dumnezeu raţiunile dumnezeieşti din ele, după care au fost şi create, ca unele ce au fost făcute de Dumnezeu, pe de alta ca "plocoane" regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându- se după ele, să-şi statornicească modurile susţinătoare ale virtuţii. Dar patimile din noi, adică "neamurile" cu existenţă mincinoasă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Căci patimile de ocară îşi au originea de la noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, nevând nici-o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei.

Deci prin cuvintele: "Şi s-a înălţat în ochii tuturor neamurilor" Scriptura arată că cel ce s-a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, şi s-a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăieşte, nu mai ascultă şi nu mai gândeşte decât ceea ce e propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute, care îşi aduce prin el raţiunile dumnezeieşti din ea, ca pe nişte "daruri", Domnului, iar legile din ea i le aduce lui "plocoane", ca unui rege s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înălţat prin făptuire mai presus de toate patimile trupeşti, iar prin contemplaţie mai presus de corpurile naturale şi de toate speciile ce cad sub simţuri, odată ce a străbătut raţiunile duhovniceşti şi modurile lor de viaţă. Aşa am înţeles eu cuvântul că "mulţi" aduceau daruri, dar nu "toţi". Adică aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din afară sau făpturile, dar nu neamurile din lăuntrul nostru, sau patimile. Căci toate făpturile, care alcătuiesc lumea, laudă şi preamăresc pe Dumnezeu cu glasuri negrăitoare. Iar lauda lor se face a noastră. "De la ele învăţ eu să-L laud", zice marele Grigore cel cu numele de teologul.

Deci Sf. Scriptură adresând, precum s-a arătat, tuturor celor ce vor să se mântuiască îndemnul ei neforţat, nu s-a încuiat în îngustimea unei persoane. Căci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugăciune către Dumnezeu şi poate să fie ascultat şi să primească un înger, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni şi cunoştinţe mai înalte în vremea năvălirii dracilor vicleni, prin care să nimicească pe tot puternicul şi războincul, căpetenia şi conducătorul de oaste, adică mişcările pătimaşe ale poftei şi ale mâniei, precum şi împătimirea faţă de cele sensibile şi gândul care, asemenea unui conducător de oaste, născoceşte modurile de făptuire a păcatului. Iar făcând aşa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi şi se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primeşte, spre slava lui Dumnezeu şi spre propăşirea sa proprie, ca pe nişte "daruri", raţiunile care alcătuiesc cunoştinţa şi ca pe nişte "plocoane", modurile care susţin virtutea. Căci şi unele şi altele sunt aduse lui de toată zidirea. Iar după toate acestea se ridica cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adică se înalţă mai presus de toate patimile prin virtute şi de toate făpturile prin cunoştinţă şi păzeşte prin smerenie harul mântuirii, ca să nu păţească cele ce urmează acestora în Scriptură.

Scolii

1.                                      Arată care sunt raţiunile şi care sunt modurile zidirii.

2.     Pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu în firea văzută raţiuni duhovniceşti şi moduri de purtare cuviincioasă:

a)     ca să se vestească pe Ziditorul făpturilor,

b)     ca omul povăţuit de rânduielile şi de modurile firii să afle uşor calea dreptăţii care duce spre El, şi

c)     ca nici unul dintre necredincioşi să nu aibă ca scuză neştiinţa.

3.     Cele ce se află la mijloc între Dumnezeu şi oameni sunt lucrurile sensibile şi relaţiile inteligibile.

Mintea omenească când s-a apropiat de Dumnezeu s-a înălţat deasupra lor, nemaifiind robită de lucrurile sensibile prin făptuire şi nici reţinută de realităţile inteligibile prin contemplaţie.

4.             Făptura se face pârâşa oamenilor necredincioşi,ca una ce prin raţiunile din ea vesteşte pe Ziditorul ei, iar prin legile naturale ale fiecărei speci povăţuieşte pe om spre virtute. Raţiunile, ni se arătă în conservarea statornică a fiecărei specii iar legile în identitatea activităţii naturale a fiecărei specii. Neluând seama la ele cu putera minţii noastre, am ignorat cauza lucrurilor şi ne-am scufundat în tot felul de patimi contrare firii.

5.                                       Omul contemplând raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor văzute, învăţă că este un, Făcător al celor arătate, dar nu cercetează cum este acela, căci aceasta nu o poate înţelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un Făcător, dar nu şi cum este Făcătorul. Asfel Scriptura a numit "daruri" raţiunile văzute, care vestesc stăpânirea Lui peste toate, iar "plocoane" legile naturale ale lor, prin care cunoscând omul cum este fiecare dintre specii, învaţă să nu strice legea firii printr-o lege străină.

6.     Alt înţeles al darurilor.

7.                                      Credinţa în Dumnezeu am primit-o în dar, fiind o cunoştinţă ce se mişcă nemijlocit în jurul lui Dumnezeu şi conţinând o ştiinţă ce nu se poate dovedi. "Căci ea este ipostasul lucrurilor nădăjduite", care nu sunt cuprinse în cunoştinţa vreuneia dintre făpturi.

8.                                      înaintea virtuţii se aduce credinţa, iar înaintea cunoştinţei virtutea. Dar înaintea virtuţii nu se aduce nimic, căci începutul şi izvorul tuturor bunurilor din oameni este credinţa. Mai înainte de ea nu putem aduce nimic.

9.                                       Nimic, zice, nu este de-o valoare egală cu credinţa.

10.     E vorba de omul credincios şi duhovnicesc.

11.     Mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte raţiunile lucrurilor ca împreună mărturisitoare ale credinţei în Dumnezeu, dar nu drept creatoare ale credinţei. Căci nu sunt raţiunile făpturilor principiu (început) al credinţei, fiindcă în acest caz ceea ce e crezut ar fi limitat. Pentru că dacă principiul unui lucru poate fi îmbrăţişat prin cunoaştere şi deci dovedit, atunci şi lucrul respectiv însuşi poate fi îmbrăţişat prin cunoaştere după fire.

12.                                        Legea cerului este ca să se mişte constant în cerc. De la ea primeşte cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticul), mişcarea statornică în bine imitând prin identitatea virtuţii sale mişcare neîntreruptă a bolţii cereşti.

13.     Legea naturală a soarelui este să producă prin deplasările sale varietatea anotimpurilor.De la ea învaţă cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea să se acomodeze diferitelor împrejurări, păstrând însă prin raţiune strălucirea virtuţii neumbrită de nici una din întâmplările ce vin asupra-i pe neaşteptate.

14.     Legea naturală a vulturului este să primească raza soarelui drept în pupilă. De la ea învaţă cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea să-şi lase mintea de bună voie înconjurată de lumina dumnezeiească.

15.    Arată ce învăţăcel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea din legea naturală a cerbilor, dacă ia seama la firea celor create.

16.     Arată ce învaţă prin imitare de la capră sau de la pasăre cel ce-şi taie prin fapte calea spre cunoştinţă, dacă îşi păstrează virtutea nevânată de duşmani.

17.     Arată lucrul bun pe care îl învaţă filosoful în cele dumnezeieşti, însuşindu-şi cu voinţa şi în chip raţional ceea ce aparţine prin fire leului.

18.     Arată cum trebuie să devină iubitorul de înţelepciune, imitând şarpele şi porumbelul.

19.     Arată ce putem învăţa de la turturea.

20.                                      Cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege,

proprie este virtuos, umplând de raţiune mişcarea celor lipsite de raţiune. Iar cel ce preface tot prin imitare, legea sa în legi ale făpturilor, e pătimaş, făcând neraţional ceea ce e raţional.

21.           Altă explicare a darurilor, dovedind bunătatea dumnezeiască.

22.                                      Numeşte corpuri naturale toate cele ce sunt 

supuse facerii şi stricăciunii.

23.                                       Bună observaţie este aceea că nu trebuie să luptăm împotriva firii, al cărei Ziditor este Dumnezeu, ci împotriva mişcărilor şi lucrărilor contrare firii şi dezordonate ale puterilor fiinţiale din noi.

24.                                       Filosofia lucrătoare îl ridică pe cel activ deasupra patimilor, iar contemplaţia îl ridică pe cel ce cultivă cunoaşterea deasupra celor văzute, înălţându-i mintea spre cele inteligibile, înrudite cu ea.

întrebarea 52

Dar n-a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu, ci s-a înălţat inima lui. Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim. Şi s-a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau in Ierusalim. Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia" Ce este binefacerea şi celelalte?

Răspuns

Multe şi felurite binefaceri i-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-l şi izbăvindu-l în diferitele timpuri din toată nevoia şi strâmtoarea. El însă nu a dat lui Dumnezeu toată mulţumirea pentru mântuire, aşa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească şi si-a atribuit sieşi o parte din meritul izbânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune că nu a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mărimea izbânzilor primite de la Dumnezeu ci s-a înălţat în inima lui, neizbutind să scape de boala părerii de sine, carele naşte aproape natural din virtute şi cunoştinţă.

"Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ieru­salim". Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înţelesuri, durerea pe care o simt cei povăţuiţi prin certare (1). Ea însoţeşte necazurile fără de voie ce sunt trimise asupra noastră. Prin aceasta Dumnezeu călăuzeşte adeseori mintea, care se mândreşte cu virtutea şi cu înţelepciunea, spre modestie şi smerenie, dându-L, putinţa să se cunoască pe sine însăşi şi să-şi mărturisească propria slăbiciune. Căci simţindu-şi mintea slăbiciunea, leapădă închipuirea deşartă a inimii. De aceea se poate spune şi despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: "Şi s-a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia".

După alt înţeles mânia Domnului este întreruperea revărsării darurilor dumnezeieşti (2). Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minţi, care se înalţă în bunurile date ei de Dumnezeu şi se laudă ca şi când ar fi niscai isprăvi proprii. Dar trebuie să aflăm şi să vedem ce înseamnă faptul că nu numai peste Ezechia, care s-a înălţat cu inima, s-a abătut mânia, ci şi peste Iuda şi peste Ierusalim. Acest amănunt trebuie să convingă pe cei ce stăruie cu toată osteneala numai, pe lângă litera Scripturii, că iubitorii de Dumnezeu trebuie să se sârguiasă cu toată puterea spre înţelegerea duhovnicească a celor scrise, dacă cunoaşterea adevărului le este mai de preţ ca orice. Căci dacă vom asculta numai de literă, adeseori vom grăi nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pildă în acest caz vom spune că pedepseşte împreună cu cel păcătos în chip nedrept şi pe cei ce n-au păcătuit. Dar atunci cum va fi adevărat cuvântul care zice: "Nu va muri tatăl pentru fiu şi nici fiul pentru tată, ci fiecare va muri pentru păcatul său" ? Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David către Dumnezeu: "Căci tu răsplăteşti fiecăruia după faptele sale"?

"Şi s-a înălţat, zice, inima Iui Ezechia". Dar nu a adăugat: "şi inima locuitorilor din Ierusalim şi Iuda". Cum a pedepsit atunci împreună cu cel vinovat şi pe cei vinovaţi? Iată ceva ce nu pot înţelege după interpretarea acelora (3). Căci zice: "Şi s-a înălţat inima lui Ezechia. Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim". Aşadar despre aceasta nu a scris Scriptura că s-au înălţat. Dar atunci cei ce rămân la literă şi pun mai presus cuvântul decât înţelesul spiritual, nu pot dezlega această greutate. De aceea nu rămâne decât să recurgem la înţelesul duhovnicesc şi atunci vom afla fără osteneală adevărul care e acoperit de literă şi care străluceşte ca o lumină celor iubitor de adevăr.

Deci toată mintea cunoscătoare şi iubitoare de înţelepciune are cu sine şi Iuda şi Ierusalimul. Iuda, în înţeles duhovnicesc, înseamnă vieţuirea ca mărturisirea prin fapte împreună cu gândurile ce o susţin, pe măsura ce însemnează mintea în urcuşul ei. Căci Iuda se tălmăceşte mărturisire. Iar Ierusalimul, înţeles alegoric, este deprinderea paşnică" cu adevărul şi cu vederile dumnezeieşti care îl alcătuiesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea ca filosofie lucrătoare, iar Ierusalimul ca iniţiere tainică în contemplaţie. Aşadar când mintea înţeleaptă prin harul dumnezeiesc a respins prin filosofia lucrătoare şi contemplativă toată puterea ce s-a ridicat împotriva virtuţii şi cunoştinţei şi a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutăţii, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulţumire lui Dumnezeu, autorul biruinţei, ei se înalţă cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit lui Dumnezeu, după binefacerea de care s-a împărtăşit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce vine asupra ei, ci Iuda şi Ierusalim, adică deprinderea activităţii şi a contemplaţiei. Căci îndată se răscoală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activităţii morale şi întinează conştiinţa care a fost până acum curată, iar, părerile mincinoase se amestecă în contemplarea lucrurilor şi strâmbă cunoştiinţa care a fost mai înainte dreaptă (4).

Căci există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiească care le-a dăruit bunurile, Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva, îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har. în acest caz am fi ca aceia care se folosesc de bine pentru a face răul şi lucrurile prin care ar trebui să facă în noi şi mai neclintită cunoştinţa dumnezeiească, ne-ar prilejui boala ignorării lui Dumnezeu (5)

Căci cel care-şi închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii, nu va mai întreba de cauză din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea doritei lor numai de sine, păgubindu-se însuşi de condiţia mântuirii sale, adică de Dumnezeu. Dar cel ce-şi simte sărăcia sa naturală în ceea ce priveşte virtuţile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa (6).

Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înălţă în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduinţa ce o dă Dumnezeu de a fi tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, şi în contemplaţia ei, adică în Ierusalim, ca să câştige conştiinţa neputinţei sale naturale şi conştiinţa puterii şi a harului dumnezeiesc, care o apără şi îi dăruieşte toate bunurile. Prin aceasta se va smeri alungând de la sine cu totul trufia străină şi potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a mai venit peste Ezechia, care îndată ce n-a mai venit peste el prima mânie, sau părăsire, s-a smerit, şi a ajuns la cunoştinţa Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după cuvintele: "Şi s­a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim" se spune: "şi n-a mai venit peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia". Adică n­-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învăţat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cuminţeşte prin primul fel de mânie, sau părăsire, ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranţă cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor şi-i lipseşte de puterea care-l păzea mai înainte. "Strica-voi gardul viei", zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul Israel, "şi va fi de jaf; surpa-voi zidul şi va fi călcată în picioare. Şi-voi părăsi via mea şi nu va mai fi nici tăiată, nici săpată şi vor porunci norilor să nu mai plouă peste ea". Acelaşi lucru se povesteşte alegoric că l-a păţit şi Saul, primul rege al Iui Israel. Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul poorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului rău (7). Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând pentru nechibzuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii.

Deci dacă prin Ezechia înţelegem mintea iubitoare de înţelepciune, prin Iudea activitatea, iar prin Ierusalim contemplaţia, când vom băga de seamă că mintea pătimeşte ceva în oarecare chip, să credem că deodată cu mintea pătimeşte şi puterea ei făptuitoare şi contemplativă prin raţiunile care le susţin. Căci nu este cu putinţă să pătimească subiectul, fără să primească şi cele cuprinse în subiect (8).

