marți, 24 februarie 2015

Psalmul 39 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 39



Întru sfârşit. Psalm al lui David.

    Acest psalm s-a insuflat lui David de la Duhul Sfânt, [zis fiind] din partea Bisericii creştinilor (după dumnezeiescul Chiril şi după Atanasie), care mulţumeşte prin acesta lui Dumnezeu pentru că S-a învrednicit de dumnezeiescul dar. Se roagă însă ca să se izbăvească şi de tiranii şi prigonitorii care o vrăjmăşeau. Însă se suprascrie întru sfârşit, deoarece cele scrise într-însul priveau la sfârşit, precum şi toate prin lucru s-au făcut 34.

1. Aşteptând, am aşteptat pe Domnul,
   Îndoirea aceasta a zicerii aşteptând, am aşteptat este obişnuită în limba evreiască, este însă arătătoare şi însemnătoare de întindere*, precum aceasta: Văzând, am văzut răutatea poporului meu, adică o am văzut (Ieş. 3: 7). Şi: cunoscând, voi cunoaşte (Fac. 15: 13), adică cu de-amănuntul vei cunoaşte, şi alte prea multe asemenea. Deci acest aşteptând, am aşteptat însemnează în loc de: „Eu, Biserica, mult am aşteptat pe Hristos ca să-Mi ajute”. Că scris este despre Dânsul: Şi Acesta va fii aşteptarea neamurilor (Fac. 49: 10). Despre aceasta au propovăduit dumnezeieştii Prooroci.

şi a căutat spre mine.
2. Şi a auzit rugăciunea mea

   „Hristos, zice, M-a văzut cu luare aminte, împreună şi cu milostivire, pe Mine, Biserica Sa, ticăloşindu-mă de răutatea idolilor, şi pentru aceasta a ascultat rugăciunea mea care se făcea pentru mine.” Că se rugau proorocii pentru Biserica cea din neamuri, că mai întâi ia aminte cineva, şi apoi aude şi apără pe cel ce se roagă (după Eusebie).

şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului.
   Primejdiile cele mai mari, cu nişte numiri ca acestea le arătau cei vechi, adică cu gropile, cu tina şi cu noroiul, prin groapă a ticăloşiei se poate înţelege prăpastia rătăcirii idolilor (după Didim), înlăuntrul căreia se ticăloşea cu sufletul Biserica cea din păgâni, iar tina noroiului, adică tina cea glodoasă şi ticăloasă [mizerabilă], este alcătuirea împătimirilor şi a poftelor, după acelaşi, care este stricătoare şi lipitoare de sufletul acela ce va cădea într-însa.

3. Şi a pus pe piatră picioarele mele, şi a îndreptat paşii mei.
   „A statornicit, zice, Hristos, nestatornicele Mele picioare, ale Bisericii, pe piatra credinţei cea neprimejduită, şi, arătând mie calea mântuirii prin evanghelicele porunci, a ridicat din mijloc toată poticnirea şi prăpastia, şi aşa a îndreptat călătoria mea, încât să nu mai umblu strâmb şi rătăcit încoace şi-ncolo.”35

4. Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare a Dumnezeului nostru.

   „A pus, zice, Hristos, în gura Mea, a Bisericii Sale, cântări noi.” Şi înţelege prin aceasta cântările duhovniceşti, şi troparele şi laudele cele noi, pe care le-au alcătuit şi le cântă creştinii pentru faptele cele noi ale Mântuitorului Hristos la Praznicele Sale Stăpâneşti [împărăteşti], iar cântarea Dumnezeului nostru este tălmăcire a cântării celei noi 36.

5. Vedea-vor mulţi şi se vor teme. şi vor nădăjdui spre Domnul.

   „Cei ce erau, zice, mai-nainte orbi cu sufletul, adică păgânii, vor vedea lumina dumnezeieştii cunoştinţe prin mijlocirea Bisericii, ori vor vedea semnele şi minunile prin care a strălucit Stăpânul Hristos şi Sfinţii Săi.”37 Şi se vor teme însă de Hristos, de Cel ce lucrează nişte minuni ca acestea, şi de aici vor nădăjdui întru El, adică vor crede, că cel ce crede, acela şi nădăjduieşte, ori vor nădăjdui cei mulţi în Hristos, că Acesta va mântui pe cei ce cred întru El. Prin Domn însă să înţelegi pe Hristos.

