Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a V a

întrebarea 56

Iarăşi s-a scris în a doua carte a lui Ezdra: ”Şi auzind duşmanii seminţiei lui Iuda şi Veniamin au venit să vadă ce este cu sunetul trâmbiţelor şi au aflat că cei dn robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi apropiindu-se de Zorobabel şi de Iisus şi de capii famililor lui Israel, le grăiră lor: ”Să clădim împreună cu voi, caci asemenea vouă ascultăm de Domnul vostru şi jertfim lui din zilele lui Asarhadam, regele Asirienilor, care ne-a strămutat aici". Şi le-a zis lor Zorobabel şi Iisus şi capii familiilor lui Israel: "Nu putem zidi împreună casa Domnului Dumnezeului nostru. Noi vom zidi singuri Domnului Dumnezeului lui Israel". Ce înseamnă aceasta şi mai ales ce înseamnă gelozia pentru care n-au voit să zidească împreună cu acei ce se închinau Domnului Dumnezeu?

Răspuns

Iuda înseamnă "mărturisire". Iar înţelesul mărturisirii este îndoit (1). Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrare şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărdelegi se mulţumeşte (2). Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, "plânsul sau suspinarea mamei", sau "îndrumarea mamei", sau "fiul dreptei", sau "zidirea poporului".

Deci tot ce se mărturiseşte într-unul din cele două chinuri arătate, este de seminţia lui Iuda. Şi tot ce se plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale spre zidire şi mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin (3). Aşa i-a definit Scriptura pe cei care s-au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea fată de cele sensibile şi s-au făcut, prin deprinderea cu nepătirnirea, capabilă să zidească casa lui Dumnezeu. Iar "casă" numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuinţă lui Dumnezeu în duh. In sfârşit duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israel de către Azvacafat, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israel Babiloneni, Hutei, Ematei şi Evrei.

Babilonenii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin "fire confuză (zăpăcită)" (4). Huteii închipuiesc slava deşartă întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă "ieşire din acestea" (5).

Emateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor.

Căci Emat se tălmăceşte "vederea celor de dinafară". Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor (6).

In sfârşit Evreii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam (7).

Iar Asarhadon, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israel, se tălmăceşte "cel ce robeşte de la spate", adică în chip ascuns şi neobservat; sau "cel ce robeşte în lanţuri". Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe care îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Aceasta a adus în pământul lui Israel, adică în deprinderea cunoştinţei şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţilor lor (8).

Poate tocmai pentru că ştia că aceşti draci vicleni se ţin pe urmele celor virtuoşi, scrie dumnezeiescul Apostol Tesalonicenilor că nu s-a dus la ei "cu cuvinte de linguşire", ca un făţarnic (cum poate credeau ei despre dânsul), nici "cu ascunse porniri de lăcomie", vrând să placă oamenilor, nici "căutând mărire de la cineva", ca un iubitor de slavă. Căci nu şi-a arătat nici o mândrie, fiind vădite trăsăturile smereniei sale: nenumăratele prigoniri şi pătimirile cu trupul, sărătia desăvârşită şi simplitatea în rostirea cuvântului. "Căci deşi sunt simplu în cuvânt, dar nu şi în cunoştinţă".

Deci "aceea auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scăpaţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel". Trâmbiţele, al căror sunet îl aud dracii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăinţă de la păcat la virtute şi s-au ridicat de la neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu (9).

Şi au venit la Zorobabel şi la Iisus şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-i jertfim Lui". Zorobabel este mintea activă, Iisus mintea contemplativă (10), iar capii familiilor sunt puterile (facultăţile) sufletului, din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De aceasta se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea 

300

oamenilor şi a făţărniciei, zicând: "Să clădim împreună cu voi templul Domnului". Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu întâmpină vreodată râvna omului virtuos, ci înlăturînd mai degrabă lipsurile virtuţilor îndeamnă la şi mai mari silinţe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc ca să tragă la sine inima celui ce străduieşte după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei şi să-l ducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că merge. De aceea spun viclenii: "la fel cu voi ascultăm pe Domnul vostru". Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici de împărţirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau de veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizează viaţa lui Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor care se săvârşesc le slujeşte lor. De aceea pe ceilalţi draci îi observă ascetul mai repede şi scapă mai uşor de vătămarea ce vine de la ei.

Dar aceştia, care au aparenţa că ajută omului să umble pe calea virtuţii şi că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai "prin cuvântul viu şi lucrător care pătrunde în toate şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului", adică cunoaşte care dintre fapte şi gânduri sunt sufleteşti, sau forme şi mişcări naturale ale virtuţii, şi care duhovniceşti sau forme şi mişcări mai presus de fire şi proprii lui Dumnezeu, date firii prin har (11); prin cuvântul care străbate până la despărţirea "dintre încheituri şi măduvă", cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuţii şi raţiunile duhovniceşti (12); prin cuvântul care "judecă cugetările şi intenţiunile inimilor", adică afecţiunile ascunse ale adâncului nostru faţă de cele spuse şi pricinile nevăzute ale acestora din suflet (13).

Căci "nu este înaintea Lui nici o făptură ascunsă"; se înţelege între noi, care credem că ne putem ascunde. "Fiindcă toate sunt goale şi descoperite", nu numai cele ce s-au făcut şi s­au gândit, ci şi cele ce se vor face şi se vor gândi. Căci poate de faptele şi gândurile viitoare spune Scriptura că "nu este făptură ascunsă", şi nu despre cele ce s-au săvârşit. Fiindcă acestea ne sunt şi nouă înşine şi le sunt şi altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârşite care au fost, sunt şi vor fi, şi care are de mai înainte prin fire cunoştinţa facerii tuturor; şi care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunoştinţa lucrurilor. Căci El este cunoştinţa fiinţială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăşi cunoştinţa, ca cel ce are cunoştinţa Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar şi faţă de aceasta se află mai presus în tot chipul, conform unei raţiuni suprainfinite care depăşeşte de infinite ori însăşi infinitatea (14). Căci El este Făcătorul şi al aşa zisei cunoştinţe în orice sens şi chip, şi nu este accesibil nici unei cunoştinţe ce poate fi cugetată sau rostită.

Cine deci, neavând acest cuvânt sălăşuit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleniile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobabel, a lui Iisus şi a capilor de familii, care spun hotărât şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii de la oameni şi ale făţărniciei: "Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israel"? Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaşte că amestecul dracilor cauzează stricăciunea şi surparea întregii clădiri şi întinează harul şi frumuseţea stăruinţelor închinate lui Dumnezeu. Căci nimeni nu poate, având ca ajutor la virtute pe vreunul din dracii pomeniţi, să o zidească pe aceasta lui Dumnezeu. Pentru că nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei ieşiţi din robie pe Babiloneni, pe Huteni, pe Ematei şi pe Evrei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine pe neobservate moartea păcatului.

Fie deci ca şi noi să zicem totdeauna duhurilor răutăţii, care ne vădesc în chip nevăzut cu înfăţişarea prieteniei duhovniceşti şi ne spun: "Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului vostru": "Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumnezeului nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israel". Singuri într-o anumită privinţă, deoarece o dată ce ne­am eliberat de duhurile care ne războiau din lipsa virtuţii şi de la care am ieşit, nu vrem ca, înălţându-ne prin excesele voastre (15), să fim iarăşi străpunşi şi să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de-a doua întoarcere este cu neputinţă sau foarte grea, deoarece acum suntem urîţi din, pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârşit, în loc de cele de-a dreapta, altele ca ei sunt şi mai la dreapta (16). Dar totuşi nu singuri în altă privinţă, deoarece îi avem pe sf. îngeri ca ajutoare la cele bune, dar şi mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuşi pe Sine în noi prin faptele dreptăţii şi ne zideşte pe noi Sieşi templu sfânt şi slobod de toată patima.

Scolii

1.     Mărturisirea este de două feluri.

2.                                     Toată mărturisirea, zice, smereşte sufletul: cea

dintâi învăţându-l că a fost îndreptat prin har, iar cea de-a doua că trebuie să se învinovăţească pentru greşelile sale întru întristarea de buna voie.

3.                                      Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa lui Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti a lui Veniamin, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii. Căci cel ce poartă de bunăvoie naşterea lui Dumnezeu este "fiul dreptei".

4.                                      Prin Babiloneni înţelege mândria, dat fiind că aceasta produce o cugetare confuză. Căci patima mândriei constă în două neştiinţe. Iar aceste două neştiinţe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât şi neputinţa omenească. Deci mândria este lipsa cunoştinţei de Dumnezeu şi de om. Căci prin negarea celor două extreme ia fiinţă o afirmare mincinoasă.

5.                                      Prin Hutei înţelege slava deşartă. Căci slava deşartă este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu şi îndreptare spre alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu şi care plăteşte prin ostenelile sale laudele goale de la oameni.

6.     Prin Ematei înţelege dorinţa de a plăcea oamenilor. Căci cel ce voieşte să placă oamenilor are grijă numai de purtările de dinafară şi de cuvinte linguşitoare, ca prin cele dintâi să fure vederea, iar prin cele de-al doilea să fure auzul acelora care se lasă îndulciţi şi impresionaţi numai de cele ce văd şi se aud şi mărginesc virtutea numai la ceea ce cade sub simţuri. Deci voinţa de a plăcea oamenilor se arată în afişarea unor purtări şi cuvinte care vor să fie cinstite de oameni ca virtuoase.

7.     Prin Evrei înţelege făţărnicia. Iar făţărnicia este afectarea prefăcută a prieteniei, sau ura acoperită sub înfăţişarea prieteniei, sau duşmănia ce se arată ca bunăvoinţă, sau invidia ce-şi dă o, faţă iubitoare, sau dispoziţia păcătoasă ce înşeală pe privitori prin afişarea chipurilor virtuţii, sau o viaţă care are forma virtuţii dar nu şi podoaba ei de fapte, sau afectarea unei dreptăţi ce constă numai în aparenţă, sau chipul filisofiei lucrătoare care acoperă golul ascuns al voinţei virtuoase, sau amăgirea cu chip de adevăr pe care o cultivă cei ce imită pe şarpe prin şiretenia năravurilor.

8.      Cauza lucrurilor şi a bunurilor din lucruri este Dumnezeu. Deci cel ce se osteneşte pentru virtute şi cunoştinţă şi nu sporeşte, pe măsura creşterii sale în har, în recunoaşterea nevredniciei proprii, nu a scăpat de răul mândriei. Iar cel ce cultivă binele pentru slava proprie, se cinsteşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, fiind străpuns de pilonul slavei deşarte. De asemenea cel ce săvârşeşte sau urmăreşte virtutea pentru a fi văzut de oameni, pune aprobarea omenească mai presus de cea Dumnezeiească, bolind de patima de a plăcea oamenilor. Iar cel ce îşi vopseşte în chip viclean purtările sale cu buna cuviinţă a virtuţii şi-şi acoperă dispoziţia rea a voinţei cu înfăţişarea văzută a cuvioşiei, spre amăgirea oamenilor, cumpără virtutea cu viclenia făţărniciei. Deci, Azvacafat cel spiritual îndreaptă intenţia fiecăruia din aceştia, de la cauza proprie spre alte scopuri.