Deci înţelesul spiritual se armonizează perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se duce nici o bârfire judecăţilor dumnezeieşti şi nu e răsturnată nici o altă poruncă (9). Căci după înţelesul spiritual pe care l-am dat nu se înalţă numai Ezechia, adică mintea, cugetând mare lucru despre isprăvile sale, ci se înalţă împreună cu ea şi Iuda şi Ierusalimul, adică activitatea şi contemplaţia, aşa cum nici nu pătimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu există ca ipostasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adică peste minte, mânia, ci şi peste Iuda şi Ierusalim. Căci îndată ce se întinează mintea în vreo privinţă, se pătează împreună cu ea şi activitatea şi contemplaţia, chiar dacă nu sunt părtaşe la vina care aduce mânia.

Deci să ne aplicăm şi nouă înţelesul celor scrise. Căci, deşi după istorie aceste lucruri s-au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s-au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci ni se întâmplă nouă întotdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrăjmaşă e totdeauna gata de luptă împotriva noastră. Ele s-au scris ca, absorbind noi pe cât putem toată Scriptura în minte, să ne luminăm mintea cu înţelesurile dumnezeieşti, iar trupul să-l facem să strălucească de modurile de trăire conforme cu raţiunile dumnezeieşti înţelese, prefăcându-l în unealtă cuvântătoare (raţională) a virtuţii, prin lepădarea afectelor înnăscute (10).

Acest loc al Scripturii se referă deci la tot omul iubitor de Dumnezeu şi virtuos, care s-a încins înţelepţeşte (în chip gnostic) cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Dacă unui astfel de om i s-ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, care poartă război cu mintea lui în chip nevăzut, iar el, primind prin rugăciune un înger trimis de Dumnezeu, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni mai înalte, ar risipi şi ar nimici toată ceata diavolului, dar n-ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruinţe şi mântuiri, ci şi-ar atribui sieşi toată biruinţa, se poate spune că omul acela n-a răsplătit lui Dumnezeu după darul Lui, întrucât nu a cântărit mărimea mulţumirii cu mărimea mântuirii şi nu a măsurat întocmai dragostea (dispoziţia) sa cu binefacerea. Celui ce l-a mântuit, (căci răsplătirea constă în dragostea corespunzătoare a celui mântuit faţă de Cel ce l-a mântuit, dragoste măsurată prin fapte), ci şi-a înălţat inima sa, mândrindu- se cu darurile pe care le-a primit, ca şi cum nu le-ar fi primit. Un astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Căci Dumnezeu îngăduie diavolului să se războiască cu el mintal, ca pe planul activităţii să-i clatine modurile virtuţii, iar pe planurile contemplaţiei să-i tulbure raţiunile limpezi ale cunoştinţei, în felul acesta, dându-şi omul seama de slăbiciunea proprie, va recunoaşte că Dumnezeu e singura putere care răpune în noi patimile şi se va smeri pocăindu-se şi lepădând umflata părere de sine. Prin aceasta va recâştiga mila lui Dumnezeu şi va întoarce mânia care vine după aceea asupra celor ce nu se căiesc, ca să retragă harul ce păzeşte sufletul, lăsând pustie mintea nerecunoscătoare (11).

Iar prin "zilele regelui Ezechia" (12), Scriptura a înţeles poate diferitele iluminări ce le primeşte toată mintea binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplaţie asupra lucrurilor spre a înţelege înţelepciunea vestită de toate în chip felurit. Până ce activitatea şi contemplaţia se însoţeşte cu aceste iluminări (13), nu au să sufere de o împuţinare a virtuţii şi a cunoştinţei, Soarele Dreptăţii aducând într-o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile (14).

Scolii

1.    Ce este mânia lui Dumnezeu?

2.                                     Cum poate fi înţeleasă şi în alt chip mânia lui

Dumnezeu?

3.     A celor ce ascultă numai de literă.

4.                                     Pe cel ce se înalţă pentru faptele sale îl ajunge necinstea patimilor, iar pe cel ce se mândreşte cu cunoştinţa, judecata cea dreaptă li lasă să se abată de la contemplaţia adevărată.

5.                                     Prin regula şi legea sădite de Dumnezeu în făpturi, înţelege Pronia susţinătoare a lucrurilor. Aceasta povăţuieşte, după o dreaptă judecata, spre recunoştinţă pe cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru belşugul binefacerilor faţă de Cel ce le-a hărăzit; şi anume aşa că le răreşte binefacerile. Ea îi trezeşte adesea pe aceia la simţire prin cele potrivnice, făcându-i să cunoască pe Cel ce le-a hărăzit bunurile. Căci părerea de sine pentru virtute şi cunoştinţă, dacă nu e certată prin pedeapsă, naşte boala mândriei, care produce o dispoziţie vrăjmaşă lui Dumnezeu.

6.     Cel ce a cunoscut insuficienţa virtuţii sale, niciodată nu se opreşte din drumul ei. Căci dacă ar face aşa, s-ar păgubi de începutul şi ţinta ei, adică de Dumnezeu, oprindu-şi mişcarea dorinţei în jurul său. In acest caz şi-ar închipui că a ajuns desăvârşirea, în vreme ce el a căzut de la Cel cu adevărat existent, spre care tinde toată mişcarea celui ce se sârguieşte.

7.    Nesimţirea pagubei ce o suferă virtuţile este cale lunecoasă spre necredinţă. Căci cel ce pentru plăcerile trupului s-a obişnuit să nu mai asculte pe Dumnezeu, va tăgădui şi pe Dumnezeu însuşi când se va ivi prilejul, preţuind viaţa trupului mai mult decât pe Dumnezeu, după ce a pus plăcerile acesteia mai presus decât voia lui Dumnezeu.

8.     Subiect numeşte mintea, ca una ce este capabilă de virtute şi cunoştinţă. Iar cele cuprinse în subiect sunt activitatea şi contemplaţia, care stau faţă de minte în raport de accidente. De aceea ele suferă în tot chipul împreună cu mintea care pătimeşte, având orice mişcare a aceleia drept început al schimbării lor proprii.

9.    O altă poruncă este aceea, care rânduieşte ca fiul să nu moară pentru tatăl.

10.     Afectele înnăscute ale trupului, când sunt cârmuite de raţiune sunt slobode de osândă, dar când se mişcă fără raţiune îşi atrag osânda. Deci trebuie lepădate afectele, întrucât mişcarea lor, deşi înnăscută, e întrebuinţată adeseori împotriva firii, nefiind cârmuită de raţiune.

11.                                                    Mânie mântuitoare este îngăduinţa ce o acordă Dumnezeu dracilor să războiască prin patimi mintea care s-a înălţat. Scopul ei este ca mintea, pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor, sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit.

12.     Ce sunt zilele regelui Ezechia, în care nu vine mânia?

13.     Iudeea şi Ierusalimul sunt, în înţeles tainic, făptuirea şi contemplaţia.

14.     Soarele Dreptăţii este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor Iisus Hristos.

întrebarea 53

Iarăşi zice despre Ezechia: ”Ş l-au îngropat pe el pe inăltimea mormintelor fiilor lui David. Şi slavă şi cinste i-au dat tot lui Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim". Ce este înălţimea mormintelor, şi celelalte?

Răspuns

David, luat în înţeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreţ ziditorii, adică preoţii şi căpeteniile Iudeilor, şi care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii. Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, aşa şi Biserica s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă şi strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, Cel ce e cap al întregului trup. Căci numele lui David tălmăcit înseamnă "dispreţuire". Iar acesta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob şi s-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate. Este păstorul cel bun, care şi-a pus sufletul Său pentru oi şi a omorât leul şi ursul adică a smuls din fire mânia şi pofta, care sfâşiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin raţiune. Este tânărul îmbujorat, pentru patima morţii, împodobit cu ochi frumoşi, adică cu slava raţiunilor mai înalte ale Providenţei şi Judecăţii (căci ochii Cuvântului sunt Judecata şi Providenţa), prin care, chiar când pătimeşte pentru noi, supraveghează toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual şi îngâmfat, adică al diavolului care are statura de cinci coţi, din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simţuri ale noastre (1); cari statură diavolului se înalţă atâta, cât se întinde lucrarea simţurilor noastre în chip pătimaş spre cele sensibile. Este împăratul lui Israel cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege se înfurie, chinuit de pismă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă, adică a poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare (2), pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea împărăţiei Sale.

De asemenea îi taie aceluia aripa veşmântului, pe când şade în peşteră ca să lepede prisosul stomacului, adică ia de la poporul cel vechi înalta cuviinţă a filosofiei morale, sau înălţimea înţelesurilor din învelişul simbolurilor şi ghiciturilor legii. El socoteşte că nu se cuvine şi nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământeşti şi iubitori de trup, care şade în veacul acesta, sau în litera legii, ca într-o peşteră, închizând făgăduinţele dumnezeieşti ale bunurilor nestricăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaba cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a veşmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune (3).

Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor şi împărat, care surpă puterile vrăjmaşe. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc încă cu filosofia lucrătoare şi pasc ca pe o iarbă contemplaţia naturală; şi împărat pentru cei ce şi-au reînnoit frumuseţea chipului dat lor, făcându-l asemenea modelului, prin legile şi raţiunile duhovniceşti, iar acum stau cu mintea nemijlocit în faţa marelui împărat al veacurilor şi oglindesc frumuseţea neapropiaţă, dacă se poate spune aşa (4).

Deci fiii acestui David sunt toţi Sfinţii din veac, ca unii ce s-au născut din el în duh. Şi mormintele acestor fii sunt amintirile vieţuirii lor pământeşti după Dumnezeu.³⁷⁰

Iar ridicătura pe care sunt aşezate aceste morminte este înălţimea cunoştinţei şi a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează minţea, aşezând-o în locaşul meritat al fericirii, tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică modurile activităţii şi raţiunile cunoştinţei cuprinse în adevărata contemplaţie (5). Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor şi anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simţurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mişcării mintale.

Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adică mintea puternică în activitate şi prealuminată în cunoştinţă, prin înmormântarea lui avem să înţelegem înmormântarea minţii atunci când acesta moare, adică atunci când se desface cu voia de toate cele create şi se ridică la cele necreate (6). înmormântarea ei o face tot Iudea şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei şi contemplaţia adevărată întru cunoştinţă. Şi ea are loc, "pe înălţimea mormintelor fiilor lui David", adică e ridicată la înălţimea amintirii Sfiinţilor din veac. "Şi i-au dat minţii slavă şi cinste"; slavă, ca uneia ce a ajuns prin cunoştinţa spirituală deasupra tuturor raţiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia care s-a curăţit de toate patimile şi şi-a făcut mişcarea simţurilor (simţirii) nesupusă legilor naturale din lucruri (7).

Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune că slava este frumuseţea supremă a chipului, iar cinstea imitarea exactă a asemănării; şi că pe cea dintâi o produce contemplarea adevărată a raţiunilor duhovniceşti, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasă şi sinceră a poruncilor (8). Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Dacă cineva ar vrea să redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele; "L-au înmormântat pe el la înălţimea mormintelor lui David", ar putea spune: "Au aşezat amintirea lui Ezechia la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac".

Să băgăm de seamă că nu s-a zis: "în mormintele lui David, sau pe înălţimea mormintelor lui David". Căci atât raţiunea cea după trup a Domnului, cât şi modul vieţii Sale sunt mai presus de orice comparaţie cu făpturile şi anume nu numai cu oamenii, ci şi cu îngerii, fiind cu desăvârşire necuprinse, ca să nu mai vorbim de înţelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite (9). Deci e plăcut lucru chiar şi omului celui mai sensibil la ceea ce înseamnă măreţie, să fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o supremă cinste, pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Căci Scriptura nu spune de nimeni să fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai puţin pe înălţimea mormintelor lui David. Pentru că viaţa după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru nu-şi găseşte, precum am spus, în nici un sens şi în nici un chip, comparaţie. Căci se zice "Virtutea lui a acoperit cerurile", adică chiar şi dreptatea Domnului ca om, arătată prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârşitoarea, abundenţă a dreptăţii Sale, în toate privinţele (10). Căci nu era om simplu, ci şi Dumnezeu care s-a întrupat, ca să înnoiască prin El şi întru El firea învechită a oamenilor şi să o facă părtaşă de firea durnnezeiească, adică să o facă să lepede toată stricăciunea, nestatornicia şi alterarea. Căci prin acestea firea noastră se făcuse asemenea dobitoacelor, încât raţiunea era covârşită de lucrarea simţurilor. A lui să fie slava în veci.

Scolii

1.    Diavolul este de cinci coţi, zice, din pricina simţurilor. Căci fără acestea mişcarea nesocotită a răutăţii lui în sufletul nostru nu poate spori în creşterea păcatului.

2.    "Suliţa", zice, simbolizează puterea virtuţii, iar vasul de apă indică taina cunoştinţei.

3.     "Peşteră" numeşte lumea aceasta şi litera legii. Iar Saul este poporul iudaic, a cărui minte, întorcându-se de la lumina dumnezeiească a celor spirituale, se aşează jos în întunericul celor legale şi în umbra literei, folosind creaţiunea lui Dumnezeu şi legea spre producerea stricăciunii. Căci cel ce mărgineşte făgăduinţele nemuritoare numai la literă şi la înfăţişările lucrurilor, ce cad sub simţuri, le predă stricăciunii, ca pe o mâncare pe care o preface în excrement, arătând din sfârşit, începutul opiniei sale despre Dumnezeu. "Veşmântul" este învelişul de ghicituri ale legii, iar "aripa" lui sublimitatea sensurilor descoperite prin contemplaţia duhovnicească. Această sublimitate e tăiată de la aceea care interpretează Sf. Scriptură numai după simţuri.

4.     Domnul e numit păstorul acelora care sunt călăuziţi prin contemplaţia naturală spre staulul" de sus şi împăratul celor ce se supun legii duhului şi stau lângă tronul harului lui Dumnezeu, prin contactul simplu al minţii, pe temeiul cunoştinţei celei neîmpărţite.

5.     Cei ce locuiesc în Iudeea, sunt modurile de activitate virtuoasă, iar cei ce locuiesc în Ierusalim sunt raţiunile cunoaşterii ce se cuprind în contemplaţie.

6.     Moartea vrednică de laudă a minţii este desfacerea ei voluntară de toate lucrurile. După aceasta primeşte viaţa dumnezeiească prin har, dobândind în loc de lucruri, în chip neînţeles, pe Făcătorul lucrurilor.

7.     "Slavă" numeşte cunoştinţa identificată şi nemărginită de nici o raţiune, iar "cinste" mişcarea nereţinută a voinţei în virtute, potrivit cu firea.

8.     Cunoştinţa care nu uită nimic, fiind o mişcare indefinită şi mai presus de înţelegere a minţii în jurul infinităţii dumnezeieşti, închipuieşte, prin indefinitul ei,"slava" suprainfinită a adevărului. Iar imitarea voluntară a bunătăţii înţelepte a Providenţei, primeşte ca "cinste" asemănarea vădită a minţii cu Dumnezeu, întipărită în dispoziţia sa lăuntrică.

9.     Ascultă Nile, care te târăşti pe jos, şi taci.

10.                                       După înţelesul mai înalt, David este Hristos, iar mormântul lui amintirea dreptăţii Lui, care n-are asemănare în toată firea raţională. Căci Cuvântul lui Dumnezeu făcându-se om, nu şi-a măsurat dreptatea după legile naturale ale trupului, ci a lucrat prin trup dreptatea naturală ce se află în El ca în Dumnezeu, nefiind lipsit de lucrarea naturală.

