Psalmul 29 - în tâlcuirea Sf.Părinți

PSALMUL 29


Întru sfârşit, cântare la înnoirea casei lui David.

   Ce însemnează psalm de cântare am spus în precuvântarea de la capitolul 9. Iar despre cealaltă suprascriere a psalmului acestuia se zic cuvinte osebite: că zic unii, precum Marele Atanasie, că se numeşte aici casă sufletul lui David, fiindcă s-a făcut locuinţă a darului proorocesc al Sfântului Duh. Iar înnoire s-a numit înnoirea sufletului, atunci când, după preacurvia cu Virsavia [Batşeba] şi după omorârea lui Urie, pocăindu-se cu fierbinţeală, s-a încredinţat iarăşi a lua proorocescul dar, şi a proorocit ca şi mai-nainte, precum tâlcuieşte pomenitul Sfânt. Iar alţii numesc casă Biserica creştinilor; iar înnoire au numit praznicul pe care îl prăznuia Iezechia în biserica Domnului după uciderea asirienilor, care praznic, pentru mărirea sa, se aseamănă cu înnoirile bisericii 76. Drept pentru care,psalmul acesta, suprascriindu-se psalm de cântare la înnoirea casei, prooroceşte ce cuvinte şi ce laude erau de cuviinţă a se cânta ori de David, ori de biserică, ori de Iezechia, că la fiecare din aceştia se poate potrivi acest psalm, iar numele David trebuie a se citi osebit [separat], căci însemnează pe autorul psalmului.

1. Înălţa-Te-voi, Doamne, că m-ai ridicat pe mine,

   Cum poate smeritul om să înalţe pe Domnul cel înalt? Cu adevărat, în nici un chip, fără numai a-L mărturisi înalt (după Marele Vasile), căci astfel măreşte omul pe Dumnezeu, fiindcă cugetă şi dogmatic, anume că Dumnezeu este prea mare, precum, dimpotrivă, smereşte şi micşorează pe Dumnezeu cel ce gândeşte şi vorbeşte despre El înţelesuri şi cuvinte smerite şi de mică cuviinţă. Însă a zis m-ai ridicat în loc de „m-ai smerit şi m-ai uşurat pe mine, cel ce eram doborât de păcat,ridicându-mă cu mâna ajutorului Tău ”. 77

şi nu ai veselit pe vrăjmaşii mei asupra mea.
   De se va înţelege zicerea aceasta pentru David, arată că Dumnezeu nu a veselit pe vrăjmaşii lui David, cărora [de altfel] le-a trimis îngrozire prin Proorocul Natan, ca să-i dea lui David împărăţia, dar ei nu i-au dat-o. Iar de s-ar înţelege pentru Biserică, vrăjmaşi îi numeşte pe draci. Iar dacă pentru Iezechia, vrăjmaşi îi numeşte pe asirieni. „Iar pe nişte vrăjmaşi ca aceştia, zice, nu i-ai veselit, Doamne, adică nu le-ai dat să se veselească împotriva mea.” 78

2. Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine, că m-ai vindecat.
   „M-ai vindecat, Doamne, zice, nu la multă vreme după păcat.” Pentru că David, zicând: Am greşit Domnului meu (II împăraţi, 12: 12), îndată a auzit de la Natan că şi: Domnul a ridicat păcatul tău. Iar Biserica iarăşi chemând pe Dumnezeu în vremea Sfântului Botez, îndată se curăţeşte [cel ce se botează] de relele păcatului. Iar Iezechia, îmbrăcându-se cu sac, şi rugând pe Dumnezeu,degrabă s-a vindecat de rana înconjurării asirienilor sau şi de boala sa cea pricinuitoare de moarte 79.

3. Doamne, scos-ai din iad sufletul meu;

   De se va înţelege zicerea aceasta pentru David şi pentru Biserică, însemnează că Dumnezeu a slobozit sufletul lui David şi al credincioşilor săi din întunericul păcatului. Ori se zice aceasta şi pentru stricarea şi zdrobirea iadului, şi pentru slobozirea sufletelor din iad pe care a făcut-o Hristos (după Sfântul Chiril). Iar de se va înţelege pentru Iezechia, cuvântul va arăta aceea că Dumnezeu l-a slobozit pe el din întunericul robiei, care pricinuieşte sufletului întunecare şi întristare.


mântuitu-m-ai de cei ce se pogoară în groapă.

