marți, 17 februarie 2015

Psalmul 33 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 33



Când şi-a schimbat faţa sa înaintea lui Abimelec,şi l-a slobozit pe el şi s-a dus*.



   Când David fugea de Saul, s-a dus în Nobe*, cetatea preoţilor, şi, aflând pe Abimelec, preotul cel mai cinstit, s-a prefăcut că este trimis de Saul pentru oarecare trebuinţă, şi aşa a cerut pâini şi sabie şi, negăsind altceva, a luat pâinile punerii-înainte, şi a mâncat el şi toţi tovarăşii săi, în afara rânduielii legii, pentru nevoia foamei, deoarece numai preoţilor le era îngăduit a mânca pâinile acelea 23. A mai luat încă David şi suliţa lui Goliat, care era păzită acolo ca un lucru afierosit Domnului 24.

   Fugind însă de la Nobe, s-a dus în Gat, către împăratul Achiş, regele din Gat, care era de alt neam, iar de oamenii lui Achiş, fiindcă cunoşteau pe David şi vorbeau de el într-ascuns*, temându-se David, s-a prefăcut că este nebun, şi-şi purta mâinile încoace şi încolo [mergea în mâini], şi bătea toba pe la porţile caselor, se arunca pe jos, balele îi curgeau din gură şi i se prelingeau pe barbă, şi astfel, fiind socotit că este ieşit din minţi, a fost slobod de către cei de alt neam şi şi-a mântuit viaţa. Aceasta cu adevărat este istoria, precum o povesteşte Cartea I a Împăraţilor, cap. 21. Unii însă, precum Teodorit, numesc pe Achiş, Abimelec, fiindcă acela avea două nume, iar schimbarea feţei numeşte prefăcătoria de care s-a folosit David, cum că este trimis de Saul, pentru a nu-l prinde.

   Însă, chiar dacă am zice că Abimelec are două nume, Cartea I a Împăraţilor povesteşte că David şi-a schimbat faţa la Achiş, împăratul din Gat, şi la Abimeleh preotul 25. Iar la Abimelec s-a prefăcut cum că a fost trimis de Saul. Pentru aceasta, Marele Vasile zice că Abimelec era un nume obştesc al împăraţilor din Gat, precum Cezarul sau Augustul au fost nume obşteşti ale împăraţilor romani. Şi Faraon a fost nume obştesc al împăraţilor Egiptului. Drept aceea, Achiş, înaintea căruia şi-a schimbat David faţa, avea nume obştesc şi împărătesc - Abimelec (fiindcă în vremea lui Avraam şi a lui Isaac, în Scriptură se pomeneşte ca împărat Abimelec), iar adevăratul şi osebitul nume era Achiş. Deci, fiindcă David s-a temut de acesta şi a rămas slobod de el, bucurându-se, pentru aceasta cânta lui Dumnezeu psalmul acesta de mulţumire, căci l-a înţelepţit ca să se prefacă că este lipsit de minte, şi să-şi scape viaţa. Se potriveşte însă psalmul acesta şi fiecărui creştin ce ar scăpa de vreo primejdie aducătoare de moarte 26.

1. Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea,

   „Fiindcă am scăpat, zice, de primejdia morţii, voi mulţumi lui Dumnezeu, Care m-a scăpat, cu nenumărate mulţumiri, că drept este totdeauna a lăuda pe Cel ce totdeauna îmi ajută.” Din aceste cuvinte învăţându-se, Marele Pavel (după dumnezeiescul Chiril) zice tuturor creştinilor: Rugaţi-vă neîncetat, întru toate mulţumiţi (I Tesal. 5: 17).

pururea lauda Lui în gura mea.

   Şi cum este cu putinţă (după Marele Vasile) a avea cineva lauda lui Dumnezeu în gura sa când, după nevoie, vorbeşte cu altul, ori când mănâncă, ori bea, ori doarme? Răspundem, după acelaşi Părinte, că este şi gură înţelegătoare a omului dinăuntru, adică a sufletului şi a inimii, prin care cineva poate mânca în mod înţelegător dumnezeieştile înţelesuri, de unde, pentru această gură, însuşi David zice aceasta: Deschis-am gura mea şi am tras Duh (Ps 118: 131)[*][†] şi: Deschide gura ta, şi o voi umple pe ea. Iar această gură înţelegătoare a omului nu se opreşte niciodată a pomeni pe Dumnezeu şi a-L lăuda totdeauna la cei treji şi care-şi au mintea în inima lor. Şi după alt chip încă: „În toată vremea, zice, adică în cea cuviincioasă, şi totdeauna, adică când trebuinţa o cere, se cuvine ca prin gura aceasta simţită să lăudăm pe Dumnezeu, atunci când nu ne împiedică la aceasta vreo trebuinţă neapărată”. Iar cu gura cea înţelegătoare a inimii şi cu cuvântul cel dinăuntru care grăieşte în inimă, se cuvine să numim şi să pomenim pe Dumnezeu mai mult decât răsuflăm, precum zice Grigorie Teologul: „Trebuie a-L pomeni pe Dumnezeu mai mult decât răsuflăm”. Încă şi în Cântarea Cântărilor este scris: Eu dorm, iar inima mea priveghează (cap. 5: 3) 27.

2. Întru Domnul se va lăuda sufletul meu;
   „Nu voiesc, zice, să fiu lăudat de oameni pentru faptele mele bune, ci pentru Dumnezeu, adică pentru că am pe Dumnezeu, Care-mi ajută.” Iar sufletul meu a zis în loc de „eu”, prin perifrază 28.

să audă cei blânzi şi să se veselească.
   „Să audă, zice, cei blânzi, că eu m-am izbăvit de primejdie cu preaslăvire.” Blânzi însă numeşte pe nepomenitorii de rău, cei ce nu răsplătesc răul cu rău, precum era şi David acesta 29. Şi să se veselească pentru că Dumnezeu nu doar că trece cu vederea nişte blânzi ca aceştia, ci şi îi păzeşte pe ei de primejdii, ca şi cum ar zice: „Să mă aibă pe mine pildă blânzii, şi să nădăjduiască întru Dumnezeu”.

3. Slăviţi pe Domnul împreună cu mine, şi să înălţăm numele Lui împreună.
   Încă către cei blânzi întinde [cuvântul] Prooroc-împăratul, şi-i cheamă spre a slăvi şi a înălţa împreună pe Domnul. Cum înalţă cineva şi slăveşte pe Dumnezeu,am spus la stihul întâi al Psalmului 29, deci vezi acolo 30 .

4. Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit,

   Aici povesteşte David cum a scăpat de primejdie: „În mijlocul primejdiilor, zice, aflându-mă eu, şi neavând pe nimeni ajutor, cu fierbinţeală şi cu durere de inimă am cerut pe Domnul spre ajutorul meu, şi în grabă m-a auzit”.

şi din toate necazurile mele m-a izbăvit.
   Felurite necazuri au urmat lui David mai-nainte de a scrie psalmul acesta, adică pentru că urma să se dea de către împăratul Achiş lui Saul, pentru că urma să fie necinstit şi ocărât, apoi să fie chinuit, iar după toate acestea, să fie omorât cu amar, şi pentru aceasta zice aici că din toate aceste necazuri ale sale l-a izbăvit pe el Domnul 31.

5. Apropiaţi-vă de Dânsul şi vă luminaţi, şi feţele voastre nu se vor ruşina.

   Necazul şi întristarea obişnuieşte a întuneca mintea, pentru aceasta zice şi Proorocul: „Câţi vă aflaţi în întunericul necazului şi al întristării, apropiaţi-vă de Dumnezeu, căutându-l pe El cu fierbinţeală, precum şi eu L-am căutat. Şi cu adevărat vă veţi lumina cu bucuria şi veselia cea de la Dânsul, care risipeşte tot norul cel întunecat al întristării inimii voastre, şi feţele voastre, adică voi, nu vă veţi [nu se vor] ruşina de nădejdile mântuirii cele către Dumnezeu”. După anagogie însă, cuvântul este despre Sfântul Botez, precum tâlcuieşte Teodorit, căci cântătorul de psalmi îndeamnă pe oameni, zicând: „Oamenilor, apropiaţi-vă de Dumnezeu prin credinţă şi luaţi Sfântul Botez, care luminează sufletele voastre şi curăţeşte ochii minţii voastre, prin urmare şi feţele voastre, adică voi, nu se vor ruşina, fiindcă v-aţi spălat cu Botezul de pricinile ruşinii, care sunt păcatele”32.

6. Săracul acesta a strigat, şi Domnul l-a auzit pe el, şi din toate necazurile lui l-a mântuit.
   Acesta este arătător* şi se înţelege în loc de „eu”, adică: „Eu, zice, săracul, pe care mă vedeţi, am strigat către Dumnezeu în vremea necazului meu, şi Dumnezeu m-a auzit, şi din tot necazul m-a mântuit”. Sărac însă se numeşte David pe sine, lipsit fiind de tot ajutorul omenesc, ori sărac se zice pentru sărăcia şi simplitatea neamului său, că, fiind simplu păstor, s-a făcut împărat vestit (după Teodorit).

7. Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de el.
   „Îngerul lui Dumnezeu, zice, îngrădeşte împrejur pe cel ce se teme de Domnul.” Şi vezi câtă putere are îngerul păzitor al vieţii fiecărui creştin, pentru că, unul fiind, se aseamănă cu o oaste şi cu o tabără întreagă (după Marele Vasile). Iar temători de Dumnezeu numeşte pe cei care păzesc poruncile Lui, căci după Grigorie Teologul: „Frica lui Dumnezeu este păzirea poruncilor ”33.

8. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul;

   „Cunoaşteţi, zice, şi voi, cei ce vă temeţi de Dumnezeu, că bun şi milostiv este Domnul.” Că gust numeşte aici cunoştinţa, ca şi cum ar zice: „Veţi cunoaşte de veţi striga şi voi către El, precum am strigat eu, şi de-L veţi căuta cu fierbinţeală, şi de veţi nădăjdui întru El fără stânjenire, aşa cum şi eu L-am căutat şi am nădăjduit întru El”. Se înţelege şi într-alt fel (după Teodorit), anume că David îndeamnă pe creştini să se împărtăşească cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului, pentru că cei ce cu vrednicie gustă acestea şi se împărtăşesc, aceia îndată simt gânditor întru ei ajutorul lui Dumnezeu şi harul Lui 34.

fericit bărbatul care nădăjduieşte spre Dânsul.

   Dacă cel ce nădăjduieşte spre om este blestemat, precum zice Proorocul Ieremia: Blestemat este bărbatul cel ce nădăjduieşte spre om (Ier. 17: 5), urmează dimpotrivă şi că fericit este acela care nădăjduieşte spre Domnul, precum zice David aici.

9. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui,

   Sfinţi numeşte David pe cei ce sunt afierosiţi lui Dumnezeu: „Temeţi-vă dar, zice, de Dumnezeu, voi, sfinţilor, pentru că frica Domnului leagă şi înfricoşează necuvenitele porniri ale patimilor: Pătrunde cu frica Ta, zice, cărnurile mele (Ps. 118: 120). Iar după aceasta spune şi care este câştigul dumnezeieştii temeri.

că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul.
   „Aceia, zice, care au sădit în inima lor frica de Dumnezeu, aceia nu vor avea lipsă de nici o virtute, pentru că temerea de Dumnezeu îi sileşte spre a cugeta despre toate virtuţile.” Însă cineva ar putea zice şi altfel, anume că cei ce se tem de Domnul nu au nici o lipsă, căci ei au drept îmbrăcăminte Sfântul Botez, iar hrană, Trupul şi Sângele Domnului, iar armă, cinstita cruce, şi, pe scurt, au toate câte le trebuie pentru mântuire 35.

10. Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit; iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele[*][†].
   După ce David a zis mai sus că nu este lipsă celor ce se tem de Domnul, acum adevereşte cuvântul, zicând mai lămurit şi cu hotărâre că bogaţii, adică cei cu bogăţia lumii acesteia, de multe ori sărăcesc şi flămânzesc, lipsindu-se de pâinea cea de toate zilele, deoarece simţită bogăţie este necredincioasă* şi lesne schimbătoare, iar cei ce caută pe Dumnezeu prin dumnezeiasca temere şi prin calea stăpâneştilor porunci nu se vor lipsi de nici una din bunătăţile cele dumnezeieşti şi cereşti 36, fiindcă de bunătăţile cele simţite şi omeneşti unii ca aceştia sunt lipsiţi cam de multe ori, pentru că umblă pe calea cea strâmtă şi ostenicioasă. Dar zicerea aceasta este şi ghicitură, arătându-i pe iudei (după Marele Vasile şi după Teodorit) care, bogaţi fiind mai-nainte, şi cu împărăţia şi cu cetăţile, şi cu mulţimea ostaşilor, şi cu vestita biserică din Ierusalim, şi cu dumnezeiasca lege, cuvântul* lui Dumnezeu şi cercetarea Lui, însă în urmă s-au sărăcit de toate acestea, pentru că au răstignit nebuneşte pe Stăpânul Hristos, pe Cel bogat întru milă, Care pentru noi a sărăcit. Şi pentru că au omorât pâinea vieţii, ei [fost cei care] au flămânzit, iar neamurile cele ce caută pe Domnul şi care au crezut într-Însul au crescut, cresc şi vor creşte încă mai mult cu darul lui Hristos.