6. Fericit bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului,
   „Fericit, zice, şi bine sporit este omul acela ce-şi are nădejde sa întru singur numele Domnului, adică întru Domnul, şi nu în vreun alt lucru, precum scrie David în alt psalm: Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Domnul (Ps. 33: 8). Iar neteda alcătuire a zicerii acesteia este următoarea: „Fericit bărbatul a cărui însuşi numele Domnul este nădejde”. Şi aceasta se poate înţelege şi ca fiind zisă despre creştini, citind zicerea după formă inversată*: „Fericit este acela a cărui nădejde este numele Domnului său”. Căci numele lui Hristos este nădejdea şi mântuirea fiecărui creştin, precum aceasta o au arătat cu lucrul Sfinţii Mucenici înaintea tiranilor, care [mucenici] cu îndrăzneală au mărturisit că numele lui Hristos şi al Creştinismului le este slavă, bogăţie şi nădejde, că Acesta este bunul nume spre Care am fost chemaţi (după Iacov, fratele Domnului, cap. 2: 7).

şi n-a privit la deşertăciuni şi nebunii[*][†] înşelătoare.

   „Creştinul cel de acest fel, zice, ce nădăjduieşte întru Hristos, acesta nu priveşte, nici nu se îndeletniceşte cu cele zadarnice, adică cu cele ce oamenilor celor simpli şi mulţi li se par a fi bune.” Iar nebunii mincinoase sunt vrăjitoriile, căci vrăjitorii, fiind înnebuniţi de către draci, îşi ies din minţi şi se poartă încoace şi-ncolo, aceştia încă şi mint întru cele ce sunt mai-nainte şi, de la un fel ca acesta de nebunie, David a arătat ca printr-o cimilitură toată slujirea idolilor, ca din parte - întregul 38.

7. Multe ai făcut, Tu, Doamne Dumnezeul meu: minunile Tale!
   Fiindcă Marele David s-a înspăimântat de preaslăvita minune a înomenirii lui Hristos, şi pentru că nu a putut să afle cuvânt vrednic de a zice aceasta, a glăsuit singur cuvinţelul acesta înspăimântător: Multe minuni ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu! Care lucru l-a pătimit şi Apostolul Pavel, căci şi el, foarte mirându-se, a strigat: O, adânc de bogăţie, şi înţelepciune şi de cunoştinţă a lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui, şi cât sunt nepătrunse căile Lui! (Rom. 11: 33). Minuni zice David nu numai pe cele făcute în vremea lui Moise şi a lui Isus Navi şi a lui Samuel, şi minunile cele mai-nainte de acestea, cele din vremea lui Avraam şi a celorlalţi patriarhi, şi cu mult mai vârtos cele ce s-au făcut în vremea înomenirii Stăpânului Hristos, pe care, mai-nainte văzându-le prin Sfântul Duh, cu mirare a strigat zicerea aceasta cea de mai sus (după Sfântul Chiril).

Şi la gândurile Tale nu este cine să se asemene Ţie.

   Alcătuirea cea netedă a zicerii acesteia este următoarea: „Nu este cineva care să se asemene Ţie întru gândurile Tale, adică nimeni nu va înţelege gândurile Tale, Doamne, cele despre Providenţa şi mântuirea lumii. Că, iată, acel minunat şi preaslăvit lucru ai gândit - a Te face om pentru om”.

8. Vestit-am şi am grăit; înmulţitu-s-au peste număr.
   „Am spus, zice, şi am învăţat multe minuni ale Tale în mulţi psalmi, dar minunile Tale s-au înmulţit încă, şi s-au arătat că sunt nenumărate, fără a putea fi cuprinse de număr, pentru că cele ce le-am cunoscut acum sunt necuprinse din pricina mărimii firii lor.” Ori se înţelege şi într-alt fel, că de vreme ce altcineva nu poate spune [nimic] despre minunile Tale, Doamne, numai aceasta am vestit şi am grăit despre ele, adică aceea că covârşesc numărul”39.

9. Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup Mi-ai săvârşit [întocmit].
   Cuvintele acestea şi cele următoare le învaţă Apostolul Pavel în cartea cea către Evrei, că se zic către Dumnezeu Tatăl din partea lui Iisus Hristos, căci zice Fiul lui Dumnezeu către Dumnezeu Tatăl după a Sa înomenire că de acum înainte ai lepădat jertfa şi prinosul legii, şi ai alcătuit Mie trup din sângiurile Fecioarei şi din Duhul Sfânt, pentru ca acesta să se facă jertfa pentru mântuirea oamenilor”.

10. Arderi de tot şi jertfă pentru păcat n-ai căutat;

   În Cartea Leviticului şi a Deuteronomului vei găsi arătat, o cititorule, care erau arderile de tot, şi care erau jertfele cele pentru păcat şi de obşte, acolo vei găsi care este osebirea dintre jertfe şi prinoase. Aici, acum, Hristos zice către cerescul Părinte: „După ce Eu M-am întrupat, care sunt înţelegătoarea* şi adevărata jertfa care ridică păcatele lumii, de atunci nu ai mai cerut vreo altă jertfa de-a legii”40.

atunci am zis: iată, vin.