9.      Cuvintele lui Dumnezeu grăite simplu numai prin rostire, nu se aud neavând drept glas faptele celor ce le grăiesc. Iar dacă se rostesc cu glas prin împlinirea poruncilor, dracii se mistuiesc de puterea acestui glas, iar oamenii zidesc, prin sporirea în faptele dreptăţii, cu râvnă templul Dumnezeiesc al inimii.

10.     Prin Zorobabel se înţelege aici mintea activă, dat fiiind că este mai războinic, iar prin Iisus mintea contemplativă, dat fiind că e preot şi a fost rânduit să facă necontenit rugăciuni către Dumnezeu.

11.      Despărţirea sufletului şi a duhului indică deosebirea dintre virtuţile din fire, ale căror raţiuni le avem în chip firesc, şi dintre cele de la Duhul, al căror har îl primim în dar. Deosebirea acestora o face Scriptura în chip clar.

12.     "Măduva" este cuvântul dumnezeiesc, care nutreşte ca pe nişte oase gândurile dumnezeieşti din noi, care la rândul lor susţin trupul virtuţilor. Iar "încheietura" este modul făpturii, în care se realizează unirea gândurilor cu raţiunile Dumnezeieşti spre a da întregul virtuţii.

13.     "Cugetările şi intenţiunile", pe care zice că le judecă cuvântul sunt legăturile afectuoase ale sufletului cu raţiunile dumnezeieşti şi cu gândurile şi cauzele acestor legături. Căci cugetarea mişcă amintirea, care este prin fire afecţiune, iar intenţia priveşte spre sfârşit, ceea ce e propriu cauzei.

14.    Cunoştinţa fiinţială este Dumnezeu. Dar mintea premerge în chip vădit oricărei cunoştinţe, căci aceasta cade sub ea. Deci Dumnezeu este mai presus şi de această cunoştinţă, dat fiind că este în chip suprainfinit mai presus şi de orice minte, sub care cade cunoştinţa.

15.    Dracii care războiesc sufletul în lipsa virtuţii sunt aceia care îl învaţă desfrâul şi beţia, iubirea de argint şi cele asemenea. Iar cei care îl războiesc din pricina excesului de virtute sunt acei care îl învaţă părerea de sine, slava deşartă, mândria şi cele asemenea, strecurând prin cele de-a dreapta în chip ascuns ispitele celei de-a stânga.

16.    Definiţia virtuţii este unirea prin cunoştinţă a neputinţei omeneşti cu puterea dumnezeiească. Deci cel ce se închide pe sine în neputinţa firii, încă nu a ajuns la hotarul virtuţii. Din această pricină el păcătuieşte, ca unul ce n-a primit încă puterea ce întăreşte neputinţa. Iar cel ce prezintă cu îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiească neputinţa proprie ca putere, a sărit pe hotarul virtuţii. El păcătuieşte prin aceea că nu recunoaşte ceea ce s-a făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socoteşte păcatul drept virtute. E mai de iertat deci cel ce s-a închis în neputinţa sa naturală, pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în loc de puterea dumnezeiească neputinţa proprie ca putere în stare să împlinească datoriile. Căci mai degrabă îşi pricinuieşte căderea prin îndrăzneala sa.

întrebarea 57

"Mult poate rugăciunea lucratoare a dreptului". Ce înseamnă "lucrătoare'?

Răspuns

Eu ştiu că rugăciunea este lucrătoare în două feluri. într-unul, când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreună cu faptele poruncilor, când deci rugăciunea lui nu cade de pe limbă numai ca un cuvânt simplu şi ca un sunet gol al vocii, zăcând leneşă şi fără consistenţă, ci când este lucrătoare, vie şi însufleţită prin împlinirea poruncilor. Căci rugăciunea şi cererea îşi împlinesc consistenţa când le umplem prin virtuţi. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate, lucrând prin porunci.

într-altfel este lucrătoare, când cel ce are lipsă de rugăciunea dreptului săvârşeşte faptele rugăciunii, îndreptându-şi viaţa de mai înainte şi făcând tare cererea dreptului, întru-cât o împuterniceşte prin purtarea sa cea bună. Căci nu foloseşte rugăciunea dreptului celui care, având trebuinţă de ea, se desfată mai mult cu păcatele decât cu virtuţile. De pilda marele Samuil plângea odinioară pe Saul care păcătuise, dar nu putea să-l facă pe Dumnezeu îndurător, neavând în ajutorul plânsului său îndreptarea cuvenită a păcătosului. De aceea Dumnezeu, oprind pe slujitorul Său de la plânsul de prisos, îi zice: "Până când vei plânge pentru Saul? Căci Eu 1-am lepădat pe el, ca să nu mai împărătească peste Israel".

De asemenea Ieremia, care suferea tare pentru poporul Iudeilor înnebunit de amăgirea dracilor, nu este auzit când se roagă, întrucât nu are ca putere a rugăciunii întoarcerea necredincioşilor Iudei de la rătăcire. De aceea, oprindu-l şi pe Dumnezeu de la rugăciunea în zadar, zice: "Şi tu nu te mai ruga pentru poporul acesta şi nu-mi mai cere să am milă de ei; nu te mai ruga şi nu mai veni la mine pentu ei, că nu voi auzi".

Este cu adevărat o mare nesimţire, ca să nu zic nebunie, să ceară mântuire prin rugăciunile drepţilor acela care-şi desfată sufletul cu cele stricăcioase, şi să ceară dreptate pentru acele fapte cu care se laudă, întinându-se cu voinţa. Cel ce are trebuinţă de rugăciunea dreptului trebuie să nu o lase nelucrătoare şi inertă, dacă urăşte cu adevărat cele rele, ci să o facă lucrătoare şi tare, într-aripând-o prin propriile sale virtuţi, şi în stare să ajungă la Cel ce poate să dea iertare pentru greşeli.

Prin urmare mult poate rugăciunea dreptului când e lucrătoare, fie prin dreptul care o face, fie prin cel ce o roagă prin drept s-o facă. Când e lucrătoare prin dreptul care o face, îi dă lui îndrăsneală către Cel ce poate să împlinească cererile drepţilor; iar când e lucrătoare prin cel ce o roagă prin drept s-o facă, îl echilibrează pe el de ticăloşia de mai înainte, schimbându-i dispoziţia spre virtute.

întrebarea 58

"Intru aceasta vă bucuraţi puţin acum, măcar că trebuie să vă întristaţi în multe feluri de încercări".

Cum, intristat find cineva în in cercări, poate să se bucure intru cele ce se întristează?

Răspuns

Cuvântul adevărului cunoaşte două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simţire. Cea dintâi (1) cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul conştiinţei; iar cea de-a a doua se întinde peste toată simţirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor (2). Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simţurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet (3). Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simţurilor, iar cealaltă a celor fără de voie.

Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziţie din care lipseşte plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin sine la dispoziţia deprinderii. Această boală a puterii ce se afă prin fire la dispoziţia deprinderii vine din reaua întrebuinţare a lucrării ei naturale. în sfârşit reaua întrebuinţare a lucrării ei constă în mişcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea şi nu are consistenţă (4).

Dar precum cunoaşte Scriptura două feluri de intristari, la fel cunoaste doua feluri de ispite(5). Unul cu voie si unul fara de voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de  dureri fara voie. Ispita cu voia da fiinta placerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simţuri (6).

De aceea socotesc că Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii săi cum trebuie, să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: "Şi nu ne duce pe noi în ispită", adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să facă experienţa ispitelor plăcerii, adică a celor voite şi poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învăţând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: "Mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite", adică în încercările, care nu sunt voite şi poftite şi produc dureri (7). Şi Domnul o arată aceasta limpede adăugând: "ci ne izbăveşte de cel rău", iar marele Iacob zicând: "Ştiind că cercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici o lipsă". "Desăvârşit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, şi cele fără de voie stăruieşte cu răbdare (8), iar "întreg" este cel ce-şi însoţeşte făptuirea cu cunoştinţa şi a cărui contemplaţie nu este lipsită de fapte (9).

Aşadar întristarea şi plăcerea fiind împărţite între suflet şi simţire, cel ce caută plăcerea sufletului, primeşte întristarea simţurilor şi devine cercat, desăvârşit şi întreg. "Cercat" întrucât a experimentat prin simţire cele contrare; "desăvârşit", întrucât a luptat neobosit cu plăcerea şi întristarea din simţuri, prin înfrânare şi răbdare; "întreg", întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante deprinderile care luptă cu dispoziţiile simţirii opuse întreolaltă; acesta deprinderi sunt făptuirea şi contemplaţia, care rămân legate întreolaltă şi nedespărţite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoştinţa contemplaţiei, iar contemplaţia purtând, ca şi raţiunea, platoşa virtuţii cu fapta (10).

Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca şi plăcerea sunt de două feluri şi una se află în suflet, iar alta în simţuri, să privim pe scurt şi cauzele lor.

întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greşelile proprii, altă este pentru greşelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simţuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează (11). Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-şi aibă ca început al naşterii sale afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor

(12).

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simţuri a celui ce se veseleşte şi se bucură de virtuţiile proprii sau ale altora (13). Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibe ca început al naşterii sale întoarcerea înţeleaptă a sufletului de la simţire (14). Dobândind sufletul, care urmăreşte virtutea, această desfacere de simţire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri şi osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născoceşte diferitele plăceri în temeiul afecţiunii voluntare a sufletului faţă de ele (15). Dimpotrivă această putere respinge acum bărbăteşte, prin înfrânare, năvala plăcerilor fireşti ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile cerilor fireşti, ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile şi durerile fără de voie şi potrivnice firii ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea şi de la frumuseţea dumnezeiească a virtuţii, de la plăcerea cea fără consistenţă. Şi nu cade de la înălţimea virtuţilor ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruţa trupul de simţirea durerilor. Iar cauza întristării după simţuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simţuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii (16) lui neputând avea alt început al naşterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci lucrarea după fire a minţii şi a simţurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor (17). Pentru că cele supuse minţii sunt entităţile spirituale şi necorporale, pe care le sesizează după fiinţă; iar cele supuse simţurilor sunt lucrurile sensibile şi corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire.

Deci fiindcă nu e cu putinţă minţii să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, aşezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simţurilor care o întovărăseşete şi care e înrudită cu lucrurile sensibile (18), pe drept cuvânt dacă se lipseşte de înfăţişările celor văzute, socotind lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte drept o lucrare naturală (19), care din cel spirituale şi cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale şi cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip neraţional (din pricina simţirii care a biruit-o), mintea pe care o naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conştiinţei, iar pe de alta produce plăcerea de simţire, îngrăşând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simţuri cu cele văzute, taie înfăţişarea acestora şi contemplă raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, curăţite de figurile, aşezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reţinută de nici unul din lucrurile văzute prin simţuri, şi naşte întristarea din simţire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simţurile sunt cârmuite de raţiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simţurile slobode şi dezlegate de lanţurile raţiunii, ca să slujească plăcerilor (20).

Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul şi acelaşi lucru) e produsă de plăcerea de simţire, iar întristarea sau durerea simţirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreşte şi nădăjduieşte viata "păstrată în cer spre moştenire nestricăcioasă, prihănită şi neveştejită, prin învierea din morţi a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos", are în suflet o veselie şi o bucurie negrăită, bucurîndu-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup şi în simţire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simţirii de feluritele încercări şi de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoţită de plăcere şi de durere: durere pentru trup, care se lipseşte de durerea dulce şi lină, şi plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viaţa aceasta (căci aşa cred că se înţelege "acum") cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure şi să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veşnice, chiar dacă simţirea e apăsată de durere. "Căci nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă" zice Apostolul.

în felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristandu-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeaşi virtute, privind la frumuseţea celor viitoare ca la ceva prezent (21). Pentru această frumuseţe, cel ce se înnoieşte necontenit prin naşterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David, prin renunţarea de bunăvoie la trup, având atât plăcerea mântuitoare, cât şi întristarea folositoare (22). Iar prin întristare nu înţelegem pe cea neraţională, a celor mulţi, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie (23) şi îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă (24), ci pe cea raţională şi încercată de înţelepţi în cele dumnezeieşti şi pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simţirii împiedică discernământul raţiunii, sau în simţire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simţirii, cu cât procură mai multă plăcere şi bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuţii şi cunoştinţei.

Scolii

1.    Adică întristarea sufletului.

2.     Acum numeşte întristare, durerea simţirii.

3.       întristarea sufletului este urmarea plăcerii simţurilor, căci prin aceasta se naşte întristarea sufletului. De asemenea întristarea trupului este urmarea plăcerii sufletului, căci bucuria sufletului se face întristarea trupului.

4.    Definiţiile întristării se alternează în ce priveşte cauza, care o produce.

5.       întristarea este de două feluri. Una este a simţirii, născându-se din lipsa plăcerilor trupeşti; iar alta a minţii, producându-se prin lipsa bunurilor sufletului. Dar tot de două feluri zice că sunt şi ispitele. Unele sunt cu voia, altele fără de voie. Cele cu voia sunt pe de o parte pricinile plăcerii trupeşti a simţurilor, pe de alta ale întristării din suflet. Căci numai păcatul săvârşit întristează sufletul. Iar cele fără de voie, care se arată în strâmtorile involuntare, sunt pricinile plăcerii din suflet şi ale durerii trupeşti a simţurilor.

6.     Ispita cu voia produce întristare în suflet şi crează plăcerea în suflet şi crează plăcerea în simţuri; iar cea fără voie naşte plăcerea sufletului şi întristarea trupului.

7.     Domnul ne învaţă să ne rugăm să nu ajungem în ispitele cu voia, care produc plăcere trupului şi durere sufletului.

Iar marele lacob ne îndeamnă să ne bucurăm de încercările cele fără de voie, care alungă plăcerea trupului şi durerea sufletului.

8.      Arată pe cine numeşte desăvârşit.

9.      Arată pe cine numeşte întreg.

10.     "Cercat" este cel ce a făcut experienţa durerii şi plăcerii trupeşti, întrucât a încercat atât la latura favorabilă a celor trupeşti. "Desăvârşit" este cel ce a biruit plăcerea şi durerea trupului prin puterea raţiunii. Iar "întreg" este cel ce şi-a păstrat neschimbate deprinderile făptuirii şi ale contemplaţiei, prin tăria dragostei de cele dumnezeieşti.

11.     Oricărei întristări din suflet îi premerge, zice, o plăcerea trupului.

12.       Fără legătura pătimaşă a sufletului cu simţurile nu este în oameni păcat.

15.       Cel ce domoleşte trupul prin ostenelile de bunăvoie, bucură sufletul duhovniceşte.

14.     Virtutea se naşte prin înstrăinarea de bunăvoie a sufletului de trup.

15.     Puterea născocitoare de care vorbeşte este puterea cugetătoare (mintală) a sufletului. Aceasta ieşind din legătura cu simţurile, nu mai are cine să se îngrijească de plăceri pe seama sufletului, printr-o afecţiune de bunăvoie faţă de el. Ea nu se mai ocupă nici cu uşurarea durerii trupului, din pricina preocupării totale şi afectuoase a voinţei de cele dumnezeieşti.

16.    Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face începutul durerii simţurilor. Căci sufletul ostenindu- se pentru cele bune după fire, nu mai este nici o putere care să născocească mijloacele ce procură plăcere simţurilor.

17.     Simţurilor le sunt supuse cele sensibile, iar minţii cele inteligibile. Deci mare este deosebirea între cele sensibile şi cele inteligibile.

18.     Mintea îndată ce socoteşte lucrarea simţurilor ca proprie, se încâlceşte în înfăţişările lucrurilor sensibile şi născoceşte plăceri pe seama trupului, neputând străbate dincolo de natura celor văzute, fiind reţinută de legătura pătimaşă cu simţurile.

19.      Cel ce preface legile lucrurilor prin imitare în legea sa, este un virtuos, făcând raţională mişcarea celor lipsite de raţiune. Iar cel ce preface legea sa în legile altora prin imitare, e un pătimaş, schimbând raţiunea în ceea ce-i lipsit de raţiune.

20.     Când stăpâneşte în noi raţiunea, aceasta chinuieşte în mod necesar trupul, care îi slujeşte în vederea virtuţii.

21.     Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindcă pentru greşala dintâi a răsărit în noi legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a hotărât moartea trupului prin osteneli şi dureri, rânduită spre desfiinţarea legii păcatului, cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea în sufletul său când vede cum este desfiinţată legea păcatului din trupul său prin feluritele osteneli şi dureri, ca să primească fericita viaţa viitoare în duh. Căci ştie că nu poate ajunge la aceasta dacă nu e golită mai înainte din trup, ca dintr-un vas, încă în această viaţă, legea păcatului, susţinută prin afecţiunea voinţei faţă de el.

22.     Plăcerea mântuitoare este plăcerea sufletului pentru virtute. Iar întristarea folositoare, durerea trupului de dragul virtuţii.

23.     Cel ce e lipsit de patimi şi de lucruri, îşi duce pornirile spre cele ce nu se cuvine.

24.     Cel ce nu primeşte întâmplările care îl depărtează de patimi şi de lucruri fuge de cele ce nu trebuie să fugă.

întrebarea 59

Pentru această mântuire au căutat cu stăruială şi au cercetat cu de-amăuntul Proorocii care au proorocit despre harul rânduit vouă, cercetând care şi ce fel de timp este acela arătat lor de duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea despre patimile lui Hristos şi despre măririle de după ele". Dacă fericiţii Prooroci ne-au lăsat în scris cele ce au răsunat în urechile lor de la Duhul, ca să le căutăm şi să le cercetăm, cum şi cu ce căutare şi cercetare le-au căutat şi cercetat, odată ce le- au răsunat în urechi şi au scris cele descoperite lor?

Răspuns

Puterile de căutare şi cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial de către Făcător, prin însăşi aducerea ei în existenţă. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeieşti te împărtăşeşte prin har puterea Preasfântului Duh. Dat fiind însă că cel viclean a ţintuit în urma păcatului aceste puteri încă de la început de firea celor văzute, "şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu", întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii şi raţiunii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri, pe drept cuvânt harul Preasfântului Duh a restabilit puterea celor ce n-au îmbrăţişat rătăcirea cu intenţiile şi cu toată inima, dezlipind-o de cele materiale. Deci reprimind-o curăţită prin har, aceştia au căutat întâi şi au cercetat, apoi au căutat cu stăruinţă şi au cercetat cu de-amănuntul tainele dumnezeieşti prin acelaşi har al Domnului.

Fiindcă nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterile care primesc prin fire cunoştinţa (1). Căci atunci socotim că sfinţii Prooroci nu înţelegeau iluminările date lor de către Preasfântul Duh. Dar în acest caz cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: "înţeleptul înţelege cele din gura sa". Pe de altă parte n-au primit cunoştinţa adevărată a lucrurilor nici numai căutând-o prin puterea firii, fără harul Duhului Sfânt. Căci atunci s-ar dovedi de prisos sălăşluirea Duhului în Sfinţi, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevărului. Şi cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: "Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor"; sau: "Fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos; căci unuia, zice, i s-a dat prin Duhul cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă prin acelaşi Duh, altuia, darul tămăduirilor" ş.a.m.d. Apoi adaugă: "Toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia îndeobşte precum voieşte". Şi voieşte ceea ce este spre folos fiecăruia, ca să împlinească dorul nepătimaş al celor ce caută cele dumnezeieşti. Căci cei ce caută fără cele dumnezeieşti, desigur va lua ceea ce caută (2). Iar cel ce caută cu vreo patimă, nu va primi ce caută, căutând în chip rău. Căci zice: "Cereţi şi nu primiţi, fiindcă cereţi rău".

Prin urmare harul Duhului Sfânt nu lucrează înţelepciunea în Sfinţi fără mintea care să o primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor, fară iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fără deprinderea şi puterea capabilă de fiecare. Dar iarăşi nu va dobândi omul ceva din cele înşirate numai prin puterea naturală, fără puterea lui Dumnezeu, care să le dăruiască (3).

Iar aceasta o arată limpede toţi Sfinţii, care, după ce se învrednicesc de descoperirile celor dumnezeieşti, caută raţiunile celor descoperite. Astfel Avraam, primind făgăduinţa că va moşteni pământul arătată lui prin cuvintele ce i le spune Dumnezeu: "Eu sunt Domnul care te-am scos pe tine din pământul Chaldeilor, ca să-ţi dau pământul acesta spre moştenire", nu se mulţumeşte să primească ceea ce a căutat ieşind din pământul Chaldeilor, ci a căutat cu dor să afle şi felul cum va moşteni, zicând către Dumnezeu: "Stăpâne Doamne, prin ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?" Iar Moise, primind puterea semnelor şi a minunilor, a căutat să înveţe modurile şi raţiunile prin care avea să dovedească vrednicia de crezare a semnelor dăruite. Iar marele David zice: "Şi a mai pus în ei toate raţiunile semnelor şi a minunilor lui, în pământul lui Ham". Şi tot el zice despre sine, strigând către Dumnezeu: "Descoperă ochii mei şi vei înţelege minunile din legea Ta". Apoi: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele". Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeieşti, pentru care a stat nemâncat trei săptămâni, căutând raţiunile lor, aude pe un înger zicând către alt înger: "Tâlcuieşte celui de colo vedenia ". în sfârşit marele Prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui îl prezintă pe îngerul ce grăia în el, arătându-i şi învăţându-l raţiunile vedeniilor, zicând: "Şi mi-a arătat mie îngerul, care grăieşte în mine: Doamne, ce sunt astea?"

E limpede din aceasta că toţi Sfinţii pe de-o parte au primit de la Duhul descoperirii, pe de alta au cerut să li se lămurească raţiunile celor descoperite. De asemenea că harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fiind slăbită prin întrebuinţarea ei într-un mod contrar firii, o face iarăşi tare prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit firii, înălţând-o la înţelegerea celor dumnezeieşti.