   Ceea ce David a zis mai sus o zice şi aici, căci cei ce mulţumesc obişnuiesc a împodobi povestirea mulţumirii, pentru ca să arate mai mult aşezarea lor cea bine-cunoscătoare. Prin groapă însă vei înţelege primejdia cea fără de slobozenie, căci astfel este groapa cea adâncă. Ori poţi înţelege prin groapă mormântul, sau iadul, că şi mormântul, şi iadul în adâncul pământului sunt, şi nimeni nu se poate mântui singur, căci zice: „M-ai mântuit, Doamne, de cei ce se pogoară în primejdie”. Iar de se va înţelege zicerea pentru David şi pentru Biserică, groapă este primejdia cea sufletească. Iar de vei înţelege după Iezechia, groapă este primejdia trupească. Trebuie însă a şti că nu toate urmările zicerii se potrivesc lui David şi lui Iezechia, ci numai unele, pentru că, de multe ori, cuvintele proorocilor se arată astfel, adică nu se potrivesc toate la rând la o faţă [persoană], ci unele se potrivesc la una, iar altele la alta.

4. Cântaţi Domnului, cei cuvioşi ai Lui,

   „Cântaţi, zice, Domnului, cuvioşii, adică drepţii Lui, şi cei îmbunătăţiţi ai Lui.” Căci câţi nu sunt îmbunătăţiţi şi drepţi în acest fel, dar cântă acestea simţitor [doar cu mintea, trupeşte]? Dar cu adevărul nu le cântă*, fiindcă nici un pom putred nu poate face roade bune, precum a zis Domnul (Mt. 7: 18). Nici inimă purtătoare de moarte şi păcătoasă nu poate scoate graiuri de viaţă şi de faptă bună, pentru care a zis şi Sirah: Nu este frumos vinul în gura păcătosului (Isus Sirah, 15: 9) 80.

şi vă mărturisiţi pomenirii sfinţeniei Lui.
   „Mulţumiţi, zice, pomenirii sfinţeniei lui Dumnezeu pentru că Şi-a adus aminte de noi, care eram uitaţi din pricina necurăţiilor şi păcatelor noastre.”

5. Că urgie este întru mânia Lui, şi viaţă întru voia Lui;

   Urgie a lui Dumnezeu numeşte aici chinul şi muncirea, iar mânie întărâtarea 81. Iar înţelesul este acesta: că întru întărâtarea lui Dumnezeu se află chinuirile şi muncirile, iar întru voia Lui se află viaţă, adică atunci când Dumnezeu Se mânie, pedepseşte şi chinuie ca un drept; însă ca milostiv şi bun, totdeauna voieşte a milui şi a face bine. Drept care, chinuirea se face de la Dumnezeu din întâmplare nevrută*, care se mai numeşte şi urmare [manifestare] a voii lui Dumnezeu, că zice prin Iezechiel: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 33: 11). [De altfel] şi Scriptura pune mai întâi pe cele ce întristează, înaintea celor ce bucură, fiindcă cele ce bucură se văd mai priincioase şi mai dulci atunci când urmează după cele ce întristează, după cum este scris: Eu ucid şi Eu înviez, Eu rănesc şi Eu vindec (Deut. 32: 39).