   Atunci când? „Când nu ai mai voit jertfele legii, că atunci Eu am zis: Părinte, a venit ceasul, preaslăveşte pe Fiul Tău (In. 17: 1).” Că acest iată, vin însemnează „precum vezi, iată, Eu gata sunt”41.

11. În capul cărţii[*][†] scris este pentru Mine,
   Evreii numesc cărţi scrierile*, iar capete, tilictariile (adică hârtiile cele scrise şi învălătucite, ori pitacele* după ceea ce este scris: Fiul omului, mănâncă cartea aceasta (Iez. 3: 19). Căci pe tilictarii scriau cei vechi, şi nu pe hârtii în patru colţuri, precum scriem acum. Deci zice Hristos că: „În tilictaria [capul] cărţii este scris pentru Mine, însă a cărţii prooroceşti adică, că pentru înomenirea Mea au propovăduit proorocii mai-nainte”. Însăşi aceasta o a zis Domnul în urmă către iudei: De aţi crede lui Moise, aţi crede şi în Mine, că despre Mine a scris Acela (In. 5: 46). Şi altele asemenea 42.

ca să fac voia Ta, Dumnezeul Meu, am voit,

   „Fiindcă, zice, cele despre înomenirea Mea mai-nainte s-au cunoscut şi s-au proorocit de prooroci, pentru aceasta am voit să fac voia Ta, o Părintele Meu.” Iar voia Părintelui este junghierea cea după trup a Fiului Său întru mântuirea oamenilor. Despre aceasta, însuşi Hristos în urmă a zis că: M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia celui ce M-a trimis (In. 6: 38).

şi legea Ta în mijlocul pântecelui Meu.

Aceasta în mijlocul pântecelui Meu se înţelege în loc de „din mijlocul pântecelui Meu”, adică din inima Mea, care vrea să zică «cu toată inima şi cu tot sufletul Meu»”, adică luându-se în loc de „din”. Şi aici am voit trebuie a se subînţelege „din toată inima Mea am voit să plinesc legea Ta, adică poruncile ce Mi le-ai dat”, precum însuşi în urmă zicea: Acela, adică Părintele, poruncă Mi-a dat Mie ce să zic şi ce să grăiesc (In. 21: 49)43.

12. Bine am vestit dreptatea întru adunare mare;
   Dreptate numeşte aici David Evanghelia, fiindcă aceasta îndreptează pe toţi cei ce cred într-însa şi păzesc poruncile ei, oricare ar fi aceştia, şi că legea lui Moise s-a dat numai evreilor, iar Evanghelia s-a dat tuturor neamurilor, iar dreaptă este aceasta, fiindcă nu numai pe cutare şi pe cutare [îndreptează], ci deopotrivă pe toţi oamenii îi cheamă la mântuire, iar adunare mare numeşte sinagogile evreilor cele cu mulţi oameni înlăuntru, în care cu îndrăzneală propovăduia Domnul 44.

iată, buzele nu le voi opri; Doamne, Tu ai cunoscut.
   „Precum vezi, zice, o Părintele Meu, nu voi opri buzele Mele de a propovădui oamenilor cuvintele cele către mântuirea lor. Şi Tu aceasta o ştii, că nu le voi opri, fiindcă Tu Mă cunoşti ca Fiu al Tău după fire, precum şi Eu Te cunosc de Părinte al Meu după fire.”45

13. Dreptatea Ta nu am ascuns în inima mea,
   Despre Evanghelie zice David aceste cuvinte, numind-o dreptate, după cum am tâlcuit mai sus: „Ştii, zice, o Părinte, că nu am tăcut [lăsat sub tăcere] evangheliceasca propovăduire, ci tuturor o am arătat”.

adevărul Tău şi mântuirea Ta am spus.
   Iarăşi numeşte şi aici Evanghelia adevăr şi mântuire, căci ea este plină nu numai de dreptate, ci şi de adevăr: Eu, zice, adevăr grăiesc vouă (In. 16: 7). Nu numai de aceasta, ci şi de mântuire este plină, fiindcă făgăduieşte să dea mântuire tuturor celor ce cred.

14. N-am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă.

   Şi aceste cuvinte, pentru Evanghelie le zice Stăpânul Hristos, că milă se numeşte Evanghelia, pentru milostivirea care printr-însa o a arătat Dumnezeu către noi, care n-a suferit a se tiraniza făptura de către Diavolul. Drept aceea, pentru mântuirea făpturii Sale, nici pe Fiul Său Cel Unul-Născut nu L-a cruţat, ci L-a dat la moarte. Astfel, cu deosebite [diferite] numiri a numit Evanghelia, pentru deosebitele ei daruri.