Desigur Duhul Sfânt este cel ce caută şi cercetează în noi cunoştinţa lucrurilor. Dar nu caută pentru Sine ceea ce caută, fiindcă e Dumnezeu şi mai presus de orice cunoştinţă, ci pentru noi cei ce avem lipsă de cunoştinţă. Precum şi cuvântul făcându-se trup, nu săvârşeşte taina întrupării pentru Sine, ci pentru noi. Dar precum fără trup însufleţii mintal nu ar fi lucrat Cuvântul în chip dumnezeiesc cele ale trupului, la fel nici Duhul Sfânt nu lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterea cea după fire, care caută şi cercetează cunoştinţa. Deci ori de căutau, ori de căutau cu stăruinţă, ori de cercetau ori de cercetau cu de-amănuntul, Sfinţii aveau harul Duhului, care mişca puterea mintală şi raţională a lor spre căutarea şi cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletului. Fără Duhul nu vedeau nimic din cele duhovniceşti, fiindcă nu poate mintea omenească să perceapă fără lumina dumnezeiească cele dumnezeieşti şi spirituale.

Căci precum nu se poate odihni ochiul să perceapă cele sensibile fără lumina soarelui, la fel fără lumina duhovnicească nu ar putea primi mintea omenească niciodată vreo vedere duhovnicească. Cea dintâi luminează simţul văzului prin fire spre perceperea corpurilor (4), cea de-a doua luminează mintea spre contemplare pentru a înţelege cele mai presus de simţuri (5).

Iar mântuirea "sufletelor" este sfârşitul credinţei. Sfârşitul credinţei este descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut este pătrunderea (penhoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinţei fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinţei (6). împlinirea dorinţei este odihnirea pururea nobilă a celor plini de dorinţă, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururea mobilă a celor plini de dorinţă în jurul Celui dorit este bucuria veşnică şi neîncetată a Celui dorit. Bucuria veşnică şi neîntreruptă e împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire. Iar împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire, este asemenea celor ce se împărtăşesc. Asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cei de care se împărtăşesc, înseamnă identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, atât cât este cu putinţă. Iar identitatea actualizată prin asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor şi veacurilor şi a celor din timp şi din veac. Iar concentrarea şi sfârşitul timpurilor şi veacurilor şi a celor din ele este unirea nedespărţită a începutului adevărat şi propriu în cei mântuiţi (7). Unirea nedespărţită a începutului şi sfârşitului adevărat în cei mântuiţi este ieşirea cea bună din cele naturale a celor hotărniciţi fiinţial între început şi sfârşit. Iar ieşirea cea bună din cele naturale a celor mărginiţi între început şi sfârşit, este o lucrare atotviguroasă şi supraputernică, nemijlocită şi infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciţi de acea ieşire bună din cele naturale (8). în sfârşit lucrarea aceasta nemijlocită, atotviguroasă şi supraputernică a lui Dumnezeu, ce lucrează la infinit, este o plăcere şi o bucurie tainică, şi supratainică a celor stăpâniţi de ea în temeiul unei uniri negrăite şi mai presus de înţelegere; o bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau raţiune, înţelegere sau cuvânt în lumea celor create.

Căci nu posedă firea raţiunile celor mai presus de fire, precum nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim plăcerea dumnezeiească şi înţeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se după har cu cei vrednici. Iar contrară firii este durerea negrăită ce se naşte din lipsa acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toţi, după calitatea dispoziţiei aflătoare în fiecare, dă fiecăruia, precum ştie El, simţirea potrivită, după cum s-a pregătit fiecare prin sine însuşi spre primirea Celui ce se va uni cu toţi la sfârşitul veacurilor (9).

Deci socotesc că prin "mântuirea sufletelor"ca sfârşit al credinţei, corifeul Apostolilor Petru înţelege îmbrăţişarea de cele mai presus de fire. "Pentru, această mântuire, desigur prin Duhul Sfânt au căutat cu stăruinţă Proorocii şi au cercetat cu de-amănuntul, care şi ce fel de chip este acela arătat lor de Duhul lui Hristos aflător în ei, care le mărturisea despre patimile lui Hristos şi despre măririle de după ele". Aşadar pe cel ce caută cu stăruinţă în duh mântuirea sufletelor şi cercetează cu de-amănuntul raţiunile şi podurile duhovniceşti ale acestei mântuiri, îi povăţuieşte la înţelegere Duhul Sfânt, care nu lasă să rămână în ei nemişcată şi nelucrătoare puterea prin care pot să caute cu stăruinţă cele dumnezeieşti.

Mai întâi El învaţă să "caute" omorîrea voinţei din păcat sau a păcatului din (prin) voinţă; şi învierea voinţei în (prin) virtute sau a virtuţei în (prin) voinţă, De asemenea să "cerceteze" modurile de omorîre a voinţei din păcat, sau a păcatului din (prin) voinţă; la fel raţiunile învierii voinţei (prin) virtute şi a virtuţii (prin) voinţă (10). Căci prin aceste moduri şi raţiuni obişnuieşte să se înfăptuiască omorîrea păcatului din (prin) voinţă, sau a voinţei prin păcat, precum şi învierea virtuţii în (prin) voinţă sau a voinţii în (prin) virtute. Fiindcă ei au în chip vădit, ca parte în veacul acesta (pe care Scriptura l-a numit "timp"), patimile în Hristos sau pentru Hristos în preajma firii, patimi pe care le-a mărturisit lor Duhul Sfânt, ca să se sădească în Hristos întru asemănarea morţii Lui prin omorîrea păcatului, dar şi în asemănarea învierii, prin lucrarea virtuţilor (11).

Căci se cuvine de fapt ca cel ce vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul prin voinţă, ci şi voinţa însăşi pentru păcat (faţă de păcat) şi să învie nu numai voinţa pentru virtute, ci şi însăşi virtutea pentru voinţă. Aceasta pentru că întreaga voinţă omorîtă să fie despărţită de întregul păcat omorît, încât să nu-l mai simtă, şi întreaga voinţă înviată să simtă întreaga virtute înviată printr-o unire nedespărţită (12).

Aceasta "căutând-o" mai întâi Sfinţii prin Duhul Sfânt, au dobândit filosofia lucrătoare. După aceasta, devenind curaţi şi slobozi de orice întinare, şi-au mişcat ochiul mintal al sufletului spre ţinta finală a făpturilor prin acelaşi Duh, "căutând cu stăruinţă", după învierea voinţei, şi nestrălucirea firii, şi "cercetând cu "de-amănuntul" modurile şi raţunile nemuririi celei dumnezeieşti. Căci nu mai "căutau" învierea voinţei, pe care o primiseră deja prin făptuire morală de la Duhul, precum nu mai "cercetau" nici modurile ei, ci "căutau acum cu stăruinţă" nestricăciunea firii, pe care nu o aveau, şi "cercetau cu de-amănuntul" modurile şi raţiunile îndumnezeirii ei. Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care, cum am zis, Scriptura l-a numit "timp"), aşa să fie şi slăviţi împreună cu El în veacul viitor, devenind, într-un chip mai presus de fire, moştenitori ai lui Dumnezeu după har împreună şi moştenitori cu Hristos după iconomie, prin puterea întrupării Celui ce şi-a însuşit toată firea.

Căci Hristos fiind prin fire Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu îl moştenim noi după har într-un chip mai presus de fire, prin participarea cea negrăită. Iar ca om care ne-a însuşit pe noi, făcându-se pentru noi în chipul nostru, se moşteneşte şi El însuşi pe Sine împreună cu noi, datorită coborîrii Sale neînţelese. Pe acesta Sfinţii dorindu-L mai înainte în chip tainic în duh, au învăţat că slavei celei întru Hristos ce se va arăta în viitor pe urma virtuţii trebuie să-i premeargă în timpul de faţă pătimirile în El pentru virtute. Căci "cercetau, zice, care şi ce fel de timp este acela arătat lor de Duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea de mai înainte pătimirile în Hristos".

Deci ei "căutau cu stăruinţă" şi "cercetau cu de-amănuntul" nu numai nestricăciunea firii şi raţiunile îndumnezeirii ei, ci şi timpul în care va veni încercarea prin pătimiri de dragul ei, ca să facă vădită atât dispoziţia celor ce o doresc cu adevărat, cât şi intenţia celor ce o doresc cu făţărnicie; apoi şi timpul, adică veacul celălalt, în care se va arăta prezentă şi actualizată îndumnezeirea după har, care îi va face pe toţi întru asemănarea dumnezeiească, pe măsura în care este capabil fiecare să o primească. Poate aceasta a numit-o Scriptura "mărirea" ce va urma ostenelilor pentru virtute.

Acestea trebuie spuse ca răspuns celui ce ar zice: de ce n-a zis Scriptura aici "căutare" şi "cercetare", ci "căutare cu stăruinţă" şi "cercetare cu de-amănuntul"? Răspunzând astfel, va arăta lămurit înţelesul lor cel mai apropiat. Dar eu cunosc şi alt înţeles al lor, pe care 1-am auzit de la oarecare înţelept. Zicea adică acela, spunând un lucru mai tainic despre "căutarea" şi "căutarea cu stăruinţă a originii (începutului) şi a ţintei finale (sfârşitului). Şi anume despre "căutare" că ea e folosită în chip natural pentru origine, iar "căutarea cu stăruinţă" pentru ţinta finală. Căci în mod firesc nimeni nu-şi va "căuta cu stăruinţă" originea, precum nimeni nu-şi va "căuta" în mod firesc ţinta finală. Ci originea şi-o "caută", iar ţinta finală şi-o "caută cu stăruinţă". Dar, zicea, de când omul a aruncat prin neascultare de îndată ce-a început să existe, îndărătul sau originea proprie, nu mai putea să "caute" ceea ce s-a căutat în urma lui. Şi deoarece originea circumscrie în mod natural mişcarea celor pornite din ea şi ţintă finală, în care ca într-o cauză îşi caută sfârşitul mişcarea celor ce se află în mişcare.

Deci omul "căutându-şi cu stăruinţă" ţinta sa finală dă de originea sa, care se află în mod natural în ţinta sa finală. Căci părăsind "căutarea" originii sale, a întreprins prin fire "căutarea cu stăruinţă" a ei ca ţintă finală. Fiindcă nu era cu putinţă să scape din hotarul ei, care-l înconjoară din toate părţile şi-şi circumscrie mişcarea. Deci, cum a zis, nu putea "căuta" originea ajunsă înapoia sa, dar a trebuit să "caute cu stăruinţă" ţinta finală aflătoare înaintea sa, ca să cunoască prin ţinta finală originea părăsită, după ce nu a cunoscut ţinta finală din origine.

Poate şi aceasta vrea să ne înveţe înţeleptul Solomon când zice: "Ce este ce a fost? însăşi ceea ce va fi. Şi ce este ce s-a făcut? însăşi ceea ce se va face. "Prin aceasta arată oarecum cu înţelepciunea originea din ţintă, căci nu se mai arată după călcarea poruncii ţinta finală din origine, ci originea din ţinta finală; nici nu mai "caută" cineva raţiunile originii, ci "caută cu stăruinţă" pe acelea care duc pe cei aflători în mişcarea spre ţinta finală.