întrebarea 54

In cartea întâia a lui Esdra s-a scris despre Zorobabel:''Şi când a ieşit tânărul ridicându-şi faţa la cer, înspre Ierusalim, a binecuvântat pe împăratul Cerului, zicând: De la Tine este biruinţa, de la Tine înţelepciunea şi a Ta este slava. Şi eu sunt robul Tău. Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi ţie mă mărturisesc Doamne al părinţilor". Ce înseamnă: "Ridicându-şi faţa la cer înspre Ierusalim" şi celelalte?

Răspuns

Zorobabel, după regula exactă a limbii ebraice, se pronunţă când aspru, când lin, şi e când un cuvânt compus, când o împreunare de două cuvinte despărţite, când un singur cuvânt elementar. Pronunţat aspru acest cu vânt înseamnă "sămânţa tulburărării", iar pronunţat lin, "răsăritul tulburării''. Când e cuvânt compus înseamnă: "răsărit în tulburare", iar când formează două cuvinte despărţite "răsăritul din împrăştiere". în sfârşit, când e cuvânt unic, înseamnă "însăşi odihnă"(1).

Zorobabel este, aşadar, mintea iubitoare de înţelepciune (filosoafa). Prima dată ea e semănată, după dreptate prin pocăinţă, în "tulburarea" provocată de robia patimilor, în ai doilea rând urmează "răsăritul tulburării", adică mintea dă la iveală "ruşinea" ce i-o pricinuieşte "tulburarea" patimilor, în al treilea rând vine "răsăritul în tulburare", adică mintea prin cunoştinţă aduce lumină în lucrarea confuză a simţurilor îndreptate spre cele sensibile şi nu le mai lasă pe acelea să se apropie de lucrurile sensibile fără raţiune. în rândul al patrulea vine "răsăritul din împrăştiere", adică mintea oferă puterilor sufleteşti, împrăştiate în jurul lucrurilor sensibile, răsăritul faptelor dreptăţii care dă naştere activităţii raţionale, întrucât aceasta nu mai e lipsită de cunoaşterea prin contemplaţie, care readuce puterile împrăştiate spre realităţile spirituale, în rândul al cincilea mintea devine "ea însăşi odihnă", după ce a împăciuit toate şi a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplaţia cu adevărul prin fire.

Căci toată activitatea se săvârşeşete pentru bine şi toată contemplaţia caută, cunoaşterea numai pentru adevăr (2). După ce s-a ajuns la ele, nu va mai fi nimic care să stârnească activitatea sufletului, sau să atragă contemplaţia lui prin vederi străine. Căci sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este şi se gândeşte, şi L-a îmbrăcat pe Dumnezeu însuşi, care e singur bun şi adevărat şi se află mai presus de toată fiinţa şi înţelegerea.

Mintea devenită astfel, prin diferitele propăşiri în virtute, iese în urma biruinţei sale, de la împăratul Darie, adică din legea naturală, după ce i-a arătat aceleia puterea iubirii şi a adevărului, prin compararea virtuţilor cu patimile (3) şi a luat de la aceea scrisori care să întărească pornirea ei şi să o oprească pe cea a duşmanilor. Iar după ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruinţei, "îşi ridică faţa le cer, înspre Ierusalim şi binecuvântează pe Impăratul Cerului".

"Faţa" unei astfel de minţi este dispoziţia ascunsă a sufletului, în care se află toate trăsăturile virtuţilor. Pe aceasta o ridică mintea "la cer", adică spre înălţimea contemplaţiei, "înspre Ierusalim", adică înspre deprinderea napătimirii (4).

Sau poate prin cuvintele "la cer, înspre Ierusalim", se arată că mintea caută locaşul ei din cer şi spre cetatea celor scrişi în ceruri (5), despre care "lucruri preaslăvite s-au grăit", cum zice David.

Căci nu putea să binecuvânteze pe Dumnezeu fără să-şi ridice faţa sau dispoziţia sufletului, compusă, ca nişte trăsături, din multe şi felurite virtuţi, spre înălţimea contemplaţiei şi a cunoştinţei, prin deprinderea nepătimirii, adică a stării paşnice şi nevinovate (6).

Şi ce zice, ridicându-şi faţa? "De la Tine este biruinţa". Prin "biruinţă" arată sfârşitul făpturii împotriva patimilor, ca pe o răsplată a nevoinţelor dumnezeieşti împotriva păcatului. "Şi de la Tine înţelepciunea". Prin "înţelepciune"arată sfârşitul la care se ajunge prin contemplaţie, sfârşit care înlătură, prin cunoştinţă, toată neştiinţa sufletului. "Şi a Ta este slava". "Slava" numeşte strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, care iradiază din acelea şi constă din unirea biruinţei şi a înţelepciunii, a activităţii şi a contemplaţiei, a virtuţii şi a cunoştinţei, a bunătăţii şi a adevărului. Căci acestea, unindu-se întreolaltă, iradiază o singură slavă şi aceea a lui Dumnezeu (7). De aceea foarte potrivit adaugă: "Şi eu sunt robul Tău", ştiind că toată activitatea şi contemplaţia, virtutea şi cunoştinţa, biruinţa şi înţelepciunea, bunătatea şi adevărul, le săvârşeşte în noi, ca în nişte organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziţia care voieşte cele bune (8). Această dispoziţiei are şi marele Zorobabel. De aceea adaugă, zicând către Dumnezeu: "Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc, Doamne al părinţilor".

Ca rob recunoscător, Zorobabel toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a dăruit. De la El a primit înţelepciunea, prin care îi poate mărturisi, ca unui Domn al părinţilor, puterea bunurilor hărăzite. Drept aceea spune: "Bine eşti cuvântat Doamne", arătând prin aceasta că Dumnezeu are înţelepciunea infinită, sau, mai bine zis, e însăşi înţelepciunea, de la care primind şi el înţelepciune, îi mărturiseşte înţelepciunea sa.

Iar "Domn al părinţilor" îl numeşte, ca să arate că toate isprăvile Sfinţilor au fost în chip vădit daruri ale lui Dumnezeu şi deci nici unul dintre ei n-a vrut nimic, decât bunul ce i s-a dat de la Domnul Dumnezeu, pe măsura recunoştinţei şi a bunăvoinţei celui ce l-a primit; astfel spus, fiecare dintre ei a dobândit numai acele bunuri, pe care le-a atribuit Domnului, care le-a dăruit (9).

Deci "părinţi" numeşte pe sfinţii din veac, Căci primind credinţa lor şi imitându-le viaţa, a reuşit prin voinţă să se nască din aceia cu duhul, ca fiu născut prin voinţa sa liberă din părinţi care de asemenea au această calitate prin voinţa lor liberă. Calitatea aceasta este cu atât mai preţuită la Dumnezeu decât calitatea celor ce devin părinţi şi fii prin trup şi nu prin voinţă, cu cât se deosebeşte prin superioritata fiinţei sufletului de trup (10). Acest Zorobabel este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie, adică a legii naturale, şi cuprinde toată întinderea bunurilor dumnezeieşti din oameni în două cuvinte. El risipeşte cutezanţa celorlalţi şi atrage la sine legea care împrăştie peste fire, iar aceasta decretează slobozirea puterilor sufletului ţinute în robia străină a patimilor.

Duhurile rele, care iau partea trupului ca mai pământesc sunt două, prin însăşi doimea numărului indicându-se caracterul pătimaş şi pieritor al trupului (11). Iar mintea ce ţine partea sufletului, care e simplu după fiinţă, e una, fiind expresia unităţii lui neprihănite, de care nu se poate atinge moartea cu nici un chip, întrucât nu admite vreo tăiere care să-l împărţească.

Deci zice unul din tineri, adică cel dintâi, prezentând vitalitatea pătimaşă a trupului: "Cel mai tare este vinul". El numeşte "vin" toată întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest "vin" provoacă "beţia" ce scoate pe om din minţi şi perverteşte întrebuinţarea gândurilor fireşti. Căci spune Scriptura: "Mânia dracilor este vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare". Ea numeşte, fierberea plăcerilor trupeşti "vinul dracilor", iar neascultarea îngâmfată şi dispreţuitoare "vinul aspidelor". Căci se spune ceva de această fiară, că spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, îşi astupă urechile de la cântări dispreţuind cu mândrie pe cei ce cântă.

Altul dintre tineri, adică al doilea, zice: "Cel mai tare este împăratul". El numeşte "împărat" toată slava deşartă a bogăţiei, a domniei şi a celorlalte străluciri de dinafară. E slava care naşte neştiinţa, prin care se produce sfâşierea firii, întrucât toţi se ignoră unul pe altul şi toţi se sfâşie între ei pentru un singur lucru: pentru că fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alţii, fie datorită puterii, fie bogăţiei, fie plăcerii, sau a altor pricini pentru care se vor slăviţi cei ce nu cunosc slava dumnezeiească cea care rămâne şi dispreţuiesc puterea ei.

Aceştia reducând tot adâncul de mocirlă al patimilor contrare firii la aceste doua izvoare, l-au făcut pe Darie judecător al cuvintelor, nădăjdiund că legea care stăpâneşte peste fire îşi va da consimţământul la opiniile lor.

Dar al treilea, care este mintea ce tine partea virtuţii şi a conştiinţei şi se străduieşte să slobozească sufletul din robia cea rea a patimilor, zice:

"Mai tari sunt femeile şi pe toate le biruieşte adevărul". "Femei a numit el virtuţile îndumnezeitoare, din care se naşte în oameni iubirea, care îi uneşte cu Dumnezeu şi întreolaltă. Aceasta răpeşte sufletul tuturor, celor supuşi naşterii şi stricăciunii, ca şi al fiinţelor spirituale care sunt mai presus de acestea, şi îl împleteşte cu Dumnezeu însuşi într-o unire drăgăstoasă, atât cât este cu putinţă firii omeneşti, înfăptuind în chip unic căsătoria dumnezeiească şi neprihănită. Iar "adevăr" a numit cauza cea unică şi singură a lucrurilor, începutul, stăpânirea, puterea şi slava, din care şi pentru care s-au făcut şi se fac toate şi prin care şi pentru care se susţin toate în existenţă, şi de dragul căreia se face toată strădania şi mişcarea celor iubitori de Dumnezeu. Scurt vorbind, prin "femei" a arătat sfârşitul virtuţilor: iubirea. Căci aceasta este plăcerea unirii nedespărţite şi neîntrerupte a celpr ce se împărtăşesc prin dorinţă de binele prin fire. Iar prin "adevăr" a indicat capătul tuturor cunoştinţelor şi chiar al tuturor celor ce pot fi cunoscute, capăt spre care sunt atrase, ca spre începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, mişcările naturale, printr-o oarecare raţiune generală (12). Căci începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, ca adevăr, biruieşte toate prin fire şi atrage spre sine mişcare tuturor făpturilor.

Mintea iubitoare de înţelepciune (filosoafă) grăind astfel către legea firii, alungă de la ea toată amăgirea dracilor vicleni şi o convinge să decreteze slobozirea gândurilor şi puterilor sufletului, ţinute în robia patimilor, şi să vestească celor închişi în întuneric, adică în poftă după cele sensibile, deslegarea de lanţurile robiei spirituale. Prin aceasta îi lasă să se suie în Iudeea, adică în virtute, ca să zidească în Ierusalim, adică în deprinderea nepătimirii, templul Domnului, sau cunoştinţa capabilă să primească înţelepciunea (13).

Deci înţelept şi prea înţelept este marele Zorobabel.

Căci primind înţelepciunea de la Dumnezeu, el a putut, datorită ei, să combată, sa învingă şi să răstoarne răspunsurile date de duhurile rele, care, ţinând partea trupului, căutau să aducă la amăgire şi la stricăciune neamul omenesc. Prin cele două răspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele răspunsuri vrăşmaşe şi a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind că aceia prin lauda vinului se străduiau să obţină cea mai mare cinste pentru fierberea plăcerilor trupeşti, iar prin lauda împăratului ridicau mai presus de toate puterea slăvii lumeşti, aceasta a arătat, prin simbolul femeilor, superioritatea plăcerii duhovniceşti, care nu are sfârşit, iar prin adevăr a indicat puterea care nu poate fi clintită de nimic. Prin aceasta l-a înduplecat (pe Darie) să dispreţuiască bunurile prezente şi să caute pe cele viitoare

Acesta este înţelesul sănătos şi înţelept, pe care îl au, după părerea mea, răspunsurile celor trei tineri. El a fost socotit de Duhul vrednic de a fi fixat în scris pentru îndemnul nostru. Iar dacă cineva ar putea să vadă un înţeles mai înalt în cele scrise, potrivit cu puterea ce i s-a dat de a înţelege cele dumnezeieşti, nu trebuie să fie invidiat. Căci harul Duhului nu se micşorează în cei ce se împărtăşesc de el (din care pricină se şi naşte patima invidiei), chiar dacă unul primeşte mai mult, iar altul mai puţin din har. Pentru că fiecare dobândeşte după măsura credinţei lui arătarea lucrării duhului. Aşa încât fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului (14). Şi dacă ar cugeta bine, n-ar trebui să invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece atârnă de el însuşi dispoziţia prin care primeşte bunurile dumnezeieşti.

Dar să venim şi la alt înţeles tainic al celor scrise, şi anume la acela care descoperă adevărul originar al lor, Zorobabel cel adevărat şi nou (15), vestit prin cel vechi în mod figurat, este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a fost conceput, purtat şi născut în "confuzia" firii noastre, ca făcându-se om după fire, să readucă la sine firea, scoţând-o din confuzie.

Acesta n-a fost dus în robie împreună cu noi şi n-a fost strămutat în confuzia patimilor (16). "Căci n-a săvârşit păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura lui". Dar s-a născut între noi cei robiţi ca un rob, şi "a fost socotit cu noi, cei fărdelege", făcându-se din iubirea de oameni "întru asemănarea trupului păcatului, pentru păcat". S-a făcut "întru asemănarea trupului păcatului", întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepătimitor, a binevoit să se facă, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire pătimitor (17). Ş i ş-a făcut aşa "pentru păcat", deoarece "pentru păcatele noastre a fost dus la moarte şi pentru noi a suferit dureri"; "pentru păcatele noastre a fost zdrobit, ca noi să ne vindecăm cu rana Lui". Duhul înaintea feţei noastre, unsul Domnului a fost prins în stricăciunile noastre, el despre care noi zicem: "în umbra lui vom trăi printre neamuri".

El este Răsăritul cel drept din împrăştierea noastră, în care am ajuns prin păcat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocul: "Că va răsări vouă Răsărit drept" sau "Iată bărbat, Răsăritul este numele Lui şi va răsări dedesubtul Lui", sau "Răsări-va Soarele dreptăţii, aducând tămăduire în aripile Lui". Prin cuvântul "dedesubtul lui" se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor (18). Iar "aripile Soarelui dreptăţii" ar fi cele două Testamente, prin care zburând Cuvântul în noi, ne vindecă rana căderii în păcat şi ne dăruieşte desăvârşita sănătate a virtuţii, adică prin cel Vechi înlătură păcatul, iar prin cel Nou sădeşte virtutea. Sau iarăşi aripile sunt Pronia şi Judecata. Cuvântul zburînd prin acestea, se sălăşuieşte în chip nevăzut în făpturi, tămăduind prin raţiunile înţelepciunii pe cei ce voiesc să se întrupească şi vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute. Prin aceasta unora le curăţeşte întinăciunea trupului, iar altora le şterge petele sufletului (19).