15. Iar Tu, Doamne, să nu depărtezi îndurările Tale de la Mine;

   „Cuvintele acestea şi cele următoare se zic din partea întregii Biserici a creştinilor, care roagă prin acestea a nu se părăsi de Dumnezeu după primirea darului Sfântului Duh, fiindcă multe primejdii şi ispite îi vor urma de la oameni şi de la draci.”46

mila Ta şi adevărul Tău pururea să Mă sprijinească.

   „Fie, zice, Doamne, să-mi ajute mila şi ajutorul Tău, adică făgăduinţa Ta adevărată, că Tu ai făgăduit, zicând: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele (Mt. 28: 20). Unele copii-manuscrise* redau prin „M-ai sprijinit” şi se înţelege că „până acum mi-a ajutat mila Ta şi adevărul Tău”, însă mai bună este aceasta zisă aici, adică „în chip de rugăciune să Mă spijinească”47.

16. Că M-au împresurat rele, cărora nu este număr;

   „Vezi, zice, că m-au înconjurat atât de multe vrăjmăşii şi primejdii, încât nu au număr şi, pentru aceasta, am trebuinţă de ajutorul Tău, Doamne.”

ajunsu-m-au fărădelegile mele, şi nu am putut să văd.

   Vezi, o creştine, că oamenii cei drepţi, care sunt mădulare ale trupului Bisericii, din multa smerită cugetare ce au, toate primejdiile şi ispitele le pătimesc pentru păcatele lor. Tot astfel şi tinerii cei trei din cuptorul Babilonului într-un glas ziceau: Am greşit, am nelegiuit (Dan. 9: 5), măcar că pentru Dumnezeu pătimeau. Şi David zice că păcatele sale, adică ispitele ce îi vin din păcate, atât de mult îi întunecă ochii sufletului, încât nu poate vedea şi a desluşi care sunt cele folositoare. Însă lumina dumnezeieştii mângâieri topeşte acest întuneric 48.

17. Înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu,

   Cuvintele acestea, ce se zic adică şi de la smerita cugetare a Bisericii creştinilor, nu este nepotrivit să le înţelegem cum că se zic şi de la adevăr, că, de vreme ce (după Teodorit, în trupul Bisericii), în întreaga adunare a credincioşilor, mulţi păcătoşi şi leneşi cu viaţa se află amestecaţi cu cei îmbunătăţiţi şi drepţi, pentru aceasta, drepţii îşi însuşesc loruşi păcatele acestora, şi le numesc ca ale lor*, pentru comuniunea şi dragostea şi credinţa cea una pe care o au 49.

şi inima mea m-a părăsit.

   „După ceea ce se vede, zice, şi inima mea am pierdut-o, Eu, Biserica Ta, Doamne, de vreme ce nu mai am putere să îndrăznesc la vreun lucru, că am slăbit cu totul din pricina ispitelor”. Că inima este cea care cheamă şi dă îndrăzneală omului.

18. Binevoieşte, Doamne, ca să mă izbăveşti; Doamne, ca să-mi ajuţi mie i-a aminte.
   „Binevoieşte, zice, o Doamne, să mă izbăveşti de relele cele zice mai sus, şi cu sârguinţă vezi [i-a aminte] spre a-mi ajuta.”50

19. Să se ruşineze şi să se înfrunte împreună cei ce caută sufletul meu ca să-l scoată pe dânsul.
   „Împreună acestea două, zice, să le pătimească, adică şi ruşinarea, şi înfruntarea, de vor vedea nebiruita Ta putere şi ajutorare pe care o faci nouă, creştinilor, acei tirani care caută să scoată sufletele din trupurile noastre prin tot felul de munci”. Ori împreună însemnează că „toţi cei de acest fel împreună să se îndrepteze”.

20. Să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi voiesc mie rele.
   „Să se întoarcă, zice, fără ispravă şi fără lucrare şi fără a birui bărbăţia mea toţi cei ce-mi voiesc răul - oameni şi draci - şi pentru această nelucrare a lor să se ruşineze”. Cu deosebire însă, şi în multe chipuri împleteşte Biserica blestemele cele asupra vrăjmaşilor Ei, pentru ca să arate cu acestea chinul şi durerea Sa.

21. Să-şi poarte îndată ruşinea lor cei ce-mi zic mie: Bine, bine.

  Despre zicerea bine, bine am zis în altă parte că este adverb batjocoritor, dar vezi în Psalmul 34 şi 21: Zis-au: Bine, bine, văzut-au ochii noştrii 51.

22. Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei ce Te caută, Doamne,şi să zică pururea: Mărească-Se Domnul, cei ce iubesc mântuirea Ta.
   Zicerea să se bucure şi să se veselească, de voieşti, o cititorule, poţi înţelege că însemnează unul şi acelaşi lucru, iar de nu, ai osebirea lor scrisă la Psalmul 9, stih 2, adică că bucuria este întindere* a veseliei. Iar de Tine a zis în loc de „de credinţa cea întru Tine să se veselească cei ce Te caută, Doamne”.

23. Iar eu sărac sunt, şi sărman,
   Această zicere se zice din partea fiecărui creştin, fiindcă tot creştinul este sărman, pentru că toate averile pentru Hristos le-a lăsat, iar sărac, pentru că osteneşte şi lucrează cele de nevoie pentru mântuirea sa, şi iarăşi sărman este acelaşi, pentru că s-a lipsit de cele ce avea, iar sărac, pentru că îl doare şi osteneşte întru poruncile lui Hristos şi în faptele cele bune 52.

Domnul Se va îngriji de Mine.

   „Domnul, zice, va purta de grijă pentru mine, pentru că şi eu numai la Dânsul am năzuit, şi nu mă va trece cu vederea, întru El nădăjduind.”

24. Ajutorul meu şi păzitorul meu eşti Tu, Dumnezeul meu, nu zăbovi.

   „Dumnezeul meu eşti Tu, zice, să nu zăboveşti a-mi ajuta.” Eu însă socotesc a fi şi o altă înţelegere, mai adâncă, a zicerii acesteia (după Teodorit), că cuvântul acesta de mai sus iar eu sărac sunt, şi sărman, potrivindu-l la Proorocul David, socotesc că fericitul acesta, mai-nainte văzând bogăţia duhovniceştilor daruri care urmau să se reverse peste creştini, a dorit şi el să o dobândească, dar fiindcă era departe de vremea şi zilele creştinilor, nu-şi putea împlini dorinţa de a le dobândi, pentru aceasta s-a mâhnit, şi, tânguindu-se pe sine pentru lipsirea aceasta, a zis: „Iar eu sărac sunt, şi sărman, necâştigând o bogăţie duhovnicească ca aceasta, Dumnezeu însă va purta grijă de mine ca să mă împărtăşesc şi eu din bogăţia şi slava care în urmă o vor lua creştinii întru împărăţia Cerurilor”. Iar că aceasta este adevărată, o mărturiseşte Domnul, zicând: Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi, şi nu au văzut, şi să audă cele ce auziţi, şi nu au auzit (Mt. 13: 17). Pentru dorul acesta dar ce-l avea David, roagă pe Fiul lui Dumnezeu să nu zăbovească a veni şi a Se face om.



------------------------------------------------------------------------------------------------------


33 Iar Teodorit zice: „Eu însă socotesc că psalmul acesta s-a scris cu închipuire pentru cele ce i s-au întâmplat lui David, dar se aduce şi de către toată firea oamenilor care au primit nădejdea învierii de la Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi la această înţelegere ne povăţuieşte pe noi dumnezeiescul Pavel, pomenind oarecari ziceri în Epistola către Evrei”.

* lit. întindere; când e vorba de stilul exprimării, înseamnă accentuare, intesitate, chiar exagerare.

35 Iar Sfântul Grigorie al Nyssei zice: „Deci tu, cel ce ţi-ai spălat picioarele, şi toată tina cea pământească o ai lepădat, pe piatră să întăreşti picioarele ca să nu ţi se clatine paşii tăi, întru poruncile lui Dumnezeu păzeşte-ţi pasul cel neîntinat pe calea cea umblată, precum făcea şi David: când s-a spălat de noroiul tinei, pe piatră şi-a înălţat picioarele sale - iar prin piatră înţelegem pe Domnul, Care este lumină şi adevăr, şi nestricăciune, şi dreptate - prin care duhovniceasca cale se lăţeşte, din care acesta [David, cititorul], neabătându-se nici într-o parte, nici într-alta, îşi păzeşte urmă curată, nici dintr-o parte fiind întinată cu noroiul dezmierdării”. A zis însă şi Teodorit: ,,Pe această piatră (zice Domnul), voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui”. Pentru aceasta şi Didim a zis: „Din groapa ticăloşiei, adică a relei slujiri de idoli, şi a noroiului tinei, adică din petrecerea cea cu totul întinată a credinţei... (La Nichita)”.

36 Iar Marele Atanasie zice: „Cântare nouă numeşte evagheliceasca lege”. Iar Didim zice: „Cântarea este prin fire o înspăimântare [] cu slavoslovie pentru vederea [contemplarea] celor ce s-au făcut”. Iar despre aceştia a zis Dumnezeu prin Isaia: Voi aduce pe orbi în calea pe care nu o au cunoscut, şi în cărările pe care nu ştiau călca îi voi povăţui pe ei ([cum] să umble adică) (Is. 42: 16).