seara se va sălăşlui plângere, iar dimineaţa bucurie.
   Prin aceste cuvinte, David vrea să arate că pocăinţa pricinuieşte iertarea păcatului, grabnică şi neîndelungată, pentru că cel ce de cu seară va plânge pentru păcatele sale dimineaţa se va bucura, mângâindu-se cu mângâierea şi darul Sfântului Duh. Însă zicerea aceasta este proorocie pentru Apostolii Domnului (după Marele Vasile şi Teodorit), care plângeau sâmbătă seara, după îngroparea Domnului, iar în dimineaţa Duminicii Paştelui s-au bucurat, când mironosiţele le-au adus bunele vestiri de bucurie că a înviat Domnul. Asemenea şi prietenii lui Iezechia, după îngrozirea lui Senahedrin, împăratul asirienilor - seara împreună adunându-se şi plângând, fiindcă urma să fie luat în robie, dimineaţa umplându-se de bucurie, atunci când au văzut o sută optzecișicinci de mii de asirieni ucişi de către dumnezeiescul înger. Iar se va sălăşlui a zis în sensul de „se va sălăşlui în inimi atât plângerea, cât şi bucuria” .82

6. Iar eu am zis întru prisosinţa[*] [†] mea: nu mă voi clătina în veac.

   Acest grai se zice din partea lui David şi a lui Iezechia, că aceştia, când se aflau în bună-sporirea lor, socoteau că nu vor spori nicicând în rău, că prisosinţa se numeşte stare de bogăţie, iar clătinarea, scăpătarea dintr-o astfel de stare bună şi din bogăţie .83

7. Doamne, întru voia Ta, dă frumuseţii mele putere; iar întorcându-Ţi faţa Ta, m-am tulburat.

   Din partea amânduror celor de mai sus - împăraţilor David şi Iezechia - se zic aceste cuvinte, fiecare din ei zicând că: „Puterea pe care o avea mai-nainte faţa mea, adică strălucirea şi frumuseţea împărăţiei mele, cu voia Ta, Doamne, aveam acestea, şi nu pentru vreo putere sau faptă bună de-a mea, căci după ce ai întors dinspre mine cercetarea şi purtarea de Ta grijă, pentru trufia şi mândria mea, îndată m-am făcut tulburat, adică îndată am pierdut strălucirea mea cea de mai- nainte, şi am căzut în primejdii şi rele sporiri”84.

8. Către Tine, Doamne, voi striga,

   „De acum înainte, zice, către Tine, Doamne, voi striga, pentru ca să dobândesc grabnic ajutorul Tău.” Însemnăm însă că Scriptura obişnuieşte a întrebuinţa cuvinte precum „a răcni” şi „a striga”, prin care Dumnezeu este rugat de oameni din toată inima (iar nu pentru că răcnesc sau strigă [aiurea]).

şi către Dumnezeul meu mă voi ruga.

   Ceea ce a zis David mai sus, aceeaşi o zice şi aici: ceea ce a zis mai sus (către Tine), a zis-o pentru Dumnezeu-Tatăl, iar cea zisă aici către Dumnezeu, a zis-o pentru Fiul.
   Însă se vede că David, prin aceste cuvinte, prooroceşte despre ziua în care îl prigonea Abesalom, fiul său răzvrătit, deoarece, prigonit fiind de acela, chema pe Dumnezeu. Ori se zice din partea lui Iezechia: în ziua în care s-a încredinţat de la Proorocul Isaia că va muri a doua zi, a rugat pe Dumnezeu ca să-i dăruiască viaţa, de unde a zis aceasta: voi striga şi mă voi ruga.

9. Ce folos este întru sângele meu, când mă cobor întru stricăciune.

   Sânge numeşte aici carnea, căci carnea nu este altceva decât sânge închegat. „Ce folos este, zice, de carnea mea, care atât de mult a crescut şi s-a îngroşat, de vreme ce urmează să mă cobor întru stricăciunea şi în topirea cea din mormânt? Că mai bine era să nu mă fi născut. Prin aceste cuvinte, David nimicniceşte şi firea trupului omenesc, ca pe una ce este stricăcioasă şi vremelnică, precum zice şi în altă parte: Omul s-a asemănat deşertăciunii (Ps. 143: 4)85.