Dar cineva ar putea spune că de multe ori cuvântul "căutare" în Scriptură nu are în mod sigur acest înţeles. De pildă se spune: "Caută pacea şi urmăreşte-o pe ea", sau: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreapta Lui". Dar acela poate găsi chiar în aceste locuri, dacă le priveşte cu atenţie, întărirea celor spuse de noi. Căci spunând Scriptura: "Căută pacea şi urmăreşte-o pe ea", prin aceasta a dat sfatul să se urmărească originea în ţinta finală; iar "împărăţia", care este originea, a poruncit să se "caute cu stăruinţă" prin dreptate, care este ţinta finală a împărăţiei. Căci împărăţia lui Dumnezeu este înainte de orice "dreptate", mai bine zis e ea însăşi dreptatea, spre care tinde, ca spre ţinta finală, toată mişcarea celui ce să străduieşte. Fiindcă dreptatea înseamnă a da în mod egal fiecăruia după vrednicie; iar împărăţia este ocrotirea după lege. Deci dreptatea e aceeaşi cu împărăţia. Prin ea, ca prin ţinta finală, pot merge cu uşurinţă cei ce vor spre împărăţie, ca spre origine. Fiindcă dreptatea este împărăţia lucrată (actualizată), iar împărăţia, dreptatea sprijinită prin fapte. Căci a ocroti după lege făpturile, înseamnă a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa, e tot una cu ocrotirea după lege a existenţelor. Prin urmare nici o deosebire în cuvinte nu zdruncină acordul dintre înţelesurile Sf. Scripturi pentru cei ce înţeleg cu înţelepciune cele dumnezeieşti.

Iar dacă ar vrea cineva să înţeleagă şi altfel "căutarea"(13) , sau "căutarea cu stăruinţă" şi "cercetarea cu de-amănuntul", va afla că atât "căutarea" cât şi "căutarea cu stăruinţă" se referă la minte, iar "cercetarea" şi "căutarea cu de-amănuntul" la raţiune. Căci în mod natural "caută" mintea şi "cercetează" prin fire raţiunea. "Căutarea" este, ca să dau o definiţie, o mişcare simplă însoţită de dorinţă, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar "cercetarea" este o distincţie simplă şi însoţită de o intenţie, pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut. "Căutarea cu stăruinţă" este mişcarea pătrunsă de cunoaştere şi de ştiinţă şi însoţită de o dorinţă de-o anumită calitate sau mărime, pe care o face mintea spre ceva care poate fi cunoscut; iar "cercetarea cu de-amănuntul" este distincţia prin fapte pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut, mânată de o intenţie de o anumită calitate sau mărime. Aplicând aceste definţii la cele dumnezeieşti, zicem despre "căutare" că este mişcarea primă şi simplă şi însoţită de dorinţă a minţii spre propria cauză, iar "cercetarea" distincţia primă şi simplă, pe care o face raţiunea cu privire la propria cauză, mânată de o anumită intenţie. "Căutarea cu stăruinţă" este iarăşi mişcarea pătrunsă de cunoştinţă şi de ştiinţă, pe care o face mintea spre propria cauză, mânată de o dorinţă fierbinte. Iar "cercetarea cu de- amănuntul" este distincţia, pe care o face raţiunea ce împlineşte virtuţile, cu privire la cauza proprie, mânată de o intenţie chibzuită şi înţeleaptă (14).

Deci şi Sfinţii Prooroci, "căutând cu stăruinţă" şi "cercetând cu de-amănuntul" cele privitoare la mintea sufletului, erau purtaţi spre Dumnezeu de o mişcare arzătoare şi înfocată, a minţii, pătrunsă de ştiinţă şi cunoştinţă făceau cu raţiunea distincţii înţelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeieşti. Iar cei ce-i imită pe ei caută asemănarea stăruitor, cu cunoştinţă şi ştiinţă; mântuirea sufletelor, şi cercetează amănunţit, cu chibzuinţă şi înţelepciune distincţiile din faptele dumnezeieşti.

Scolii

1.    Nici harul dumnezeiesc nu produce iluminările cunoştinţei, dacă nu e cineva în stare să primească iluminarea prin puterea naturală, nici capacitatea de primire a acestuia nu produce iluminarea cunoştinţei, fără harul care să o dăruiască.

2.     Cel ce cere fără patimă, primeşte harul de a lucra prin fapte virtuţile; cel ce caută în chip nepătimaş, află adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaş la uşa cunoştinţei va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunoştinţa tainică despre Dumnezeu).

3.                                       Mintea este organul înţelepciunii; raţiunea al cunoştinţei; încredinţarea (convingerea) amândurora, al credinţei, care este susţinută prin amândouă; iubirea naturală de oameni, al darurilor vindecărilor. Căci tot darul dumnezeiesc are în noi, ca putere sau dispoziţie, un organ corespunzător şi capabil de el. Astfel cel ce şi-a curăţit mintea de orice nălucire sensibilă, primeşte înţelepciune; cel ce şi- a făcut raţiunea stăpână peste afectele înnăscute, adică peste mânie şi poftă, primeşte cunoştinţă; cel ce are în minte şi raţiune o încredinţare neclintită cu privire la Dumnezeu, primeşte credinţa care toate le poate; iar cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darurile vindecărilor.

4.     E vorba de lumina sensibilă.

5.     E vorba de lumina duhovnicească.

6.     Se înţelege a celor ce se mişcă spre Dumnezeu

7.     Faptul existenţei prezintă pe Dumnezeu ca origine naturală (început), iar tendinţa după existenţa fericită înfăţişează pe Dumnezeu ca ţintă finală (sfârşit) spre care tinde cu voia tot ce e pătruns de dorinţa să se zidească din nou în Dumnezeu. Unitatatea acestora stă în existenţa fericită venită prin har. Aceasta înfăţişează pe Dumnezeu, care e prin fire mai presus de orice început şi sfârşit, făcând pe cei ce au după fire un început şi un sfârşit, să fie după har fără de început şi fără de sfârşit.

8.         Prefacerea calitativă după har, până la îndumnezeire, este ieşirea din cele hotărnicite în mod natural între început şi sfârşit.

9.     Cuvânt tainic spre judecata viitoare.

10.                                        Mai întâi cel evlavios "caută" să omoare păcatul pentru voinţă şi voinţa pentru păcat; pe urmă "cerce­tează" cum şi în ce chip trebuie să le fortifice pe aceasta una pentru alta. După mortificarea desăvârşită a acestora una pentru alta, "caută" viaţa voinţei în virtute şi a virtuţii în voinţă; pe urmă "cercetează" cum şi în ce chip trebuie să dea viaţă fiecăreia din acestea în cealaltă. "Căutarea" este, ca să dăm o definiţie, dorirea unui lucru dorit, iar "cercetarea" e căutarea modului de împlinire a dorinţei după lucrul dorit.

11.     Cel ce a omorât voinţa după păcat, s-a împreunat cu Hristos întru asemănarea morţii iar cel ce a înviat-o pe aceasta pentru dreptate, s-a împreunat cu El şi întru asemănarea învierii Lui.

12.     Păcatul şi voinţa omorându-se una pentru alta, dobândesc o îndoită nesimţire una faţă de alta. Iar dreptatea şi voinţa având viaţa una în alta, dobândesc o îndoită simţire una faţă de alta.

13.     Alt înţeles al acestora.

14.     Mintea mişcându-se fără să ştie, spre cauza lucrurilor, numai prin dorinţă, "caută" numai; iar raţiunea scrutând raţiunile adevărate din lucruri, în chip felurit, le "cercetează".

întrebarea 60

"Ca al unui miel neîntinat şi nespurcat, care este Hristos, cunoscut mai înainte de intemeierea lumii, dar arătat în timpurile din urmă pentru noi". De cine cunoscut mai inainte?

Răspuns

Prin taina lui Hristos cuvântul Scripturii a numit pe Hristos însuşi. Aceasta o mărturiseşte limpede marele Apostol, spunând: "Taina cea ascunsă de neamuri, s-a descoperit acum", de unde se vede că după el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar această taină este, desigur, unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi omenităţii într-un singur ipostas. Unirea aceasta adună omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în raţiunea ipostasului şi face din amândouă un singur ipostas compus, fără să aducă nici un fel de micşorare a deosebirii lor fiinţiale după fire. Astfel se înfăptuieşte, precum am spus, un singur ipostas al lor, şi totuşi deosebirea firilor rămâne neatinsă, ceea ce face ca şi după unire să se păstreze micşorată integritatea lor după fire, măcar că sunt unite. Căci acolo unde prin unire nu s­a produs nici o schimbare sau alterare în cele ce s-au unit, a rămas neatinsă raţiunea fiinţială a fiecăreia după cele ce sau unit. Iar acolo unde raţiunea fiinţială a rămas neatinsă şi după unire, au rămas nevătămate şi firile, nepierzând nici una ale sale din pricina unirii.

Căci se cădea Făcătorul a toate, ca făcându-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, să se păstreze pe Sine neschimbat, atât ca ceea ce era după fire, cât şi ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindcă nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo, mişcare, care singură face cu putinţă schimbarea la cele ce se mişcă. Aceasta este taina cea mare şi ascunsă. Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definându-l spunem că este ţinta finală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârşitul. Providenţei şi al celor providenţiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circum­scrie toate veacurile şi descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar vestitor (înger) al ei s-a făcut însăşi Cuvântul fiinţial al lui Dumnezeu, devenit om. Căci Aceasta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însăşi adâncul cel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării (l). Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, care s-a arătat în cele din urmă dintre timpuri, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia în care s-a învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.

Căci Scriptura ştie de o îndoită cunoştinţă a celor dumnezeieşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi în înţelesuri, neavând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viaţa aceasta. Cealaltă e în sens propriu adevărată şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri şi procurând toată simţirea Celui cunoscut prin participarea la El după har (2). Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoştinţa relativă, cuprinsă în raţionament şi înţelesuri, mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită prin participare (3). Iar cea trăită, care procură simţirea. Celui cunoscut prin participare şi prin experienţă, înlătură cunoştinţa cuprinsă în raţionament şi înţelesuri.

Căci este cu neputinţă, zic înţelepţii, să existe deodată cu experienţa lui Dumnezeu, raţionamentul cu privire la El; sau deodată cu simţirea lui Dumnezeu, înţelegerea Lui. Fiindcă prin raţionamentul despre Dumnezeu înţeleg o cunoştinţă prin analogie, scoasă din contemplarea lucrurilor. Prin simţire, experienţa prin participare a bunurilor mai presus de fire (4). In sfârşit prin înţelegere, cunoştinţa simplă şi unitară despre El, răsărită din lucruri. Dar poate că acestea au valoare în legătură cu orice alt lucru, dacă experienţa unui anume lucru opreşte raţionamentul cu privire la el şi dacă simţirea lui dă odihnă silinţei de a-l înţelege. Căci experienţă numesc cunoştinţa trăită, care se iveşte după încetarea oricărui raţionament iar simţire însăşi participarea la lucrul cunoscut, care apare după încetarea oricărei înţelegeri. Poate că acestea vrea să ni le spună în chip tainic marele Apostol când zice: "Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre cunoştinţă, se va sfârşi". El vorbeşte desigur despre cunoştinţa aflătoare în raţionament şi înţelesuri.

Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh. De Tatăl ca acela care a binevoit-o, de Fiul ca acela care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca acela care a conlucrat. Fiindcă nu este cunoştinţa Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, odată ce una este şi fiinţa şi puterea lor. Căci nu ignora Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentru că în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul se afla în întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi.