37 A zis însă şi însuşi Dumnezeu prin Isaia: Trimisu-M-a Domnul ca să deschid ochii orbilor (Is. 42: 7). Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Pururea oarecum cei ce încă nu au crezut se arată râvnitori celor ce acum au crezut, şi sârguitori de a călca pe urma vieţii acelora, trezindu-se către adevăr şi privind la lumina lui. Apoi ce urmează de aici? Primesc în mintea lor dumnezeiasca frică, şi nădejdile lor întru Dumnezeu întărindu-şi de la Dânsul, şi nu mai cer dăruirile bunătăţilor (La Nichita)”.

* Vezi nota de la Psalmul 13:1.

*[†] ieşire necontrolată din sine, comportare excentrică, bizară; nebunia poate fi şi pozitivă. Apostolul Pavel era numit nebun (Fapte 26: 24). Dacă el părea nebun în ochii celor de atunci („oficialităţile” vremii), noi cum ar trebuie să părem? La locul nostru? Nederanjând pe nimeni? Blânzi, înţelegători, respectuoşi cu toţi? Da! Dar nebuni, nu? Apostolul ştia bine ce face, să-i aflăm lucrarea şi să o urmăm după putinţă.

38 Iar altul zice: „Nebunia, însă înţeleaptă, este ieşirea din viaţa aceasta, pentru care şi ca nişte ieşiţi (uimiţi, ieşiţi din minte) celor mai mulţi li se păreau proorocii, prin care, lăudându-se David, zice: Eu am zis întru uimirea [] mea (Ps. 30: 23). Şi Pavel: Căci ne-am ieşit din fire [forma verbală; din Ps. 30: 23] pentru Dumnezeu (II Cor. 5: 13), căci deşertăciuni mincinoase sunt îngrijirile de cele lumeşti.

39 Teodorit însă zice: „«Biruiesc numărul şi toată istorisirea minunilor ce se fac prin puterea Ta, că nu este cel ce poate să facă cele asemenea cu Tine, că prea mari cu adevărat şi prea frumoase sunt făptuirile Tale. Biruiesc însă [sunt mai presus de] laudele omeneşti iconomiile cele ce se fac în fiecare vreme de Providenţa Ta: cele ce s-au făcut în Egipt, cele în pustie, cele în vremea lui Moise, a lui Isus Navi, a lui Samuel, şi cele mai vechi decât acestea, cele în vremea lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov, împărăţia lui Iosif cea prin robie şi celelalte, ca să nu le povestesc pe fiecare. Dar cea făcută acum decât toate acestea este mai minunată, că nu pentru un om sau pentru un neam, ci pentru toate neamurile lucrezi mântuirea şi, încetând slujirea legii - care pentru neputinţa iudeilor s-a potrivit -, ai dat darul cel nou, care legiuieşte slujirea cea cuvântătoare»”.

* cuvântătoare, raţională, mentală.

40 Zice însă Teodorit: „Când stăpânea legea, se aduceau lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe, iar proorocescul cuvânt, pe toate acestea dându-le afară, cuvântătoarea jertfa o a arătat, pentru care pricină cu închipuire am zis că psalmul se potriveşte lui David, fiindcă şi acela mai-nainte vedea cele ce vor să fie, şi după acelea dorea să vieţuiască. Şi cu adevărat se potriveşte cu neamurile cele ce s-au învrednicit de mântuire şi s-au izbăvit de rătăcire”. Iar altul zice că în evreieşte se zice aşa: „Urechi [Termenul se găseşte într-o variantă manuscrisă a Psaltirii după LXX, anume Psalterium Gallicanum] mi-ai gătit, că din vechime adică jertfele şi arderile de tot se porunceau a se aduce pentru păcate, iar acum, în chip nou de mântuire s-a predat Cel fără de jertfe şi de arderi de tot: «Că numai de ascultare cerut fiind, şi de evlavie pe Sine M-am adus înaintea Ta, şi chemat fiind, de faţă sunt, grăbind să fac voia Ta». Iar zicerea «urechi Mi-ai gătit», Fericitul Pavel, luând-o la trup [înţelegând-o ca referindu-se la trup], ştiută fiindu-i [Scriptura] cea evreiască, o a întrebuinţat pentru scopul său (La Nichita)”. A zis însă şi Didim: „Aduce în locul jertfelor celor din lege jertfa cea fără de sânge şi înţelegătoare a Trupului şi a Sângelui Domnului, că trup a săvârşit Bisericii, adică trupul cel Domnesc, însuşi Hristos în vremea Cinei celei de taină zicând: Luaţi mâncaţi".