El este cel ce readuce din robie pe Israel cel adevărat. El îl mută nu dintr-o ţară într-alta, cum a făcut vechiul Zorobabel, strămutând poporul din Babilon în Iudea, ci de pe pământ la cer, de la păcat la virtute, de la neştiinţă la cunoştinţa adevărului, de la stricăciune la nestricăciune şi de la moarte la nemurire, scurt vorbind, de la lumea văzută şi pieritoare, la lumea spirituală şi statornică şi de la viaţa ce se destramă la cea care rămâne şi nu se destramă.

El este adevărat ziditor al templului raţional, surpat de păcate şi ars de focul străin, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi şi în flacăra în care ardem, întrucât nu numai că am făcut să urmeze slugarnic partea mintală a sufletului cugetului trupesc, ci am şi aprins fără ruşine materia patimilor prin lucrarea noastră (20).

El este cel care a înduplecat prin înţelepciune pe Darie împăratul, adică legea firii. Pentru că nu se poate ca în acest loc să se înţeleagă prin Darie diavolul, odată ce s-a făcut de bunăvoie împreună lucrător cu harul în slobozirea poporului şi s-a lăsat convins că nimic nu e mai tare şi mai de folos firii spre mântuire, decât credinţa şi buna mântuire, decât credinţa şi buna conştiinţă. Căci prin adevăr se înţelege credinţa care are în ea raţiunea adevărului, iar conştiinţa cea bună e semnul iubirii de Dumnezeu, indicată alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putinţă călcarea poruncilor dumnezeieşti (21).

El este acela care a clădit din nou în Sine însuşi, printr- o unire negrăită, "cortul lui David", adică firea stricată de moarte din pricina păcatului.

El este Zorobabel care a ridicat cu slavă casa căzută a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: "Va fi slava din urmă a casei acesteia mai presus decât cea dintâi".

Căci Cuvântul a intrat într-o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai luminată decât cea dintâi, cu cât prima dată i-a dăruit din ceea ce era mai bun, iar pe urmă s-a împărtăşit El însuşi din ceea ce era mai rău. Acesta, ca să mântuiască şi chipul şi ca să facă nemuritor şi trupul. Deci ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire. Şi precum neexistând la început, a întemeiat-o, aşa surpându-se pe urmă a făcut-o neschimbabilă, ca să numai cadă (22). Prin aceasta a împlinit tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl, îndumnezeind-o prin întrupare. "Mânile lui Zorobabel (cel spiritual) au pus temelie, zice, casei acesteia (adică omului) şi mâinile lui o vor isprăvi,". E vorba aici de prima plăsmuire a omului şi de refacerea de pe urmă a lui Hristos însuşi, prin unirea cea negrăită (23).

Fiind cu neputinţă să luăm acestea după literă, vom recurge la înţelesul mai înalt al celor scrise.

Zorobabel este, cum am spus adeseori mai înainte, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra aceasta este credinţa în El. A avea această piatra "în mână", înseamnă că credinţa în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci "credinţa fără fapte este moartă", precum şi faptele fără de credinţă. Iar "mâna" este evident, simbolul faptelor. Deci Domnul ţinând în mână piatra, ne învaţă să avem în El credinţa arătată prin fapte. Iar cei şapte ochi ai Domnului, cu care e împodobită piatra aceasta, sunt cele şapte lucrări ale Duhului Sfânt (24).

"Şi se vor odihni peste El, zice, şapte duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţei, duhul ştiinţei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu".

Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapte de la păcate; duhul tăriei, în pornirea şi mişcarea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ajută să împlinim cu raţiune poruncile dumnezeieşti şi să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţei ne face să ştim fără greşeală modurile activităţii virtuoase, după care lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci, pe care se întemeiază modurile de activitate ale virtuţilor; duhul înţelegerii este consimţământul afectuos al sufletului cu modurile şi raţiunile poruncilor, sau bine zis prefacerea lui în acelea, prefacere prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale şi modurile şi raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor, aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii adevărul din toate împrăştiindu-l în chip felurit şi celorlalţi oameni (25). In felul acesta urcăm pe o anumită cale şi după o anumită ordine de la cele ce sunt faţă de Dumnezeu ultimile, dar faţă de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi şi faţă de noi cele mai depărtate, iar faţă de Dumnezeu cele mai apropiate (26).

Căci de fapt de la încetarea de-a păcătui prin temere venim la lucrarea virtuţilor prin tărie; iar de la lucrarea virtuţilor, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, sau la ştiinţă; iar de la deprinderea, virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor, adică la înţelegere şi de la aceasta la contemplarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. In sfârşit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe şi variate raţiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile.

Urcând aşadar prin aceşti ochi ai credinţei, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiească a înţelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împărţit pentru noi, prin înălţările noastre trepte pe scara virtuţilor (27), neomiţând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le puţin câte puţin, să ne facem credinţa noastră oarbă şi fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, care ni se împărtăşesc prin mijlocirea virtuţilor, şi să fim trimişi, după dreptate, la muncile veacurilor nesfârşite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeieşti ai credinţei, în ce ne priveşte pe noi (28).

Căci tot cel ce şi-a scos aceşti ochi ai credinţei din sine pentru neîmplinirea poruncilor, va fi osândit cu siguranţă, nemaiavând pe Dumnezeu privind la el. Aceasta este, socotesc, pricina pentru care Scriptura a numit credinţa piatră de cositor întrucât pedepseşte pe toţi cei ce n-o împodobesc prin împlinirea poruncilor şi-i foloseşte pe toţi cei ce o păstrează înfrumuseţată cu lucrările Duhului. "Căci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre căderea şi ridicarea multora din Israel"; se înţelege spre căderea celor necredincioşi. Pentru că spun unii despre cositor că se compune din argint şi plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsirii, al chinuirii şi al osândei grele, iar argintul este chipul strălucirii, al slavei şi al măririi. Dacă e aşa, atunci credinţa indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepseşte, chinuieşte şi osândeşte pe cei ce^-s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinţa trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăveşte, luminează şi duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care străluceşte în cei vrednici, după puterea lor (30).

Alţii au înţeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce e compus din două firi, din dumnezeire şi omenitate. Iar dacă cineva vrea să înţeleagă credinţa în Hristos, sau pe Hristos însuşi într-un chip spiritual, credinţa şi Hristos însuşi este plumb întrucât mustră sufletul, chinuieşte trupul, pedepseşte patimile şi osândeşte pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuţi, o slăveşte prin cunoştinţe şi o face prin îndumnezeire lumină ce oglindeşte Lumina primă, în acest sens trebuie înţeleasă şi "căderea" şi "ridicarea" care se va întâmpla din pricina Lui: El provoacă căderea trupului, adică a cugetului trupesc şi ridicarea puterilor naturale ale virtuţii şi ale gândurilor care susţin cunoştinţa. Simplu vorbind, Cuvântul provoacă în cei vrednici căderea întregului om vechi după chipul lui Adam şi al literii legii, şi ridicarea omului nou după chipul Său şi al duhului legii (31).

Dar poate Scriptura închipuieşte credinţa prin piatra de cositor şi pentru faptul că dă putinţă celor ce-şi înnegresc virtutea şi cunoştinţa să le lumineze toate prin pocăinţă, redobândind activitatea şi contemplaţia şi revenind din nou la strălucirea plină de lumină a vieţii (32).

Scolii

1.     Arată în câte feluri se tălmăceşte Zorobabel, tradus în limba greacă.

2.     Sfârşitul (ţinta din urmă) virtuţii este binele, care înseamnă împlinirea şi întregirea lucrării dumnezeieşti. Spre această împlinire duce puterea (facultatea) raţională a sufletului, folosindu-se de puterea mâniei şi a poftei, potrivit cu firea. Şi în ea iese la iveală frumuseţea asemănării noastre cu Dumnezeu, iar sfârşitul filosofiei contemplative este adevărul, care e cunoştinţa unitară şi neîmpărţită a tuturor celor ce sunt în jurul lui Dumnezeu. Spre el e purtată mintea curată, după ce a lepădat cu totul judecata cea după simţuri, în această cunoştinţă se descoperă neîntinată demnitatea chipului dumnezeiesc.

3.                                      Prin femei a înţeles virtuţile al căror sfârşit este iubirea; iar prin adevăr cunoştinţa necantitativă. Cunoscând legea care împărăteşte peste fire preţul acestora, adică al iubirii şi al cunoştinţei, leapădă, ca pe un vin, plăcerea patimilor trupeşti şi ca pe o împărăţie pofta nebună după slavă a tuturor celor stăpâniţi de părerea de sine în chip neînfrânat.

4.     Faţa minţii contemplative ce se îndreaptă spre înălţimea cunoştinţei adevărate, ca spre cer, este dispoziţia virtuoasă.

5.     Alt înţeles al aceluiaşi lucru. Conform acestuia numai aceia sunt scrişi în cer, care se oferă pe ei înşişi cu voia ca să fie scrişi cu condeiul Duhului. Căci Duhul Sfânt scrie în cer numai pe cei ce voiesc fără să silească pe nimeni.

6.    Nimeni nu poate să binecuvânteze cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu şi-a sfinţit trupul prin virtuţi şi nu şi-a luminat sufletul prin cunoştinţe.

7.     Biruinţa este capătul din urmă al nevoinţelor dumnezeieşti ale sufletului pe terenul faptelor. Acesta este binele neamestecat. Iar înţelepciunea este capătul din urmă al vederilor tainice ale sufletului în ordinea cunoştinţei (a gnozei). Aceasta este adevărul simplu, spre care îl duce mintea pe cel ce s-a eliberat de nălucirile sensibile şi raţiunea care şi-a supus partea vitală a sufletului. Intâlnirea acestora, a biruinţei şi a înţelepciunii, sau a bunătăţii şi adevărului, dezvăluie o singură slavă în cei în care se produce, iradiind lumina asemănării.

8.     Cu ce contribuim noi la virtute.

9.     Din care pricină e numit Dumnezeu, Domnul părinţilor.

10.                                        Părinţii după duh se fac părinţi cu voia ai celor ce vor să le fie fii, prin învăţătura ce le-o dau, plăsmuindu-i prin cuvântul şi viaţa lor cea după Dumnezeu. Iar fii după duh se fac fii cu voia ai celor ce vor să le fie părinţi, prin primirea învăţăturii lor, lăsându-se formaţi de bună voie de către aceia prin cuvântul şi viaţa lor. Căci harul Duhului lucrează naşterea liber consimţită a celor ce nasc şi se nasc după El, ceea ce au părinţii după trup, care sunt părinţi involuntari ai unor fii involuntari. Căci plăsmuirea celor ce nasc pe cale naturală e fapta firii, nu a voinţei.

11.     Numărul doi indică aici materia şi forma, a căror întâlnire cauzează facerea (alcătuirea) trupului şi a căror desfacere provoacă stricarea lui. Prin urmare lucrurile care există prin împreunarea materiei şi a formei, au un sfârşit contrar începutului natural odată ce stricarea nimiceşte facerea. Pentru facere şi pentru stricare luptă două puteri: cea a poftei şi cea a mâniei. Cea dântâi doreşte să păstreze în existenţă facerea; cea de-a doua luptă să înlăture desfacerea ce urmează stricării. Avocaţii acestor puteri sunt dracii cei vicleni: unii propun legii naturale ieşirea (extazul) sufletului de la cele dumnezeieşti prin poftă, al cărei simbol este vinul, iar alţii stăpânirea tiranică prin mânie asupra celor materiale, al cărei chip este "împărăţia". Ei vor să o convingă să aleagă viaţa pătimaşă prin acele puteri. Iar numărul unu însemnează sufletul cel simplu după fiinţă, chip al unităţii treipostatice şi supra-naturale după fiinţă. Avocatul acestuia, adică al sufletului, este mintea, care e una precum şi sufletul e unul. El dovedeşte legii naturale, prin pilda adevărului şi a "femeilor", că atât credinţa în Dumnezeu cât şi iubirea faţă de El sunt mai tari decât toate şi o convinge să le dea acestora puterea.

12.     Adevărul se desoperă ca unul şi singur când e înlăturată pluralitatea prin depăşirea ei. El acoperă puterile cunoscătoare ale tuturor celor ce pot să cugete şi să fie cugetate, ca unul ce este prin subzistenţa lui suprafiinţială mai presus de cele ce înţeleg şi sunt înţelese, îmbrăţişând (circumscriind) printr-o putere infinită capetele extreme ale lucrurilor, adică începutul şi sfârşitul lor. Prin acesta el atrage spre sine mişcarea tuturor şi unora le dă cunoştinţa clară, de al cărei har s-au lipsi, iar altora le dăruieşte putinţa de recunoaştere vădită a binelui pe care îl doreau, printr-o simţire negrăită, datorită împărtăşirii de el.

13.     Prin poporul din Babilon se înţeleg alegoric gândurile ţinute în robia patimilor. Prin Darie, legea, naturală; prin Zorobabel, mintea cunoscătoare (gnostică); prin Iudea, virtutea; prin Ierusalim, deprinderea nepătimirii; prin templu, cunoştinţa capabilă să primească înţelepciunea; prin suirea din Babilon în Iudea, mutarea de la cele trupeşti la cele duhovniceşti prin pocăinţă.

14.     Norma împărţirii bunurilor duhovniceşti e măsura credinţei fiecăruia. Căci pe măsura credinţei, sporim în râvna făptuirii. Cel ce lucrează, după analogia lucrării sale îşi arată măsura credinţei, primind măsura harului după cum a crezut. Iar cel ce nu lucrează, după analogia nelucrării îşi arată măsura necredinţei, lipsindu-se de har după necredinţa lui. Prin urmare face rău invidiosul că bârfeşte.

Căci de el atârnă şi nu de altul să creadă şi să lucreze şi după măsura credinţei să primească harul.

15.     Cum este Zorobabel chip al lui Domnului.

16.     Frumos ş-a arătat congruenţa dintre chip şi adevăr. Căci precum Zorobabel n-a fost dus el însuşi în robie, ci s-a născut dintre cei ce se aflau atunci în robia Babilonului şi s-a făcut eliberatorul lor, aşa şi Domnul, fiind fără de păcat, s-a născut dintre noi, a fost între noi şi s-a socotit ca unul dintre noi. El a îmbrăcat de bunăvoie trăsătura pătimitoare a firii noastre, prin care, suportând cu adevărat neputinţele noastre naturale, ne-a slobozit de sub stăpânirea pricinuitoare de stricăciune şi ne-a suit de pe pământ la cer. Anume prin întruparea Sa a luat fără ştirbire toată firea noastră, unind-o cu Sine printr-o unire negrăită, dar prin chemarea harului, numai pe aceia care au primit cu bucurie chemarea şi au cinstit prin fapte harul renaşterii lor.

17.     "Trupul păcatului" este acela care îşi are obârşia din sămânţa bărbatului. Căci în el se află ca potentă şi păcatul şi stricăciunea ca sfârşit al existenţii sale. Iar "trupul întru asemănarea trupului păcatului" este trupul lui Dumnezeu, zămislit fără sămânţa bărbătească. El avea după fire stricăciunea, prin care era asemenea nouă, iar în potentă nepăcătoşenia prin fire, după care era asemenea nouă.