Deci fie că zice cineva Hristos, fie taina lui Hristos, singura Sfânta Treime are preştiinţa ei după fiinţă; cu alte cuvinte numai Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi să nu se întrebe nimeni cu nedumerire, cum Hristos, fiind unul din Sfânta Treime, e preştiut de ea. Căci nu ca Dumnezeu a fost Hristos preştiut, ci ca om, adică întruparea Lui cea după iconomie pentru om. Pentru că Cel ce este veşnic existent, din Cel veşnic existent mai presus de cauză şi de raţiune, niciodată nu este preştiut. Fiindcă preştiute sunt numai acelea, care au un început al existenţei fiind cauzate. Deci Hristos a fost preştiut nu ca ceea ce era după fire ca Sine însuşi, ci ca ceea ce s-a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie pentru noi.

Căci se cădea cu adevărat ca Cel ce este după fire făcătorul fiinţei lucrurilor, să se facă şi Autorul îndumnezeirii după har a celor create, ca astfel Dătătorul existenţei să se arate ca şi Dăruitorul fericirii veşnice a existenţei. Deci dat fiind că nici una dintre făpturi nu se cunoaşte pe sine sau vreun alt lucru ca ceea ce sunt după fiinţă, pe drept cuvânt nu e făptură care să nu fie lipsită după fire şi de preştiinţa celor ce vor fi. Numai Dumnezeu, care este mai presus de cele ce sunt, se cunoaşte şi pe Sine ca ceea ce este după fiinţă şi le cunoaşte şi pe toate cele făcute de El mai înainte de-a fi. Ba va dărui după har şi făpturilor cunoştinţa despre ele înşile, ca şi cunoştinţa reciprocă despre ceea ce sunt după fiinţă, şi le va descoperi raţiunile lor ce se află în El în chip unitar mai înainte de facerea lor.

Unii spun că Hristos a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, de către aceia cărora li s-a arătat apoi în timpurile cele mai de pe urmă, întrucât şi ei au existat înainte de întemeierea lumii, împreună ca Hristos cel cunoscut de mai înainte. Dar noi nu primim această învăţătură, fiindcă este cu totul străină de adevăr, ca una ce face fiinţa celor raţionale coeternă cu Dumnezeu. Căci nu e cu putinţă să fie cineva cu Hristos precum este El şi apoi să nu mai fie cu EI, dacă în El ajung veacurile la capătul lor şi în El se opresc cele ce se află în mişcare. Fiindcă în El nici una dintre făpturi nu mai este supusă schimbării.

Iar "neîntinat" l-a numit cuvântul Scripturii pe Hristos şi "nespurcat", ca pe unul ce a fost prin fire cu totul slobod, atât cu sufletul cât şi cu trupul, de stricăciunea păcatului. Căci sufletul lui nu avea întinăciunea răutăţii, nici trupul lui spurcăciunea păcatului.

Scolii

1.     Hotarul care cuprinde este marginea acelora care sunt prin fire mărginite. Iar măsura este circumscrierea cantităţii universale şi sfârşitul veacurilor şi al naturilor vremelnice. Marginea este circumscrierea celor mărginite în existenţa lor de un început şi un sfârşit. Iar creatura este ipostasul scos din cele ce nu sunt. Unirea acestora după ipostas, prin Providenţă, cu Acela prin care s-au făcut acestea, a fost cugetată de mai înainte. Aceasta, ca să se conserve pe de-o parte existenta lucrurilor după fiinţă aşa cum se cuvenea, pe de alta să primească o subzistenţă (un suport) sau un mod de a fi după harul dumnezeiesc, dovedind toată starea de neschimbabilitate prin unirea cu Dumnezeu.

2.     Cunoştinţa, zice, este îndoită. Una stă în raţionament şi în înţelesuri despre Dumnezeu, neavând simţirea celor cugetate printr-o prezenţă a feţei lor. Cealaltă este cea prin trăire, care singură are posesiunea adevărurilor, prin prezenţa feţei lor, fără raţionamente şi înţelesuri.

3.     Dat fiind că raţiunea indică prin cunoştinţă un lucru ce poate fi cunoscut, ea mişcă dorinţa celor ce sunt mişcaţi de ea spre posesiunea lucrului indicat.

4.     Cunoştinţa prin raţiune premerge oricărei experienţe. Căci posesiunea lucrului e dată numai prin experienţă.

întrebarea 61

"Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu. Iar dacă incepe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul? Ce înseamnă: "Vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu?". Sau: "dacă dreptul abia se mântuieşte?"

Răspuns

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simţire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor (1). Dar Cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile (2).

Astfel, datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ca un antidot, şi durerea conformă cu raţiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care şi din care este şi moartea, şi are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desfiinţeze cu desăvârşire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeieşti în minte (3). Căci toată durerea având drept cauză a naşterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalităţii, toţi cei ce sunt părtaşi de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toţi cei a căror naştere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greşeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi nici unul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizaţi silnic de plăcerea nejustificată (4) şi stăpâniţi în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea atotjustificată de pe urma lor. Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâşiau în chip jalnic pe om (ce-şi avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârşitul în stricăciunea morţii). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaşi timp şi necuvenită şi necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea naşterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieţi pătimaşe. Aceasta pentru că durerea şi moartea atotnecuvenită, aşezându-se la, mijloc între plăcere necuvenită şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuşi fericirii şi stricăciunii (5).

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit după fire, se face om desăvârşit, constatator din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuşi de puţin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipaţie a naşterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-şi, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârşitul firii (6). Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desfiinţeze obârşia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului na fost o datorie plătită pentru această obârşie din plăcere, ca la ceilalţi oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârşii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârşit al firii prin moarte, întrucât acesta (7) nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârşit în fire) şi, care era pedepsită prin el după dreptate.

Căci Domnul fiind înţelept, drept şi puternic după fire, se cădea ca înţelept să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.

                           Inţelepciunea şi-a arătat-o în modul tămăduirii, făcându-se om fără vreo schimbare sau ştirbire. Cumpăna dreptăţii a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare a firii Sale şi făcând din această trăsătură o armă spre desfiinţarea păcatului şi a morţii de pe urma lui, adică a plăcerii şi a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare (8) stătea puterea păcatului şi a morţii, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere şi stăpânirea morţii prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii şi a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simţirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim şi mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere şi de osteneli (9).

Iar tăria puterii atotcovârşitoare şi-a arătat-o dăruind firii neschimbalitatea prin toate cele contrare suferite de El (10). Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin, întruparea Sa harul mai presus de fire, adică dumnezeirea.

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea viitoare. Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiească, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârşind în moartea prin durere; şi a născocit, la sfatul şarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toţi născuţi din el după trup, împreună cu sine la sfârşitul morţii prin durere, datorită obârşiei lor nedrepte prin plăcere. Dar tot aşa Domnul, făcându-Se om şi dând o altă obârşie firii, pentru o a doua naştere din Duhul Sfânt, şi primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în EL atotnecuvenită, întrucât nu-şi avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotcuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitului făpturii omeneşti după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Şi aşa a făcut pe toţi cei renăscuţi în El duhovniceşte, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceştia nu mai au de la Adam plăcerea naşterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înţelepte dintr-o necesitate naturală (11). Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maica morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieţii veşnice.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum provenienţa din Adam prin plăcere, punându-şi pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morţii ce s-a ivit din pricina ei, şi cum naşterea Domnului după trup a adus desfiinţarea amândurora, adică a plăcerii din Adam şi a morţii din pricina lui Adam, ştergând odată cu păcatul lui Adam şi pedeapsa lui Adam. Căci nu era cu putinţă să fie predat la sfârşit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârşit moartea (12). Dar dacă-i aşa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit silnic peste fire, în ce priveşte începutul şi sfârşitul, adică naşterea şi stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi s-a făcut om desăvârşit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, şi a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepţi, şi a răsturnat rostul morţii; prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morţii.

Dar să lămuresc şi mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiească. Prin aceasta dând fiinţă plăcerii, iar prin plăcere sălăşluindu-se pe sine în însuşi adâncul (sânul) firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte (13). Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului şi tatăl răutăţii, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiească, iară din invidie faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu şi să împrăştie cele ce au fost aduse la existenţă. Fiindcă ne pizmuieşte păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuţii, ci şi pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noştrii din pricina mântuirii(14).

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul dintr-o neascultare, se menţine de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca anticipaţie a naşterii sale după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuinţarea) morţii, nemaiavând aceea în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putinţă ca în Cel ce nu şi-a luat naşterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desfiinţeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morţii.

Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta şi-a luat ca obârşie a naşterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârşie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte şi cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot aşa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte şi să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul naşterea din plăcere, prin, care se întinsese peste toţi cu necesitate osânda morţii ca o datorie. Deci aceeaşi moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptăţii. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primeşte de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desfiinţarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului.

Deci precum din pricina lui. Adam, care a înfiinţat prin neascultare legea naşterii din plăcere şi drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toţi cei ce aveau existenţă din Adam, după legea naşterii din plăcere, aveau în chip necesar şi fără să vrea, împreunată virtual cu naşterea, şi moartea ca osândă a firii şi deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea naşterii prin plăcere, tot aşa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea naşterii prin plăcere şi prin urmare rostul morţii ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca osândă a păcatului, toţi cei ce s­au renăscut cu voia din Hristos prin baia renaşterii în duh şi au lepădat prin har naşterea de mai înainte prin plăcere din Adam şi păzesc harul nepăcătuirii de la Botez şi puterea nemicşorată şi neîntinată a înfierii tainice în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviinţă moartea (întrebuinţarea morţii) ce se lucrează spre osânda păcatului. Ei au apucat vremea în care se osândeşte prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării; iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primeşte fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, având la început numai naşterea în duh suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea (întrebuinţarea morţii) spre osânda păcatului (15).

Pentru că cel ce a fost botezat şi primeşte Botezul, întărindu-l prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiească şi fără de sfârşit. Căci Sfinţii, care au străbătut calea vieţii de aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, şi arma morţii, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă.

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării şi Dumnezeu cel întrupat a desfiinţat cu totul în cei născuţi cu duhul din El, naşterea firii după legea plăcerii "a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu", adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce cred şi au cunoscut adevărul şi au cunoscut prin Botez naşterea din plăcere. Căci pe aceştia i-a numit Petru "casa lui Dumnezeu", precum mărturiseşte dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: "Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi". Dar şi Petru însuşi, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin cuvântul următor: "Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înţelege judecata), care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu"? E ca şi cum am zice: "Dacă noi, care am fost învredniciţi să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o aşa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului şi să primim cu dragă inimă moartea de ocară ca nişte răufăcători, măcar că suntem buni, "care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei"? Cu alte cuvinte, care va fi sfârşitul sau judecata celor ce nu numai că ţin cu toată silinţa, până la sfârşit, vie şi lucrătoare în suflet şi în trup, în aplecarea voii şi în fire, naşterea lor de la Adam prin plăcere, ce stăpâneşte peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu şi Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe însuşi Mijlocitorul şi Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tatăl? Iar aceasta a făcut-o ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-ne cu frumuseţea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este "Evanghelia Lui Dumnezeu": solie şi îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care s-a întrupat şi a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată) (16).