Au doară se va mărturisi Ţie ţărâna? Sau va vesti adevărul Tău?
   Graiurile acestea sunt asemenea cu cele ce s-au zis în altă parte: Nu morţii te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se coboară în iad, iar noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul (Ps. 113: 25, 26). Că nădăjduind David întru îndelungă răbdare şi în nerăutatea lui Dumnezeu, zice: „Oare Te va mulţumi, Doamne, ţărâna şi praful, întru care eu mă primejduiesc a mă topi? Oare va învăţa ceva ţărâna pe ceilalţi care nu ştiu că Tu eşti cu adevărat Dumnezeu? Căci Tu eşti cu adevărat Dumnezeu, (...) pentru că ceilalţi dumnezei ai neamurilor nu sunt dumnezei, ci sunt numiţi astfel în mod mincinos. Tu eşti adevăratul Dumnezeu, pentru că plineşti şi săvârşeşti toate câte fagăduieşti. Pentru aceasta dar, mai bine este să fiu viu, dacă nu pentru mine, măcar pentru ca să Te slavoslovesc pe Tine, Dumnezeul meu, şi să-Ţi mulţumesc şi adevărul Tău să-l propovăduiesc celor ce nu-l ştiu”86.

10. Auzit-a Domnul şi m-a miluit;
   Simţind David cu mintea ceea ce Dumnezeu vrea să-i dea, pentru aceasta s-a bucurat, iar acest dar [al milei] îl povesteşte aici, ca şi cum s-ar fi făcut. „A auzit Dumnezeu, zice, strigarea mea, adică a primit rugăciunea mea, căci cei ce nu primesc cererea cuiva, nici să-l audă nu suferă.”

Domnul a fost ajutorul meu.

   „Primind, zice, Dumnezeu rugăciunea mea, m-a ascultat, şi, ascultându-mă, m-a miluit, şi, miluindu-mă, mi-a ajutat mie, şi m-a slobozit din moartea cea de atunci.”

11. Întors-a suspinul meu spre bucurie mie;

   Suspin înseamnă a plânge cineva, cu bătaie în piept şi cu zdrobirea glasului. Deci David zice aşa: „Dumnezeu a schimbat întristarea mea în bucurie”.

rupt-ai sacul meu, şi m-ai încins cu veselie.
   Sacul fiind făcut din păr de capră, era semn de pocăinţă, de smerenie şi de rea pătimire, fiindcă cei ce cădeau în vreo mare şi nemângâiată întâmplare, se îmbrăcau cu sac şi îşi presărau capul cu cenuşă, iar după ce se mângâiau, rupeau sacul, îmbrăcându-se în haine strălucitoare şi de bucurie. Zice dar David aici că: „Tu, Doamne, ai rupt sacul meu, adică m-ai dezbrăcat de plângerea şi de întristarea cea de mai-nainte, şi m-ai încins, adică m-ai îmbrăcat cu veselie”87.

12. Că să cânte Ţie slava mea,

   „M-ai bucurat, zice, pentru ca să Te slavoslovească viaţa mea cea slăvită, nu pentru vreo faptă bună de-a mea, ci pentru ajutorul Tău.” Ori şi altfel: slavă numeşte David mintea, cu care noi, oamenii, suntem cinstiţi şi slăviţi, fiindcă mintea este după chipul lui Dumnezeu.88

şi nu mă voi mâhni;

   În loc de nu mă voi mâhni, Simmah a tâlcuit „nu voi tăcea.” De la pricină dar, şi de la cea dintâi, David a arătat lucrul cel pricinuit şi următor, pentru că mâhnirii, fireşte, îi urmează tăcerea, cel mâhnit neputând să vorbească, pentru strâmtorarea inimii şi pentru stârnirea împreună a umezelilor din inimă. Ori nu mă voi mâhni este în loc de „altădată nu voi mai păcătui”, arătându-se cea mai întâi şi pricina prin ceea ce urmează şi este pricinuită, fiindcă celor ce păcătuiesc le urmează mâhnire 89.

Doamne, Dumnezeul meu, în veac mă voi mărturisi Ţie.

   „Totdeauna voi mulţumi, zice, Doamne, fiindcă m-ai învrednicit de o mântuire mare şi preaslăvită ca aceasta.” Se înţelege însă şi altfel, că David va mulţumi lui Dumnezeu pentru tot acest veac, fiindcă întrebuinţează gurile noastre ca pe o gură proprie, cu care noi cântăm psalmul acesta.