Diapsalma.

11. Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă, frica Domnului vă voi învăţa pe voi.

   Acest glas este din aşezarea cea dinlăuntru a adevăratului învăţător, care cheamă pe ucenicii săi la învăţătură ca un părinte. Căci ucenicul este fiu duhovnicesc al învăţătorului (după dumnezeiescul Vasile), pentru că se zideşte şi se formează de dânsul întru fapta bună şi, prin urmare, se naşte. Veniţi, zice, fiilor,ascultaţi-mă; şi a zis frica Domnului, spre deosebire de frica demonului, pe care acesta o pricinuieşte în suflet, despre care în alt loc zice: Izbăveşte sufletul meu de frica vrăjmaşului (Ps. 63: l)37.

12. Cine este omul cel ce voieşte viaţa?

   Fiindcă cântătorul de psalmi a zis mai sus veniţi, pentru aceasta, acum, nu-i cheamă pe toţi, ci pe cei ce voiesc viaţa, nu viaţa aceasta obştească pe care o au vietăţile necuvântătoare, ci pe cea veşnică şi nemuritoare (precum zic Vasile, Chiril şi Teodorit), căci aceasta este mai mult moarte [s. n.] decât viaţă, pentru aceasta şi Apostolul zicea despre aceasta: Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia (Rom. 7: 24), moarte numind viaţa în trup.

Care iubeşte să vadă zile bune?

   „Care om, zice, este acela care iubeşte să dobândească zile bune?” Însă zice zile nu ale veacului acestuia (după Vasile şi Chirii), pentru că acestea sunt rele, precum zice Iacov: Puţine s-au făcut zilele anilor vieţii mele (Fac. 47: 9). Şi Marele Pavel zice: ...Râscumpărând vremea, că zilele sunt rele (Ef. 5: 16). Deci vorbeşte despre zile bune, adică despre cele ale veacului viitor, că veacul acela are zile bune pentru negrăita lumină a lui Dumnezeu, şi pentru bucuria cea veşnică şi nesfârşită.
Opreşte-ţi limba de la rău,
   De aici, David începe să sfătuiască pe oameni la lucrările şi isprăvile dumnezeieştii temeri, cea începătoare şi introducătoare*. Iar mai întâi de toate propune spre învăţătură limba, pentru că aceasta, deşi este o mică parte a trupului, lesne se povâmeşte spre păcat (după Teodorit), şi prea lesnicioasă spre tot felul de răutate (precum zice Marele Vasile), căci limba se face organ al hulelor celor asupra lui Dumnezeu şi ocărilor celor asupra oamenilor, făcându-se pricinuitoare trupeştilor pofte celor de ruşine - cleveteşte, grăieşte de rău, prihăneşte, unelteşte vicleşuguri, amăgeşte pe cei simpli, mărturiseşte împotriva celor nevinovaţi, face jurăminte mincinoase şi, zicând pe scurt, limba este slugă şi unealtă a toată răutatea 38.

şi buzele tale să nu grăiască vicleşug.
   Vicleşugul (după Marele Vasile) este o ascunsă facere de rău, care se lucrează cu faţărie de bine. Deci se cuvine să luăm aminte, fraţilor, pentru că, zicând mai sus David: Opreşte-ţi limba de la rău, a cuprins obşteşte împreună tot cuvântul rău, iar acum pomeneşte de viclenie într-un un chip mai deosebit, pentru că aceasta este un rău prea cumplit, căci se face cu un chip atât de ascuns, încât cu anevoie poate cineva scăpa de el. Că mai întâi diavolul a fost cel ce a vărsat această otravă a vicleşugului în urechile Evei, zicând către dânsa: În ziua în care veţi mânca dintr-însul, veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul (Fac. 3: 15), iar de atunci încolo, răul acesta al vicleniei s-a vărsat peste toţi oamenii mai mult decât oricare altul 39.

13. Fereşte-te de rău şi fă binele,

   Vezi, o cititorule, rânduială preabună, pe care o întrebuinţează Prooroc-împăratul, că de vreme ce cuvântul este mai grabnic şi mai lesnicios [slobod, înclinat] la păcat decât fapta şi lucrarea, de aceea a zis să ne depărtăm de cuvântul rău. Opreşte, zice, limba de la rău, căci cuvântul este cale şi drum care duce pe om la faptă, precum zic înţelepţii, şi mai ales dumnezeiescul Hrisostom. Al doilea, David opreşte de la fapta cea rea, precum zice aici: Fereşte-te de rău. Şi al treilea, suie pe om la lucrarea binelui, după ce mai întâi a scos din mijloc împiedicările răului, pentru că precum este cu neputinţă să-şi recapete cineva sănătatea de nu se va slobozi mai-nainte de boală, tot astfel este cu neputinţă a face cineva binele, de nu se va lăsa mai întâi de la a face răul (precum tâlcuieşte Marele Vasile). Vezi însă că nu este îndeajuns spre mântuire numai a se depărta cineva de la rău, ci trebuie încă a face binele, pentru că, de se va lăsa cineva de la rău, şi nu va face şi binele, însăşi aceasta - a nu face binele - este o altă răutate, ca o nelucrare a binelui. Ori şi altfel: „Fereşte-te de rău şi fă binele, ferirea de rău isprăveşte-o, ca să nu te munceşti, iar facerea de bine săvârşeşte-o, ca să te încununezi”40.

caută pacea şi o urmează pe ea.
   Pacea este capul[*][†] bunătăţilor (după Hrisostom), pe care şi Domnul o a lăsat Ucenicilor săi ca pe o moştenire, zicând: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (In. 14: 27). Pentru că cel ce are pace cu Dumnezeu şi cu oamenii, acela este mai presus de toată patima. Deci nu zice simplu să cauţi pacea, ci „caut-o cu sârguinţă şi cu osârdie mare”, că aceasta însemnează aici zicerea o urmează, adică dacă pacea fuge de la tine, tu aleargă în urma ei, şi aleargă până ce o ajungi, şi să o prinzi, iar prinzând-o, să o faci să intre în inima ta 41. Adică de are cineva vrajbă şi tulburare cu tine, şi nu vrea să se împace, tu aleargă şi nu lăsa până ce vă veţi împăca unul cu altul.