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce urmează, zicând: "Iar dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul? "Drept" numeşte pe cel credincios şi pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar "mântuire", harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici şi pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeieşti, în sfârşit "necredincios" şi "păcătos" numeşte pe cel străin de harul Evangheliei; "necredincios" pentru necredinţâ în Hristos, iar "păcătos", pentru făptura cea veche, care se menţine vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate "necredincios" a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoştinţa cea întru Hristos, iar "păcătos" pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămaşa nestricăciunii primită prin sf Botez. Locul acestora, al necredinciosului şi al păcătosului, nu e cunoscut celor ce cultivă cât de cât cunoştinţa tainică. Căci cuvântul "unde", indică desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spaţială (17). Faţă de locul acestora, locul dreptului se deosebeşte prin aceea că el nu mai e înfăţişat prin cuvâtul "unde", căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de "unde", pe Dumnezeu însuşi, cum i s-a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este "undeva", ci în chip absolut dincolo de orice "unde" şi în El este locaşul tuturor celor mântuiţi, după cum s-a scris: "Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc întărit, ca să mă mântuieşti". Şi tot cel ce nu se va împărtăşi de El, spre a primi din relaţia cu El fericirea (18), va fi asemenea unui mădular al trupului, lipsit cu totul de lucrarea de viaţă dătătoare a sufletului.

Sau iarăşi, odată ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistanţat şi nesfârşit al tuturor celor ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura patimilor însoţite de cunoştinţă pe care le-a suportat aici pentru dreptate, aşa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular şi legându-le la un foc ca să poată exista şi susţine viaţa "unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul", care sunt lipsiţi de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut de la viaţa dumnezeiească cea mai presus de veac, de loc şi de timp?

Dacă rămânem deci la înţelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul şi păcătosul care se va arăta "undeva" nu va fi câtuşi de puţin liber de viaţă circumscrisă, el neavând viaţa cea slobodă de orice circumscriere şi dincolo de orice loc. Iar dacă primim înţelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul, odată ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrăţişează toată viaţa fericită şi care va fi locul tuturor celor drepţi? Dacă n-are pe Dumnezeu însuşi ca loc, cum se va afla în locaşul şi în aşezământul fericirii din Dumnezeu? Şi simplu vorbind, dacă dreptul se mântuieşte cu multă greutate, ce se va înţelege de cel ce nici gând n-a avut de credinţă şi de virtute în viaţa de aici? (19).

Scolii

1.                                      Plăcerea şi durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a născocit-o pe cea dintâi, spre coruperea voinţei, iar pe a doua a adus-o ca osândă spre destrămarea firii, ca plăcerea să lucreze moartea de bunăvoie a sufletului din pricina păcatului, iar durerea să pricinuiască, prin destrămare, nimicirea formei trupului.

2.                                      Dumnezeu a dat, prin Providenţă, firii durerea fără voie şi moartea de pe urma ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie.

3.                                      Căutarea ostenelilor de bunăvoie şi suportarea celor fără de voie, desfiinţează plăcerea, oprind mişcarea ei actuală. Dar nu smulg puterea ei, sălăşluită ca o lege împotriva firii în vederea naşterii. Căci filosofia care cultivă virtutea produce nepătimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepătimirea voii se sălăşuieşte harul plăcerii dumnezeieşti în minte.

4.  Plăcerea necuvenită este legea păcatului, care s-a zidit în fire în urma greşelii lui Adam.

5.  Osteneala şi moartea Domnului au fost mijlocul care a desfiinţat extremele, întrucât naşterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său dumnezeiesc, luptă pentru noi, curat de viaţa pătimaşă. Răbdând pentru noi cu trupul naşterea şi moartea de bunăvoie, s-a făcut mijloc care a desfiinţat naşterea noastră din plăcere şi moartea de pe urma vieţii pătimaşe şi ne-a mutat la o altă viaţă, liberă de început temporal şi de sfârşit, pe care nu firea, ci harul o crează.

6.  Era cu neputinţă ca firea noastră supusă plăcerii de bunăvoie şi durerii fără de voie să fie readusă iarăşi la viaţă de la început, dacă nu se făcea Dumnezeu om, primind de bunăvoie, pentru pedepsirea plăcerii voluntare a firii durerea ce nu era anticipată de naşterea, din plăcere. In chipul acesta a slobozit firea de osânda naşterii, primind o naştere ce nu-şi avea începutul în plăcere.

7.     Sfârşitul prin moarte al Domnului.

8.     Se înţelege că trăsătura pătimitoare a firii.

9.  Cum sporim şi mai mult pedeapsa fireaseă a durerii, silindu-ne să o adunăm prin plăcere.

10.   înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în faptul că se face prin fire om cu adevărat, dreptatea în faptul că, ia prin naştere trăsătura pătimitoare a firii asemenea nouă, iar puterea în

faptul că pregăteşte firii prin patimi şi moarte o viaţă veşnică şi o nepătimire neschimbată.

11.  Domnul, smulgând în cei născuţi în El prin harul Duhului plăcerea pornită din legea păcatului şi prin aceasta desfiinţând naşterea după trup, le îngăduie să primească moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda păcatului.

12.  Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenţei, zămislirea din sămânţă împreunată cu plăcere, iar ca sfârşit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Domnul însă, neavând un asemenea început al naşterii după trup, n-a fost supus după fire nici sfârşitului adică morţii.

13.  Diavolul, vrând să întoarcă firea celor create în nefiinţă, a luptat să-l facă pe om să calce porunca dumnezeiească.

14.  Diavolul, pizmuind pe Dumnezeu şi pe noi, şi convingând cu viclenie pe om că e pizmuit de Dumnezeu, la făcut să calce porunca. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca să nu se arate în fapt (actual) puterea Lui prealăudată, care îndumnezeieşte pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaş al slavei dumnezeieşti prin virtute.

15.  Osânda generala a legii ce stăpânea peste fire după cădere este întruparea cea adevărată a lui Dumnezeu; iar osânda specială a legii este renaşterea fiecăruia prin voinţă.

16.       îndumnezeirea nenăscută este lumina conştientă a dumnezeirii în cei vrednici, care nu are un început, ci numai o arătare neînţeleasă.

17.     Cum trebuie înţeles cuvântul "unde".

18.  Cel ce nu va dobândi viaţa dumnezeiească curată, cea nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viaţa născută care îi va circumscrie existenţa sau i-o va mărgini, dar nu viaţa nenăscută şi liberă de toată situarea în spaţiu şi de toată mişcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă şi de aceea nici circumscrisă. Căci viaţa dumnezeiească şi neînţeleasă, deşi dă bucurie celor ce se împărtăşesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne pururea necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire infinită.

19.                                        Dumnezeu prin una şi aceeaşi voinţă nesfârşit de puternică a bunătăţii va cuprinde pe toţi îngerii şi oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toţi aceştia se vor împărtăşi la fel de Dumnezeu, care se află în toţi în chip nesilit, în conformitate cu firea, şi au făcut-o în stare să primească în mod actual raţiunile firii, conform cu raţiunea întreagă a fericirii veşnice, se împărtrăşesc, pentru consimţirea voii lor cu voia dumnezeiească, în întregime de bunătate, prin viaţa dumnezeiească ce luminează în ei ca în îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce şi-au făcut în toate voinţa neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a raţiunilor firii, în opoziţie cu raţiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeiească din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiească prin împrietenirea acestei voi cu o existenţă ticăloasă. Făcând aşa, aceştia pun o distanţă între ei şi Dumnezeu, neavând raţiunea fericirii fecundată de voinţă prin lucrarea binelui, prin care obişnuieşte să se arate viaţa dumnezeiească. Deci raţiunea firii este acul balanţei, care dă pe faţă mişcarea voinţei fiecăruia, dacă aceasta se apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mişcare să se împărtăşească de viaţa dumnezeiească, sau să nu se împărtăşească. Căci sub raportul existenţei şi al existenţei veşnice, Dumnezeu va cuprinde pe toţi, fiind în toţi prezent; dar sub raportul fericirii veşnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe îngerii şi pe oamenii sfinţi, lăsând celor ce nu sunt aşa nefericirea veşnică, ca rod al voinţei lor.

Întrebarea 62

Ce înseamnă ceea ce zice Sfântul Prooroc Zaharia: ”Şi am ridicat ochii mei şi am văzut: şi iată o seceră zburând, lungimea de două zeci de coţi, iar lăţimea de zece coţi. Şi a zis către mine: Acesta este blestemul care iese peste faţa a tot pământul". Iar după puţin: "Şi o voi scoate pe ea, zice Domnul Atotţiitorul, şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb întru, numele meu în chip mincinos, şi se va aşeza în mijlocul casei lui şi o va pierde pe ea, şi lemnele ei şi pietrele ei". Ce este secera şi măsura lungimii şi a lăţimii? Şi de ce zboară? Şi cine este furul şi cel ce jură strâmb; şi care este casa lui? Ce sunt lemnele şi pietrele?

Răspuns

Dumnezeu care a zis: "Am înmulţit vedeniile şi în mâinile Proorocilor m-am asemănat", a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite ştiri despre minunata Sa venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Prooroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci dăruind şi marelui Prooroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o seceră. Prin aceasta a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod felurit şi tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuşi cu adevărat şi de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real. Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut şi Cuvântul Tatălui, Cel ce pentru Sine este şi rămâne pururea simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El ştie, prin primirea trupului însufleţit mintal, fără ca prin unirea deplină, cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire şi fără ca prin deosebirea deplină faţă de trup după fire să se taie în doi fii (1). Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârşita neîmpărţire, precum deosebire deplină după fire, desăvârşita necontopire şi neschimbare. Căci taina dumnezeieştii întrupări nu introduce prin deosebirea după fire a celor din care constă şi o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într-o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să primească taina Treimii în adaos; iar al doilea, ca să nu fie după fire nimic de un neam şi de o fiinţă cu dumnezeirea (2). Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând, în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire.

Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu la noi. Pentru că în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti, sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă, raţiunea ei neştirbită (3). Dar fie că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie că s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup; sau fie că unirea într-o singura fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-aş cunoaşte taina întrupării dumnezeieşti, neputând constata după unire o deosebire de natură între trup şi dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup şi dumnezeire (căci nu sunt după fiinţă unul şi acelaşi lucru dumnezeirea şi trupul), aceasta înseamnă că unirea firilor împreunate în El nu s-a făcut pentru a da naştere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privinţa căruia nu aflăm în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Căci după ipostas Cuvântul este unul şi acelaşi cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primeşte cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primeşte nici, o deosebire, după acel altceva este şi se zice cu evlavie una în tot chipul şi totdeauna.

Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din care constă Hristos după unire, indicând după aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l arătăm neadăugând nici un număr la cuvântul ipostas. Căci în ceea ce nu se cugetă nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-şi are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul şi acelaşi şi singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea şi identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a văzut minunatul Zaharia zburând în chip de seceră. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea şi neştiinţa.

"Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coţi, iar lăţimea ei de zece coţi". Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul, se lărgeşte progresiv sub chipul Providenţei până la zece coţi, adică în cele zece porunci dumnezeieşti ale vieţii active (4). Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuiesc făcute şi reţinerea de la cele ce nu trebuiesc făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce s-a făcut trup şi s-a întrupat în chip desăvârşit, tot El se lungeşte până la douăzeci de coţi din pricină că trupul se alcătuieşte prin îmulţirea elementelor cu simţurile (5). Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătuieşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeieştei întrupări este mai presus de toafă firea.