18.        In raport cu teologia pură şi supremă, învăţătura este a doua. Cea dintâi se ocupă cu învăţătura supremă despre fiinţă. A doua înfăţişează lucrarea supremă a Providenţei, care a fost numită de Duhul "Răsăritul de dedesubt". Căci în învăţătura dumnezeieştei întrupări se cuprinde facerea veacurilor şi, celor din veac şi prelungirea fără hotar (la indefinit) a vieţii celei după har şi mai presus de veacuri a făpturilor.

19.    Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii, iar acela care nu e îndrăgostit de acesta e tras de la păcat împotriva voii lui şi lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenţă, cel de al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de judecată să ajungă la osândă.

20.        Focul nostru cel de ocară este legea trupului, lumina acestui foc este deprinderea patimilor de a se mişca potrivit cu această lege, iar flacăra de ocară este arderea ce o pricinuieşte în noi lucrarea patimilor. Sau iarăşi focul cel de ocară este păcatul, lumina cea de ocară este deprinderea cu păcatul, iar flacăra este lucrarea lui. Prin urmare nu se cade minţii să se încălzească la acest foc, nici să se lumineze cu această lumină, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce e lumină pentru plăcerea simţurilor, pentru minte este adânc şi întuneric.

21.        Credinţa autentică slujeşte adevărului, neavând în ea minciună, iar conştiinţa cea bună poartă în ea puterea iubirii, neaflându-se în ea vreo călcare a poruncii dumnezeieşti.

22.                                          învierea este refacerea firii în aşa fel că aceasta întrece starea ei din Paradis. Superioritatea constă în general în neschimbabilitatea universală a tuturor, iar în special în negrăită îndumnezeire după har a sfinţilor.

23.     Mâniile lui Zorobabel cel spirutual sunt, poate, pe deoparte lucrarea creatoare, prin care primim existenţa în vederea fericirii, iar pe de alta lucrarea restauratoare, prin care primim harul în vederea fericirii veşnice; sau pe de-o parte harul, care produce în noi, prin activitatea noastră, virtuţiile, iar pe de alta, revărsarea neîmpărtăşită a cunoştinţei, de care ne împărtăşim, prin contemplaţie, de pe urma acestui har.

24.     Credinţa s-a numit, "piatră" pentru tăria, neschimbabilitatea, statornicia şi imuabilitatea totală a adevărului ei, ca şi pentru rezistenţa ei în faţa asalturilor minciunii. Ea e ţinută "în mână", arătându-se prin aceasta puterea ei, care produce şi susţine toate virtuţile. Iar cei şapte ochi, pe care îi are, indică puterea ei de discernământ, ca şi faptul că îmbrăţişează cunoştinţa deplină şi fără greşeală a celor vremelnice şi e capabilă de lucrarea înşeptită a Preasfântului Duh, pe care numărul nu o face compusă.

25.      Explicaţia fiecărui dar duhovnicesc. Propriu temerii este să se înfrâneze de la rele. Propriu tăriei este să lucreze cele bune. Propriu sfatului este să deosebească între cele contrare. Propriu ştiinţei este să cunoască fără greşeală datoriile. Propriu cunoaşterii e să cuprindă cu fapta raţiunile dumnezeieşti din virtuţi. Propriu înţelegerii este consimţământul sufletului cu cele cunoscute. In sfârşit propriu înţelepciunii este unirea neînţeleasă cu Dumnezeu, prin care dorinţa celor vrednici se transformă în posesiune. Ea face pe cel părtaş de ea Dumnezeu prin participare şi tălmaci al fericirii dumnezeieşti printr-o înfăţişare şi lămurire necontenită şi fără pompă a tainelor dumnezeieşti înaintea celor ce au trebuinţă.

26.                                       Temerea, care e primul dar ce-l dobândim noi în fapt, Scriptura l-a aşezat la urmă. Ea este începutul înţelepciunii. Pornind de la ea ne urcăm înţelegerea spre ţinta înţelepciunii. Iar după ce am dobândit-o pe aceasta, ne aflăm în imediata apropiere de Dumnezeu însuşi, nemaiavând decât înţelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El. Dar nu e cu putinţă să ajungă la înţelepciune cel ce nu s-a scuturat mai înainte prin temere şi celelalte daruri intermediare de urdorile neştiinţei şi de, praful păcatelor. De aceea Scriptura, ţinând seama de ordinea reală înfăţişează înţelepciunea ca pe cea mai aproape în raport cu Dumnezeu, iar temerea ca pe cea mai aproape în raport cu noi. Acesta, ca să învăţăm şi noi regula şi legea bunei rânduieli.

27.      Unitatea înţelepciunii poate fi contemplată ca existând nedivizat în diferitele virtuţi ce izvorăsc din ea şi pe măsură ce sporim în lucrările tuturor virtuţilor o concentrăm tot mai mult, încât se descoperă iarăşi ca o unitate simplă prin reîntoarcerea la ea a tuturor virtuţilor pornite din ea. Aceasta se întâmplă când noi, pentru care se lansează din sine prin naşterea fiecărei virtuţi, ne strângem iarăşi în ea, urcând prin fiecare virtute.

28.      Credinţă oarbă are acel care nu împlineşte prin credinţă poruncile dumnezeieşti. Căci dacă poruncile dumnezeieşti sunt lumină, e vădit că cel ce nu împlineşte poruncile dumnezeieşti e lipsit de lumină şi poartă numai numele gol, dar nu pe cel adevărat al credinţei.

29.      Scriptura a indicat prin ochii Domnului cărările Duhului. Cel ce nu-i deschide pe aceştia prin împlinirea poruncilor, nu-L are pe Dumnezeu privind spre el. Şi prin mulţi ochi priveşte Dumnezeu pe cei de pe pământ, dacă lumina virtuţii noastre este rază a privirii dumnezeieşti.

30.     Cositorul caracterizează credinţa, întrucât are însuşirile naturale ale argintului şi ale plumbului. Căci dacă nu e păzită, credinţa pedepseşte prin osânda veşnică pe care o aduce asupra celor ce nu au păzit-o, apăsându-i ca plumbul. Iar pe cei ce o păzesc, îi slăveşte, împodobindu-i ca un argint lucitor şi măreţ.

31.     Nici unul din cei ce păcătuiesc nu poate aduce ca scuză a păcatului slăbiciunea trupului. Pentru că unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, aflându-se totdeauna prin har în cei ce cred în El, vesteşte legea păcatului din trup.

32.     Precum cositorul înnegrindu-se iarăşi capătă luciu, aşa şi cei credincioşi, chiar dacă se înnegresc prin păcate îşi recapătă din nou strălucirea prin pocăinţă. Poate şi din această pricină credinţa s-a asemănat cu cositorul.

întrebarea 55

”Ş au fost toţi din Israel de la doisprezece ani şi mai în sus, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şasezeci. Iar robii şi roabele lor, şapte mii trei sute şi şapte; psalţi şi cântăreţi, opt sute cincizeci şi cinci; cămile, patru sute treizeti şi cinci; cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase; catâri, opt sute patruzeci şi cinci; măgari, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci”. Fă o agapă spirituală din lucrurile acestea aşa de mari şi de inalte, scrise de Duhul prin Proorocul, cu privire la a şasea întoarcere din robie. Ce înseamnă această coborîre şi această povestire fără rost şi nedemnă de Duhul, să amintească de cai, de catâri, de măgari şi încă cu atâta precizie în numărătoare?

Răspuns

A vorbi cu precizie despre acestea este cu putinţă numai acelora, care pentru multa curăţenie a minţii lor au primit de la Dumnezeu tot harul pe care-l pot primi oamenii (1). Căci pătrunzând cu ajutorul acestui har în noianul vederilor tainice, aceştia văd numai raţiunile celor scrise, dezbrăcate de veşmântul figurilor. Ei nu se ocupă câtuşi de puţin de simbolurile, care le dau o formă sensibilă, decât în cazul când voiesc prea înţelept să le înfăţişeze corporal celor ce, din pricina nevârstniciei minţii, nu se pot ridica peste percepţia simţurilor, ci trebuie să se exerciteze mai întâi prin figuri sensibile, ca apoi să dorească să se urce la raţiunile arhetipice ce sunt mai presus de percepţia sensibilă (2). Dar noi socotim că nu este absurd să ne apropiem de realităţile subtile prin conjectură, dată fiind facultatea naturală din noi, care se doreşte după cunoaşterea celor dumnezeieşti. Căci două bunuri pot rezulta din conjectură pentru cei ce sunt stăpâniţi de o veneraţie sinceră faţă de cele dumnezeieşti: cel ce abordează prin conjectură lucrurile dumnezeieşti, sau descopere adevărul în privinţa celor cugetate şi atunci aduce cu bucurie, drept jertfă de laudă, mulţumiri Celui ce i-a dat ştire despre ceea ce a căutat (3), sau constată că înţelesul celor scrise îi scapă şi atunci respectă şi mai mult lucrurile dumnezeieşti, aflând că înţelegerea lor întrece propria lui putere.

Deci apropiindu-mă şi eu prin conjectură de cele scrise, rog pe Dumnezeu să-mi fie într-ajutor în cele ce voi spune, căci ştiu că puterea înţelegerii mele e cu mult prea slabă faţă de sublimitatea tainelor Scripturii. De voi reuşi, voi datora întrega izbândă lui Dumnezeu, care m-a ridicat prin înţelegere spre mulţumire, iar de nu voi reuşi, voi socoti şi nepriceperea un bine, pe care îl voi datora tot lui Dumnezeu, care, tăind cu anticipaţie, prin purtarea Sa de grijă, mândria ce mi s-ar fi putut naşte din cunoştinţă, mi-a făcut din nepricepere un îndemn spre modestie (4). Prin urmare, apropiindu-mă prin conjectură de înţelesul celor scrise, voi începe de la cele de mai înainte din Scriptură, în capitolul dinainte de acestea s-a scris despre Zorobabel: "Şi când a ieşit tânărul, ridicându-şi faţa sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe împăratul cerului". Se înţelege că a ieşit după ce a dat răspuns la întrebările împăratului Darie. Deci a ieşit de la faţa acestuia. Darie este însă, cum am spus mai înainte, legea care stăpâneşte asupra firii (5). De fapt acest înţeles al lui corespunde cu tălmăcirea propriului nume. Căci numele lui Darie înseamnă "neam", sau "genealogie" (carte a neamurilor), sau " cel cuprins într-o genealogie", cum spun cei ce cunosc înţelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul "neam" sau "genealogie" exprimă o lege naturală, căci "neamul" şi toate cele cuprinse într-o "genealogie" stau sub fire (6).

Deci bine am făcut că am înţeles prin Darie legea firii. Căci legea firii îmbrăţişează genurile (neamurile) şi speciile care se află sub fire, cât şi cele ce se contemplă în legătură cu firea, adică timpul şi spaţiul. Căci toate acelea fără de care nu există un lucru creat,se contemplă deodată cu acel lucru.

                 Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii. Iar Zorobabel este mintea contemplativa, care iesind de la legea firii, simbolizată prin Darie, s-a ridicat peste toată ordinea lucrurilor văzute de sub timp şi spaţiu şi şi-a înălţat faţa, adică dispoziţia capabilă de cunoştinţă, dobândită prin virtute, către cer, cu alte cuvinte către sublimitatea fiinţelor spirituale; înspre Ierusalimul spiritual din ceruri, adică înspre acel Ierusalim, ale cărui "ziduri sunt zugrăvite pe palmele Domnului". Căci în el se află locuinţa tuturor celor ce se veselesc şi la el se întorc cu adevărat toţi aceia care scapă din robie şi îşi caută casa lor cea din cer, cum zice Apostolul (7); toţi aceia, care pot zice cu marele David: "De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine". Prin "dreapta" se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeieşti şi prea lăudate, iar "limba lipită de grumaz" este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţei stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului, şi din această pricină nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea ,nu poate să guste din bunătatea Domnului.

Aşadar Zorobabel care, grăbindu-se spre Ierusalim, scoate raţiunile de sub timp şi fire (9), este mintea noastră contemplativă. Dar poate fi şi Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adică s-a făcut om, ca să adune prin întrupare la Sine pe cei ce s-au rostogolit de bunăvoie în pătimire şi viaţă în patimi şi în moartea trupului. Deci fie că e mintea, fie că e Cuvântul, Zorebabel îi scoate împreună cu sine şi- i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toţi cei ce s-au făcut, pe cât e cu putinţă, asemenea lui. Desăvârşirea acestora în virtute şi în cunoştinţă a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii şi numere amintite înainte. Căci tot omul drept şi iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plineşte numerele amintite ale diferitelor specii, adunând raţiunile fiecărei specii şi număr într-o unică plenitudine a virtuţii şi a cunoştinţei. Aceasta o arată limpede sensul locului mai sus pomenit din Scriptură.

"Şi au fost toţi din Israel de la 12 ani şi mai în sus, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci". E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care notează că nici unul dintre cei număraţi în Ierusalim după ce au ieşit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat în chip tainic, că numai cel ce s-a ridicat peste simţire (percepţia sensibilă) şi peste timp (căci aceasta înseamnă numărul 12 care se compune din 5, adică din cele 5 simţuri şi din 7, adică din timp) (10) şi a tăiat orice afecţiune a sufletului faţă de ele, a ieşit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Şi nu numai acesta are cu sine, în afară de copii şi de femei, numărul patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci.

                         "Copiii" sunt poate gândurile referitoare la afectele fireşti şi nevinovate şi independente de voia noastră, iar "femeile", fie cugetările, fie poftele şi plăcerile naturale care nu aduc nici o osândă celor ce le au, fiind urmarea necesară a poftirii naturale. Pentru că şi hrana cea mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface trebuinţa de mai înainte. La fel băutura, prin faptul că potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînoieşte puterea cheltuită prin veghere. De asemenea toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, care sunt pe de-o parte necesare pentru susţinerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtuţii. Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbaţii, ies totuşi împreună cu orice minte care fuge de confuzia păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ţinută din pricina lor în robia patimilor condamnabile şi contrare firii, care atârnă de voia noastră şi nu-şi au în altceva sursa în noi decât în mişcarea afectelor conforme cu firea (11). Dar nu se numără împreună, întrucât afectele care conservă firea în viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică (12).

Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt pătrimea virtuţilor generale, cu care, străbătând mintea natura şi timpul, ajunge la ţinta fericită a nepătimirii. Să ne explicăm: Miriada (numărul de zece mii) e indicată numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identică ca unitatea şi deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început. Căci miriada este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul miriadei, sau mai bine-zis miriada este unitatea pusă în mişcare şi unitatea este miriada până n-a fost pusă în mişcare (13). Dar tot aşa fiecare clin virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeiească, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Căci e vădit că de la El şi spre El îşi are originea orice virtute.

Sau poate Scriptura înţelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat (14). Ea împlineşte prima decadă, care e în acelaşi timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrăţişează prin fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută împlinită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii (15) ca una ce constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simţuri, din funcţiunea vocală şi din fecunditatea naturală. De puterea raţiunii (16) se foloseşte omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuţime spre păzirea şi iubirea lor.