14. Ochii Domnului spre cei drepţi, şi urechile Lui spre rugăciunea lor.

   Ochii Domnului sunt (după Marele Vasile) puterea cea văzătoare a Domnului prin care priveşte fiinţele, iar urechile Domnului sunt puterea Sa prin care aude cuvintele. Zice dar David că Dumnezeu de-a pururea priveşte spre cei drepţi, veselindu-Se de faptele lor cele bune, şi ascultă rugăciunile lor, pentru că sunt vrednici de a fi ascultaţi, iar drepţi numeşte aici pe cei îmbunătăţiţi.

15. Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele, ca să piardă de pe pământ pomenirea lor.
   „Dumnezeu, zice, vede şi pe păcătoşii care fac rele, însă nu-i vede ca pe cei drepţi, că pe cei drepţi îi vede cu blândeţe, pentru a-i păzi de toată vătămarea, iar pe păcătoşi îi vede cu îngrozire, pentru a-i pedepsi. Pentru aceasta, şi fiecare păcătos, când vremea va cere, va fi pierdut atât de pe acest pământ, cât şi de pe pământul celor blânzi care se mântuiesc (după dumnezeiescul Chiril). Să se teamă dar toţi păcătoşii, pentru că, atunci când fac lucrările cele rele, nu pot să se ascundă de la faţa sau ochii lui Dumnezeu. Ori faţa Domnului numeşte (după Marele Vasile) prea înfricoşătoarea Sa arătare la judecata de apoi, când va vedea pe ticăloşii păcătoşi cu o amară şi groaznică căutare.

16. Strigat-au drepţii, şi Domnul i-a auzit pe ei, şi din toate necazurile lor i-a izbăvit.
   Cel ce nu cere de la Dumnezeu lucruri pământeşti şi vremelnice, ci lucruri mari şi cereşti (după Marele Vasile), acela măcar de ar tace cu gura şi cu limba, dar cu inima şi cu mintea sa strigă şi răcneşte tare, iar strigarea sa ajunge la auzul lui Dumnezeu, pentru aceasta şi rugăciunea lui este ascultată de Dumnezeu, şi se izbăveşte de tot necazul. Dar cum se izbăveşte de tot necazul? Întâi, că unul ca acesta se izbăveşte desăvârşit de tot necazul, iar al doilea, pentru că şi în necaz aflându-se, îl biruieşte pe acesta cu răbdarea şi stăruinţa sa, care şi aceasta este o scăpare şi o slobozenie [libertate] din necaz, precum am zis într-alt loc.

17. Aproape este Domnul de cei zdrobiţi la inimă,

   Dumnezeu adică (după Marele Vasile) este aproape de toţi, că însuşi zice prin Ieremia: Dumnezeu apropiat sunt Eu, zice Domnul, şi nu Dumnezeu depărtat. Însă noi, oamenii, pentru răutatea noastră, ne facem depărtaţi de Dumnezeu, că însuşi acelaşi David zice: Iată, cei se depărtează de Tine vor pieri (Ps. 72: 26). Iar cei zdrobiţi cu inima sunt cei care se zdrobesc şi plâng pentru păcatele lor, căci zdrobirea şi lacrima mult zdrobesc cugetarea şi inima 42.

şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui.

   După rânduială adică, umilinţa şi zdrobirea inimii merg înainte, cum s-a zis mai sus. Apoi, umilinţei îi urmează şi smerenia, despre care zice aici; însă smeriţi cu duhul nu sunt cei ce se arată smeriţi cu trupul, şi după forma cea din afară a trupului, ci aceia care sunt smeriţi cu sufletul, şi nu cei ce doar zic cuvinte smerite, ori se smeresc din pricina vreunei sile a sărăciei, sau a vreunei stări împrejur*, ci cei ce sunt smeriţi cu inima şi cu cugetarea, şi care se smeresc de sine, dinăuntru, fără de vreo silă dinafară 43.

18. Multe sunt necazurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul.

   Îngăduie adică Domnul ca drepţii să cadă în necazuri, şi printr-însele să se necăjească întru fapta bună. Nu-i lasă însă să fie biruiţi de dânsele, de ca şi cum nu le-ar putea suferi, ci, mai înainte de a fi biruiţi, ori îi slobozeşte desăvârşit de dânsele, ori îi împuterniceşte pe ei, ca fără strâmtorare să le rabde până în sfârşit, care şi aceasta este biruinţă, precum am zis mai sus. Pentru aceasta şi Domnul a zis: În lume necazuri veţi avea, ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16: 33); şi Apostolul: Întru toate necăjindu-ne, dar nu strâmtorându-ne (II Cor. 4: 8), şi iarăşi: Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda (I Cor. 10: 13) 44.

19. Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi.

   Dar pentru ce zice Proorocul aceasta, de vreme ce multor mucenici li s-au zdrobit oasele?45 Răspundem (după Marele Vasile) zicând că: „De vreme ce om se zice nu numai [despre] cel din afară, ci mult mai vârtos [despre] cel dinlăuntru, adică sufletul, pentru aceasta, omul cel dinăuntru are numiri asemenea cu mădularele trupului, pentru aceasta este şi scris: Porunca Domnului, strălucită este, luminând ochii (Ps. 18: 9), adică pe cei gândiţi ai sufletului; şi: Cel ce are urechi de auzit să audă (Mt. 11: 15); şi: Gura mea am deschis şi am tras Duh (Ps. 118: 131); şi: Dinţii păcătoşilor ai zdrobit (Ps. 3: 7); şi: Inima mea mă doare (Ier. 4: 19); şi: Piciorul tău nu se va poticni (Pilde 3: 23); şi alte asemenea, care însemnează gânditoarele puteri ale sufletului”. Cu un chip ca acesta dar se înţeleg şi oasele de aici (după Marele Vasile şi Teodorit), adică cugetările ce întăresc şi ţin sufletul, precum oasele întăresc şi ţin trupul. Păzeşte însă Domnul cugetările acestea ale drepţilor, pentru ca să se facă ei bineplăcuţi Lui, şi nici una din cugetările cele de acest fel ale lor nu se va zdrobi de sila păcatului, pentru aceasta este şi scris: Cugetările drepţilor judecăţi sunt (Pilde 12: 5)46.

20. Moartea păcătosului este cumplită,
   „Moartea păcătosului, zice, este cumplită, adică dureroasă şi chinuitoare, deoarece păcătoşii, când ajung la ceasul morţii, atunci se necăjesc şi se scârbesc cu covârşire, aducându-şi aminte de ce muncă au să primească pentru păcatele ce le-au făcut”. Iar moartea drepţilor este bună şi pricinuitoare de bucurie, pentru că îşi aduc aminte de bucuria care îi aşteaptă în ceruri 47.

şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi.
   Cei ce se află în păcate urăsc pe omul cel drept, căci dacă tot cel asemenea iubeşte pe cel asemenea luişi, precum a zis Sirah: Tot dobitocul iubeşte pe cel asemenea sieşi (Sirah 13: 18), arătat este că şi cel neasemenea iubeşte pe cel neasemenea lui, iar viata acestor oameni nu este asemenea, socotinţele lor sunt neasemenea şi potrivnice 48. Greşesc dar şi păcătuiesc, pentru că urăsc pe omul cel drept, că, pe lângă celelalte păcate ale lor, adaugă ticăloşii şi păcatul urâciunii, fiindcă ei nu numai că nu au urmat fapta bună a dreptului, ci încă o şi urăsc. Deci vor greşi se înţelege în loc de „se vor primejdui”, pentru că cei ce urăsc pe cel drept se depărtează de Dumnezeu şi sunt lăsaţi să cadă în primejdii de moarte.

21. Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi,

   „Dumnezeu, zice, va mântui sufletele robilor Săi de vrăjmăşirile oamenilor şi ale dracilor, că acelea se vor birui de răbdarea acestora.”

şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.

   „Toţi cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu, zice, nu vor păcătui, pentru că se povăţuiesc în fapta bună de nădejdea lor ce o au în Dumnezeu, şi nici sufleteşte nu se vor primejdui, pentru că sunt păziţi de ajutorul lui Dumnezeu.”49

---------------------------------------------------------------------------

* În Biblia 1914 este adăugată referinţa I Împăraţi 21: 13.

* Gr.: Nomba.

23 Zice însă Teodorit: „Deşi numai preoţilor li se împărţea hrană de acest fel, aici s-a scris şi s-a însemnat despre tainele darului [Evangheliei], şi mai-nainte s-a deschis credincioşilor uşa dumnezeieştii milostiviri, că de aici înainte nu s-a mai deosebit dumnezeiasca hrană numai preoţilor, ci stă înaintea celor ce voiesc a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine”.

24 Însă în Cartea I a Împăraţilor se povesteşte că David a cerut de la Abimelec suliţă şi sabie, şi a luat numai sabia lui Goliat, deoarece suliţa nu era acolo: Şi a zis preotul: Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod; de vrei, ia-o; alta afară de aceea n-am aici. David a răspuns: Ca ea nu mai este alta, dă-mi-o! şi i-a dat-o (I Împăraţi 21: 9). Pentru ce dar cea dintâi Carte a împăraţilor povesteşte că, în vremea lui Abimelec preotul, David a luat pâinile punerii- înainte, iar Domnul zice că în vremea lui Abiatar a făcut aceasta? Cum a intrat, zice, în casa lui Abiatar arhiereul? (Mc. 2: 26). Răspundem că poate aceasta o zice Domnul pentru că Abiatar era fiul lui Abimelec, şi trăia în acea vreme când şi tatăl său era viu, precum se vede în aceeaşi povestire, unde se zice: Şi a scăpat fiul lui Abimelec, al cărui nume era Abiatar, şi a zis Abiatar lui David (cap. 22: 20). Teodorit însă zice că Abiatar avea două nume.

* Voind să-l vădească.

25 Că aşa este scris: Şi s-a temut David de faţa lui Achiş, împăratul din Gat, şi şi-a schimbat faţa înaintea lui (I Împăraţi 21: 13).

26 Însemnează că psalmul acesta, în Scriptura evreiască, este alfabetic şi literesc [elementar], căci la începuturile celor 22 de stihuri se pun cele 22 de litere ale alfabetului evreiesc, precum se vede în nou-tipărita Psaltire a lui Ioan Litinu.

[†]* Am dat şi în original pentru a se vedea cum sunt omise sau traduse greşit pasaje importante din Scriptură, care Scriptură a Sfântului Sinod urmează în bună parte varianta evreiască, desfiinţată realmente prin iconomie divină pentru varianta Septuagintei. La fel avem în Ps. 95: 5: toţi dumnezeii neamurilor sunt draci şi nu idoli, cum avem astăzi. O greşeală de aceeaşi gravitate avem şi în Psalmii 11: 5 sau 103: 2, unde, urmându-se versiunea ebraică, se fac greşeli destul de grave de ordin dogmatic. Duhul a făcut ca traducerea Septuagintei să aibă un nivel duhovnicesc şi dogmatic superior celei evreieşti, potrivit adică noii revelaţii aduse de Hristos. Acest lucru, evidenţiat de Sfinţii Părinţi, nu e luat în seamă de critica actuală, care adesea se complace în comparaţii nesfârşit de deşarte. Exemplele pot continua. Daca varianta evreiască (ceea ce s-a mai păstrat, în aramaică, recenzată de cărturari evrei potrivnici creştinilor), şi nu cea originală, a mai fost folosită de unii Sfinţi Părinţi, a fost doar în virtutea unor interese mai mult de ordin filologic, în nici un caz luându-se drept versiune egală în valoare cu Septuaginta, aceasta nepunându-se - din câte ştiu - pe primul plan, în detrimentul variantelor semantice ale versiunii evreieşti, aşa cum se face astăzi. Oricum ar fi, să nu uităm că, în cele din urmă - după Apostolul Pavel - nu litera este ceea ce face omul viu, ci Duhul. Tot astfel, Biserica nu a condiţionat dobândirea mântuirii de cunoaşterea „desăvârşită” a Scripturii, ci de cunoaşterea directă a lui Hristos şi a ceea ce a făcut El sau comuniunea cu El, de urmarea Lui, şi mai puţin de însuşirea anumitor „subtilităţi” biblice care, deşi şi ele sunt inspirate de Duhul, fac în general obiectul studiilor şi „spiritualităţii” deşarte evreieşti, protestante şi romano-catolice, specializate pe litera ucigaşă de care vorbea Apostolul Pavel.

27 De unde a zis şi dumnezeiescul Chiril: „De cuviinţă este, cu neîncetate şi oarecum necurmate cuvinte de laudă pururea întrebuinţând noi, să socotim că din parte-ne întindem [laude] spre Dumnezeu, mulţumindu-I pentru cele ce le avem de la Dânsul, că viţei şi berbeci nu cere de la noi, ci va primi jertfa de laudă cântările cele de mulţumire”. Iar Marele Vasile zice: „Se poate ca, după cum sfătuieşte Apostolul, sârguitorul să le facă pe toate spre slava lui Dumnezeu, şi tot graiul, şi toată lucrarea gânditoare să aibă putere de laudă, că ori de mănâncă, ori de bea, dreptul pe toate le face spre slava lui Dumnezeu, inima unuia ca acesta, chiar dormind, priveghează... Aşa cum, de cele mai multe ori, nălucirile cele din somn sunt răsunări [ecouri] ale gândirii de peste zi”.