41 Zice însă Teodorit: „Lui Hristos se cuvine întâi a zice cele ale noastre, întru El şi mai-nainte să închipuie întru Sine pe cele ce se cuvine de noi a le face: aşa El întâi a venit către Botez, nouă arătându-ne darul Botezului; El a spălat picioarele ucenicilor, punându-Se nouă înainte drept întâia pildă de smerenie. Pentru aceasta şi către Ioan a zis: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă a plini toată dreptatea. Iar Didim, pe iată, vin îl potriveşte [atribuie] Bisericii.

* carte, document.

* scriere, lucrare, operă.

*[†] Documente oficiale în general.

42 Iar altul zice: „Cartea este [cuprinde] toate cele cinci cărţi ale lui Moise [Pentateuhul], iar capul cărţilor acelora este Facerea, ca început al lor, în care sunt scrise cele ale lui Isaac, care se aduc la Hristos”. Iar alţii înţeleg prin cap începutul Evangheliei lui Ioan, fiindcă vorbeşte despre naşterea Fiului cea fără de început. Ori începutul Evangheliei lui Matei, fiindcă vorbeşte de naşterea lui Hristos cea sub vreme şi trupească.

43 Origen zice: „Cap al cărţii numeşte toată Scriptura Legii Vechi, că toate întru una se încheie [articulează] - în prezicerea cea despre Hristos”. Iar altul, zicerea în mijlocul pântecelui Meu o a tâlcuit zicând că Hristos, având voia Părintelui ascunsă întru Sine, o a arătat adevăraţilor Săi Ucenici, cărora le descoperea şi tainele împărăţiei Cerurilor. Bine este şi nouă cu atât mai mult să ne curăţim pântecele şi să-l facem mai subţire, încât să primim în mijlocul lui legea Domnului, iar al sufletului pântece este lucrarea cea primitoare a hranelor celor duhovniceşti, adică puterea cea pricepătoare [gânditoare, care pricepe].

44 Altul înţelege prin adunare mare Biserica cea din păgâni, ca pe Una care era mai numeroasă decât cea a iudeilor, şi ca pe una ce mai mari taine a primit. A zis însă şi Isihie: ,Adunare mare a zis nu numai pe ceea ce are adunare de mai mulţi oameni, ci şi, cu mult mai vârtos, pe ceea ce poate primi dogmele cele înalte şi mari încuviinţate [de mare cuviinţă] ale teologiei. Iar buze ale adunării s-ar putea zice schimbătoreşte [la figurat, cu schimbare de înţeles] şi pe lăudaţii Apostoli, şi toţi dascălii cei după aceia, care nu numai opresc la celălalt trup al Bisericii a binevesti însăşi dreptatea lui Hristos, ci mai vârtos se şi silesc, dându-se lor potrivitul ajutor (La Nichita)”.

45 Iar altul tâlcuieşte aşa: „Cheamă Hristos spre a veni [toţi către El] prin Sfinţii Evanghelişti şi prin dascălii cei după vremi, pe care cineva i-ar putea numi buze ale lui Hristos”. Zice şi Pavel: De ce căutaţi dovadă că Hristos grăieşte întru mine? (II Cor. 13: 3). Iar zicerea ai cunoscut este în loc de „voi face cunoscută dreptatea cea prin credinţă, ca pe una ce ai primit-o adică [deja]”.

46 Iar altul zice că cuvintele acestea se zic dinspre faţa evreilor celor rămaşi în necredinţă, căci roagă pe Dumnezeu să nu depărteze îndurările Sale de la dânşii. Se însemnează încă chemarea lor cea din zilele cele mai de pe urmă. Teodorit însă zice că: „Şi după ce Biserica lui Dumnezeu S-a încredinţat de mântuire, iarăşi are trebuinţă de aceeaşi purtare de grijă, pentru ridicările asupră-i cele de tot felul ale oamenilor şi ale demonilor, de care a făcut pomenire întru cele de aici înainte” [următoarele versete]. Cam acestea le zice şi Eusebie: „Biserica lui Dumnezeu, de întreitele învăluiri ale păgânilor, nu cugetă înalt, ca una ce se nevoieşte, ci pe cele ce se fac le dă la păcatele şi greşalele noastre [le pune pe seama lor] (că are la Sine şi din cei ce vieţuiesc cu trândăvire, şi din cei ce îmbrăţişează viaţa cea odihnită şi care aleg a sluji îndulcirilor), şi se roagă să dobândească ajutorarea cea de la Mântuitoml (La Nichita)”.

* copii (manuscrise).