------------------------------------------------------------------------------------------------------
76 Iar Marele Vasile zice că psalmul acesta prooroceşte despre înnoirea bisericii zidite de Solomon. Zice încă şi Grigorie Teologul: „Cu adevărat, psalmul cântă [şi este compus] pentru ziua [în cinstea zilei] înnoirilor, numindu-l o înnoire oarecare de casă, case care suntem noi, cei ce ne-am învrednicit şi a auzi că suntem biserică a lui Dumnezeu”. A zis încă şi Teodorit: „Înnoire de casă numeşte înnoirea firii omeneşti, pe care Stăpânul Hristos a desăvârşit-o, primind moartea cea pentru noi, iar stricând moartea, ne-a dăruit nădejdea învierii”. După închipuire, psalmul acesta se potriveşte şi lui Iezechia, iar după însuşi adevărul, el este [menit] pentru toată firea oamenilor, că precum acela, primind cugetare înaltă - că aceasta ne învaţă istoria Paralipomena (Cartea a II-a, cap. 32: 23-25) - a primit apoi hotărârea morţii, însă, cu dar dumnezeiesc, a dobândit viaţă. Tot aşa şi strămoşul Adam, aşteptând a fi Dumnezeu, şi cugetând lucru mare împotriva Făcătorului său, s-a dat cu adevărat morţii, însă, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, a dobândit înviere”. Iar Sfântul Grigorie al Nyssei zice: „Suprascrierea având însemnare despre ieşirea cortului, şi iarăşi cea pentru înnoirea casei lui David, se apropie una de alta, şi după loc, şi după înţeles, că de nu vom ieşi din adevăratul cort, casa noastră cea adevărată nu se înnoieşte... Drept aceea, de urmează să facem rugăciunea locuinţă a lui Dumnezeu, se cuvine să ieşim din sufletul cel trupesc... Că nu este cu putinţă alt chip prin care se poate înnoi casa noastră de către Cel ce ne înnoieşte prin sălăşluirea Sa, de nu se isprăveşte ieşirea din cort prin înstrăinarea de viaţa cea trupească (şi prin dobândirea celei duhovniceşti).

77 După Marele Vasile, zicerea m-ai ridicat înseamnă: „întorcându-mă, m-ai ridicat din pornirea cea în jos, m-ai înălţat ca pe un copil neiscusit la înotare, pe care îl iei de mână şi-l ţii deasupra apei”.

78 Zice însă Marele Vasile: „Însă nu necazurile cele ce se aduc sfinţilor pentru cercare pricinuiesc veselie nevăzuţilor noştri vrăjmaşi, ci duşmanii noştri se bucură şi bat din palme atunci când vom obosi necăjindu-ne (adică deznădăjduindu-ne din pricina relelor ce vin asupra noastră), iar în gânduri fiind strâmtoraţi”.

79 A zis însă Marele Vasile. „Fericit este cel ce cunoaşte rana din adâncul lui, încât să se poată apropia de doctor şi să zică: Vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (Ps. 40: 4). Din aşezare sufletul este dar glasul acesta, prin care David mulţumeşte pentru vindecarea primită: Doamne, Dumnezeul meu... (şi cuviincios prooroceşte aşezările [sufleteşti]). Dumnezeu nu este Dumnezeul tuturor, ci al celor apropiaţi Lui prin dragoste, că a zis că este Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov, iar de era Dumnezeu al tuturor, nu s-ar fi mărturisit aceştia ca deosebiţi de aceia”.

* Nu le cântă trăindu-le în adevăr, ci în nălucirile sau închipuirile deşarte ale minţii lor.

80 Pentru aceasta, Marele Vasile a zis că: „Cel ce cântă doar cu gura graiurile psalmului nu cântă Domnului, ci câţi cu inimă curată înalţă psalmodiile, şi câţi sunt cuvioşi, păzind dreptatea cea către Dumnezeu, aceştia pot cânta lui Dumnezeu... Curăţiţi-vă dar inimile ca să rodiţi cu Duhul Sfânt, pentru ca, ajungând cuvioşi, să puteţi cânta cu pricepere psalmi Domnului”.