28 Zice însă dumnezeiescul Grigorie: „Acest glas, potrivit şi cu adevărat, nu îl zic cei sufleteşti, adică nici unul din cei ce viază după trup, ci vreunul dintre cei duhovniceşti şi iubitor ales de viaţă minunată”. Şi Marele Vasile: „Dacă cineva, pentru frumuseţea trupului, ori pentru nobilitatea [viţa nobilă a] născătorilor săi se laudă, sufletul lui se laudă nu întru Domnul, ci fiecare din cei de acest fel întru deşertăciune este... Că destul ne este nouă, către [] toată dregătoria [vrednicia, cinstea, reputaţia, poziţia], a ne numi robi ai unui Stăpân ca Acesta”.

29 Marele Vasile însă îi numeşte blânzi: „Pe cei smeriţi cu moravurile, şi pe cei ce au scăpat de toate patimile, încât nici o tulburare nu locuieşte în sufletele lor, aceştia [deci] se numesc blânzi”.

30 Iar Marele Vasile zice: „Măreşte pe Domnul, Cel ce are minte mare şi cugetare înaltă, şi cu mintea trează suferă ispitele cele pentru cinstirea de Dumnezeu, iar apoi şi cel cu minte mare şi vederi adânci priveşte măririle zidirii, ca din mărimea şi frumuseţea zidirilor să privească cu mintea pe Făcătorul lor”. [Cel ce se deschide minunii infinităţii de sensuri pe care Dumnezeu le-a sădit în lume, şi în final spre Dumnezeu, Cel aflat printr-o privire în adâncul acestor sensuri, dobândeşte o minte înaltă, deschisă iubirii şi atentă la suferinţa tuturor, capabilă să sufere toate pentru bucuria de „măririle zidirii”.] Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Fiindcă o simplă minte şi cugetare a unui om nu poate nici cât de puţin a ajunge spre priceperea măririlor lui Dumnezeu, pe toţi cei blânzi, împreună cu sine îi ia la împărtăşirea acestei lucrări (...) ca prin toţi să Se mărească Dumnezeu”. Zice însă şi Teodorit: „Nu suferă ca singur să alcătuiască lauda, ci pe părtaşii blândeţii îi face părtaşi cântării celei de laudă”. A zis şi Didim că: „Precum celor ce spurcă numele lui Dumnezeu, nu numele Lui îl spurcă, ci atâta [înşişi ei] se spurcă cei ce numesc şi fac cele spurcate, tot astfel Se sfinţeşte [şi Dumnezeu] din lucrările şi cugetările noastre”. Pentru aceasta şi Mântuitorul, pe lângă altele, şi aceasta o zice în rugăciune: Sfinţească-Se numele Tău. Nu doar pentru însuşi numele, nefiind [el] sfânt, să se facă sfânt, că lucru al rugăciunii este a Se sfinţi El întru noi, cu sfinţenie gândind şi lucrând noi (La Nichita)”. [Hula sau virtutea noastră este ca un fel de „bumerang” care se întoarce la noi cu spurcăciune sau sfinţenie. Când spunem sfinţească-se numele Tău, zicem cumva: „Lucrează întru noi, cu lumina prezenţei Tale pătrunde-ne, ca să ne faci precum eşti şi Tu - sfinţi, adică.]

31 Zice însă şi Marele Vasile: „Toată viaţa dreptului este necăjită [plină de necazuri], (...) însă Dumnezeu izbăveşte din necaz pe sfinţii Săi, nelăsându-i pe ei neispitiţi, ci dăruindu-le răbdare, că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea - cercare; cel ce se fereşte de necaz se lipseşte pe sine de cercare (adică de a fi ales şi plăcut lui Dumnezeu)”.

32 Înfricoşător cuvânt zice Marele Vasile despre ruşinare păcătoşilor: „Şi dar mai înfricoşătoare este ruşinea decât întunericul şi focul cel veşnic, cu care ruşine au să se înveşnicească păcătoşii, pururea având înaintea ochilor urmele păcatului pe care l-au făcut cu trupul, rămânând întru pomenirea sufletului lor în veac, ca din oarecare vopsea care nu se şterge”. Zice însă şi Teodorit: „Cel ce se apropie de Dumnezeu cu credinţă primeşte rază de lumină înţelegătoare”. Ceea ce şi Marele Moise, care s-a slăvit la faţă pentru ceea ce a văzut, aceasta şi acum, mai-nainte, o a zis David: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4: 7)”.

* (lingv.) deictic, arătător, care demonstrează, întăreşte un termen.

33 Iar Marele Vasile zice: „Tot celui ce crede întru Domnul, înger îi stă aproape, dar dacă vreodată, noi, având fapte rele, îl vom goni de la noi [putoarea faptelor noastre rele îl va scârbi, încât se poate zice că îl alungăm], că aşa cum fumul le izgoneşte pe albine, iar putoarea pe porumbei, tot astfel şi pe îngerul păzitor al vieţii noastre, păcatul cel vrednic de multe lacrimi şi puturos îl depărtează. De vei avea în sufletul tău fapte vrednice de îngereasca pază, Dumnezeu îţi va pune numaidecât apărător şi păzitor, şi te va păzi cu străjuire de îngeri. Că aşa şi Iacov (după Teodorit), rugându-se, a zis: Îngerul cel ce m-a izbăvit pe mine din toate relele... (Fac. 48: 16). Şi Zaharia Proorocul zice: Îngerul cel ce grăieşte întru mine (Zah. 1: 9).

34 Gustaţi însă a zis, şi nu „săturaţi-vă”, căci acum din parte cunoaştem, şi ca prin oglindă şi ghicitură vedem adevărul. Va ajunge însă oarecând a se face nouă arvuna aceasta de acum şi gustarea aceasta a darului desăvârşită câştigare, pentru care şi David a zis în altă parte: Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta (Ps. 16: 15). Că precum firea mierii nu poate atât cu cuvântul să-şi arate dulceaţa la cei ce nu o cunosc, cât se înţelege din simţirea gustului, tot aşa şi bunătatea Domnului. Acestea sunt cuvinte ale Marelui Vasile. A zis însă şi dumnezeiescul Chiril: „Dulceaţa mierii, cum o voi spune celor ce nu o cunosc? Decât cuvântul, simţirea este mai lucrătoare spre lucrare, şi precum gustările fierturilor curat îşi arată substanţa care este într-însele, după gust - dulceaţa, tot aşa şi zicerile goale [simple, nesprijinite de un înţeles abstract] tâlcuiesc mai bine dumnezeieştile daruri, iar dacă ar veni cineva oarecum în cercarea lor, atunci din mai mult vor înţelege arătat lucrarea darului celui ce este intr-însele. Drept aceea, celor ce încă n-au gustat din dulceaţa lui Dumnezeu, mult mai bine este a le zice: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Iar Eusebie zice că: „David, simţindu-se împărtăşit de oarecare putere din hrana sfinţitelor pâini (pe care le-a mâncat de la Abimelec), către asemenea gustare pofteşte, vestind prin semne [simboluri, semne] pâinile vieţii (La Nichita)”.