47 Iar altul zice: „Sprijinire se face însă nouă mila lui Dumnezeu şi adevărul, fiindcă, la mila Lui privind, nu ne deznădăjduim, iar la adevărul judecăţii - căci fiecare se va judeca după căile lui - ne întărim a nu păcătui. În multe locuri însă şi Mântuitorul numeşte [face pomenire de] mila lui Dumnezeu care se naşte cea dintâi, iar apoi adevărul Lui, adică că însuşi este”.
48 Altul însă zice: „Păcatul, ca o pâclă şi ca un nor de întuneric cade peste ochii minţii, dar chiar şi aducerea aminte de vechile greşale are fire [e în stare] să întunece mintea noastră”.

* Le consideră, le simt de parcă ar fi ale lor, suferă pentru ele, căci rănesc trupul tainic al lui Hristos de care ei se împărtăşesc aproape neîncetat, simţindu-se parte organică a Lui; ca unii care îl cunosc pe Hristos, simt mai bine ca mulţi alţii suferinţele trupului Său - Biserica, cunosc adevărata ei viaţă care vine de la Dumnezeu, dar şi suferinţele sale, pentru care se sensibilizează, aşa cum şi Hristos S-a sensibilizat prin jertfa Sa, şi aceasta în virtutea firii comune, a milei şi a iubirii de care s-au împărtăşit în comuniunea lor cu Dumnezeu.

49 Iar alt tâlcuitor zice: „Aceasta să nu o socotim că s-a zis cu covârşire, fiindcă multe, [chiar] şi necunoscând, păcătuim, dar însă şi o faptă în multe păcate se împarte, precum uciderea lui Abel s-a socotit lui Cain multe păcate, iar lui Lameh, de şaptezeci de ori şapte. Drept aceea, şi perii capului nostru vor putea covârşi păcatele, cercetându-se cu de- amănuntul de către Domnul”. Iar Chiril zice: „Roiurile cele de multe feluri şi în toate chipurile ale întristărilor le povesteşte proorocescul cuvânt, a căror cercare a făcut-o Biserica lui Hristos prin înseşi lucrările ce s-au făcut”. Iar Origen zice că: „Cele rele ale noastre, cele nesimţite [de care nu suntem conştienţi] se înmulţesc, care multe facându-se, şi lipsindu-ne de a desluşi drept, ne [fac să ne] părăsim de inima noastră (La Nichita) [Inima nu mai lucrează cu cerul duhovnicesc în care locuieşte Dumnezeu, nu mai „bate”, pulsează în el, ci se lasă părăsită de el, dând loc voilor noastre egoiste şi lucrărilor înrobitoare ale dracilor]”.

50 „Ia aminte, zice, pentru mine, nu simplu, ci ca să ajuţi mie.” Că de va ajuta dreptul Judecător cu un alt scop asupra păcătosului, de năprasnă muncindu-se de către cercetarea Lui, se pierde”. Cuvintele sunt ale lui Nichita.

51 Iar Origen zice: „Voieşte ca toţi să fie nepăcătoşi, iar de nu [vor fi], să se ruşineze pentru cele ce, rău făcând, cu mândrie zic: Bine, bine!” Iar Achilla evreiescul glas l-a pus: „Cei ce zic: Aa, aa! [], care este un glas jalnic al celor acum biruiţi (La Nichita)”.

* Vezi nota de la Ps. 39: 1.

52 Iar Marele Vasile zice: „Sărman este cel ce s-a coborât din bogăţie în sărăcie, după ceea ce se zice despre Domnul, că bogat fiind, pentru noi a sărăcit (II Cor. 8: 9). Iar sărac e cel ce dintru-nceput a fost în sărăcie. Dar cu bună-plăcere Domnul a chivernisit întâmplarea cea de acest fel, iar David mărturiseşte că sărman şi sărac a fi poate din partea lui Hristos - aceasta zicând-o, sărman numindu-se - iar după aceasta, că bogat fiind, pentru noi a sărăcit, iar sărac după aceasta, că nu al unui bogat, ci al unui sărac părea că este Fiu după Tmp. Poate însă şi despre sine (a zis David), de vreme ce ştia, după Iov, să nu învistierească în comori cele ale sale, nici a lua aminte de bogăţie ca de un lucru al său, ci mai vârtos toate a le iconomisi după voia lui Dumnezeu”. Iar după Chiril: „Israelul cel vechi se zice pe sine sărman şi sărac, şi se roagă să nu zăbovească mântuirea cea proorocită pentru dânsul”. Zice însă şi Eusebie: „Sărman numeşte pe cel ce a căzut din bogăţia ce o avea, şi sărac pentru că cu durere îşi câştigă cele pentru viaţă (La Nichita)”. Vezi şi sub însemnarea zicerii: Sărman şi în dureri sunt eu (la Psalmul 68, stih 33).