81 Iar Marele Vasile zice: „Mânia [] este o criză [criză, situaţie limită care necesită o hotărâre; judecată] care aduce posomorâre în cel vrednic de ea, iar urgie [] este durerea şi pedeapsa care se dau de dreptul Judecător pe măsura nedreptăţii săvârşite, însă, zicând din pildă, aceasta se va face mai arătată. Doctorul, dacă vede la un bolnav partea cea umflată şi cangrenată, hotărăşte că este nevoie de tăierea părţii bolnave - aceasta este deci felul de mânie despre care vorbeşte Scriptura. După această hotărâre de ajutor a doctorului, urmează lucrarea care aduce în faptă cele hotărâte: cuţitul care taie şi durerea ce o face celui pe care-l taie. Aceasta se numeşte în Scriptură urgia lui Dumnezeu”. Zice încă şi Teodorit: „Urgia a fost alăturată mâniei, prin urgie numind pedeapsa; iar viaţa a fost alăturată voinţei, că Dumnezeu o voieşte mai vârtos pe aceasta, şi nu moartea, pe care noi o tragem asupra-ne, căci, fireşte, Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii, că pe toate le-a zidit spre fiinţă, iar facerile sunt mântuitoare (cf. înţel. 13-14)”. A zis încă şi Grigorie Teologul: „«Eu, zice, pe tine te-am dat, şi Eu îţi voi ajuta Ţie, cu puţină mânie te-am bătut, dar întru milă veşnică te voi slăvi». [Prin urmare] mai mare este măsura iubirii de oameni decât măsura pedepsirii”.

* Pe neaşteptate.

82 A zis însă şi Marele Vasile. „Seară se zice la veacul acesta, întru care cei ce plâng după fericire, venind dimineaţa, se vor mângâia, că fericiţi, zice, sunt cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, şi fericiţi cei ce plâng acum, că vor râde. Deci cei ce în zilele veacului acestuia - că iată, către sfârşit este, şi se pleacă către apusul său - cei ce petrec întru a-şi plânge păcatele lor, aceştia, când va sosi dimineaţa cea adevărată, se vor bucura, că cei ce seamănă acum cu lacrimi, în viitor cu bucurie vor secera”.

[*] Veselie, bunăstare, bună-sporire, stare bună.

83 Iar după Marele Vasile: „Veselia este a sufletului plin de tot feluri de lucruri bune, care mai întâi trebuie a fi lucrate cu iubire de osteneală, şi atunci trebuie îngrăşat cu curgerile cele bogate ale apelor cereşti, încât să rodească una treizeci, una şaizeci şi una o sută (cf. Mt. 13: 8), ca să aibă astfel parte de binecuvântarea care spune: Binecuvântate să fie hambarele tale şi rămăşiţele tale (Deut. 28: 5)”. Şi iarăşi, acelaşi Vasile zice: „Cuvântul acesta a stat pricină pentru depărtarea lui Dumnezeu de David, care a păcătuit: «Că de vreme ce, întărindu-se el, zice, cu darul lui Dumnezeu, a cugetat lucruri înalte despre sine, încât s-a semeţit şi a zis: ...întru prisosinţa mea, nu mă voi clătina în veac, pentm aceasta, după cuviinţă, a fost dat ispititorului (în tâlcuirea Psalmului 33)”.