35 Iar cum că despre temerea cea [de]săvârşitoare [care împlineşte pe om] vorbeşte aici Proorocul, vezi tâlcuirea zicerii: Frica Domnului este curată, la Psalmul 18, stih 10. Iar Sfântul Maxim şi Sfântul Dorotei zic că, de nu va dobândi cineva mai-nainte frica introducătoare [începătoare, specifică începătorilor, preliminară, bază a urcuşului cunoaşterii lui Dumnezeu], nu o va putea dobândi pe cea împlinitoare [desăvârşitoare]: Că începutul înţelepciunii este frica de Domnul (adică cea introducătoare), care păzeşte sufletul de toată spoiala cea rea, căci prin frica Domnului fiecare se poate abate de la răutate. Adaugă însă şi Sfântul Chiril: „...Şi după îndemnare încă, Dumnezeu cu adevărat împarte celor ce se tem de El cele îndestulătoare vieţii, şi pe nici unul nu va trece cu vederea întru lipsa celor de nevoie, de vor ajunge ei cândva a fi în nevoie, ci nelipsiţi aşa vor fi de tot binele, încât vor putea da şi altora”.

* Iată aici şi cunoscuta cântare de la rânduiala Litiei.

[†] Trad. lit. Bogăţia este aici aproape personificată. Ea este necredincioasă, infidelă, nu respectă ceea ce-i pretinde că-i asigură celui ce o caută, deoarece nu a fost afierosită lui Dumnezeu, Cel ce ne-a dat-o. Chestiunea nu este simplă. în Lc. 16: 9, Hristos ne spune să ne facem prieteni cu bogăţia nedreaptă (lit. mamona nedreptăţii). Zice astfel pentru că toată bogăţia pământului era (şi pentru mulţi încă mai este) folosită mai mult după legi omeneşti, omul considerându-se proprietar şi deţinător al ei în niscai meşteşug sau afacere a lui. Dar, chiar şi aşa, Dumnezeu face pogorământ şi o îngăduie în anumite condiţii. în faţa lui Dumnezeu, sau a iminentei judecăţi, omul vede deşertăciunea acestei bogăţii şi începe şi face milostenie, fie de frică sau din îndemnul lui Dumnezeu (cf. Lc. 16: 3; Mt. 5: 25), fie din iubire (care nu exclude frica; cf. Lc. 15: 8 ş.u.; Mt. 13: 44 şi. urm. etc.). Deci bogăţia ca atare, dacă nu este folosită în scopuri binecuvântate (cf. Lc. 12: 20), sau pentru ajutorarea şi mântuirea oamenilor, ci în scopuri egoiste, din îndemnul diavolilor, se face necredincioasă, aruncându-ne în deznădejde atunci când suntem lipsiţi de ea. Şi încă ceva: a cere cuiva să facă milostenie, sau alte acte de acest fel, fără ca acesta să aibă o motivaţie profundă - descoperirea bogăţiei duhovniceşti a lui Hristos, ce covârşeşte şi pierde pentru tot cel ce o află toată pofta de bogăţie şi slavă lumească - înseamnă a-l silui şi a-l face şi mai refractar, aşa încât se poate spune că cei care mai propovăduiesc oamenilor câte ceva să nu se mire de ce nu obţin roade (cei cărora li se propune împlinirea unei porunci nu li se binevesteşte mai întâi împărăţia - de care cei ce propovăduiesc trebuie în mod obligatoriu să se fi împărtăşit - ci niscai sfaturi evanghelice şi rânduieli bisericeşti).

36 Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „Pentru bunătăţile cele ce se păstrează întru veşnica odihnă, se poate zice de tot binele, că câştigările cele trupeşti au mai multă durere decât îndulcire... Zidească-ne dar pe noi cuvântul şi spre defăimarea trupeştii bogăţii, învăţându-ne neadeverirea [nestatornicia, nesiguranţa] averii banilor, că lesne mutătoare [gata întotdeauna a fi pierdută, a cădea] este bogăţia, şi oarecum ca valul purtat de sila vânturilor, împinsă fiind într-o parte şi în alta”. Zice însă şi Teodorit: „Bogăţia are multe prefaceri, şi cel ce astăzi este bogat, după puţină vreme, a căzut în sărăcie”.

* comuniune, asociere; predică, îndrumare; împreună-şedere. Mitropolitul Veniamin redă prin „voroava” (...). în contextul de faţă poate că s-ar potrivi toate sensurile la un loc: împreună-şederea cu Dumnezeu, comuniunea cu El şi îndrumarea de la El.

37 „Vrăjmaş este frica (după dumnezeiescul Vasile), cea care pricinuieşte întru noi temerea de moarte şi care ne înduplecă a ne teme de covârşirile feţelor [de cei superiori nouă în anumite privinţe, care ne-ar putea pricinui, chipurile, neplăceri de diferite feluri], căci cum va putea, oare, cel ce se teme de acestea în vremea mărturisirii [muceniciei], adică să stea împotriva păcatului?” Zice însă şi Isihie: „Veniţi, zice, cei de aproape şi cei de departe, ca cei ce sunt departe să se apropie, iar cei ce sunt aproape, mai aproape să se facă, ascultare, ca Părintelui, aducând lui Dumnezeu”.

* introductivă, iniţiatică, care iniţiază pe ucenic în diferite taine dumnezeieşti.

38 Zice însă şi dumnezeiescul Chiril: „Mare lucru este înfrânarea limbii şi, dimpotrivă, este o boală cu totul cumplită neînfrânarea ei”. Iar Cuviosul Dorotei zice: „Mai întâi a zis veniţi, chemând fapta bună, apoi a adăugat fiilor, fii însă numesc sfinţii pe cei ce prin cuvântul lor se transformă [a se transfonna, transfigura] dintru răutate în virtute şi, în sfârşit, taie lucrarea răului prin frica de Dumnezeu. Că zicerea opreşte-ţi limba de la rău înseamnă a nu răni conştiinţa aproapelui prin vreo vorbă, a nu grăi de rău pe cineva şi a nu mânia pe cineva”.