                               Simţurile, la rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor (17), care şi ea se împarte în cinci şi din care se naşte ştiinţa. Acesta încincită deosebire împarte lucrurile în "cele începute" şi "în cele neîncepute" (19), în "cele care sunt de cugetat" şi în "cele care nu sunt de cugetat", în "cele care sunt de grăit" şi în "cele care nu sunt de grăit", în "cele ce se pot face" . şi în "cele ce nu se pot face", în "cele stricăcioase" şi în "cele nestricăcioase". Iar de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul, prin contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuş, se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unităţi. Căci cel ce împlineşte poruncile în mod simplu, apoi îmbrăţişează în împlinirea fiecăreia pe celelalte, pe urmă uneşte cu îmbrăţişarea acestora distincţiile legii fireşti şi pe aceasta o urcă în sfârşit, prin cunoaştere (în chip gnostic), spre raţiunea fiecărei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unităţii, în care se adună raţiunea miriadei.

Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru nepătimiri generale (20). Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători (21). A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune (22). A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfăţişarea lucrurilor văzute raţiunile lor (23). A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor. Această o aflăm în cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu (24).

Deci cel ce s-a curăţit pe sine de lucrarea patimilor, s-a eliberat de consimţirea cugetării cu ele, şi-a oprit mişcarea poftei spre ele şi şi-a făcut mintea curată, chiar şi de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de mii iese din materie şi din cele pământeşti şi zoreşte spre regiunea dumnezeiească şi paşnică a lumii spirituale.

Astfel înţelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indică învăţătura desăvârşită dreaptă, evlavioasă şi raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă; potrivit căreia credem şi lăudăm unitatea triipostatică ca un singur Dumnezeu (25).

Iar numărul de trei sute înfăţişează aici ideea Providenţei, întâi pentru că prin forma literei care îl indică, e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos şi cuprinde extremităţile celor două laturi, prin ceea ce se arata Providenţa care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentru că acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a săvârşit taina cea mare, cea dintâi şi cea ascunsă a Providenţei. Căci taina întrupării lui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negrăită a Providenţei. Poate că în acest semn al crucii şi al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndrăznit marele patriarh Avraam, când a ieşit şi a biruit puterile vrăjmaşe indicate prin regi. Căci se spune că a ieşit cu 318 slujitori, adică cu acest semn şi cu numele lui Iisus (26). Pentru că de multe ori Scriptura descoperă celor curaţi gândul ei prin forma literelor.

Iar dacă vrea cineva să cunoască gândul Sfintei Scripturi şi din număr, va afla că şi aşa prin el se indică Providenţa. Căci lucrarea Providenţei constă nu numai în a păstra firea cu existenţa nemicşorată, ci şi în a face să nu-i lipsească nimic pentru a deveni fericită prin har. Deci adăugând cineva la două sute o sută, capătă trei sute. Iar prin acest număr se indică natura şi virtutea. Natura este indicată prin numărul două sute, ca una ce constă din materie şi formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simţurile care pun pe frământătura materiei tiparul formei (27). înmulţind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru, căpătăm numărul două sute. Iar numărul o sută înseamnă virtutea desăvârşită, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeieşti înzecită. La aceasta ajungând Avraam, devine tată al marelui Isaac, căci fiind mort după fire s-a făcut după duh născător al vieţii şi al bucuriei. Deci adăugând la două sute o sută, capeţi numărul trei sute, care indică Providenţa ce susţine firea în tendinţa ei spre fericire (28).

Iar numărul şasezeci înseamnă puterea naturală care împlineşte poruncile şi s-a desăvârşit prin raţiunile virtuţilor. Căci numărul şase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părţile proprii. Din această pricină s-a scris că şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Iar numărul zece arată desăvârşirea virtuţii prin împlinirea poruncilor. Prin urmare numărul şasezeci (29) indică limpede puterea naturală care primeşte raţiunile dumnezeieşti aflătoare în porunci.

Aşadar cele patruzeci de mii adăugate la trei mii trei sute şase zeci indică raţiunea desăvârşită a virtuţii, taina venerată a Teologiei, ţinta adevărată a Providenţei şi puterea de activitate a firii care a fost îmbunătăţită prin virtuţi. Deci cel ce şi-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simţuri şi de lume, iese din ele, părăsind amestecarea şi confuzia lor (30), ca cei de odinioară Babilonul; el zoreşte spre cetatea de sus, având mintea desprinsă de orice afecţiune faţă de ceva.

"Iar robii şi roabele acestora, şapte mii trei sute şapte", Legea spune despre robi şi despre roabe: Robii şi roabele dintre Evrei să slujească şase ani, iar într-al şaptelea să fie lăsaţi slobozi. Iar robii şi roabele de alt neam să slujească în veac". "Veac" socotesc că numeşte anul al cincizecilea al slobozirii.

Robul evreu şi roaba evreică sunt raţiunea şi cugetarea, care slujesc filosofului ce se îndeletniceşte cu făptuirea şase ani, ajutându-l să iscodească tot ce contribuie la frumuseţea morală şi la modurile virtuţii. Căci raţiunea şi cugetarea slujesc oricui se îndeletniceşte cu făptuirea ca un rob şi o roabă, iscodind şi creînd modurile activităţii virtuoase (31). Şi toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutăţii, care se opun făptuirii morale. Ducând aşadar la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat-o numărul "şase" al anilor (căci s-a spus că numărul "şase" înseamnă filosofia lucrătoare), raţiunea şi cugetarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă contemplarea duhovnicească a raţiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al "şaptelea", adică la deprinderea nepătimirii (32). Căci patimile au fost subjugate prin multa osteneală a raţiunii şi a cugetării unite cu ea şi de aceea au ieşit şi s-au depărtat de la suflet.

Iar robul şi roaba de alt neam sunt puterea mâniei şi a poftei. Pe acestea mintea contemplativă le supune pentru totdeauna stăpânirii raţiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuţilor prin bărbăţie şi cumpătare. Şi nu le lasă libere până ce nu e înghiţită moartea nenorocitului de trup de viaţa nemărginită, şi până ce nu se arată în chip curat icoana împărăţiei veşnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga forma a arhetipului. Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozeşte mânia şi pofta, pe cea din urma prefăcând-o în plăcere curată şi în atracţia neprihănită pentru dragostea dumnezeiească, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată şi în nebunie sobră (38). în această stare ajunsese după merit marea rază a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: Eşti nebun Pavele". Dar şi el însuşi scrie despre sine Corintenilor: "Că ori de ieşim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea aşezată, este pentru voi". El numeşte nebunia sobră, cea după Dumnezeu, "ieşire din sine" (extaz), ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră şi chibzuită.

Iar numărul robilor socotesc că indică viaţa vremelnica, trăită conform cu raţiunea şi împreunată cu modurile nepătimirii (34). In cursul acesteia mintea, folosindu-se de raţiune şi de cugetare ca de nişte robi şi roabe evreice care slujesc făpturii, hotărăşte măsurile ajutorului ce trebuie să-l dea acestea virtuţii, strămutându-le la contemplaţie. îngrijindu-se de asemenea de mânie şi de poftă, ca de nişte robi şi roabe de alt neam, aşa cum un stăpân se îngrijeşte de slujitori, le călăuzeşte la aceeaşi libertate de la sfârşit (35). Şi anume aşa că pofta o preface în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeieşti, iar mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevăraţi după har.

"Cântăreţi şi psalmozi opt sute cincizeci şi cinci". "Cântăreţii sunt cei ce vestesc cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc prin modurile virtuţilor cu fapta, fără contemplaţie (36). Iar "psalmozii" sunt cei ce iniţiază tainit în cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc pe alţii, prin modurile virtuţilor împreunate cu dulceaţa cunoştinţei din contemplaţie; încântându-le urechile lor spirituale (37).

Numărul acestora indică ştiinţa lucrurilor veşnice (38), atâta cât le este îngăduită oamenilor; Din numărul opt sute cinci zeci, "opt sute" indică raţiunile viitoare ale cunoştinţei, iar "cincizeci" ale virtuţii. în sfârşit "cinci" înfăţişează ştiinţa lucrurilor de aici, precum am arătat vorbind despre numărul "cinci" puţin mai înainte.

"Cămile, trei sute treizeci şi cinci . Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israel eliberaţi din robia amară, sunt diferitele reprezentări (contemplaţii) naturale ale lucrurilor văzute, care sunt alcătuite, asemenea cămilei, pe deoparte din înfăţişările cele văzute ce se raportează la simţuri şi sunt aşa zicând picioarele lor, iar pe de alta din raţiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se raportează la minte şi sunt aşa zicând capul lor.

Poate despre aceste cămile a zis marele Isaia, pre­vestind profetic slava Ierusalimului spiritual: Şi te vor acoperi pe tine cămilele de Madian şi Ghefar". Ele sunt reprezentările (contemplaţiile) duhovniceşti ale afectelor (patimilor) fireşti (39). Căci Madian se tălmăceşte "golirea stomacului", sau "lut sângeros", sau "sudori omeneşti şi ale mamei", Iar Ghefar "posesiunea spatelui", care este contemplaţia ridicată deasupra patimilor trupeşti. Căci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndărătul lui. Deci Scriptura zice aici că locul sau reşedinţa duhovnicească a cunoştinţei paşnice şi nedezbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetăţi sfinte, acoperită de ele ca de nişte vite.

Acelaşi sens îl arată şi numărul însuşi, care indică mişcarea raţională în jurul timpului şi al naturii (40).

"Şi cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase". "Cal" este acela care aleargă în viaţă pe drumul celor virtuoşi, având toată vigoarea iuţimii (mâniei). Căci se spune că fierea calului stă în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aceea a şi fost socotit cel mai destoinic şi mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice şi supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Prooroc Avacum şi pe sfinţii Apostoli, când zice prin Duhul: "Şi ai suit pe mare caii Tăi, care tulbură ape multe". El numeşte "cai" pe sfinţii şi fericiţii Apostoli, care poartă cuvântul mântuitor al adevărului înaintea neamurilor şi împăraţilor, în toată lumea, pe care o numeşte figurat "mare". Iar neamurile le-a asemănat cu apele. Căci şi ele sunt tulburate şi agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului şi trecute de cutremurul mântuitor de la necredinţă, de la neştiinţă la cunoaştere şi de la păcat la virtute. "

Aceasta o arată şi numărul însuşi al cailor, care închipuieşte deprinderea cu filosofia practică a virtuţii. Căci numărul "şapte mii şapte sute", ca număr ce indică timpul, arată mişcarea sprintenă a virtuţilor, iar "treizeci şi şase" activitatea firii care aleargă împreună cu virtuţile (41).

"Iar catâri opt sute patruzeci şi cinci". Catârul este, după înţelesul cel de laudă, deprinderea care nu rodeşte păcatul (42). Din acest motiv s-a rânduit, într-un chip cât se poate de potrivit şi de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israel să nu şadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mintea contemplativă, care împărăteşte peste înţelesurile şi reprezentările (vederile) lucrurilor, ca şi peste mişcările proprii, trebuie să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul. Ea trebuie să fie purtată de această deprindere, atunci când se mişcă în contemplaţie, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovnicească a lucrurilor, să cadă din nebăgare de seamă în puterea vreunuia din duhurile rele, care pot corupe prin ceva din cele sensibile dispoziţia curată a inimii.

Ştim că în Scriptură catârul are şi un înţeles de ocară. De pildă zice: "Nu fiţi asemenea calului şi catârului, în care nu este înţelegere". Scriptura numeşte "cal" deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor (43), iar "catâr" deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea. Tot în acest sens de ocară trebuie luat şi catârul : lui Avesalom, pe care acesta călărind a pornit la uciderea părintelui său. Prin aceasta Duhul arată că cel rănit de slava deşartă, din pricina virtuţii şi a cunoştinţei, îşi hrăneşte în deşert coama părerii de sine, dichisind-o şi amestecând-o ca pe un catâr, spre a amăgi pe privitori cu afişarea unei purtări morale. Călărind acela pe ea, îşi închipuie că-l va răsturna pe tatăl care l-a născut prin învăţătura cuvântului, urmărind să răpească cu mândrie şi în chip silnic la sine slava virtuţii şi a cunoştinţii, pe care o are tatăl său de la Dumnezeu.

Dar ieşind la largul contemplaţiei naturale în duh, la războiul raţional pentru adevăr, din pricina simţirii nemortificate rămâne spânzurat cu părul de stufişul stejarului vederilor materiale. Astfel însăşi închipuirea de sine, care-i leagă mintea de acelea, îi slujeşte spre moarte, suspendându-l între pământ şi cer. Căci cel stăpânit de slava deşartă nu are cunoştinţa drept cer care să-l atragă din părerea de sine ce-l reţine jos, dar nici talpa făptuirii smerite drept pământ care să-l tragă în jos din îngâmfarea ce-l ţine pe sus (44). Pe acesta evlaviosul dascăl care l-a născut, lăsându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge şi după ce moare, deoarece, asemenea lui Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Iar ca să înţelegem şi în alt chip locul (45) David înseamnă, desigur, mintea activă, iar Avesalom închipuirea de sine, născută din mintea activă în împreunare cu simţirea (percepţia). Căci simţirea este fiica regelui Ghesur, pe care luând-o David a născut pe Avesalom. Iar "Ghesur" se tălmăceşte "călăuza zidului". Zidul este, desigur, trupul. Iar călăuza trupului este legea trupului, sau simţirea. Din aceasta se naşte Avesalom, care se tălmăceşte "socotita pace a tatălui", care este, evident, închipuirea de sine. Căci socotind că am biruit patimile, dăm naştere închipuirii de sine. Marele David, luând cunoştinţă că aceasta s-a răzvrătit împotriva lui, deoarece şi-a oprit făptuirea prin cunoaştere, părăsind cortul, Ierusalimul şi Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pământul Galaad, care se tălmăceşte "strămutarea mărturiei", sau "descoperirea lor". Aceasta arată că David se socoteşte pe sine nevrednic, din pricina închipuirii răsvrătite, de cortul sfânt, adică de teologia mistică, de Ierusalim, adică de cunoştinţa care vede cele dumnezeieşti şi de Iudeea, adică de mărturisirea bucuriei pentru faptele sale.

Aceasta înseamnă că mintea îşi strămută puterile sale de la bucurie la întristare (46) şi la conştiinţa sau la mărturisirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greşelilor în parte. Căci aceasta este "descoperirea lor". Simplu vorbind, ea se mută prin cugetare în timpul dinainte de har (căci aceasta înseamnă "a trece dincolo de Iordan" ), când era străină de harul virtuţii şi al cunoştinţei. In felul acesta, cunoscându-şi neputinţa proprie şi dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin conştinţa stării sale, ucide pe răzvrătit, adică închipuirea de sine, care trecuse la el pe când se afla în întristare multă. Şi aşa revine la slava proprie şi stăpâneşte peste pământul lui Iuda şi împărăteşte peste Ierusalim şi slujeşte în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujbă curată şi neprihănită.

Dar să revenim la numărul catârilor Iudeilor sloboziţi din robie şi să privim după putere la sensul spiritual din el. "Catâri, zice, erau opt sute patruzeci şi cinci". Numărul acesta indică nepătimirea desăvârşită a minţii faţă de cele sensibile şi de simţuri, în temeiul deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naşte păcatul. Căci numărul "opt sute", luat în înţeles de laudă, înseamnă nepătimirea caracteristică a veacului viitor, numărul "patruzeci" indică lucrurile sensibile, iar "cinci" indică simţurile (47).

"Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci". Asinul (48) este trupul care slujeşte sufletului, purtând poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii; cu alte cuvinte, deprinderea virtuoasă a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui lacov de au putut aduce din Egipt în pământul făgăduinţei grâul trebuincios hranei, adică cunoştinţa duhovnicească, adunată din contemplaţia naturii ca din Egipt şi închisă în sacii cugetărilor, pe care îi pun prin făptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre viaţa viitoare.

Iar numărul rotund al acestor asini arată mişcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fără abatere cuvântului cunoştinţei. Căci cei pricepuţi în aceste lucruri numesc mişcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mişcări ale lucrurilor (49).

Acestea le-am spus, după puterea noastră de a înţelege şi de a spune. Iar dacă cineva ar voi să spună că în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credincioşilor Bisericii şi dispoziţiile lor, n-ar greşi. Astfel "bărbaţii" sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putinţă, la măsura plinirii vârstei lui Hristos şi săvârşesc virtutea prin iubire, prin proprie hotărîre.

"Robii şi roabele" sunt cei ce poartă povara filosofiei lucrătoare de teama chinurilor veşnice, cu care sunt ameninţaţi. "Cântăreţii", cei ce propoveduiesc frumos" şi bine cuvântul făpturii şi tămăduiesc patimile altora. "Psalmozii", cei ce arată prin contemplaţie frumuseţea cunoştinţei cuvintelor (raţiunilor) dumnezeieşti şi depărtează ca pe un întuneric neştiinţa de la alţii. "Cămilele" sunt cei ce îmblânzesc prin raţiune răutatea voinţei, călăuzind-o spre virtute. "Caii", cei ce aleargă bine în stadionul vieţii plăcute lui Dumnezeu. "Catârii", cei care au moravuri amestecate şi care dovedesc în viaţa comună o înţelepciune practică, fără prihană. "Asinii sau vitele de jug , sunt cei ce trebuie să ostenească cu fapta şi primesc prin contemplaţie să se aşeze raţiunea asupra lor. Adunându-i pe toţi aceştia facem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseţi şi de virtutea multora.

După părerea mea, cuvântul despre înţetesul duhovnicesc al acestor taine a ajuns la sfârşit. Dar dacă s-ar afla cineva plin de bogăţia harului cunoştinţei, în stare să vadă, ca marele Samuil în chip spiritual cele de mai înainte, să ne descopere şi nouă înţelesul cuprins în cuvântul celor scrise, ca să iradieze lumina înaltă a adevărului în toţi, şi să convingă pe cei ce pot să înveţe că nimic nu s-a scris fără rost şi în deşert de către Duhul Sfânt, chiar dacă noi nu putem cuprinde. Căci toate sunt cu rost şi pline de taină şi ţintesc mântuirea oamenilor, al cărei început şi sfârşit este înţelepciunea, care începe prin a produce temerea (51) şi sfârşeşte prin a naşte iubirea, mai bine zis ea însăşi ni se face, de dragul nostru, la început temere (52), ca să oprească de la păcat pe cel îndrăgostit de ea, şi la sfârşit iubire, ca să umple de bucurie spirituală pe cei care au dat totul pentru a se împărtăşi de ea.

Aceştia cred că sunt "bărbaţii" de care scrie Duhul, aceştia "robii şi roabele", "psalmozii şi cântăreţii", "cămilele", "catârii" şi "asinii". Nu e vorba de cei pe care îi cunoaşte simţirea trupească, ci de cei pe care îi înţelege mintea curată şi sunt zugrăviţi de condeiul harului.

S-a isprăvit, cu ajutorul lui Dumnezeu, tomul" al cincilea.

Scolii

1.      Harul deplin al Duhului este înţelepciunea ca potentă, ca deprindere şi ca lucrare, care îmbrăţişează toate cunoştinţele câte ajung până la oamenii desăvârşiţi în Hristos. Prin ea mintea, părăsind figurile percepute prin simţuri, pătrunde în varietatea raţiunilor dezvelite ale celor ce s-au făcut şi s-au scris, sintetizând trăsăturile dumnezeieşti aflate în ele într-un întreg de forma dum-nezeiească, din care iradiând în chip unitar cunoştinţa neîmpărţită a tuturor lucrurilor, obişnuieşte să strălucească lumina adevărului.

2.      Cei ce se îndeletnicesc într-adevăr cu cunoaşterea (gnosticii), cunoscând raţiunile tainelor din Scripturi, se folosesc de tipurile istoriei ca de nişte exemple spre a ridica cugetarea celor pe care îi învaţă; ei armonizează înţelesul spiritual cu litera istoriei, ca să salveze atât figura (tipul) pentru simţuri, cât şi înţelesul pentru mintea omului. Căci omul constă din suflet şi din trup, deci unul şi acelaşi om are atât minte cât şi simţire.

3.      Lauda este un cuvânt care vesteşte frumuseţea dumnezeiească; lăudarea este o relaţie a celui ce laudă cu ceea ce laudă, adică o rostire a cuvintelor care vestesc măreţia dumnezeiească. Prin ea se naşte deprinderea cunoştinţei, care preface pe cel ce laudă în cel lăudat. Iar "jertfa acestei laude" nu este numai omorîrea desăvârşită a patimilor contrare firii şi depăşirea afectelor conforme firii, ci şi aducerea totală a celui ce laudă lui Dumnezeu.

4.      Cunoştinţa care nu e ţinută în frâu de frica lui Dumnezeu prin fapte, produce îngâmfare, deoarece convinge pe cel îngâmfat de pe urma ei să prezinte ca al său ceea ce i s-a dat în dar şi să prefacă în laudă, de sine dania Cuvântului. Iar activitatea virtuoasă, care creşte deodată cu dorul de Dumnezeu, neprimind cunoştinţa lucrurilor ce sunt mai presus de cele ce trebuiesc făcute, îl face pe cel activ să se smerească şi să se adune în sine prin raţiunile mai presus de puterea proprie.

5.        Cel ce a învins mişcările neraţionale ale patimilor contrare firii prin credinţă şi prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar şi din legea firii, iar raţiunea lui se mută în ţara celor inteligibile, scoţând din robia străină şi ceea ce-i de acelaşi neam după fire, împreună cu cele propriilor.

6.     Sub fire se află tot ce este fie subiect (suport) fie în împreunare cu subiectul, fie în subiect. Din acestea se culeg definiţiile lucrurilor ce pot fi definite. Căci cele ce întregesc diferitele naturi ale lucrurilor se socotesc că ţin de definiţiile lor, indicând precis lucrul respectiv, ca unele ce subzistă în mod natural în subiect sau împreună cu subiectul şi din care îşi are subiectul existenţa, neputând fi contemplate afară de subiect.

Iar în jurul firii sunt cele ce pot fi gândite sau mai înainte sau deodată cu ea. Aceasta pe de o parte pentru că lucrurile s-au făcut undeva şi cândva; iar pe de alta, pentru că de la prima facere a lucrurilor trebuie gândită împreună cu ele poziţia şi mişcarea lor. Acestea sunt timpul şi spaţiul, în care se află firea după poziţia de dinafară şi după începutul mişcării, dar nu după substanţă. Căci nu din ele constă firea, ci în ele îşi are exterior începutul existenţei şi poziţia.

Când contemplăm aşadar numai raţiunile existenţei genurilor, speciilor şi indivizilor, sesizăm în raţiunile lor fiinţiale diferenţele care le constituie. Dar când căutăm naşterea lor, întrebând despre "unde" şi "când", ni se prezintă deodată cu lucrurile în chip necesar şi timpul şi spaţiul, trebuind să contemplăm începutul şi poziţia lor, fără de care nu există nimic din cele făcute. Căci nici un lucru nu este liber de circumscrierea prin început şi poziţie.

7.         Ierusalimul si locuinţa cerească sunt deprinderea nepătimaşă cu virtutea şi cunoştinţa, în care nu se cuprinde nici o idee greşită care să lupte cu ea.

8.         Limba, zice, este simbolul activităţii cunoscătoare a sufletului, iar gâtlejul este semnul iubirii naturale de trup. Deci cel ce îşi lipeşte acestea întreolaltă într-un chip vrednic de ocară, nu poate să-şi aducă aminte de deprinderea paşnică cu virtutea şi cunoştinţa, îndulcindu-se de sârg cu tulburarea patimilor trupeşti.

9.    Darie, zice, înseamnă legea firii. Iar legea firii îmbrăţişează şi firea şi timpul, ca una ce stăpâneşte mişcarea tuturor, atât pe a celor după fire, cât şi a celor din jurul firii. Prin urmare mintea care iese de sub legea firii, ca de la Darie, se ridică deasupra timpului şi a firii, nefiind reţinută de niciunul din înţelesurile celor de sub fire şi timp, ca nu cumva, purtând icoanele celor stricăcioase, să devină templu al idolilor, şi în loc de a avea un singur Dumnezeu să aibă mai multe chipuri ale patimilor necurate cărora să se închine.

10.     Ce taină cuprinde numărul doisprezece.

11.      Prin copiii, care n-au fost număraţi, dar au ieşit împreună cu cei ce-i aveau, a înţeles gândurile afectelor ce nu stau în puterea noastră, care deşi se nasc din noi, dar nu atârnă de noi să le întrebuinţăm cum vrem. Iar prin femei a înţeles dorinţele, care provin din afectele fireşti şi ireproşabile ce nu atârnă de noi. Pe acestea mintea le scoate cu sine când porneşte spre viaţa cea după Dumnezeu, ca să nu cadă în robia patimilor celor contrare firii.

12.      Arată cauza pentru care nu a numărat Scriptura femeile şi copiii împreună cu bărbaţii.

13.     Miriada (numărul zece mii) este sfârşitul unităţii ce se mişcă, iar unitatea este începutul miriadei ce nu se mişcă. Căci începutul fiecărui sfârşit este lipsa mişcării spre el, iar sfârşitul fiecărui început este terminarea mişcării acestuia. Astfel şi credinţa, fiind prin fire, începutul virtuţilor, are ca sfârşit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârşit al virtuţilor, având credinţa ca început, e concentrat înlăuntrul ei. Căci credinţa este binele concentrat înlăuntru, iar binele este credinţa activată. Iar Dumnezeu este credincios şi bun prin fire; credincios ca primul bine, bun ca ultimul obiect al dorinţei. Deci acestea sunt la El în tot chipul identice întreolaltă, întrucât nu se deosebesc real prin nici o raţiune, ci numai cugetarea le deosebeşte din pricina mişcării celor ce pornesc de la El şi sfârşesc la El. Aşadar miriada închipuind ultimul obiect al dorinţei, reprezintă desăvârşita dorinţă a celor ce se mişcă spre el. Iar unitatea fiind simbolul primului bine, reprezintă statornicia desăvârşită a celor ce pornesc de la el. Prin urmare cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt binele desăvârşit arătat prin fapte de fiecare virtute generală, potrivit cu firea ei.

14.     Cel ce fuge de rău şi se fereşte simplu să nu păcătuiască, lucrează cele zece porunci. Iar cel ce, în lucrarea desăvârşită a fiecărei porunci, le cuprinde şi pe celelalte, întrucât toate pot fi privite în fiecare prin lucrarea fiecăreia, a făcut din decadă o sută. Căci păzirea desăvârşită a fiecărei porunci cu fapta, înseamnă împlinirea deplină a celorlalte. Şi iarăşi cel ce a ajuns cu deplină ştiinţă la discernământul desăvârşit al lor, a făcut din sută mie. Şi în sfârşit; cel ce a pătruns cu mintea prin contemplaţie la raţiunile desăvârşite ale acestora, a făcut din mie miriada, readunându-se din desfăşurarea în fapte în unitatea contemplaţiei. Scurt vorbind, cel ce păzeşte necălcate poruncile, prin ocolirea desăvârşită a păcatului, apoi le împlineşte desăvârşit, pe urmă a dobândit cel mai deplin discernământ natural al lor şi în sfârşit a străbătut la desăvârşita lor vedere duhovniceaşcă, are cele patru miriade (patruzeci de mii), pe care le-a adunat prin raţiunea desăvârşită a fiecărei înaintări. Căci starea de desăvârşire are în sine nedespărţite raţiunile începutului şi ale sfârşitului.

15.     Cum lucrează legea firii noastre.

16.     Care este modul de lucrare al fiecărei puteri (facultăţi) naturale, pentru care am şi primit puterile naturale.

17.     Se înţelege că a celor dumnezeieşti.

18.     In câte feluri se împarte virtutea generală.

19.     "început" numeşte răul, căci are ca început mişcarea noastră contrară firii. Iar "neînceput" numeşte binele, căci binele e prin fire înainte de orice veac şi timp. "Lucru ce trebuie cugetat" numeşte binele, căci singur el trebuie cugetat, iar "lucru ce nu trebuie cugetat" numeşte răul, căci singur el nu trebuie cugetat. "Lucru ce trebuie grăit" numeşte binele, căci numai de el trebuie să se vorbească, iar "lucru ce nu trebuie grăit" numeşte răul; căci numai de el nu trebuie să se vorbească. "Lucru ce trebuie făcut" este binele, căci după fire este nefăcut, însă după har, pentru iubirea de oameni, primeşte să fie făcut de noi, spre îndumnezeirea noastră a celor ce-l facem, grăim şi cugetăm; ba chiar numai el singur trebuie făcut. Iar "lucru ce nu trebuie făcut" este răul, care singur nu trebuie făcut. "Stricăcios" numeşte răul, căci firea răului este stricăciunea, ca unul ce nu are nicidecum existenţă. Iar "nestricăcios" e binele, ca cel ce e veşnic şi nu încetează niciodată să existe şi este păzitorul tuturor celor în care se sălăşuieşte. Pe el îl căutăm prin puterea (facultatea) raţională a noastră, îl dorim prin puterea poftitoare, îl păzim nerăpit prin puterea mâniei, îl distingem prin simţuri, cu bună ştiinţă, neamestecat cu cele contrare, îl grăim prin puterea glăsuitoare, evidenţiindu-l celor ce nu-l cunosc şi-l înmulţim prin puterea roditoare; mai bine zis noi ne înmulţim prin ei.

20.     Alt înţeles.

21.    Cea dintâi nepătimire este mişcarea trupului spre fapte, când nu e atinsă de păcat.

22.         A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor pătimaşe din suflet. Prin ea se stinge mişcarea patimilor din prima nepătimire, neavând gândurile pătimaşe care s-o aprindă la lucru.

23.     A treia nepătimire este totala nemişcare a părţii poftitoare spre patimi. De dragul acesteia există şi cea de a doua, care constă din curăţia gândurilor.

24.     A patra nepătimire este lepădarea desăvârşită şi a închipuirilor sensibile din cugetare. Prin ea şi-a primit existenţa şi a treia, neavând în sine închipuirile sensibile care să dea formă icoanelor patimilor.

25.     Numărul o mie este unitatea, ce nu mai are lipsă de desăvârşire. Căci el cuprinde raţiunea cea mai deplină a unităţilor dinainte de el, ca şi pe a lui însuşi. De aceea şi când e înmulţit dă iarăşi o unitate şi nu o decadă. Când rezultatul înmulţirii numărului o mie este o unitate, cum zic cei ce au pătruns în înţelesul numerelor. Pe drept cuvânt deci treimea miilor înseamnă învăţătura teologică despre Treime, pe care cel ce o posedă împreună cu desăvârşita virtute părăseşte Babilonul spiritual.