Secera a fost văzută "zburând", pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, într-o vorbă, pentru scurtimea cuvântului (6). Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiind că aceasta constă numai în credinţă şi bună cunoştinţă (7). Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţa şi buna conştiinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să se producă de nici o materie din afară "Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ".

Acesta este "blestemul", pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul (8). E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n-a lăsat porunca să crească spre a aduce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de-a mai creşte în păcat. Căci s-a făcut pentru mine blestem şi păcat, Cel ce a deslegat blestemul meu şi a ridicat păcatul lumii.

Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era rodul voinţei mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţei mele de bunăvoie (9). Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu s­a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptăţii; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeieşti prin împlinirea poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit.

Această seceră, adică Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură stâmb şi casa lui o surpă. Dar furul şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean (10). E fur fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-l în locul acesta al necazurilor, şi a murdărit icoana slavei dumnezeieşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-şi facă dintr-o avuţie străină, o avuţie proprie, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâşie şi să le piardă (11).Iar jurător pe strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc, făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii.

Iar casă a acestui fur şi jurător pe strâmb, s-a făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însuşit-o tâlhărindu-l pe om (12) şi în care i s-a îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe care le ştie Dumnezeu (13), care l-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinuieşte cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul, a surpat-o, iar lemnele şi pietrele ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit (14). Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuia că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de Dumnezeu pocit şi multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiţi.Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-şi închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, care s-a făcut om din iubire de oameni, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jurătorului pe strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte (15) şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţei adevărate. Ş i scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuţiile străine, s-a făcu iarăşi El stăpân peste ai săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate e fur diavolul (16), fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător pe strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune şi fiindcă pricinuieşte pe neobservate, prin, lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăţi, celor ce ascultă de el. Iar "casa" acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca pietre" învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele bune, iar ca "lemne" amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeşte "lemne", în chip figurat, pofta (17). Aceasta fiindcă s-a scris că lemnul a corupt prima dată mişcarea ei, îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin "pietre" se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, care nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea, împreună cu "casa," în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul, care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea si care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanţuri de nesfărâmat şi-i prădează casa, scoţând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoşarea faţă de cele bune.

Sau poate numeşte "pietre" nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adică nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin "lemne" râvna faţă de cele rele (18). Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într-un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică păcatul şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului. Prin cei de departe a înţeles, cred, mişcările simţirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare (mintale) ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupeşti, unindu-le laolaltă în duh prin virtute. Căci prin "peretele din mijloc"cred că a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică al părţii pătimitoare a firii, despărţind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor, neîngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului (19).

Dar venind Cuvântul şi biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desfinţat afecţiunea faţă de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu şi Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o seceră, având douăzeci de colţi lungime, ca unul ce îmbrăţisază toată lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, şi zece coţi lăţime, întrucât Dumnezeul şi Mântuitorul meu cuprinde toată mişcarea raţională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparţine prin fire numai raţiunii. Iar decada este îmbrăţişarea şi sfârşitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăţisază nu numai puterile simţurilor, ci şi lucrările mintale, ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci şi al celor necorporale.

Iar "seceră" a fost numit în vedenie, nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El L-a semănat şi adună firea pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră aşează în hambarele dumnezeieşti pe cei mântuiţi (20); în sfârşit şi pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuţilor, se uneşte cu puterile făptuioare ale sufletului (21).

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane şi două case, pe care le desfiinţează secera. Căci se zice: "Şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb în numele Meu". Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavoleşti, care le cuprind pe toate celelalte, saucele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziţii generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conţin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpeşte prin vicleşugul amăgirii cunoştiinţa înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e "fur", întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la raţiunile duhovniceşti din făpturi şi circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfăţişării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mişcările fireşti, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii şi prin cele părute bune ispiteşte prin plăcere dorinţa sufletului spre cele rele, "jură strâmb" pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este "fur" fiindcă răpeşte la sine cunoştinţa firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de neştiinţă a celor amăgiţi. Şi "jură strâmb", fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă (22).

Aşadar diavolul este "fur", fiindcă strâmbă cunoştinţa firii şi "jură strâmb", fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârşirea virtuţii. Casa "furului" este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa "celui ce jură strâmb" este dispoziţia străbătută de necurăţia patimilor de ocară. In acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaş al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoştinţa adevărului în locul rătăcirii şi al neştiinţei şi virtutea şi dreptatea în locul răutăţii şi al vicleniei. In felul acesta îşi face prin ele arătarea în cei drepţi.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia şi aceluiaşi diavol rău, iar prin "case" dispoziţiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniţi de diavol.

Dar "fur" mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, "fur" este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărei dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile străine (23). Scriptura zice cu dreptate despre acesta: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povesteşti dreptăţile mele şi iei asupra ta legământul meu prin gura ta ?"

Şi iarăşi "fur" este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bună cuviinţă dispoziţia dinlăuntru (24). Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoştinţei mintea ascultătorilor, la fel fură acesta prin făţărnicia moravurilor simţirea privitorilor (25). Către aceştia de asemenea se va zice: "Ruşinaţi-vă cei ce v-aţi îmbrăcat în veşminte străine, sau: "Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea". Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.

Iar "cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului", este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri străine făgăduinţei, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca şi mine legământul ce şi la luat de a duce o viaţă evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb şi mincinos este acela care s-a hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin faţă de viaţa aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-şi păzească cursul vieţii fără de ocară în nevoinţele dumnezeieşti, dar nu a împlinit făgăduinţa şi de aceea nu e deloc vrednic de laudă (26). "Căci lăuda-se-va, zice, tot cel ce se jură întru El", adică tot cel ce făgăduieşte lui Dumnezeu viaţa sa şi împlineşte cu adevărat jurământul bunei făgăduieli prin faptele dreptăţii. Dar dacă cel ce împlineşte făgăduinţele sale va avea laudă, fiindcă a jurat lui Dumnezeu şi şi- a ţinut jurământul, vădit este că cel ce şi-a călcat legămintele sale va avea parte de mustrare şi de ocară, ca unul ce a minţit.

Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştiinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, cu alte cuvinte în dispoziţia fiecăruia, le nimiceşte cu totul, desfiinţând prin schimbarea spre bine, starea de mai-nainte a inimii fiecăruia, şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe forul cunoştinţei în lucrător neînfricat al adevărului, iar pe furul blândeţei aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelbr sale, ce-şi întăreşte făgăduinţele prin împlinirea poruncilor.

Scolii

1.    Priveşte taina; priveşte cum aduce la tăcere pe cei ce socotesc că firile stau de sine; priveşte moartea.

2.                                     Nu admitem, zice, în Hristos vreo deosebire a ipostasurilor, fiindcă Treimea a rămas Treime şi după ce s-a întrupat Dumnezeu şi Cuvântul, neadăugându-i-se Sfintei Treimi vreo persoană din pricina întrupării. Dar admitem o deosebire a firilor, ca să nu înfăţişăm trupul de-o fiinţă cu Cuvântul după fire.

3.                                     Cel ce nu admite deosebirea firilor, nu are prin ce să adeverească mărturisirea că Cuvântul a devenit trup fără schimbare, nerecunoscând că ceea ce a primit şi ceea ce a fost primit în ipostasul cel unic al lui Hristos şi Dumnezeu cel unul, s­au păstrat după fire ca ceea ce erau.

4.                                     De ce este Domnul seceră şi ce înseamnă lăţimea de zece coţi.

5.                                      De ce tot El, ca seceră, are lungimea de douăzeci de

coţi.

6.      De ce a văzut Proorocul secera zburând.

7.                                      Credinţa naşte prin nădejde iubirea desăvârşită faţă

de Dumnezeu; iar conştiinţa cea bună naşte prin păzirea poruncilor iubirea faţă de aproapele. Căci conştiinţa cea bună nu are ca pârâş porunca călcată. Iar acestea le poate crede numai inima celor ce se doresc după mântuirea cea adevărată.

8.      Cum este Domnul blestem şi al cui blestem

este.

9.      Pentru că omul avea dorinţa îndreptată spre pământ, într-acolo era împins şi el, fără să vrea, de către moarte.

10.      Ce este "furul" şi "cel ce jură strâmb".

11.      Furt viclean este robirea firii prin amăgire.

Sfâşierea cu care sfâşie divolul pe cei răpiţi de el, este junghierea voinţei îndreptate spre viaţă în Dumnezeu şi omorîrea totală a amintirii acelei vieţi. Iar pierzania este neştiinţa ce se naşte în cei sfâşiaţi, din lipsa cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viaţa întru virtute şi cunoştinţă.

12.      Ce este casa "furului şi "a celui ce jură strâmb".

13.                                        Ar putea spune cineva că pricina pentru care s-a îngăduit diavolului să tâlhăresacă este aceea ca să cunoască şi oamenii din experienţă răutatea lui şi aşa: arătându-se să li se facă şi mai urît; de asemenea ca toţi oamenii să-şi descopere unii,altora, prin cercare, dispoziţia sufletului şi prin acesta fiecare să-şi aibă sieşi conştiinţa proprie ca apărătoare lăuntrică. Căci Dumnezeu nu are lipsă de o astfel de experienţă, ca să ne afle cum suntem, având cunoştiinţa tuturor în mod fiinţial şi înainte de naşterea lor.

14.     Ce, sunt lemnele şi ce sunt pietrele.

15.     Surparea casei, adică a lumii rătăcite s-a făcut prin întrupare.

16.     înfăţişarea acelora după alt înţeles.

17.     Alt înţeles al acelora.

18.     Acest înţeles se potriveşte pentru cei pătimaşi. Căci cel ce pătimeşte de nemişcarea totală faţă de bine, se mişcă cât se poate de repede spre, rău. Fiindcă nemişcarea iată de amândouă e cu neputinţă.

19.     Mişcarea simţurilor împreunată cu lucrarea minţii, dă naştere virtuţii însoţită de cunoştinţă.

20.     Pentru ce l-a numit "seceră".

21.     Cuvântul se uneşte cu puterile de activitate ale sufletului, secera cu mâna secerătorului, pentru a tăia patimile şi a aduna virtuţile.

22.       Diavolul e "fur" fiindcă produce neştiinţa; şi jură strâmb", fiindcă produce răutate. El are drept "case" mintea amăgită a celor neştiutori şi aplecarea spre păcat a voii celui păcătos.

23.      înţeles frumos şi foarte potrivit nouă celor ce falsificăm, de dragul slavei deşarte, podoaba virtuţii şi a cunoştinţei.

24.      Dar "fur" este, zice şi cel ce şi dă cu prefăcătorie o înfăţişare amăgitoare de om virtos şi acoperă cu arătarea din afară viclenia ascunsă a voinţei.

25.      Cel ce simulează cunoştinţa numai prin rostire de vorbe, fură mintea ascultătorilor spre slava proprie; iar cel ce face prin purtări pe virtuosul, fură vederea privitorilor spre slava proprie. Amândoi furând prin amăgire, duc la rătăcire: unul înţelegerea sufletească a ascultătorilor, celălalt simţirea trupească a privitorilor.

26.      Ce este cel ce "jură strâmb".