39 Zice însă Sfântul Dorotei: „Că a nu grăi cu buze de vicleşug înseamnă a nu vicleni împotriva aproapelui”.

40 Iar dumnezeiescul Dorotei zice: „Zicând mai întîi David puţine oarecari păcate, grăirea de rău şi vicleşugul, adaugă un cuvânt cuprinzător pentru toate păcatele, zicând: Fereşte-te de rău”. Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim tâlcuieşte aceasta aşa: „Fereşte-te de rău, adică luptă-te cu vrăjmaşii tăi (diavolii) ca să împuţinezi patimile, şi iarăşi luptă-te, ca să câştigi faptele cele bune, şi apoi fii treaz, ca să le păzeşti pe acestea. Aceasta înseamnă a lucra şi a păstra (pe care lucru, Dumnezeu adică l-a poruncit lui Adam în rai: a-l lucra şi a-l păzi”.

[†] * cap, principiu, sumă.

41 Zice însă şi Marele Vasile: „Caută pacea, dezlegarea de gâlcevile lumii, câştigă-ţi minte liniştită, o aşezare neînvălurată şi netulburată a sufletului, care nici de patimă să se clătească, nici de mincinoasele dogme cele ce prin cuvinte înduplecătoare trag spre a le da crezare. Cel ce caută pacea, pe Hristos caută, că Acesta este pacea noastră”. A zis însă şi dumnezeiescul Chiril: „Şi într-alt chip încă caută pacea. Dar care pace? De s-ar putea, mai întâi, să fie către Dumnezeu, iar a doua după rânduiala oamenilor cei de o credinţă şi o socotinţă: către Dumnezeu vom fi împăcaţi sârguindu-ne şi a cugeta împreună şi a împlini cele plăcute Lui; iar apoi către cei de o credinţă cu noi, neluptându-ne cu ei”. Zice însă şi Teodorit: „Ce este capul bunătăţilor? Caută pacea şi o urmează pe ea! Cel paşnic, îmbrăţişând pacea către toţi, nu jefuieşte pe ascuns cele ascunse ale aproapelui, nici nu îndrăzneşte a face ucideri, nu bântuieşte nici pe la nunţi străine [nu preacurveşte cu soţia altuia], nici nu grăieşte de rău, nici face rău, ci face bine, poartă de grijă în parte, apără cu cuvântul, se primejduieşte împreună cu aproapele, împreună se nevoieşte, că astfel este dragostea curată şi adevăratul prieteşug”.
42 Zice însă dumnezeiescul Chiril: „Însă măcar de s-ar şi înţelege toate ale lui Dumnezeu cu deplinătate (că unde nu este Cel ce toate le plineşte?), însă după negrăitul Cuvânt al firii celei dumnezeieşti, chiar de ar fi de faţă, de multe ori pare a fi departe, când oarecari din cei ce nu-L iubesc ar fi în primejdie, iar la sfinţi numai cât nu stă de faţă, şi este aproape la cei zdrobiţi cu inima”. Zice însă şi Teodorit: „Cu deosebire poartă de grijă Dumnezeu de cei ce întrebuinţează smerita cugetare, că pe aceştia i-a numit zdrobiţi cu inima”.

* Sau în virtutea vreunei circumstanţe oarecare.

43 Iar Marele Vasile zice: „Aceştia sunt săracii cu duhul despre care a zis şi Mântuitorul, că a lor va fi împărăţia Cerurilor, că: Fericiţi, zice, sunt cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Acela ce nu are nici o mândrie, nici cugetă despre ceva din cele omeneşti, acela este şi zdrobit cu inima şi smerit cu duhul”.

44 Unde dumnezeiescul Vasile zice: „Cel ce zice că dreptului nu i se cuvin necazuri nu face altceva decât să împace pe nevoitor cu potrivnicul său (diavolul). Nevoindu-se însă nevoitorul, ce prilejuri de cununi va avea?”

45 Despre care oase zice Marele Vasile, că iată, acum, unora dintre ei (dintre mucenici adică), cei ce-i prigoneau le-au zdrobit şi fluierele, şi mâinile, şi capetele, de multe ori cu piroane le-au pătruns, măcar că cineva zice împotrivă, anume că nu întru toate au fost drepţi cei ce s-au săvârşit întru mucenicie.

46 Şi dumnezeiescul Chiril aşa tâlcuieşte: „Deci oasele dintru aceştia, cu adevărat nu le numeşte pe cele ale trupului, ci, oarecum, pe tăriile [vigorile] sufletului, adică puterile cele potrivite la toate lucrurile. (...) Că întru iubitorii de păcate şi întru iubitorii de îndulciri, se pot oarecum vedea zdrobite oasele sufletului, iar pe cele ale sfinţilor Domnul le păzeşte, încât să nu sufere nici unul dintre ele vreun fel de zdrobire”. Şi Marele Atanasie încă, prin asemenea oase, înţelege puterile sufletului, iar acestea sunt: dreptatea, răbdarea, cinstirea de Dumnezeu sau, cum s-ar zice, toată virtutea”.

47 Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „Moartea păcătoşilor este cumplită, pentru că îi aşteaptă munca iadului, ca şi pe bogatul cel îmbrăcat în porfiră şi vizon, care se veselea strălucit”. Zice însă Teodorit: „Cei ce viază împreună cu răutatea, potrivit vieţii lor vor primi sfârşitul, şi cumplit va fi sfârşitul vieţii celei rele”. A zis însă şi Marele Atanasie: „Moartea sufletului numeşte (Proorocul) pe aceea pe care o va moşteni focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară, viermele cel neadormit, plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Adaugă însă şi dumnezeiescul Vasile: „Moartea drepţilor nu este rea după fire, ci bună, că cei ce au murit păcatului, cu moartea cea bună şi mântuitoare au murit”.

48 Pentru aceasta a zis dumnezeiescul Vasile: „Cei ce vieţuiesc întru greşeală urăsc pe cel drept, fiindcă, de chipul îndreptării celei întru canon a dreptului, ei se mustră, ca de o alăturare cu cel mai bun [decât el]”. Şi dumnezeiescul Chiril zice: „Dovedit şi sigur este cu adevărat că ei au minte iubitoare de păcat, pentru aceasta (păcătoşii) urăsc pe cel drept”.

49 Zicerea nu vor greşi o tâlcuieşte Sfântul Chiril astfel: „Ar fi nepotrivit a zice însă că nici unul din cei de pe pământ nu poate greşi, că mult greşim toţi (cf. Iacov 2: 2), şi nici unul nu se află curat de întinăciune, măcar şi o zi de ar fi viaţa lui pe pământ (cf. Iov 14: 5), ci numai cei ce au fost păziţi de Hristos, Mântuitorul tuturor. (...) Afară însă vom fi şi noi de greşeală, ferindu-ne de cele grele şi urâte, şi unele din greşeale duc spre moarte, că nu tot păcatul este spre moarte, după glasul Sfântului (I Ioan 5: 17)”.