26.     Litera "Tau" (T) este semnul crucii, păstrând în forma ei înfăţişarea crucii. Iar "Iota" (I), ca literă iniţială a lui Iisus, adică numele înfricoşat. "Ita" (H), ca iniţială şi ea, exprimă fermitatea virtuţii. Patriarhul Avraam, transformându-le tainic pe acestea în număr, a ieşit cu îndrăzneală împotrivă puterilor vrăjmaşe, având trei sute optsprezece slugi, adică toată învăţătura teologiei, simbolizată prin trei sute (T), taina negrăită a întrupării Cuvântului, reprezntată prin zece şi modul desăvârşit al deprinderii neclintite în virtute, exprimat prin opt (H). Toate acestea Scriptura le-a numit slugi născute în casă, ca unele ce sunt roduri dumnezeieşti după har ale inimii celui ce le-a dobândit.

27.      Arată cum numărul trei sute exprimă Providenţa desăvârşită.

28.      Numărul o sută este decada înzecită a poruncilor dumnezeieşti. Căci le îmbrăţişează desăvârşit pe toate prin împlinirea fiecăreia. Iar îmbrăţişarea desăvârşită a poruncilor dumnezeieşti prin împlinirea fiecăreia, este virtutea totală şi întreagă. La rândul său virtutea desăvârşită este cunoştinţa fără greşeală a adevărului. Aşadar mintea care cunoaşte fără greşeală adevărul, a ajuns la o sută de arii, ca marele Avraam şi deci îşi socoteşte şi ea trupul mortificat, adică îl vede desfăcut de viaţa după simţuri, ceea ce o face să nască bucuria vie în duh. Căci aşa se tălmăceşte Isaac. Deci e propriu Providenţei, nu numai să păzească firea conform cu raţiunea ei, ci să o îndumnezeiească, îmbunătăţindu-i desăvârşit aplecarea voinţei prin virtuţi, pe temeiul înţelepdunii dobândite. Iar firea privită împreună cu acestea constituie numărul trei sute.

29.      Numărul şase este indicaţia desăvârşită a existenţei lucrurilor. Iar numărul zece înseaamnă putinţa existenţei fericite a lucrurilor. Deci înzecind cineva pe şase, sau înşesind pe zece, capătă pe şase zeci, care arată starea faptică a existenţei fericite a lucrurilor.

30.      Desigur că a trupului, a simţurilor şi a lumii.

31.      Cine sunt, în sens spiritual, robul şi roaba evreică.

32.                                       Venind nepătimirea, pe care o indică anul al şaptelea, raţiunea şi cugetarea se întorc la contemplarea celor înrudite, după ce au scăpat de slujirea modurilor trupeşti ale virtuţilor.

33.                                       Plăcerea este pofta activată, odată ce ea este un bun prezent, după definiţia ei. Iar pofta este plăcerea neactivată, odată ce este un bun viitor, după definiţia ei. Iuţimea este furia cu intenţie. Iar furia cu intenţie este iuţimea trecută în faptă. Deci pentru cel ce şi-a supus aceste puteri raţiunii, pofta a devenit plăcere prin împreunarea neprihănită a sufletului cu Dumnezeu în har, iar iuţimea ardoare curată ce apără plăcerea provenită din unirea cu Dumnezeu şi mânie sobră care face puterea voinţii să iasă cu totul din lucruri în dorinţa sufletului după Dumnezeu. Prin urmare, până ce lumea e vie în noi prin afecţiunea de bunăvoie a sufletului faţă de cele materiale, nu trebuie să dăm libertate acestor puteri (facultăţi), ca nu cumva, amestecându-se cu cele sensibile, ca şi cu nişte rudenii, să războiască sufletul şi să-l cucerească biruit fiind de patimi, cum au făcut odinioară Babilonienii cu Ierusalimul. Căci prin răstimpul în cursul căruia legea a poruncit să rămână robii de alt neam la stăpân, Scriptura a indicat ca bună afecţiunea sufletului faţă de lumea aceasta, sau de viaţa de aici, îndicând prin cele ale istoriei, cele spirituale.

34.      Numărul şapte mii, care are aici un înţeles bun, înseamnă viaţa vremelnică şi prezentă, împodobită cu virtute şi cu raţiune. Căci dacă numărul o mie înseamnă legea scrisă şi naturală, după înţelesul ce l-am văzut când am explicat miriadele, împodobind împreună viaţa celui iubitor de Dumnezeu, este vădit că numărul şapte mii indică toată viaţa de sub timp a iubitorului de Dumnezeu, păzită de aceste legi. Iar trei sute indică Pronia lui Dumnezeu, care grijeşte de existenţa după fire şi de fericirea după har a celor providenţiaţi. In sfârşit şapte simbolizează nepătimirea în modurile de comportare. Deci cel ce prin puterile sale fireşti îşi păzeşte viaţa nepătimaşă, cum voieşte Providenţa, având şapte mii trei sute şapte robi şi roabe, iese din confuzia şi tulburarea patimilor.

35.                                      Sfârşit numeşte atât nepătimirea de aici după fapte, cât şi îndumnezeirea de acolo după har.

36.                                      "Cântăreţi" numeşte pe cei ce prin viaţa lor de fapte vestesc voile lui Dumnezeu.

37.         "Psalmozi", zice, sunt aceia care nu numai fac voile lui Dumnezeu, ci şi povestesc altora tainele petrecute în ei.

38.     Numărul opt cuprinde în sine atât nemişcarea cât şi mişcarea. Nemişcarea, când e privit în sine, căci orice număr cu soţ e nemişcat, neavând un centru; mişcarea, când se adună la cel de dinainte de el sau la cel de după el, întrucât atunci dă un număr fără soţ. Căci tot numărul fără soţ e prin sine mobil, datorită distanţei egale a extremelor faţă de mijloc. Deci ceea ce face opt între numerele de sub zece, aceea face numărul optzeci între numerele de sub o sută. La fel şi opt sute între numerele aşezate sub o mie. Aşadar privit în sine înfăţişează starea pe loc, dar circumscrie mişcarea celui dinaintea lui. Căci şapte, şapte zeci şi şapte sute înfăţişează însuşirea temporalităţii. Prin urmare dat fiind că cele supuse timpului şi facerii sunt sesizate de simţire (lucrarea simţurilor), urmează că şi cunoştinţa sau ştiinţa fără greşeală a celor veşnice şi spirituale o primeşte mintea desăvârşită (înţelegem prin ştiinţă cunoştinţa fiinţială). Iar numărul cincizeci, cuprinzând în sine o unitate fără soţ, adăugată după înmulţirea lui şapte cu sine însuşi, adică sfârşitul împlinirii virtuţilor de către cei drepţi. Căci nu se mai mişcă spre săvârşirea virtuţilor cel ce-a ajuns la Binele prin fire şi a primit în sine imobilitatea. Pentru că unitatea este începutul şi sfârşitul oricărei mişcări. Iar numărul "cinci" indică ştiinţa despre acestea. Căci cuprinde raţiunile celor inteligibile, raţionale, sensibile, a celor care au viaţă şi a celor care există pur şi simplu, raţiuni pe care singură înţelepciunea dumnezeiească le cuprinde, care e definită ca ştiinţă fără greşeală a adevărului.

39.      Cămilele de Madiam sunt, dacă Madiam se tălmăceşte "golirea stomacului", reprezentările lucrurilor care se nasc şi pier, iar dacă se tălmăceşte ca "lut cu sânge", sunt raţiunile Providenţei referitoare la viaţa aceasta trecătoare şi nestatornică, în sfârşit dacă se tălmăceşte ca "sudori omeneşti şi ale mamei" sunt raţiunile Judecăţii dumnezeieşti referitoare la viaţa prezentă, pe care le adună gândurile prin cugetare şi intuiţia prin simţurile îndreptate spre cele văzute. Din acestea, adică din gânduri şi din intuiţie, se încheagă adevărata opinie despre lucruri, care este rodul cugetării în împreunarea cu simţurile. Deci "sudorile omeneşti şi ale mamei" sunt gândurile cugetării produse cu osteneală şi intuiţiile simţirii, care ne alăptează ca o mamă.

Iar cămilele de Ghefar sunt cele ce provin din posesiunea spatelui. Şi spatele sufletului este trupul, întrucât există pentru suflet. Deci dacă întrebuinţăm bine posesiunea trupului, ni-l facem slujitor sufletului spre naşterea de virtuţi şi nu luăm în considerare decât raţiunile dumnezeieşti ale lui, pentru care a fost creat. Pe urmă, adunând şi raţiunile celor văzute, ca pe nişte cămile de Madiam, acoperim Ierusalimul nostru, adică sufletul, ascunzându-l în vederile dumnezeieşti ale lucrurilor şi făcându-l nevăzut şi nebiruit de patimi.

                 40.               Numărul "patru sute" indică firea lumii corporale. Căci aceasta este formată din patru elemente. Iar numărul "treizeci şi cinci" înseamnă mişcarea raţională a celor virtuoşi în timp. Căci şapte înmulţit cu cinci dă numărul treizeci şi cinci. Iar "şapte" înseamnă mişcarea temporală, precum "cinci" înseamnă cunoştinţa raţională. Adunând deci pe patru sute cutreizeci şi cinci ai arătat cunoştinţa raţională, naturală şi temporală a sfinţilor bărbaţi ce trăesc sub fire şi timp.

41.      Există o potriveală între numere şi cele numărate. Calul sprinten la alergat reprezintă prin picioarele sale mobilitatea perpetuă şi urcuşul. Timpul ce se mişcă iute, nefăcând nici o pauză în curgerea lui, reprezintă activitatea neobosită a celor numărate. Şi pe aceasta o face evidentă numărul rotund. Căci numărul şase, înmulţindu-se cu sine însuşi, se naşte pe sine înşesit. Deci cuvântul Duhului a arătat prin cai şi prin numărul lor sprinteneala, iuţimea şi neoboseala deprinderii virtuoase a dumnezeieştilor bărbaţi în chip tainic.

42.      Ce este catârul.

43.      Ce este calul şi catârul din Scriptură în sens de ocară.

44.      Cel ce oferă privitorilor aparenţa unei cunoştinţe numai prin repetarea unor cuvinte furate, înşelând auzul celor neînţelepţi, asemenea lui Avesalom, şi spurcând în auzul celor profani, prin posedare silnică, frumoasele şi de Dumnezeu iubitoarele contemplaţii ale celui ce l-a învăţat pe el, întocmai ca pe nişte ţiitoare, după sfatul lui Ahitofel (care se tălmăceşte "frate care umple de praf", adică frate care sărută cu viclenie), se dovedeşte că suferă de slavă deşartă şi cade în mâna slugilor lui David, în codrul acoperit de varietatea contemplaţiilor naturale, atunci când porneşte, cu îndrăzneală la luptă împotriva celui superior. Căci se dovedeşte că nu calcă nici pe pământ, ca unul ce are solitudinea virtuţii, şi n-a dobândit nici cerul, ca unul ce n-a ajuns cu adevărat la deprinderea înaltă a cunoaşterii. Acela moare, primind trei săgeţi în inimă, care sunt: amintirea fărădelegii faţă de cel ce l-a învăţat, ruşinea pentru mândria cu o cunoştinţă pe care nu o are, şi aşteptarea inevitabilei judecăţi viitoare pentru acestea. împuns de aceste săgeţi, iubitorul de slavă deşartă moare străpuns. Dar îi precede Ahitofel, sfetnicul lui cel rău, care îşi capătă pe drept moartea prin spânzurătoare, ca unul ce a învăţat pe copii să se ridice împotriva părinţilor şi a văzut zădărnicit sfatul său cel rău. Căci nu mai poate suporta viaţa după ce a înlăturat vălul de pe falsa prietenie faţă de David, şi n-a putut dovedi că cel ce se laudă cu cunoştinţa părută are stăpânirea raţiunii.

45.      Altă explicaţie a aceloraşi.

46.                                        Galaad, tălmăcit ca "mutarea plânsului", indică suferinţa pocăinţei, iar tălmăcit ca "mutarea mărturiei", înseamnă mustrarea conştinţei pentru greşală; în sfârşit, tălmăcit ca "descoperirea lor", închipuieşte mărturisirea păcatelor după felul lor. Ajungând în această stare mintea, care e urmărită de părerea de sine din pricina vreunui bine, ucide această părere de sine, născută din ea prin împreunarea cu simţirea cea de alt neam. Şi iarăşi se întoarce în Iudea şi Ierusalim, adică la mărturisirea milostivilor dumnezeieşti faţă de ea, la nepătimirea desăvârşită de pe urma virtuţilor şi la contemplarea paşnică a lucrurilor în duh; iar la urma acestora la teologia mistică, ca la un cort sfânt, în care se descoperă în chip tainic frumuseţile cele cu totul nevăzute de alţii.

47.                                        Opt este unul din numerele dinlăuntrul decadei; optzeci, dinlăuntrul sutei; opt sute, dinlăuntrul miei; opt mii dinlăuntrul miriadei. Privite în ele însele aceste numere indică imobilitatea, adică o scădere a cantităţii şi o creştere a intensităţii. Prin urmare când se află în Scriptură în înţeles lăudabil el arată nemişcarea desăvârşită spre patimi, adică încetarea patimilor. Iar acest lucru caracterizează starea veacului viitor, în care nu se vor mai naşte patimi. Numărul patruzeci este icoana lucrurilor sensibile, iar cinci este icoana simţurilor, sub care cade lumea sensibilă ca obiect de ştiinţă naturală. Deci pe drept cuvânt numărul acesta indică deprinderea neroditoare de rău şi eliberarea desăvârşită a dumnezeieştilor bărbaţi de afecţiunea simţurilor faţă de cele sensibile.

48.     Ce este asinul în înţeles mai înalt.

49.                                      Numărul cinci este rotund şi prin înmulţire cu orice număr fără soţ se regăseşte pe sine. Căci înmulţind cu oricare număr fără soţ pe cinci sau multiplii lui cinci, vei afla că numărul rezultat se sfârşeşte în cinci. De pildă: 5X3=15; 5X5=25; 5X7=35; 5X9=45. Tot aşa înaintând la infinit, vei afla că cinci ori cina înmulţit cu fiecare număr fără soţ, sau cinci zeci ori cinci zeci, sau cinci sute ori cinci sute, sau cinci mii ori cinci mii, dau numere în care se regăsesc în sensul că se sfârşesc în ele însele. Dar acest lucru e propriu mişcării circulare şi sferice. Deci cu drept cuvânt învăţaţii în ştiinţa numerelor au numit numărul cinci sferic şi ciclic, ca unul ce nu iese niciodată din sine, prin înmulţirea cu numerele fără soţ. Dar el simbolizează şi ştiinţa generală, care nu iese niciodată din sine în mişcarea fără de sfârşit în jurul totului şi cuprinde toate prin puterea cuvântului.

50.     Altă explicare, a tuturor celor spuse, scurtă, precisă şi ordonată.

51.     înţelepciunea, eliberând prin pedepse de patimi, produce frica, iar prin dobândirea virtuţilor stârnind mintea să privească la cele viitoare, produce dorul după ele.

52.     înţelepciunea este frică în cei ce n-o doresc, născând privaţiunea prin fugă (de cele ale vieţii) şi este dor în cei ce o iubesc, sau deprindere de a se bucura (de alte bunuri).