84 Iar Marele Vasile zice: „«Frumos eram după fire, dar neputincios, pentru că m-am omorât cu greşeala prin vrăjmăşirea şarpelui; frumuseţii mele dar, pe care de la Tine am luat-o încă de la facerea cea dintâi, iar ca adăugire, puterea practică spre lucrurile trebuincioase». Deci frumos este tot sufletul, privit în măsura puterilor sale, însă frumuseţea cea adevărată poate fi privită doar de singur cel curat cu mintea, care [frumuseţe] este de la firea cea dumnezeiască şi fericită, de unde cel ce priveşte se împărtăşeşte cu ceva de acolo, adică cu străluciri şi cu daruri, colorându-şi propriul chip ca de la o culoare cu o frumuseţe înflorită, de unde şi Moise, atunci când a vorbit cu Dumnezeu, pentru că s-a împărtăşit de frumuseţea aceea, s-a slăvit la faţă... Iar că Dumnezeu îşi întoarce faţa, se zice în vremea primejdiilor, când ne lasă în seama ispitelor, pentru ca să se facă cunoscută tăria nevoitorului”. Iar Simmah a zis astfel: „Doamne, întru bunăvoinţa Ta ai pus strămoşului meu stăpânire”, de unde şi Teodorit adaugă zicând că: „De aici se vede că pe acestea le grăieşte ipostasul firii omeneşti către Stăpânul Hristos, Care i-a dăruit darul cel mare al vieţii”.

85 Pentru aceasta, Marele Vasile zice: „Nu-ţi mângâia trupul tău cu somnul, cu băi şi cu aşternuturi moi, pururea zicând graiul acesta: «Ce folos este sângelui meu, când eu mă cobor întru stricăciune? De ce dezmierzi pe cel ce după puţin se va strica? De ce te îngraşi şi pui carne pe tine? Ori nu ştii că, cu cât îţi faci trupul mai gras, cu atât mai cumplită se face temniţa sufletului tău?»”. Iar Isidor Pelusiotul zice: „...Şi Mântuitorul însă mult a folosit, dându-Şi sufletul pentru mulţi spre plată de izbăvire... [Dar] şi celor ce stăruiau către reaua cinstire de Dumnezeu şi în răutate - că Mântuitorul S-a coborât spre stricăciune, adică în firea oamenilor cea mult stricată sau la moartea pe care o a suferit - le-a fost de folos, pentru aceştia dar ar putea zice Mântuitorul: Ce folos este întru sângele Meu? Cam aceleaşi lucruri le zice şi Origen”.

86 Zice însă Teodorit: „«Drept este, zice, a Te lăuda pe Tine, Făcătorule, şi prin cuvinte mulţumitoare şi bine-cunoscătoare [] a răsplăti darurile Tale. Dacă acesta este lucru deosebit al celor vii, cum ar putea să cânte facerile Tale de bine cei ce se risipesc în ţărână şi în praf şi care au pierdut lucrarea trupească cea bună []?”

87 Iar Teodorit zice: „Unii din cei fără de minte, tânguindu-se pentru morţii lor şi şezând pe sac, nu vor auzi nici acum prooroceştile graiuri: Rupt-ai sacul meu, şi m-ai încins cu veselie şi ai întors suspinul meu spre bucurie mie. Că - precum Iezechia, primind făgăduinţa celor cincisprezece ani, s-a umplut de multă veselie - drept este ca şi noi, care am primit nădejdea învierii, să nu plângem pe cei morţi, ci să o aşteptăm pe aceea cu bucurie”.

88 Iar Marele Vasile zice: „Slava dreptului este Duhul care locuieşte întru el. Aşadar, cel ce cântă cu Duhul să zică: Că să cânte Ţie slava mea". Iar altul zice: „Slava mea ce cântă însă este dreapta vieţuire şi adevărata cunoştinţă”.

89 De unde şi Marele Vasile tâlcuieşte aceasta astfel:,, Nu mă voi mâhni, adică nu voi mai face cele vrednice de căinţă [cele ce mă fac să-mi pară rău], ca să nu-mi rănească şi mâhnească inima la aducerea aminte de păcatul meu”. Iar,dumnezeiescul Ioan aceasta: ,,Nu mă voi mâhni a zis în loc de nu mă voi schimba, nu mă voi preface cu mâhnire, zice, în deprinderea sufletului, ceea ce în nimic nu se schimbă, că aşa cum cel ce din evlavie se mâhneşte cu smerenie, nu se schimbă cu lesnire [spre rău], tot astfel şi cel ce se mâhneşte întru răutate [ca o cârtire] nu se preface cu lesnire, că mâhnirea nu este altceva decât a se întemeia [a se fixa, concentra pe ceva] şi a se pironi la ceva”.